.

Autor: Titu Maiorescu
Editura Minerva
Anul apariției: 2005
Locul apariției: București
ISBN: 973-21-0753-7 ; 973-21-0754-5

Pace și bine!

Articolul lui Titu Maiorescu din 1868  – poreclit de adversari Maurul – s-a constituit într-un limbaj critic incipient ca răspuns la critica ziarului Transilvania care-l acuza că se ocupă cu flecuștețe lingvistice. Arată că la baza unei asemenea atac stau 3 cărți eronate din punct de vedere istoric (Petru Maior care afirma că dacii au fost eliminați complet după cucerirea romană, Lexiconul de la Buda din 1825 care a încercat să elimine aproape complet cuvintele de origine slavă, Gramatica Tentanem din 1840 în care s-au dat exemple dintr-o limbă romînească inexistentă). Aici țin să notez că aceste trei opere au generat o direcție falsă în sensul că în acea perioadă se considera că acțiunea asupra limbii trebuie să vină din partea lingviștilor care s-o îmbunătățească în funcție de așa-zisele interese ale națiunii. (După cum știm, azi lingviștii doar observă cuvintele existente în limbă, sunt prea mulți inovatori ca să se mai amestece și ei în chip programatic. Mai degrabă corectează paradigma și funcționalitatea cuvântului)

După un succint istoric al progresului din secolul 19, Titu Maiorescu constată că prin imitație și reproducere au apărut doar efectele civilizației (forme goale, de deasupra, superficiale, aparențe) nu și cauzele, respectiv fundamentele istorice necesare procesului de civilizare.

Inițiativa a avut un scop lăudabil, progresist – literatura, știința, arta frumoasă, vroiam să arătăm Europei că, demni urmași ai lui Traian, suntem capabili de a fi la înălțimea altor civilizații, dar din nefericire am mers într-o direcție falsă. Obiectivele au fost înlocuite cu statistici. Literatura a fost echivalată unui număr mare de tipografii sau de publicații, știința cu o suită de discursuri ori societăți mai mult sau mai puțin declarat academice, pictura cu o înșiruire de pânze, libertatea cu discursurile politice.

Direcția falsă a provocat din partea urmăritorilor ei suficiență, rătăcirea judecății, orbire, neadevăr. Aveam jurnale politice, dar nu partide, reviste literare, dar nu și un public iubitor de literatură, școli și gimnazii, dar nu învățători și profesori, atenee și pinacoteci, dar nu și cultură. Astfel s-au ajuns să se fasifice ideile de Academie, de Conservator, de Școală de Belle-Arte, de teatru, de constituție.

După ce constată falsitatea și nulitatea culturii claselor mai înalte, vorbește despre cultura clasei de jos, cea a țăranului care ar fi singura adevărată și de aceea cere o artă care să dedice conținutul țăranului cel autentic. (O tendință poporanistă avant la lettre!)

În alt plan militează pentru regenerarea spiritului public, arătând ce greșeli ar trebui evitate, anume încurajarea mediocrităților (Prin căutarea valorii care se percepe de la prima înfățișare a operei care dovedește în alt plan valabilă pentru toți) și promovarea formei fără fond.

Folosind o întrebare retorică  ”Mai este oare timp de scăpare?” afirmă că mai bine formele fără fond să nu apară decât să strice mijloacele tradiționale de cultură, decât să se discrediteze întârziiind astfel apariția fondului. Articolul revine la sfârșit cu atacul contra revistei Transilvania și arată că pe Titu Maiorescu nu-l preocupau deloc bagatelele, ci solicită fond, limbă bună, ortografie, gramatică.

Prin urmare ideile lui Maiorescu sunt rezumabile în aceste câteva ancore memorabile: O direcție falsă în limbă și în cultură crează instituții locuite de fantome și guvernate de neadevăr.  Va fi susținută de oameni mediocri, care discreditează cultura română și îi întârzie apariția substanței. Forma se dovedește o iluzie socială fără fond.

Notă – voi consemna mâine cum a văzut Garabet Ibrăileanu acest articol. Poate fi răstălmăcit în fel și chip.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

Autor: Dan Lungu
Editura Polirom
Anul apariției: 2009
Locul apariției: Bucureşti
Număr pagini: 386
ISBN: 973-46-1328-1

Pace și bine!

Un titul supercomercial

Parcă ar urma să deschid o carte de self management de genul cum să devin bogat, milionar sau șofer de formula 1. E adevărat, există în titlul lui Dan Lungu și o nuanță negativă abia vizibilă, de fapt ar fi un îndrumar despre cum să faci să nu mai ai un anume sentiment.  Pare să fie un fel de îndreptar de curățire interioară, miroase a medicină, a psihiatrie, a expurgație și tratament.

