Autor: Lorena Lupu
Editura: Tritonic
Anul apariției: 2007
Locul apariției: București
Nr. pagini: 142
ISBN: 978-973-733-193-7

Pace și bine!

Arta întrebării şi a răspunsului

Se spune că o întrebare este mult mai plină de semnificaţii decât un răspuns. De ce să fie aşa? Care e faza, mai ales că toţi lucrăm cu aceste instrumente. Ignorata gramatică mi-a vorbit dinspre părţile ei semantice şi textualiste. Un răspuns dezambiguizează cuvântul. Implică alegerea unui sens datorită contextului, dar şi induce finitudine cuvântului. Întrebarea readuce ambiguitatea, transformă alegerea capitală într-o opţiune printre altele, reamestecă maldărul de sensuri de joc ale cuvântului, parcă transformându-l iar într-un pachet neatins de mintea umană. Întrebarea purifică, răspunsul exemplifică. Întrebarea ne raportează la idee şi potenţe, răspunsul presupune un univers imanent şi deja trecut. Întrebarea este raza ţâşnită dinspre stea. Răspunsul – privirea noastră din viitor. Întrebarea pare un copac în bătaia vântului. Răspunsul – acelaşi pom îngheţat în poziţii stranii.

Cuvântul din topor

Să păstrez misterul întrebării şi în dilema pe care mi-a creat-o cartea Lorenei Lupu. De ce simţim nevoia să folosim limbajul familiar, cu toate nuanţele sale argotice, regionale, crezând că astfel ne-am exprima autentic. De ce o expresie neaoşă într-un moment de furie ne-ar exprima mai bine decât una din limbajul cult? Răspunsuri pot fi multiple: cel mai la îndemână – pentru că toată lumea zice aşa. Prietenii se cinstesc cu vorbe aprige, părinţii îşi drăcuiesc copiii pentru gesturi nevinovate sau copilării, şoferii ajung să vadă oamenii de pe stradă doar ca nişte pericole publice pentru care au la îndemână mereu câte-o urare de rău, fraţii şi surorile se adresează cu bă şi fă, se dau la naiba cu voioşie, mă rog, troaca limbajului e răspândită peste tot. Dar de ce aşa? Simt că este aici un anume confort al creierului, că banalitatea acestor termeni presupune reacţii conformiste – la înjurătură râzi sau te superi, la vorbirea presărată cu englezisme de baltă, te simţi tânăr şi aşa, occidental.

Vioiciunea orală

Acum, în cartea de faţă, scrisă de o tânără actriţă într-un registru colocvial, termenii nu sunt atât de tari (dar de ce s-or chema aşa, cuvinte tari?), totuşi abundă cei de rang secund, să zicem uşor ponderaţi din speţa argotică şi de jargon. De pildă între protagonistă şi regizorul principal conversaţiile iau adesea un drum suburban – vrăjeală, meclă, a scrie pe ruptelea, nasol, amoare, etc. Ce tărie să aibă astfel de cuvinte în limbajul oral? Nu ştiu, am senzaţia că astfel de picanterii lingvistice au calitatea de a face mai verosimilă povestea, dar în acelaşi timp, datorită gradului lor mare de convenţie, sărăcesc textul din punct de vedere ideatic. Textul ajunge flecărit, cuvintele sunt indiferente, contând doar confruntarea din aria lor semantică, cea a sentimentelor. În limbajul oral raţiunea este sau leşinată sau pe moarte.

Câte ceva despre carte

„Rondo capriccioso” vorbeşte în linii foarte mari despre o tânără absolventă de teatru care se implică într-un proiect regizoral alături de o personalitate din lumea literelor. Personajele sunt voit lipsite de nume, aşa că sunt transformate exclusiv în roluri, Regizorul, Vedeta, Scenograful – deşi acesta are porecla Titanicul -, Actriţa în devenire sau Protagonista – Narator. Aceasta ne spune că după terminarea facultăţii a încercat să-şi lanseze cariera în teatru cu ajutorul piesei unei autoare britanice contemporane. Neşansa a făcut ca altcineva să fi luat dreptul de reprezentare pentru spectacolele din România, aşa că a devenit printr-un joc ciudat de întâmplări ajutor de regizor la spectacolul ei visat, ajuns să fie interpretat de Vedetă. Am găsit ceva date reale despre personaje, la sfârşitul articolului am pus niscaiva linkuri, dar, chiar de ar fi vorba de spectacolul în cauză, chiar dacă Lorena Lupu îşi intitulează cartea drept jurnal – şi asta din prima pagină – totuşi voi încerca să privesc personajele cărţii complet detaşat de numele lor, conformându-mă mai degrabă voinţei naratorului decât datelor autorului.

Amor sau prietenie?

Pentru că atenţia textului nu e atât concentrată pe personaje, cât pe povestea unei relaţii cu termeni destul de echivoci între protagonista cea tânără şi Vedetă. O relaţie care evoluează de la o stare de timiditate la confortul argotic, de la admiraţia greu de exprimat la arzătoarea ironie care musteşte imediat dinspre subtilele noastre eroine. Pare o relaţie de dragoste, regizorul chiar suspectând-o pe protagonistă de vagi devieri sexuale, îi face în acest sens propunerea de a-i oferi o excursie la Paris în cartierul specialistelor în amor, numai că povestea e mult mai complicată, ni se vorbeşte mai degrabă de o iubire platonică, de înţeles aici ca o îngemănare de suflete. Iubitoarea, protagonista, admiră Vedeta despre care nu e sigură că de fapt nu îi acordă decât un vag interes, un pic de amabilitate. Vedeta rămâne cumva inabordabilă până la sfârşitul repetiţiilor, iar relaţia se destramă, pare-se, odată cu premiera despre care nu ni se spune nimic. Rolul protagonistei s-a terminat. Nu va apare numele ei nici pe afiş şi, poate că asta ar fi o explicaţie pentru care nu găsim nici noi, la rândul nostru, numele vreunui personaj. Remarcam totuşi că atâta discreţie a numelor ajunge la un moment dat să exaspereze. Bucureştiul pare locuit de fantome care nu au decât cel mult prenume – iată de pildă jocul barbarisim al protagonistei cu un vânzător din piaţă numit de ea ironico-nostalgic „ domnul… nea Fane” .

Firma şi anonimatul

Într-o plimbare pe la piaţă am remarcat faptul că firmele magazinelor erau aidoma unor capete umane. Dădeau faţă magazinului şi erai mai degrabă tentat să pronunţi numele de firmă decât funcţia utilitară a locului respectiv, să zicem farmacie. Tendinţa aceasta apoi o remarcasem la oameni care obişnuiesc să-şi împodobească podoaba capilară în tot felul de forme, individualizându-se oarecum. Este cumva o avanpremieră a numelui sau mai degrabă, numele nostru de anonimat. În lipsa unei anume coafuri sau pălării, oamenii folosesc cel mai adesea pentru individualizare termeni foarte generali – pe aia blondă, pe ală cu început de chelie. Lipsa identităţii capilare duce la topirea persoanei în grup. Şi mă gândeam ce ar fi să strig într-un grup de 100 de actriţe cuvântul Vedeto! Câte s-ar întoarce dintr-o dată?

O picătură de structură. O idee dominantă

Cartea are un caracter oarecum circular, dacă e să ne luăm după motivul buchetului imens – la început unul cu ucigaşi crini imperiali o decide pe naratoare să-şi înceapă jurnalul, iar un altul la sfârşit devine simbolul despărţirii atât de Vedetă cât şi de cititori.
Problema esenţială a acestei cărţi – şi în care mi-am regăsit propria nedumerire din facultate – a fost dilema cum procedăm în faţa unei personalităţi. Devenim complexaţi, ne întrebăm aidoma eroinei – „ până la urmă, cine dracu sunt eu? O oarecare. Încă o gâsculiţă topită de admiraţie puerilă. Ce urma să-I spun? Nişte banalităţi ordinare”. De fapt este o poveste despre cum o tânără îşi înfrânge propria timiditate, ce e drept , ajutată şi de Vedetă, cum dintr-un personaj martor, de ordin secund, care duce cârca întregii activităţi regizorale devine o persoană independentă, conştientă de rolul ei esenţial.