Titlul este pe de altă parte rizibil

Femeile care cumpără cartea se pot întreba cum anume pot fi uitate, bărbații pe de altă parte, fiecare cu bubele sale antifeminine, dau banii în speranța că iar vor încerca un paliativ ce le-o face viața mai comodă. Nimeni nu speră să uite nimic, dar cum titlul este la persoana a III-a, seamănă cu un îndrumar de lucrări agricole, te pomenești că…! Evident că este un truc  auctorial, experiența naratorului este singura în care se încearcă o tentativă de ștergere cu buretele, dar este aparent impersonalizată, este adoptată tehnica aceea din politică în care deși  îmi reprezint propriul interes, dau senzația oamenilor că uit de mine și vorbesc doar în numele lor. Acel noi cu dublu înțeles se păstrează în pseudoimperativul să uiți!

De fapt o uită?

Am putea pleca liniștiți fără să cumpărăm cartea cu acest răspuns liniștitor: bineînțeles că nu, din moment ce îi dedică o carte. Despărțirile au diferite consecințe neașteptate. Unii se sinucid, se aruncă în mijlocul broaștelor sau al leilor, unii folosesc diverse trupuri feminine pentru uitare, devin perverși sau apostoli, călugări, explorează Chomolugme și peșteri fără fund, se baricadează în întuneric sau se expun în public cu râsete ciudate, cu indecențe, cu șiraguri de înjurături. O despărțire majoră relevă iadul din fiece persoană, într-un spectacol uman care cuprinde toată gama sufletească de la neagra resemnare până la crimele împotriva umanității.
Cei mai mulți strigă și până la urmă parțial această carte este un strigăt de neputință după o despărțire brutală.  Un personaj filosof spune în carte că despărțirile nu pot fi decât așa, inexplicabile, torturante, în afara sensului. Că vin neașteptat și schimbă viața spre o direcție imprevizibilă.

Totuși…

În materie de întâlniri și despărțiri lucrurile sunt însoțite de atâtea forme și nuanțe încât părerile totalitare sunt suspecte și  de neluat în seamă. Există tot felul de despărțiri, unele prin acord tacit, altele ca într-o pantă lină, doar divorțurile nu sunt cazuri trase la indigo. Dan Lungu își introduce cu abilitate personaje care caută să rezolve nodul gordian în maniera lui Alexandru cel Mare, dar prin discursul său romanesc arată că, de fapt, lucrurile sunt complicate de maniera ireductibilă, putere la putere.

Ce vreau să spun prin asta?

Foarte pe scurt, o ziaristă de scandal Marga se desparte de amorezul său ziarist de la anchete sociale, Andi.  Asta e tot pe 350 de pagini. De fapt, intenția mea a fost doar să dau numele protagoniștilor pe care îi vizează titlul. Marga este o femeie frumoasă. Origini incerte, probabil din țara Basa. Intră în noua relație ca să-i facă în ciudă unui fost amant. Iese din relație inexplicabil, doar cu un bilețel fanny, la fel de stupid ca și cele ale sinucigașilor: ”Te rog să mă ierți. Cândva o să înțelegi”. Atât. Nu complicații, nu explicații, nimic în –ații. Cocoana și-a luat bagajele și s-a dus pe apa sâmbetii  încă de la începutul romanului. A devenit un fel de Nechifor Lipan, adică deja este moartă textual. Personaj absent. Prin urmare vom auzi doar vocea El. Punctul lui de vedere, suferința lui, reconstituirea Margăi dinspre forma sa de înțelegere. Evident că muta Marga ne avertizează. Nu, Andi deocamdată nu înțelege nimic, dar în viitor, probabil când o să scrie o carte sau, cine știe, când se va bucura după procesul uitării de nurii altei consoarte, o să-l lumineze deodată o înțelegere terifiantă. În privința asta, fantezia naratorului este excelentă. Și-o imaginează pe Marga devenind extraterestră, făcând acrobații narcotice, împlinindu-se apoteotic sau metamorfozându-se oniric.

Acum vine partea care dezminte titlul

Nu este vorba exclusiv de relația de iubire, ea este doar un pretext, ci mai degrabă de conturarea unei perioade din viața personajului Andi. Un fel de Gelu Ruscanu din anii 2000 visează la dreptate într-o lume a rechinilor ziariști  dedicați doar șantajului … Este un personaj care merge până la capăt, într-o relație anterioară se îmbată non-stop, apoi caută să-și impună criteriile sale de dreptate prin discursul diaristic, se lasă atras în experiențe mistice și se definește contrar, exploatează până la epuizare momentul despărțirii și-l maschează după cețuri tot mai îndepărtate.