Care este acest rol?

De adevărat regizor – întrucât cel care ar fi trebuit să joace rolul respectivul, numit de mine convenţional Regizorul, are despre piesa respectivă ideea că e de ajuns s-o lase pe Vedetă să interpreteze cum îi place pentru a avea un spectacol reuşit. Nu intervine în niciun fel la repetiţii, descărcându-şi îndatoririle pe umerii protagonistei. E ca şi cum un dirijor intră în sala, se aşează pe primul rând ca orice spectator şi se aşteaptă ca orchestra să interpreteze perfect piesa.

Două dintre personaje

Protagonista

După cum ne mărturiseşte naratorul care, în paranteză fie spus, are o voinţă de povestaş flaubertian, ni se dă una bucată antieroină, laşă, neîndemânatecă, complexată, suspicioasă. Este atrasă de muzica lui Nat King Cole – Fascination.

Deseori se culpabilizează amarnic: „ Mă iau pe mine însămi la şuturi virtuale: Ce dracu, frate? Ce mi se întâmplă? De ce nu sunt în stare să fiu în stare?” Atunci când e volubilă, când i se cere să se dezlănţuie, să nu ia lucrurile foarte în serios, devine ironică, are multă vervă, născoceşte – ce e drept, rar – jocuri de cuvinte memorabile: „ după ce izbutesc să port convorbirea cu pricina, era mama, sfătuindu-mă să fiu copil cuminte, să am grijă de sănătate, să mănânc la ore regulate, să mă culc devreme şi alte utopii similare”. Uneori, când este aprigă, pune întrebări care surprind diferenţa dintre morala şi acţiune: „ de ce le place oamenilor să propovăduiască valori pe care ei înşişi nu le aplică?” Crede mai degrabă în sentimentele nemărturisite „ care mocnesc, decât în dramoletele ieftine”. Cumva simt că avem de-a face cu un personaj prea ocupat să-şi apere sinele, pentru a se mai desface spre exterior. Starea de cactus are inconvenientele sale. Antieroina se dovedeşte timidă şi în causticităţile sale fulgurante.

Vedeta

Un personaj complex al cărui labirint de măşti pare inepuizabil. Pare deseori gata să-şi distrugă sinele pentru a reveni altfel, mai frumoasă, cu alte semnificaţii. Este centrul spectacolului total spre care aspiră protagonista, este însăşi ideea de mişcare, fascinaţie şi şcoală excelentă de teatru. Iată rândurile unui fan care desparte răspicat obiectul adoraţiei sale de lume. Pur şi simplu idolatrie evidentă: „ Foarte multe femei sunt magazine care desfăşoară activităţi comerciale cu un singur articol: propria persoană. Nu şi Ea. Ea îşi agresează propria imagine, o sparge, o calcă în picioare. Şi, din cioburile ei, se naşte o frumuseţe mai profundă, mai autentică; neaşteptată; care nu se vinde, nu se târguieşte, ci se înfige pur şi simplu. Te ia pe sus, te poartă cu sine val-vârtej, te face să uiţi de tine. În final, eşti doar un sfeşnic, un purtător de lumânare aprinsă. ” Vedeta mărturiseşte undeva că nu suportă laudele şi florile. Mi-a zgâriat memoria această propoziţie pe care o fi folosind-o ca un fel de scut protector contra admiratorilor: „ fiecare compliment îmi răpeşte o bucată de suflet”. La una dintre revoltele protagonistei care-şi critica Regizorul că i-a pasat toată munca pe umerii ei şi nu a pus-o nici măcar pe afiş, ea îi spune că aceia care nu au merite, fură de pe unde pot. Şi deseori se aleg cu marea răsplată. Iar oamenii, cu privirea lor superficială, confundă foarte des hoţia cu munca adevărată.

Indici

La final, aş vrea să amintesc indicii care m-au dus la următoarele trei linkuri – pe de o parte se spune în text că e vorba de o piesă aparţinând stilului „blood & sperm”. Apoi, de faptul că autoarea s-a sinucis puţin timp mai târziu şi a devenit rapid ulterior geniu neînţeles. Am găsit de aceea, afişul cu piesa englezoaicei, faptul că a existat în 2008 la Cluj un festival dedicat numelui ei unde s-au întrecut regizori dintre cei mai mari să-i pună în scenă piesele, în fine, că toate personajele sunt autentice şi au calităţile spuse de Lorena Lupu. Dar ce-i cu asta? Cum spunea undeva naratoarea, cei mari au tendinţa să nu-i bage în seamă pe tineri, să le minimalizeze ideile, acţiunile, destinul promiţător. Şi uneori atitudinea asta poate costa indirect mărturisirea publică a grosolăniei. Nu ştim de fapt dacă persoana din faţa noastră nu este un posibil mărturisitor. Şi cât de bine se vede pe un asemenea fundal depresiv social gestul generozităţii Vedetei! De altfel, aşa cum piesa ne poartă prin infernul sentimentelor pentru a scăpa de infern, aşa şi Lorena Lupu devine ghidul montării unei piese de teatru în care este reeditată o formă de infern cotidian din care nu pare să existe scăpare decât în actele de dăruire.

Sinoptic

1. Funcţiile întrebării şi ale răspunsului
2. Care e rolul limbajului familiar şi de ce e aşa.
3. Despre personajele anonime. Dezavantajele discreţiei.
4. Cum procedăm în faţa unei personalităţi?
5. Şi o întrebare a Lorenei Lupu – de ce le place oamenilor să propovăduiască valori pe care ei înşişi nu le aplică?
6. Şi un răspuns al Vedetei – cine nu are merite, trebuie să trăiască şi el, aşa că fură de unde poate.

Linkurile:

port.ro
onlinegallery.ro
liternet.ro

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/rondo-capriccioso-2/

Echivalenţe

Înclin să cred că suita de aproape 200 de schiţe prezentate în cartea lui Dănuţ Ungureanu sunt echivalentul unei serii de epigrame în poezie sau altfel definite, se găsesc aici descripţii ale unei cărţi de caricaturi. Personajele sunt înceţoşate, realizate din câteva trăsături de condei din care una este foarte îngroşată în derizoriu.

Perle de duzină sau de cultură?

Din păcate multe pagini suferă de „generalită”, nereuşind să prindă nici ironia, nici să fie clare în mesajul lor. Acesta este riscul paginii intenţionat hazoase: uneori îşi pierde pe parcurs piperul. Totuşi ai ce găsi în maldărul de pagini propuse de Dănuţ Ungureanu. Din acest punct de vedere al comicului sau al situaţiilor care te pun pe gânduri, voi numi câteva bucăţi remarcabile:

Blasfemiile miturilor, Supravieţuitori în taxi, Corupţia vine din Australia, Celebritatea jurnalului intim, Vampirul ideilor, Epidemie de optimism, Râsul-plânsul, Adolescentul în tramvai, Duşmani de nădejde, Acela cu sprayul, Fabrica de idei, Omul bun şi băieţelul neastâmpărat.

Trei schiţe sub lupă

Iată o scurtă analiză a trei dintre aceste schiţe de calitate prin care încerc să lămuresc parte din punctele de rezistenţă ale acestui tip de scriitură:

Voi începe cu bucata intitulată Omul bun şi băieţelul neastâmpărat. În linii mari, este vorba de un băieţel căruia i se permite să scrie pe un caieţel lucrurile pe care le vede în preajma sa. Curând însă doar din trei scene întâlnite pe drum umple tot caietul exasperându-l pe maturul care i-a dat permisiunea să scrie şi care „se înfurie şi-i trase una. «Da’ ce crezi, neruşinatule că ţara asta e o ladă de gunoi? Altceva nu mai vezi decât rele? Ia dă încoace’ caieţelul acela, să te văd dacă la anul mai poţi să-ţi cumperi altul!»”