Dar îi atribui prea multe acestui nod textual numit Andi

Așa numea un critic personajele de roman, doar noduri textuale, chestii vorbite care au aparență de sentimente, idei, trăiri. Culegi un nume de ici, o față de colo, o poveste de dincolo și faci un Frankenstein textual așa cum a fost transformat Ion al lui Rebreanu în manualele școlare. Andi devine prin urmare instanță narativă, vocea dominantă, masculul textual alfa, personajul principal și alte asemenea farafastâcuri centraliste. Poate de aceea este bine să uiți conceptele critice, altfel nu am mai putea citit o pagină. Și acest roman are o curgere a poveștii admirabilă. Așa că să uităm poanta cu nodul textual și să revin la conceperea lui Andi ca o persoană care merită stima și considerațiile noastre. Altfel, ajung să mă laud că am mai citit o carte cu câteva noduri textuale, unele s-au încâlcit și altele s-au destrămat. Discurs ridicol.

Andi ne arată toate punctele sale cardinale

Povestea de iubire cu Marga

Un număr consistent de pagini.  Nu e cine știe ce, un bairam, amor din prima noapte, lipsa de condiții pentru o relație de durată. Iubirea din garsonieră lângă alte garsoniere ocupate de pensionari și chiriași pârliți. Iubita ff. prețioasă care nu face amor până nu se machiază, frăgezește, umezește complet. Doar după ce ea devine din perspectiva proprie frumoasă, are dreptul domnul Andi s-o atingă așa… așa.  Apoi vine despărțirea, ahurile și ofurile de rigoare, dar nimic în manieră balcanică, nu are o suferință de tip țambal, ci mai degrabă sună a glas subțiratec de vioară, a Rapsodia lui Ciprian Porumbescu.

Aventurile sale la ziar

Aici aflăm de forma de manifestare a rechinilor din presă. S-o dezvăluim și noi pentru buna informare a cetățenilor creduli. – Am întâlnit unul chiar ieri care era să mă bată pe baza informațiilor aflate exclusiv din gura curcubeică a tv. – La redacții vin tot felul de informații despre comportamentul sălbatic comercial al vreunui pungaș directorial din provincie. Reporterii privilegiați sunt trimiși la săpături asupra afacerii. Afacerea împricinaților este studiată metodic, cu tehnici similare celor polițienești și, în scurt timp, li se întocmește un așa-zis dosar de presă de mai mare frumusețea.  Dezvăluirile ar urma să fie evident incendiare. Numai că, aici este chichița, înainte se dă o notiță asupra unui posibil caz de… Dacă mahărul vizat are urechi de auzit și știe să se miște financiar din vreme, bine, dacă nu, apare o primă dezvăluire. Deja lucrurile încep să coste tot mai mult și, cu cât sunt publicate mai multe lucruri, cu atât mușamalizarea este mai costisitoare. O părticică din sumă merge și la reporter, dar grosul evident că-l ia patronul, redactorul-șef, mă rog, cine a finanțat expediția de culegere de informații. Mafia din domeniu dă drumul doar la informațiile despre cei care n-au cotizat. În rest, acari Păuni, accidente, statistici, bla-bla-bla-uri de umplut pagina.

Experiența religioasă

Apare datorită unei întâmplări nedorite legate de mutarea continuă pe care este nevoit să o îndure azi un chiriaș în București. Prețuri mari, salarii mici.  Puțini oameni înțelegători. Printre ei un neoprotestant care are grijă  într-o formă indirectă să-l atragă spre credința sa. Andi se împotrivește și i se par copilării scenele devoționale la care asistă. I se furnizează tot felul de asemănări cu care ar fi  de dorit să se identifice. Și ceilalți membri ai comunității au fost nefericiți, doresc să participe la viața publică, au de luptat pentru răspândirea adevărului, se confruntă cu rechini de diferite grade. Deosebirile Andi le găsește de unul singur. Are însă neașteptate cedări, merge de câteva ori cu neoprotestanții aceia la întruniri nonformale. Finalul este din această perspectivă incert. Fie va deveni religios, fie se va întoarce Marga, fie își va găsi pe alta. Naratorul încheie cu puncte, puncte, imaginați-vă în continuare ce vreți.