Ce găsim aici ca aspecte literare? O parabolă – dacă te apuci să scrii tot ce vezi rău în drumul tău nu mai termini niciodată, o exagerare provenită dintr-o nechibzuinţă a adultului care caută să scape de supravegherea spirituală a copilului, un set de constatări sociale, realmente sunt unii care fură, se lasă corupţi, mint, comit tot felul de murdării. La sfârşit, protestul omului bun este ca un strigăt în ţara surzilor. Ne-am obişnuit atâta cu criticarea strâmbătăţilor, iar nu cu îndreptarea lor, că atunci când vine cineva să mai vadă şi aspectele pozitive îl privim cruciş, ca venit de pe o altă planetă.

În Fabrica de idei un amic de-al naratorului aşteaptă înfiinţarea unui post special pentru el de „emitent de idei”. După ce ni se explică ce ar fi necesar pentru a produce idei pe bandă – un regim special, un moral tun, „emisiuni televizuale nici prea-prea, nici foarte-foarte”, în ultima frază tipului i se cer pe loc două idei prin care să-şi demonstreze harul:
„Prima idee este mobila acoperită cu un strat subţire, vreun milimetru, de sticlă. Nu mai trebuie detergenţi, nu mai trebuie soluţii de lustruit… A doua idee este aceea a dinţilor sculptaţi. Nu toţi, doar cei din faţă. În loc de canini şi incisivi, reproduceri minuscule… Avantajele sunt estetice. Când zâmbeşti, nu mai trebuie să mergi la muzeu”.

Observăm stupefiaţi valoarea unor astfel de idei provenite din încercarea anulării anumitor acţiuni. Pentru personajul nenumit mai important este să nu mai existe detergenţi de mobilă ori să nu meargă la muzeu, decât posibilul pericol de a se sparge sticla de protecţie sau evidentul chin de a sculpta miniatural pe viu. De asemenea îmi pare că fascinaţia existenţei unei emisiuni de idei pe bandă rulantă provine din spiritul nostru acumulativ, interesat de „mult, ieftin şi bun” (cum spune Ungureanu într-o altă schiţă). O asemenea gândire cantitativă elimină însă calitate, ideile dovedindu-se superficiale, stupide, lipsite de originalitate, metafore de doi bani. Mai adânc, această schiţă este o satiră adresată multor autori care „scriu pentru ei”, dar în acelaşi timp aşteaptă să vină personajul cu ochelari şi ţigaret de aur care să-l sponsorizeze, să-l plătească regeşte fără să facă niciun efort în plus. Amicul lui Ungureanu poate fi plasat cu certitudine în familia de sânge a caragialeanului Conu’ Leonida.

Am ales trei schiţe pentru a respecta astfel gândirea trifrazică a acestor scrieri. Voi sfârşi cu Blasfemiile miturilor. Remarc abia acum lipsa oricărui cadru al acţiunii care este centrată exclusiv pe o conversaţie între doi amici. Unul dintre ei este sfărâmătorul de mituri. De pildă cel al Mioriţei. Pasajul este savuros şi merită reprodus întregime:
„S-a pornit de la versurile cinci – şase, respectiv «Trei turme de miei / Cu trei ciobănei». Unde-ai mai pomenit, îmi zice amicul eretic, turme de miei? Turmele sunt alcătuite din oi, câţiva berbeci şi mieii lor. Probabil că informaţia iniţială a fost «trei turme de oi / cu trei ciobănei». Păi nu mai rimează deloc, mă exprim timid. Tocmai, sare amicul, ai pus degetul pe rană. «Oi» nu mai rimează cu ciobănei. Dar, scuză-mă cine a pomenit în acele vremuri ciobănei? Oamenii acelei epoci erau mai degrabă viguroşi, dintr-o bucată. Putem vorbi nu despre «ciobănei», ci despre «ciobănoi». Astfel, merge şi rima: «Trei turme de oi / Cu trei ciobănoi». Observi cum se îmbină armonios realitatea istorică şi rima?”

Sau explică legenda Meşterului Manole în termenii unui constructor negativist: nici mânăstirea n-a putut fi ridicată, nici Meşterul Manole n-a putut să zboare din cauză că materialele nu erau grozave. E persiflată aici aceeaşi gândire meschină, superficială, care nu vede faptul literar, ci infimele contradicţii practice. Iar când marele critic înlocuieşte el versurile cu unele mai „potrivite” iese după cum vedem un adevărat dezastru. Mi-e teamă însă că acest pasaj citit de către elevii copiicioşi va fi reprodus întocmai, iar ei vor fi siguri că de fapt aşa ar trebui să sune Mioriţa cu ciobănoiul moldovean şi cu ceilalţi.

Draga de opoziţie

Principiul pe baza căruia îşi construieşte schiţele este clar opoziţia între două stări de lucruri sau două personaje: tânăra petrecăreaţă şi dansatoare care nu-l lasă o clipă să răsufle pe invitatul leneş; nuanţările lingvistice ale omului de rând care declară ritos că nu fură, ci găseşte lucruri; optimistul incurabil care vede indiferent de catastrofele din jur doar partea plină a paharului; cinstea spăimoasă din vremea lui Ţepeş şi necinstea protectoare de azi; prietenii şi duşmanii de nădejde,etc.

Tehnici şi constrângeri

Are o tehnică destul de interesantă de prelucrare a faptului brut. Să zicem replicii stupide din tramvai îi găseşte un context, o încadrează într-o serie, într-o tendinţă socială. Are rolul unei bijutier… pune perla cea agresiv de vizibilă într-un colier care o estompează uşor şi îi maschează impurităţile.

Remarc dificultatea realizării acestor schiţe datorită constrângerilor tipografice probabil impuse de revista „Banii noştri” în care am înţeles că au fost iniţial publicate. Devine totuşi obositoare la lectură această manieră obstinată; trei fraze şi-o introducere. Probabil – nu am stat să măsor, vor fi fiind un număr fix de semne tipografice, ceva între 500 şi 1000. Dacă redactorii ziarului au constatat fidelizarea unui anumit public la scrierile lui Dănuţ Ungureanu, i-ar fi putut da uneori şi spaţii mai ample de manifestare. Fiindcă „limerickul” periodic la care trebuie să se supună acest autor îl trădează de multe ori. Nu are timp să creeze un cadru potrivit şi o lălăie aşa în toate cele trei fraze ale sale. O întâmplare începută cu nişte întorsături de condei mai generale, care până să apuce să coboare în concret s-a şi dus schiţa. Uneori personajele rămân în coadă de peşte, erau cât pe-aici să existe, vorba lui Noica, dar pac! iar s-a terminat spaţiul. Este în această limitare tipografică nostalgia unor proprietari de ziar de a face literatura în pastile, mai mult, a unor elevi leneşi care ar citi şi ei un roman dacă ar avea dimensiunea unei pagini. Da, există punctul acela de vedere repetat obsesiv cu oamenii de azi care nu mai au timp şi care consumă – cum e cazul în Japonia – literatura în pastile la telefon, un fel de sms-uri literare, totuşi anumite zone literare nu se lasă aşa uşor prinse cu o plasă doar de câteva sute de caractere. Sunt autori cărora le trebuie o carte pentru a sintetiza la sfârşit o idee, ambiţia lui Ungureanu este de a realiza un „Sesam deschide-te!” cu oricare dintre schiţele sale. Nu o reuşeşte decât arareori, de multe ori iese la suprafaţa narativă cu carcase de scoici, fără perle, fără întâmplări care să lămurească generalismele emise, fapt care mă duce cu gândul la faptul că umorul este până la urmă şi o chestiune de noroc, în ciuda tuturor tehnicilor scriitoriceşti acumulate.

Idei versus reţetă de succes

Pe de altă parte, tocmai acest tip de scriere are azi un deosebit impact lecturial, întrucât este în firea umană tendinţa spre shortcut-uri, majoritatea tinerilor de pildă întreabă cât de groasă este o carte, iar dacă le spui că pot citi doar o pagină şi să se lămurească, îi vom câştiga de cititori pe cei mai încăpăţânaţi iubitori de nonliteratură dintre ei. Cum adică o idee pentru o carte? Mai bine, cel puţin tot atâtea idei câte pagini are o carte… Riscul: multe dintre acestea nu sunt de fapt idei, ci clişee prelucrate la un mod amator.

Orizont de aşteptare

De la o asemenea scriere nu te aştepţi la profunzimi, ci la picături acide.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/romani-deja-destepti/

Într-unul din comentariile de pe bookblog, un cititor mi-a scris, în loc de argumente opuse şi contraexemple, că nu am niciun fel de autoritate morală, culturală, intelectuală pentru a vorbi despre cărţi. La o asemenea acuză din partea unui necunoscut – evident nu a avut niciun gând să-şi decline identitatea – am refuzat să-l mai recunosc drept interlocutor. Tipul nu era interesat de dialog, ci era pornit pe jigniri.

Ceea ce ar fi trebuit să fac părea să aibă doar aceste soluţii: fie să mă duc să mă împuşc – ceea ce ar fi fericit ocazionalul meu adversar, deşi nu ar avea nicio importanţă dispariţia unui om nul ca autoritate – fie să continui prin recenzii cu metode la fel de nedrepte ca ale sale. De pildă, lui Tudor Octavian – autorul discutat în recenzia de faţă – să-i contest aşa, fiindcă mi-a venit mie – orice calitate de scriitor, să-i anulez autoritatea creatoare, să spun că altă carte mai slabă n-am întâlnit de-o vreme îndelungată. Parte din otrava cu care fusesem „impregnat” de acel cititor s-o transmit astfel mai departe către public ori către scriitorul discutat. Numai că pe bookblog.ro nu se discută decât foarte rar cărţi proaste. O tăcere politicoasă şi o îndepărtare fermă din teancurile tot mai mari de cărţi pentru citit sunt singurele măsuri întreprinse.

Dar de ce să nu calc astfel de vagi reguli ale unui blog de cultură sau propriile mele reguli de cititor? De ce să aibă reguli o persoană lipsită de toate autorităţile posibile! Fără s-o intenţioneze, acel comentator negativ mi-a redat o libertate care începuse să-mi lipsească. Neavând nicio autoritate, nici nu sunt restricţionat de ceva. Sunt liber să bântui fizic ori intelectual prin orice colţ al lumii. Nu pot fi iconoclast pentru simplul motiv că neavând nicio autoritate – şi hai să extind acest cuvânt – fiind un „om fără însuşiri”, nici n-am de ce să recunosc altora vreo autoritate. Un dialog se bazează pe o recunoaştere reciprocă de autorităţi. Lipsa acestei recunoaşteri duce la un monolog totalitar. Şi la o insurecţie pe măsură din partea celui ignorat.

Dacă, prin urmare, nici n-am vreo autoritate, nici nu mai voiesc să recunosc una, atunci pot face tot felul de experienţe sociale. De exemplu să-mi neglijez îndatoririle asumate până acum, să le arăt celor care pretind vreo autoritate asupra mea că influenţa lor a dispărut, că la rîndul lor nu mai au nicio autoritate. Sau într-o manieră şi mai radicală, să uzurp autorităţi care nu mi se cuvin printre care ar putea fi şi vechea mea autoritate. Cea negată de acea voce „binevoitoare”.

După acest lung voiaj prin tărâmul non-autorităţii, un alt cititor, mai nerăbdator va dori să vorbesc exclusiv despre cartea lui Tudor Octavian. Am ţinut să-l avertizez că îmi acordă astfel credit, îmi dă şansa unei autorităţi culturale. Cititorul respectiv va zvâcni însă nervos din picioare la atâta repetare a cuvântului „autoritate” şi va vrea cu orice preţ mutată atenţia pe adevăratul subiect al cărţii. Şi, pentru a nu mai pierde timpul (spaţiul tipografic) să-i spun răspicat dacă „Alte povestiri” e o carte bună sau proastă, dacă merită s-o citească sau s-o ignore atunci când îi va face cu ochiul în librărie.

Părerea mea – de om cu / fără autoritate – este că avem în Tudor Octavian un autor care, prin câteva texte, ar trebui să fie prezent în manualele de literatură română. În fond, ăsta e superlativul la care poate ajunge un scriitor român de azi şi singurul prin care-l pot cunoaşte tinerii.

Bun, asta e o declaraţie gravă şi cu posibile consecinţe ierarhice. Ce să caute Tudor Octavian alături de importante opere precum „Poema chiuvetei” ori „O motocicletă parcată sub stele” ale lui Mircea Cărtărescu, de până acum ignoratul roman „Zmeura de câmpie” a lui Mircea Nedelciu ori de „Cantofabulele” formaţiei Phoenix care, în paranteză fie spus, sunt scrise în majoritatea lor de poetul Şerban Foarţă. Un personaj pus pe negaţii, un nonautoritar ar spune că T. Octavian a realizat nişte pastile à la Paul Everac. Nişte schiţe cvasilipsite de dialog. Nişte naraţiuni care se pretind povestiri, dar nu au nici dimensiunea necesară, nici caracteristicile speciei. De parcă operele menţionate mai sus din manualele noastre liceale le au!

De fapt, avem de-a face cu o formă epică fixă. Mai precis, o povestire cu formă fixă întrucât autorul a fost limitat, s-a silit să-şi cenzureze redactarea la 2500 de semne, pe măsura spaţiului tipografic acordat de unul dintre jurnalele noastre naţionale. Evident, nu T. Octavian a inventat această suspecie literară, dar este în felul său un la fel de fanatic „pontist” precum sonetiştii din genul liric.

La un curs al profesoarei universitare, Antoaneta Tănăsescu, am aflat despre o teorie radicală a lui Aristotel care credea că un autor nu poate excela decât într-o specie literară, unul în epopee, altul în roman, altul în poezia lirică. Totuşi modernitatea pare să abunde în contraexemple ale acestei teorii – majoritatea scriitorilor s-au manifestat în numeroase domenii ale literarului. Mi s-a părut potrivită ca exemplu opera lui Lucian Blaga. Cu această ocazie, a încercării de a adeveri teoria aristotelică, am definit acel invariant artistice ca o substanţă literară proprie care la Lucian Blaga era de natură lirică, ba chiar uşor elegiacă. Are un teatru cu clar contur poetic, o proză cu numeroase inserţii poetice, ba chiar filosofia sa vorbeşte de spaţiul mioritic, originar totuşi dintr-o baladă. Antoaneta Tănăsescu la rândul ei a spus că un alt monstru sacru literar, George Călinescu se dovedea romancier până şi în critica sa, ba chiar că „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” este de fapt un mare roman mustind de presonaje.

În această perspectivă critică, care ar fi substanţa lui Tudor Octavian? Poate fi ea întrezărită numai după lectura câtorva zeci de povestiri! Cred că este evidentă ipostaza de povestitor ironic într-o lume autistă. Un autor care-şi decupează viaţa în mici petece amuzante, în forme de reflecţie şi, mai ales, un important fiziolog modern în continuarea fiziologiilor franceze luministe ori a celor făcute de Costache Negruzzi – vezi de pildă „Fiziologia provinţialului”.

Acum nici despre marele povestitor A. P. Cehov nu m-aş putea pronunţa că are numai capodopere printre povestirile sale, deci cu atât mai puţin nu voi putea spune aşa ceva despre încă ignoratul Tudor Octavian. Care ar fi însă în opinia mea acele povestiri antologice, povestiri cu o tranziţie neaşteptată şi cu o cheie finală imprevizibilă: „În Bulgaria e altfel”, „Garsoniera de lângă ghena de gunoi”, „Exerciţiu pentru memorie”, „Fericirea de a nu fi niciodată nefericit”.