Câteva adnotări finale

Este un roman  de experiență care are un ton sacadat, mecanic în relatare. Ideile nu sunt remarcabile, dar bine legate epic și pot provoca dezbateri ulterioare spre consistent.
Personajele tind spre tipologie, dar au ceva incomplet care poate da sau nu senzația de complexitate. Există de altfel conturarea unor opoziții tipologice: ateul – pocăitul, însetatul de dreptate – ziaristul cinic, amorezul ecologist – amorezul artist.
Tehnica narativă a presupus relatarea a două voci distincte ale aceluiași personaj în momente temporale diferite – pasiunea și socializarea prin ziaristică, integrate într-o colecție consistentă din punct de vedere anecdotic.
Povestea se desfășoară pe un zgomot de fond generat de două personaje de deasupra textului, mă rog, deasupra garsonierei iubirii se află doi vecini care se ceartă și se înjură toată ziua pentru nimicuri. Plouă peste teritoriul lui Andi cu clișee agresive.

Ceva de genu’

Gabriel Mirea

Autor: Vasile Tonoiu
Editura Academiei Române
Anul apariției: 2005
Locul apariției: Bucureşti
Număr pagini: 225
ISBN: 973-27-1217-1

Pace și bine!

Ce am mai citit din Vasile Tonoiu?

Un filosof african Haris Memel Fote a spus că pretenția europenilor de obiectivitate poate fi definită ca o atitudine cosmofagă.

Mă gândeam că la fel ar putea fi văzută și atitudinea îndrăgostitului care oferă iubitei sale luna de pe cer. Ok, dar ce se întâmplă cu ceilalți? Rămân în întuneric!

Cosmofog se dovedește și Lucian Blaga în poemul său expresionist Dați-mi un trup voi munților! Atunci când cere să-și abandoneze trupul muritor în favoarea unuia enorm,făcut din piatră.

Când aș iubi
Mi-aș întinde spre cer toate mările
Ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți
Spre cer
Să-l cuprind
Mijlocul să-i frang
Să-i sărut sclipitoarele stele

Când aș urî
Aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă
Bieți sori călători
Și poate-aș zâmbi.

Și romantismul a fost de o cosmofagie feroce. La Eminescu, Cătălina, devoratoarea de Luceferi, Luceafărul sorbind din șerbetul Cosmosului, bătrânul dascăl care depozitează în degetul mic întregul univers. Poemul Memento Mori cu lupta din cer între două panteoane, dac și roman.

Îmi pare că literar cosmofagia este un procedeu care adaugă forme de expresivitate ale spațiului inaccesibil. Boala se explică prin anularea credinței  în zei. Dacă nu este nimic sus, universul ne așteaptă să-l cucerim și, dacă nu avem încă nave potrivite, de ce să nu ne folosim deocamdată imaginația! De pildă o viziune cosmofogă este aceea în care ar fi în viitor un univers în care limba comună ar fi limba engleză, dovedindu-se astfel imaginație și gândire îngustă, reducționistă. O limbă îngurgitează universul lingvistic. Să-i adăug prin urmare termenul de lingvistofagă.

Ceva de genu`

Gabriel Mirea

Autor: Vasile Tonoiu
Editura Academiei Române
Anul apariției: 2005
Locul apariției: Bucureşti
Număr pagini: 225
ISBN: 973-27-1217-1

Pace și bine!

Am să deschid de azi un jurnal de lectură. Observ că nu sunt un tip harnic la citit, de când nu mai trăiesc sub presiunea termenelor unui angajator, mă răsfăț cu zile multe de leneveală când privesc din păcate nu pe pereți – mari învățători de altfel -, ci la chestia aia contagioasă care tinde să substituie peretele și se termină în sufixul –embelizor.

Vasile Tonoiu, unul dintre filosofii interesanți de azi și care caută o formă de evadare din prizonieratul limbajului de specialitate a scris  o trilogie dialogală (1. Despre diferenţe, alteritate şi dialog  intercultural, 2. Obstacolul limbii şi 3. Înţelepciune versus filosofie)care vizează – cel puțin așa cum ne spune autorul – relația identitate – alteritate. Mai pe înțeles, relația dintre Occident și Orient, cu trimiteri speciale spre cultura chinezească ce are un reprezentant sinolog, participant la pseudodialogul cărții.