Parţial din zecile de povestiri, aş putea cita mult mai multe. Dar, mai degrabă, la final iată trei dintre năzdrăvăniile propuse de Tudor Octavian. O singură menţiune mai am. Autorul şi-a luat ca prototip, personajul năstruşnic Vasile B., echivalentul unui Mache din schiţele carageliene.

În povestirea „La celălalt capăt al soartei” constată că pentru fiecare talent există un nefericit la antipod. Că opinia publică este atrasă numai de personajele cu un şir nesfârşit de succese, dar ignoră pe cei care acumulează într-un mod spectaculos insuucese. Şi ne oferă pilda unui om care lua bătaie de mic şi a ajuns să fie pleznit cu timpul numai de personalităţi. Colecţiona vânătăi ori injurii de la oameni celebri.

În povestirea „Sărăcia” arată câteva dintre detaliile acestui rău social. Există totdeauna oameni mai săraci decât noi. Oamenii săraci sunt oameni modeşti care de obicei caută să nu se situeze pe ultimul loc la sărăci. Din păcate, sărăcia generează şi complexul unui bine nemeritat. „De aceea săracii care se îmbogăţesc sunt atât de lacomi şi de zgârciţi. Ştiu că numai sărăcia e lungă. Că bogăţia nu durează, că oricât ai aduna şi poseda, sărăcia e încă pe urmele tale”.

În povestirea „Ce mai rămâne, după ce s-a scos tot”, este realizată o analogie între o întîmplare din tinereţea naratorului când, din plictis, scotea dintr-un radio de transmisionişti în fiecare zi câte o piesă şi totuşi radio-ul continua să meargă şi poezie, care pare să supravieţuiască, deşi i s-a scos cam tot. Rima, ritmul, coordonatele logice. Poate că nu e departe vremea când arta nu va mai avea nevoie de public, conchide povestitorul într-o frază măiastră de final: „poezia şi muzica vor fi difuzate numai prin staţii radio din care s-au scos toate piesele”.

Dacă aceste trei povestiri finale, ori consideraţiile de mai sus v-au atras atenţia şi vă vor face cândva să-l citiţi pe Tudor Octavian, ori, cine ştie, poate ajunşi în situaţia de a decide cine să intre în manuale, îl veţi numi şi pe acest autor, în acest caz articolul meu şi-a făcut datoria şi mi-a dovedit autoritatea. Altfel, urmează… libertatea tăcerii!

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/alte-povestiri/

Cum ar trebui oare să încep cu prezentarea unei cărţi? Să o arăt pur şi simplu – ia te uită ce copertă frumoasă sau nearătoasă? Să-i subliniez dimensiunea subţire, delicată sau din contra, grosimea respectabilă? Să spun câte ceva din conţinut, dar cu spaima că fie nu mă voi face înţeles spunând prea puţin despre carte, fie voi fi etichetat un fel de strică-cheful lecturii, dezvăluind prea multe.

Poate ar trebui să plec de la titlu. Ce este Lindenfeld? Îmi sună a nemţeşte, mi-a spus un interlocutor nepreţuit, o doamnă profesoară de la Litere. Evident, i-am întors răspunsul cu vorbe multe şi uşor înflorate, este un nume de sat nemţesc şi dacă vreţi, doamnă doctor, este o poveste despre cum unul dintre şvabii emigraţi în timpul comunismului se reîntoarce în ultima parte a vieţii sale în ţinutul bănăţean de baştină. A, probabil că este ceva plictisitor, obiceiuri din acelea minoritare, fete cu cununiţă, grozav de rigide în ritualul lor pe cale de dispariţie. Probabil o carte etnografică, cu iz puternic regional.

M-aş înclina către doamna profesoară literată şi i-aş spune că este, dacă mă pot exprima aşa, o carte de ficţiune a ficţiunii, dar cu un autor obiectiv. Ficţiune în ramă. Un caz de mistificare uriaşă a realităţii în care victima nu mai are nicio şansă de decriptare a adevăratei realităţi. Are de ales ori acea minciună, dar vie, ori un neant al adevărului. O minciună banalizată prin artişti (actori, scriitori, pictori) aduşi în situaţia de a umple într-un mod credibil amneziile chinuite ale unui miliardar.

Dar ce fel de minciună? Ei bine, satul bănăţean Lindenfeld se depopulase în ultimii zece ani complet datorită morţii ultimilor săi bătrâni. Rămăseseră doar nişte case pustii vizitate pentru exotismul lor de tot felul de figuri ciudate, nişte motociclişti amatori de chefuri rurale, ori niscaiva pictori în căutarea unor peisaje semi-sălbatice. Numai că totul se schimbă atunci când bătrânul miliardar Klaus îşi exprimă dorinţa de a se reîntoarce la Lindenfeld fără să ştie ce s-a întâmplat cu satul timp de o jumătate de veac. Fiul său,Wilhelm fără ştiinţa tatălui, va angaja un specialist al trucării realităţii, pe marele mistificator Petrică Florescu. Acesta este un fost secretar comunist cu propaganda, o persoană pentru care jocul dintre truc şi realitate este insesizabil şi va avea rolul de a reconstitui satul de odinioară atât în planul arhitectural, cât mai ales comunitar. Datorită sumelor mari puse în joc, această mascaradă de proporţii reuşeşte într-un fel mulţumitor.

Da, ar recunoaşte poate doamna profesoară că s-a pripit cu verdictul, că totuşi ar merita să deschidă cartea. Dar i-ar mai trebui nişte motivaţii. Şi atunci m-am gândit să-i vorbesc despre faptul că toate personajele din carte au o personalitate cel puţin dublă, dacă nu un set de personalităţi de împrumut. Cei cu suita cea mai lungă de faţete şi identităţi paralele sunt din acest punct de vedere atât miliardarul Klaus cât şi acest factotum Petrică, într-un fel un personaj oglindă al protagonistului, un victorios în ţinutul iadului. Petrică este, dacă vreţi, un Gore Pirgu bănăţean, un maestru al ceremoniilor de masă, un magician cu public de Polivalentă.

Şi dacă tot vorbeam despre ţara răului, doamnă profesoară, la un moment dat apare în carte o scrisoare a lui Gudrun, marea iubire a miliardului Klaus, în care este realizată o clară opoziţie între destinele celor doi îndrăgostiţi. În timp ce el a reuşit în viaţă prin diferite căi neortodoxe să ajungă un om foarte bogat, ea este deportată în Siberia. În acel ţinut va cunoaşte frigul amarnic, sărăcia cumplită, va fi violată de mai mulţi soldaţi şi va ajunge până la urmă să se prostitueze pentru raţiuni umanitare, iar în final să-şi găsească moartea datorită unor boli multiple. Răvaşul de adio îi dă întâlnire în rai fostului iubit, fiindcă în iad nu ar avea cum, din el tocmai îi scria.

Identităţi multiple, puţin romantism cu rezonanţe senile, fără îndoială că acestea nu sunt ingrediente foarte atrăgătoare. Aşa că, la strâmbarea din nas a prietenei mele literate, de altfel un nas foarte expresiv lingvistic, am început să-i detaliez despre cele trei trepte de narativitate ale cărţii: de iniţiere în legenda miliardarului – omul care prin venirea sa va schimba soarta unei întregi zone bănăţene, de povestire a unor fragmente din viaţa sa prin flash-uri revelatorii (aici este folosită metoda biografică), de creionare a prezentului narativ prin scenete reprezentative din ceremonialul prin care este condus bătrânul cu multă grijă.

Dar cine sunt cei care participă la această mistificare? În primul rând este miliardarul Klaus care tocmai a suferit un atac de cord şi are o senzaţie de nemulţumire profundă. Pentru a-l detensiona, fiul acestuia Wilhelm îl angajează pe scriitorul Otto von Romanoff sa-i scrie biografia. Pentru ultima parte a cărţii pe care Otto o vrea terminată în mod apoteotic, Klaus îi propune o reîntoarcere în satul Lindenfeld, „în minunatele meleaguri ale copilăriei”. Dar acesta este un sat părăsit, aşa că biograful şi Wilhelm trebuie să găsească oameni care să reconstituie totul. Aşa că îl solicită ca mare regizor pe ex-activistul Petrică care la rândul lui prin numeroase relaţii fie reface satul prin angajarea unei societăţi de construcţii, fie atrage trupa întregului corp actoricesc de la Teatrul german din Timişoara drept colectiv de ţărani prin onorarii foarte consistente. La aceste personaje numeroase se mai adaugă şi o trupă de studenţi plastici, rătăciţi în această aventură financiară din întâmplare. Şi simt că mai trebuie să fac o menţiune despre Petrică, un tip uman special. E întruchiparea unui spectacol infinit. Poate asta e deosebirea dintre el şi actori. El se joacă tot timpul, cu sine sau cu alţii, pe când actorii cunosc şi o existenţă searbădă dincolo de scenă, care le lasă un gust amar şi posibilitatea unei filosofii a ratării.

Bine, cred că m-am lămurit asupra tipologiei umane, îmi şopteşte profesoara, dar în ce fel de Lindenfeld ajunge miliardarul Klaus? I-am răspuns că mi se pare o lume de basm, puternic infantilizată şi care anulează toate cunoştinţele sale despre oameni. Este o lume care-i pune reflectorul pe sine şi care-l apreciază în mod constant. O formă de nesinceritate la superlativ până la orizontul evenimentelor. Miliardarul nu mai crede în prieteni fiindcă suspectează că orice individ este interesat doar de banii săi, dar printr-un fel de paradox, totuşi acceptă o întreagă lume mistificată, cu un număr uriaş de nesinceri. De fapt, Klaus se află în sfârşit la propria curte domnească (este dacă vreţi acea curte – dar fără inserţiile ironice – oferită lui Sancho Panza pentru câteva ore).

Îmi dă senzaţia unei socializări false – zise doamna profă – aşa cum se întâmplă la numeroase reuniuni de serviciu, în care râdem cu jumătate de gură, spunem complimente prudente, ne implicăm, dar numai aşa, de faţadă. Există însă în toată această mascaradă numită job party şi naivi care chiar cred în caracterul de petrecere, se dau în stambă, spun lucrurilor pe nume, râd vârtos şi se cherchelesc de mai mare râsul. Şi care apoi se miră, în zilele următoare de reacţia generală de antipatie a colegilor care-i dau astfel de înţeles că nu a respectat regulile jocului.

Da, aveţi dreptate, stimată doamnă, mă gândeam că şi Klaus când vede o bucăţică din realitate, o bucată din ce-i dincolo de scenă se retrage îngrozit. De pildă ştia despre oamenii din satul său că nu obişnuiau să se căsătorească decât între ei, dar asta dusese cu timpul la numeroase progenituri diforme. Ei bine, acum la bătrâneţe când revine se întâlneşte tocmai cu un asemenea diform, un adolescent cu mintea unui copil de doi ani. Tot o formă de realitate respinsă este şi atunci când una dintre actriţele Teatrului german, încearcă să-i ofere contribuţia în nuri în speranţa că va fi luată în Germania şi eventual i se va găsi un rost pe la vreunul dintre teatrele de acolo. Poate că marea farsă a devenit mai credibilă tocmai prin încercările eşuate de realitate.

Doamna profesoară mi-a cerut cartea şi a deschis-o drept la acest citat: „trebuie să revenim la frontiera dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, ficţiune şi realitate. Dacă ficţiunea e mai frumoasă, nu-ţi vine să faci ceva pe realitatea asta măgărească! Ce, amintirile sunt realitate! Proiectele de viitor sunt realitate? Au fost şi vor fi. Totul se vulgarizează în realitate. Realitatea e o maşină de vulgarizat iluzii, vise, idei.”

Apoi a continuat cu o astfel de meditaţie. Oare avem o realitate cu semnul plus şi o alta cu semnul minus? Sau două realităţi-ficţiuni cu poli diferiţi şi o realitate a adevărului plasată în punctul zero; un zero care se deplasează continuu şi altfel decât se vor comporta numerele ficţiunii care fie vor îmbunătăţi, fie vor reduce realitatea în mod convenabil. Oricum, ficţiunile sunt întotdeauna mai sărace în numărul elementelor selectate – sunt din această perspectivă totdeauna nişte eboşe, pe când realitatea este opera finală, cu amănunte şi planuri de fundal neaşteptat. Să zic altfel, amintirile ori proiectele au întotdeauna o singură dimensiune, în timp ce realitatea îşi arată cele trei, poate cele patru dimensiuni – mă gândeam în acest sens şi la acţiunea timpului.

I-am ascultat cam nedumerit teoria dumneaei, de unde a scos că amintirile ar avea doar o dimensiune, dar mă rog, poate se referea la caracterul simplificator. Şi de asemenea, am remarcat în gând că nu a spus nimic despre realitate ca o formă de vulgarizare, ci din contră a văzut-o ca o maşinărie prea complexă pentru o înţelegere totală.

Dacă tot am reuşit s-o fac să deschidă cartea, am rugat-o să cerceteze şi câteva pagini mai încolo unde erau consemnate aceste rânduri din jurnalul de idei al lui Otto: „o bună parte din ceea ce facem este doar pentru a o povesti cuiva. Povestirile, întâmplările contează. Eşti un mare scriitor dacă povesteşti ca lumea. Scriitorii nu sunt chemaţi să livreze senzaţii, aceasta va fi, în curând, la îndemâna oricărui farmacist. Exuberanţă, mulţumire, senzaţie de zbor de încredere în sine, de priapism, pe toate le puteţi lua din rafturi, din cutiuţele de pastile. Le veţi avea pe noptieră. Eu vă livrez întâmplări, singurele pe care chimia nu le poate reproduce în laborator. Ele au nevoie de un om care să le trăiască, să le observe, să le povestească. Sau să le inventeze. Biografiile, adesea extracte de întâmplări, se ajustează şi se conservă în cărţi. Mai devreme sau mai târziu şi pastilele şi cărţile se întâlnesc pe noptieră”.

M-a privit intrigată de ce alesesem acest pasaj şi atunci i-am spus că am găsit pe un blog al unei simpatice Ioane o confesiune a lui Mihail Sebastian din Jurnal indirect 1926-1945 care se bătea ca nuca în perete cu citatul precedent. Acesta învinuia literatura de falsificare a vieţii, de intermediere nesinceră între oameni, de înlocuire a sentimentelor cu figurile literare, cu vorbele fabricate, false.

Pe de-o parte, era opinia că literatura poate oferi exact singurul lucru care nu poate fi fabricat de chimie: întâmplarea brută, povestea. Pe alta, Sebastian acuza literatura de falsificarea realităţii tocmai prin poveste. Şi din toate astea, m-am gândit, doamnă profesoară că poate avem două feluri de discursuri, totdeauna succesive: fie ţinem partea chimiştilor şi atunci vorbim despre esenţele vieţii, despre contactul cu materia brută, cu frustul, barbarul în toată naturaleţea sa, fie apărăm straşnic poziţia povestaşului, cel care ne scoate din marasmul evenimentelor şi oferă un sens, o biografie cum ar fi spus Otto.

Apoi cu permisiunea doamnei, am încercat să refac câteva dintre teoriile cărţii din proaspetele amintiri de lectură. Consider că Ioan T. Morar are vocaţie de teoretician şi asta se vede mai ales în rarele inserţii care anulează narativul, o manieră mascată postmodernă de a vorbi despre arta scrisului.

1. Era înainte de toate ideea lui Klaus că ar exista o serie de îndrumători în viaţă. Unii oficiali, de genul preşedinţilor ori ai şefilor fără de care nu ar merge nimic, totul s-ar destrăma şi care fac posibilă această organizare prin forme rafinate şi lente de distrugere. Ceilalţi sunt anonimi şi probabil cei mai importanţi. Ni se întâmplă tuturor să jucăm la un moment dat un rol însemnat în viaţa cuiva fără însă să avem habar de asta. Un gest al nostru, o vorbă spusă la întâmplare poate schimba un destin.