Azi voi puncta o pildă chinezească aflată undeva chiar la începutul opului dlui Tonoiu. Se spune că un prinț era foarte mândru de citirea unor cărți de înțelepciune foarte dificile. Alături de el un tâmplar în vârstă tot persevera la cioplituri,deși se vedea clar că abia îl mai duceau puterile. Prințul s-a oprit din lecturile sale bineînțeles desfăşurate într-un confort fără cusur atunci când a fost  întrebat de tâmplar ce citește. Ducele i-a răspuns cu mândrie că are în față o învățătură a înțelepților din vechime. Atunci tâmplarul i-a spus că de fapt citește lucruri pe care alții le-au aruncat la gunoi ca nefolositoare. Ducele s-a mâniat și a ameninţat  că dacă nu își justifică răspunsul, îl va omorî pentru defăimarea înțelepților. Iată cum s-a justificat tâmplarul: meseria lui cerea de a tăia în lemn cu o finețe care presupune un instinct desăvârșit. Dacă dă cu dalta prea ușor nu ajunge să taie cum vrea, dacă dă prea tare, sparge dincolo de conturul trasat și strică lucrarea. Trebuia să știe cum să moduleze mâna pentru a face o lucrare de calitate. Când a încercat să-l învețe pe fiul său cum să procedeze,  a constatat că în ciuda tuturor explicațiilor, marea taină a unui meșter bun nu se putea transmite, trebuia să te naști cu acel har, să vină de la sine. De aceea învățăturile înțelepților i se par gunoaie fiindcă nu comunică exact cum să ai har într-un anumit domeniu și mai ales cum să-ți găsești harul potrivit.

Ideea este că uneori și neînvățatul are dreptate. Aici mă gândesc care carte mi-a schimbat mie viața? Sau este o anumită atmosferă în jurul cărții pe care n-o înțelegea tâmplarul? Un anumit instinct față de acest domeniu. Poate că fiecare este atras instinctiv de o anume îndeletnicire, dar familia este oarbă dacă nu se potrivește înclinația noastră naturală cu orizontul lor de așteptări. Aici tâmplarul a sesizat corect – la ce folos cărțile dacă nu-ți dau și focul pasiunii?

Ce nu a luat în considerare a fost partea cealaltă. De aceea privesc suspicios poziția neînvățatului. Dacă totuși cel care citește are harul necesar și nu găsește destul de mulți meșteri să-l învețe trucurile firești ale preocupării sale obstinate? Dacă un talent în tâmplărie se naște într-o familie de plugari. Cum va învăța el în afară de imitație și de creații limitate la artă naivă dacă nu va avea modele? Cartea aici poate ține cu succes loc unui educator. Şi apoi să ne gândim pe noi cine ne-a învățat să ne descurcăm în hățișul calculatorului? Oare nu tatonările personale, dar și mulțimea de învățători de pe forumuri de pildă?

Poate o carte să conțină focul acela căutat de tâmplar să nu existe, dar o bibliotecă prin pluralitatea ei nu poate să nu aibă ferestre deschise spre ceea ce căutăm. Ar putea fi un răspuns aproximativ pentru  tâmplarul cel necăjit de eșecul cu propriul fiu.

Ceva de genu`

Gabriel Mirea

Senzația de a te mișca printre momâi. Batalioane de ființe fără idei insistă să fie luate ceea ce nu sunt.  Viața lor suferă de patetism strident, calcă pe tocuri înalte de aroganță, abia catadicsesc din vocea lor declamativă să-ți arate cât sunt de învolumați. Sunt perfecți, impozabili, statuari până le deschizi volumul. Dintr-o dată parcă vine viitura și le înmoaie piedestalul. Te trezești cu niște ființe cu picioare de mămăligă, văicăreți și bolborosind vrute și nevrute. Mai ales nevrute. Coperțile lucioase ca și statura lor diamantină ascund niște idioții de pus în măreața și inepuizabila carte a prostiei. Un batalion al literaturii acre, ruginite, crăpate la colțuri defilează securistic  pe nervii cititorului.

Cine sunt aceste spăimoase persoane? Ignorații, obscurii, nevăzuții, clubiștii literari de mâna patra. Se plâng de nebagare în seamă.  Dacă sunt însă luați în serios, ca o consecință nedorită se pot trezi luați în tarbacă. Unii critici chiar nu glumesc în fața operelor cu mătreață și fără bulion de rezervă.

Un astfel de luptător cu momâile aflate între diverse stări de agregare se dovedește Alex Ștefănescu prin cartea sa ”Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste”. Face un inventar de procedee sigure de ratare și arată consecințele triste ale acestor tehnici.  Are capacitatea de a găsi jucărica veselă din noianul de bazaconii citite. La câteva cronici, regăsești un episod comic și râzi de-i  îngrijorezi pe ceilalți. În lumea sobră și banală, cineva să se strice de râs citind o carte de critică pare neverosimil. Îngrijorați îmi smulg cartea din mînă să vadă titlul. Mi-o dau înapoi imediat edificați. A, este despre scriitori. Pare prea tehnică. Totuși eu continui să hămăiesc când și când. Ce-o fi de râs în glumele cu scriitori, se miră anturajul. Le citesc câte-un pasaj, vai, nu-i prind subtilitatea. Tare mi-e teamă că am un anturaj nepotrivit și, de-ar fi alcătuit din scriitori, s-ar încadra una-două în rețetarul maladiilor lui Alex Ștefănescu.

Acum pentru a nu mă arăta original când nu e cazul, iată căile sigure de ratare așa cum au fost punctate și de critic în prefață. Am să le dezvolt însă cu alte exemple decât cele alese de domnia sa și eventual cu alte fațete. Evident vor fi luate din lectura celor 250 de cronici și tot de aici am mai desprins alte metode similare de stricare literară. La sfârșit, voi puncta câteva idei recurente și eventual folositoare de tip pozitiv. Este din acest punct de vedere o carte a tăgăduirii, un îndreptar catafatic, o cercetare critică dar nu la 1867, ci la început de mileniu. Poate de aici se va dezvolta în viitor o istorie a scriitorilor care nu au ce căuta în literatura română, o istorie a monstruozităților literare.  Tot se plâng ratații de nedreptate. Se zice că sunt 15000 de scriitori români în viață. Câți or fi buni? Hai să fiu generos și să sper într-o sută. Și în rest, sunt 14900 de cărți de la slăbuțe la îngrozitoare. Cercuri de infern literar. Alex Ștefănescu a mers parțial prin bolgia gângăvelii, a străbătut ospiciul bolborositorilor, a trecut ars prin stadioane de lăudători, a văzut la tot pasul confetiști și gunoieri.

Strategia sa a fost în sfârșit să numească cărțile putrede, să nu mai zică așa la general, à la pilulă gen Paul Everac care nu atingea de fapt pe nimeni. Cum spune în prefață, ”autorii de maculatură cred că se referă la alte persoane decât ei” și-și continuă procesul de infecție pe care-l numesc  viziunea lor literară. Pentru amuzament le-a dat și un nume diferit în funcție de procedeul stilistic inadecvat folosit. Iată câteva nume de metode: Metoda Tanța și Costel, metoda Amorul e un lucru foarte mare, metoda Rețetei ilizibile, metoda Culegerii florilor cu excavatorul…

Ce defecte sunt vizate în această carte?

Banalități la fel de rezistente ca buruienile (truisme solemne, sfaturi de almanahuri, la Vasile Fetescu ori Victor Petru Vulcan). Vorbitul în dodii, obscur, cu abuz de neologisme stridente, cu epatarea unui discurs  științific (George Anca n-a găsit nici după mii de pagini un mod de a se face înțeles de către cititori). Obscuritatea care poate fi supralicitată SF (la Gr. C. Bostan SF este înțeles ca stil Sofisticat-fantasmagoric; sau Strictă- fandacsie; sau Suprimarea-Firescului). Lingușirea autorilor obscuri între ei,  imitația desfigurantă a marilor scriitori, cu care de altfel se trag ”colegial” de șireturi. Poezia născută din rebus, sloganurile patriotice,  limba blocată în lemnul sărbătorilor de cămin cultural. (Dominic Diamant comite doar sonete acrostih cu propriul nume, producătorii de haiku-uri care ascund de fapt o poezie romanțioasă, ieftină; Ioan Hada  face din inofensivul adverb ”ca ” drept cel mai enervant cuvânt din limba română repetându-l în mijlocul tuturor poemelor). Lipsa umorului, aerul de inocență penibilă sau vorbirea peltică, caraghioasă, puerilă pentru a ne convinge măcar la rubrica literatura pentru copii (Maria Marin, Daniel Tei, Ion Grosu). De fapt, toate aceste trăsături sunt deformări maladive și neverosimile. Ar putea fi incluse în figurile de construcție ale hiperbolei sau litotei, deoarece fie supralicită estetic realitatea, fie o sluțesc și o focalizează negativ.

Prima metodă a fost numită de criticul Alex Ștefănescu Artistizarea forțată a textului. Presupune un stil afectat, înfrumusețând realitatea cu superlative fără acoperire, cu personaje și obiecte transformate în kitsch (Ion Avram, Stela Brie, Igor Pașa, Mariei Dincă, Nicușor Constantinescu. Emilia Dabu a publicat un roman edulcorat, înmuiat în frumusețe ca o baclava în sirop. După fiecare pagină citită îți vine să bei un pahar cu apă; la Georgeta Blendea Zamfir multe peisaje par confecționate din zahăr ars și turtă dulce)

Metoda opusă, mizerabilistă  a primit numele de Exhibarea mizeriei fără o justificare estetică. Creatorii acestui tip de literatură posibil sunt recrutați dintre producătorii inscripțiilor din toaletă. Sunt mândri de grosolănia lor, de obscenitatea, de blasfemia etalată în orice frază (lui Ovidiu Băjan i se dă o singură dată dreptate,  atunci când constată că ”poezia sa duhnește a alcool și căcat”. Fraza de fals acord e continuată într-un Do strident: ”Este și concluzia criticului, care însă, paralizat de prejudecăți, nu ar fi îndrăznit să formuleze atât de tranșant.”