Doamna mi-a spus că îi aminteşte de teoria ei asupra îngerilor. M-am uitat acum eu nedumerit la ea – ce legătură aveau îngerii cu mentorii mei oficiali sau incognito! Află, stimate domn, mi s-a adresat pentru prima oară reverenţios că am fumat multă vreme şi sute de oameni s-au chinuit să mă convingă să mă las de acest tabiet. Nu numai că nu au reuşit, dar după ce-i auzeam parcă mai abitir îmi venea poftă de încă o papiroasă. Totuşi într-o zi a venit la mine un înger şi m-am lăsat imediat de fumat. Nu era propriu-zis un înger, ci un om mai în vârstă care mi-a zis doar atât: Dacă vrei să te laşi, să nu spui nimănui. Fă doar tu fără ştirea cuiva această experienţă. Şi vezi ce ţi se întâmplă. Şi uite după doar acest simplu îndemn, nu am mai pus gura pe ţigară. Din contra, imediat ce am lăsat-o am şi început să-mi fac proba răbdării. Dacă pot să beau bere fără tutun, dacă pot aştepta pe cineva fără să fumez, dacă mă pot certa, ţipa, enerva fără acest viciu. Era foarte greu, trăgeam aerul în piept cu voluptatea de pe vremuri a fumului ţigării, dar reuşisem să trec în stadiul de nefumător. Aşa că eu cred că realmente există îngeri, numai că nu au aripi. Aripile sunt nişte reprezentări bisericeşti pentru a-i face pe copii ori pe naivi să înţeleagă cum este posibil zborul. Îngeri, da, sau cum zicea miliardarul acela al tău, mentori şi totuşi nu-mi place termenul, este prea laic, prea sună a reţetă medicală.

2. Apoi din lectura cărţii, nu am mai lăsat-o pe doamnă să continue spovedania unui fumător vindecat, am remarcat consecinţele considerării vieţii ca o junglă. Nu poate fi prevăzută, e nevoie în permanenţă de un ghid – de cele mai multe ori local, pentru scurtă vreme – se oferă iluzia răzbirii la lumină, ieşirea în libertate, se promite marea cu sarea, dar după un luminiş oarecare, după un ochi relativ calm, revine ciclonul cu toată nebunia crengilor, cu toate zgârieturile, animalele, întunericul junglei.

De fapt, a reluat profesoara, este repetat altfel mitul peşterii platoniciene. Care este adevărata realitate? Cea în care au agonizat locuitorii din Lindenfeld? Cea în care a luptat instinctiv Klaus? Cea în care totul s-a refăcut în faşa unei memorii slabe.

I-am răspuns indirect că opera se dovedeşte un fel de „Regele Moare”, iar lumea în care agonizează, fără însă a realiza acest fapt, este una de mucava. Este o lume faustică în care protagonistului i se oferă o vreme iluzia atotputerniciei. În fond, avem o lume reducţionistă de tip artistic în care totul capătă valenţele superlativului (fie ele pozitive, negative) sau ale poveştii. Klaus asistă la un basm final din 1001 de nopţi cu numeroase Şeherezade.

3. Şi tot acelaşi personaj se întreabă pe unde se pierd amintirile? Dacă eliminarea lor nu o fi vreo reacţie de apărare a creierului, poate că amintirile se dovedesc toxice pentru un trup slăbit de bătrâneţe.

Aici şi eu şi profesoara am ridicat din umeri. Aceste întrebări ne depăşeau pe amândoi. Şi oare cine ar putea răspunde pe unde se pierd amintirile? De ce se pierd? Oare amintirile constau doar într-o aglutinare de celule nervoase, de hormoni? Oare toate păţaniile noastre să stea doar într-o simplă regiune a creierului şi cum ai făcut o injecţie la locul potrivit, gata, viaţa toată de dinainte delete?

Scriitorul Otto spunea în altă parte că oricât ar fi un om de complicat, tot se găseşte în el ceva simplu. Şi iată cel mai bun exemplu este locul unde se găsesc amintirile. Fie ele cât de complexe, rămân vulnerabile unui simplu incident cerebral. O mică furtună sanguină şi totul a devenit neant.

Da. Mă scuzi că te întrerup, am senzaţia că această carte îl întemeiază pe Ioan T. Morar ca scriitor, a intervenit profesoara mea. Să vedem ce propune finalul. Iată un tablou superb, de necrezut fie şi pentru pictor. Ia auzi: „când s-au trezit au văzut ceva ce nu-şi imaginaseră. Cu o zi înainte, un nor stingher se oprise, parcă, să se odihnească deasupra pădurii din susul comunei, ca şi cum s-ar fi rătăcit de norii cei mari. Acum, norul, de aproape un metru grosime, se aşezase peste comună, ca şi cum ar fi alunecat la vale, dinspre pădure, ca şi cum o forţă nevăzută l-ar fi ţinut lipit de pământ. Erau în ceaţă vătuită până la brâu. Umblau jumătate în nori, jumătatea de jos, jumătate deasupra norului. «O iluzie concretă. Asta ne mai lipsea», zise Alex. «Dacă o pictezi, nu te crede nimeni».”

Într-un fel, eram bucuros că până la urmă reuşisem s-o atrag pe simpatica profesoară în jocul acestei cărţi stranii. Şi am încheiat discuţia cu ea spunându-i povestioara lui Klaus. „Nişte căpetenii de indieni din America au venit în Europa cu avionul. Câteva zile după sosire stăteau nemişcaţi, cu privirile aţintite în gol. Când au fost întrebaţi ce fac, au răspuns că ei au ajuns, dar îşi aşteaptă spiritele care zboară mai încet decât avionul şi nici nu ştiu drumul”.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/lindenfeld-2/

Acum ceva vreme am avut ocazia să merg la mânăstirea Secu unde povăţuia fericitul călugăr Ilie Cleopa. Din păcate, în ziua în care am ajuns nu a apărut el însuşi, ci un alt bătrân, din câte am înţeles, fratele său, care cunoştea însă tehnica de a se adresa poporului aproape la fel de bine. Ideea era că seara după slujba de vecernie se strângea amar de lume în faţa unui căsuţe cu pridvor şi aici unul dintre fraţii Cleopa învăţa despre diferite lucruri religioase. Acum ei utilizau cu succes farmecul pildei. Omul nu se poate hrăni numai cu învăţături şi îndemnuri, are nevoie şi de ceva poveste pentru a-i tihni mintea. Şi apoi niciodată nu ştii ce înţelege mintea unuia cu puţină carte faţă de a altuia cu prea multă, a celui care nu-i stă mintea la de-astea faţă de a celui care nu-i stă mintea decât la de-astea. În timp ce o povestire are măcar în sensul principal o curgere identică pentru toată lumea, o acţiune unică, un final care nu poate fi întors pe toate părţile. În fond, la fel de puţine minţi – dacă nu or fi aceleaşi – încep să ia la scuturat o povestire precum cele care întorc pe toate părţile o învăţătură.

Atunci, acel părinte Cleopa ne învăţase că asupra noastră dracii încearcă tot felul de metode pentru a ne câştiga cât mai mult de partea lor. Unii vin şi fac propuneri directe, alţii ne bat cu tot felul de necazuri şi duşmănii, dar cei mai răi şi mai eficace sunt cei care ne îndeamnă să amânăm să facem binele pentru mâine, mai încolo, adică niciodată. Dracii de genul celor care îmi apar chiar acum în inimă şi-mi zic că nu are rost să scriu acest articol, că pot să-l fac şi mâine, că sigur va ieşi mai bun altădată şi cu cuvinte mai alese, că mai bine fac altceva, aş putea să mai dorm puţin, să deschid numeroasele mailuri necitite, să-mi amintesc de gagici. Orice, numai să nu fac ceea ce fac. Mai ales dacă acţiunea este îndreptată contra lor.