Alte forme de abuz, nemarcate în prefață de Alex Ștefănescu, le-am cules din cele 250 de pastile critice. Ratarea metaforică, prozaică, simplistă, învechită. Analfabetul. Critica obscură, suprasimbolică, de guguștiuc delicat.

•    Abuzul de metaforă: Dorin Almășan – ”niciunui alt poet nu i-a mai trecut prin cap să compare răsăritul soarelui cu o erecție! Ne întrebăm îngroziți cu ce anume ar putea fi comparat apusul…”; Ion Antoniu liricizează o enigmatică vulvă prehensilă
•    Prozaismul -  Gheorghe Andrei scrie în poemul ”Încurcat” un articol de ziar
•    Chinuirea cititorului care îmbătrânește, se cocoșează, simte că timp de o manvatara va fi pacientul unui Gulag textual (Roxana Gabriela Braniște,Petre Bucinschi, Ioan Buduca)
•    Scriitorii fără complexe – folosesc stiluri învechite de secol XIX, cu poncife abandonate (Ionel Câmpeanu, Emil Dogaru). Au o retorică ieftină de romanță (Petre Dobrescu). Sunt posesorii unui fel de metafizică de poșetă (Rafila Radu).
•    Plictiseala amintirilor personale, a amănuntelor lipsite de semnificație la majoritatea scritorilor selectați. De altfel, este un bun criteriu de comentariu al poemelor: Cum mă privește pe mine lumea prezentată de autor, indiferent cât de autentică ar fi, de ce m-ar interesa ceva la care nu am acces. Criticul Alex Ștefănescu este categoric cu vagi rezonanțe maioresciene:  ”un scriitor autentic  se preocupă nu de sentimentele pe care le investește într-un text,  ci de sentimentele, pe care, prin intermediul textului, le provoacă”
•    Simplitatea pernicioasă – cel mai adesea simplitatea nu presupune inocență, ci o reprezentare hilar-grotescă a lumii (Alex. Vâlcu)
•    Texte de analfabeți – Alexandru Paul Moldovan prin mulțimea de erori a volumului său a primit o amuzantă nota 4
•    Discursurile de pișcot – cele susținute prin tot felul de conferințe anonime și ulteriorpublicate într-o carte (Ilie Ștefan Rădulescu)
•    Excesul de interpretare – a vedea în text ceea ce nu este în niciun chip evident; fiecare personaj și fiecare situție sunt considerate simboluri ezoterice (Cornel Munteanu)
•    Critica duioasă a lui Miron Țic de la cenaclul Amurg Sentimental

Din păcate, prefața nu conține și câteva dintre criteriile de apreciere ale criticului. Va trebui să fugim la alte opere critice ale domniei sale pentru a vedea ce anume apreciază. Totuși o lectură atentă va surprinde câteva idei literare, nedezvoltate. Fără îndoială, aici este scăderea cărții, condensarea într-un număr  fix de caractere a cronicilor datorată obligațiilor de ziarist a dus probabil la multe eliminări de pasaje savuroase ori la nedezvoltarea unei viziuni critice coerente. Deși nimeni nu mai crede în genurile literare azi, acestea sunt consemnate ca tehnici critice utile. Iată o parafrază în care se reclamă prezența necesară a dramatismului: ”Dacă dramatism nu e, nimic, nu e”. Este amintit G. Călinescu care afirma categoric ”În poezie nu căutăm idei, ci lirism”. Proza nu trebuie să fie exclusiv prozaică, altfel ”intră în categoria istoriilor pe care și le spun gospodinele când stau la coadă”. E important tonul literar care ”poate salva sau arunca în neant orice text”. La final să consemnez alte două constatări amare ale criticului Alex. Ștefănescu, anume că scriitorii se adresează unui public educat de școala Evenimentului Zilei și că nici măcar premiile literare nu sunt niște mărci sigure de valoare, după cum a constatat răsfoind antologiile de premianți.

Cartea aceasta are o continuare interesantă. În fiecare luni seară, pe TVR Cultural de la ora 21 criticul citește una dintre tabletele sale, iar fragmentele strâmbe le lasă în seama actorilor de comedie. A început ofensiva contra rataților sadea. E oare o poziție singulară lupta contra legiunii aberanților?

Ceva de genu`

Gabriel Mirea

Salut. M-aș bucura să vizitați și celălalt blog pe care scriu http://www.carteadeschisa.ro/cinicul-de-serviciu/. În fiecare zi este acolo un alt post. Azi 2 noiembrie un articolul bombă – Iubirea dezinteresată. Cât de mult aș vrea părerile voastre!!!!

Ieri 8 octombrie 2009 s-a întâmplat un eveniment de neimaginat pentru mine. Un locuitor al României a primit premiul Nobel pentru Literatură. Numele ei este HERTHA MULLER. Și aproape nimeni nu știe mai nimic despre această scriitoare și nici nu a fost măcar vreodată amintită în vreun manual în ultimii 20 de ani de când s-a impus ca o voce autentică în peissajul Germaniei, țara unde s-a mutat din 1987.  Cultura română trebuie să fie de azi într-o mare sărbătoare.  Am atins apogeul literar. Poate fi ceva mai mult?

Gabriel Mirea

O să încerc să inaugurez de azi câte o mică cronică de spectacol la piesele de teatru rare pe care apuc de le văd.

Voi începe azi cu Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri, în regia lui Dan Tudor de la Teatrul Național. Este un spectacol creat ca un music-hall, un fel de operetă dar venind dinspre zona vorbită, nu cea cântată.

M-au mulțumit câteva soluții regizorale, intrarea celor doi domnitori fanfaroni dinspre public a fost amuzantă, picăturile de ploaie realizate sub forma unui montaj de lumini albastre, jocul ingenios de lumini și umbre. Actorii aveau poftă de spectacol, săreau fără nicio grijă pe scenă, a fost cât pe-aci să și râd odată, vai, n-am reușit, dar măcar sunt consolat că fiul meu a fost captivat – tot e ceva la tânărul  meu îmbâcsit de jocuri și SF-uri.

Un spectacol agreabil, ar putea fi un bun prilej pentru a duce începătorii la teatru, o îmbinare între un fantezy și ceva aluzii politice, mă rog, mie mi s-au părut cele mai acre acele momente, dar sala râdea, ceea ce poate să fie un semn pozitiv. De altfel, este așa o viziune funny, de Broadway și cu ceva aluzii sexi, cu o actriță nebunatecă în rol de Sânziana și c-un actor de prestanță în rolul tatălui rege, mă rog, maestrul Mircea Albulescu. L-am mai remarcat ca intenție interpretativă și ca soluție scenică pe actorul care juca rolul Lăcustă – Vodă, are un chip de a juca natural, de a intra în rol cum n-am simțit la nimeni de pe scenă. Din păcate nu l-am putut deosebi în căruța de nume de pe afiș cine ar fi. Ar putea fi Marius Bodochi!

Defecte ale spectacolului – repetiții nepermise, glumițe pentru un public infantilizat, pauze narative cam mari, nu a existat decât pe alocuri un crescendo narativ care să compenseze lălăiala în care se legau firele poveștii. Anumite personaje episodice care fac și desfac destinele, sunt mai mult decât nemotivate, trebuie să le presupui ca emanații ale spațiului silvic, ale adâncimii, ale fabulosului din care provin și numele personajelor. Apoi un spectacol de music-hall conferă întotdeauna o senzație de agreabil, dar nu una de profunzime. Da, m-am simțit bine dar dincolo de asta, îmi zumzăie ceva frânturi melodice prin cap, fericirea de a fi participat la o poveste fericită și cam asta-i tot. Este aceeași senzație care mă urmărește după o comedie spumoasă, ușoară și uitabilă. Nu cred că este cea mai mare realizare a acestui regizor. Mai are de muncit.

Am impresia că Sânziana și Pepelea e un moment prin care trebuie să treci ca actor. Dar este tipică vârstei julesverniene. Odată și odată aceste lucruri devin fumate. Răpitorii adulți de azi sunt extratereștri, pretendenții sunt din alte galaxii, mesajul despre frumusețea duduii este trimis cu lasere, alături de fată este dăruită jumătate dintr-o Galaxie. Mă rog, fără aceste cuvinte cu mult nonsens în ele, aceeași pălărie. Nu știu, idila amoroasă nu a fost destul de convingătoare pentru a uita de imperfecțiunile celorlalte persoanje și de altfel soluția fericită este una de tip clasic. Pretendentul cel mai defavorizat câștigă fiindcă primește alianța unui ajutor din umbră foarte puternic. Și mă urmărește impresia că Sânziana s-a măritat cu Pepelea mai mult din recunoștință. Cel puțin cam așa am înțeles din modul cum a fost interpretată piesa.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

vezi pe cinicul de serviciu un articol despre compozitori http://www.carteadeschisa.ro/cinicul-de-serviciu/ și pe poemele de lângă noi prezentarea unuia dintre volumele lui Ioan Vieru