Bun, sunt conştient că nu prea este multă lume convinsă de existenţa dracilor. Aceştia au fost puşi în cui odată cu poveştile despre îngeri şi acum cel mult amuză – oarecum paradoxal – în filmele de groază. Sau sunt priviţi ca nişte chestii perimate, cu contracte faustice care nu au cum să acţioneze asupra noastră, cei infailibil de vii. Uităm că sunt draci în viaţă care iau casa omului de lângă noi pe nimic şi îl aruncă în stradă, uităm faptul că în ciuda a mii de ştiri de la ora cinci nu putem explica comportamentul bestial a anumitor semeni de-ai noştri care comit acele orori.

Acest Mihai Vlasie afirmă că nu suntem pentru cele mai multe fapte rele vinovaţi decât noi înşine. Dracii ne împing la rele, dar noi decidem dacă acţionăm sau nu. Dacă ne transformăm mediul în care trăim într-un preludiu al iadului. Dacă devenim şefii terorii, dacă limbajul nostru se spurcă, dacă bestializăm iubirea, dacă nu respectăm pe nimeni şi nimic, dacă lăsăm să avem o inimă acrită de cruzime. Dacă ne lăsăm pradă ispitelor relevate de Ioan Casian, desfrânării, gloriei, lăcomiei, mâniei, strâmbelor, leneviei sau tristeţii. Dracii ar putea să aibă la fel de iscusite strategii de marketing prin care să câştige un om. Sunt formele lor faustice de acţiune. Odată apărute păcatele, multe dintre ele tăinuite, ce se întâmplă cu ele?

Este tocmai ce ni se povesteşte de către autor care creează acest roman parabolă în care ne prezintă cealaltă perspectivă, cea a răului. Este această scriere Azazel un fel de Dănilă Prepeleac extins în care sunt prezenţi atât draci lipsiţi de minte, din cei care scornesc cazne în maniera bătăuşilor şi găliganilor agresivi ori vin cu închipuiri de fiare ori târâtoare, dar sunt şi draci chivernisiţi, tartori, care lucrează asupra rosturilor subtile ale minţii, aducând erezia ori nebunia în mintea oamenilor.

Ce se întâmplă aici? Un demon vechi încă de pe vremea adamică, Azazel este pus paznic la o curioasă turmă de ţapi care poartă în coarne cât timp trăiesc oamenii păcatele lor, capitale sau nu. Cu cât sunt mai mari păcatele cu atât devin mai grele, mai de nesuportat, adesea ţapii înnebunind din cauza acestora şi luându-se la luptă pentru nimic. Azazel are viaţă grea şi trebuie să fie gata oricând să-i despartă. Acest Azazel este vocea naratorului şi avem din această perspectivă două timpuri. Unul care constituie cea mai mare substanţă a cărţii este dedicat vieţii dracilor în deşert în primele timpuri creştine când se luptau să ispitească pe primii sfinţi creştini, pe Macarie, pe Simeon stâlpnicul, pe Pahomie sau pe Antonie. Celălalt plan narativ este cel din prezent în care dracii nu mai au înfăţişarea lor clasică, aceea cu coarne, codiţă, ochi roşii, ci sunt înţoliţi în Armani, au avioane proprii, geantă diplomat, fumează cubaneze autentice. Şi mai ales nu se mai implică în faptele oamenilor, înmulţiţi peste măsură, ci doar asistă, consiliază, ofertă sfaturi de PR. Acum eu sunt în dezacord cu autorul Vlasie care probabil nu înţelege necesitatea acestor tehnici de piaţă, totuşi imoralitatea sau amoralitatea unora dintre jucătorii de pe piaţă nu o poate contesta nimeni. Şi azi e o întrebare delicată pentru unii milionari de-ai noştri în euro aceea cum au obţinut banii. Şi nici nu vor exista vreodată răspunsuri. Persoane care au dus la ruină mii de destine, care au generat valuri de sinucideri, de crize de inimă, care au otrăvit indirect sângele multora. Şi totul în numele aşa-zisei strategii de piaţă care are, nu-i aşa, câştigători şi învinşi. Acela care a luat banii să trăiască, toţi cei care au pierdut nu au de făcut decât să-i înghită pământul sau să înghită în sec. Probabil că un asemenea păcat nu îl lasă pe ţapul care îl poartă să se mişte de sub povară.

În primul plan sunt reconstituite „vremurile bune” de prin anii 200-300 după Hristos când lumea era foarte credincioasă, când existau mulţi oameni doritori de sfinţenie, luptători cu propriul trup şi care acţionau contra propriilor pofte. Oameni care scandalizau pe toată lumea aceasta de tip „fă cât mai mulţi bani indiferent cum” prin grija lor faţă de oameni, prin curăţenia sufletului lor, prin suferinţele pe care şi le găseau ei înşişi pentru a-şi ţine trupul şi mai ales mintea spre Dumnezeu tot timpul. Acest demon Azazel este în cea mai bună formă. Are o turmă de mii de ţapi, vin în vizită la el tot felul de draci care ispitesc pe călugării din pustie, încing chefuri în manieră haiducească şi fac tot felul de drăcării şi cântece spurcate. Vrăjesc ţapii care se transformă în dansatori şi mai cu seamă „în femei aproape goale, cu veşminte de desfrânare, colorate, jucând din coapse şi sâni sau zvârlind din picioare de li se ridicau poalele în cap.” Între ei se detaşează unul serios, Zereir, un drac rafinat, aproape umanizat ca mod de comportament, un fel de paşă oriental, care ambiţionează de a deveni şeful dracilor din deşert şi de aceea încearcă să-l ispitească pe avva Macarie. Acest sfânt însă datorită unui har special reuşeşte să vadă ce fac şi cum se manifestă dracii, le cunoaşte metodele aşa că nu au nicio şansă împotriva lui. Totuşi Macarie la un moment dat moare şi atunci începe lupte dracilor de a încerca să recupereze pentru iad sufletul viitorului sfânt. Fac tot felul de viclenii, doar or păcăli îngerii veniţi să ia sufletul sfântului, apoi vorbesc cu o namilă numită Lungul Păros – aflat în drumul spre rai – care apuca sufletele grase de păcate şi le aruncă într-un lac de foc să încerce să prindă sufletul lui Macarie, numai că acesta se dovedeşte prea uşor şi nu poate fi apucat. Dracii în frunte cu Zereir ratează şi drept urmare sunt chemaţi la Belzebut, căpetenia cea mare unde primesc o bătaie soră cu moartea. In schimbul vindecării rănilor de către Azazel, Zereir acceptă o misiune ciudată – de a merge la un alt sfânt, Antonie cel Mare pentru a-l întreba cum s-ar putea pocăi un drac. După numeroase strategii până la urmă fără de folos întrucât şi Antonie îi putea vedea adevăratul chip, Zereir obţine totuşi răspunsul şi acesta consta într-o formă de pocăinţă continuă timp de trei ani în care dracul să pronunţe anumite cuvinte de iertare. Sfântul îşi exprima însă îndoiala că vreun drac va reuşi să facă aşa ceva. „Răutatea veche nu poate deveni bunătate nouă”.

În vremurile moderne, peste mii de ani, apare un alt drac la Azazel, ajuns acum bătrân şi doar cu câteva zeci de ţapi împrejur, unul din specia nouă menţionată înainte pe numele său Jo care îi spune că deşertul va deveni poligon de arme nucleare şi că ar fi bine să-şi găsească alt loc de păstorire a ţapilor. Azazel nu crede însă în puterea oamenilor din acum, e convins că are vrăji şi descântece tari, aşa că nu pleacă nicăieri. Seamănă în această privinţă acelor oameni care sunt anunţaţi că urmează să se întâmple o catastrofă iminentă şi ei nu se dau duşi orice ar fi, găsindu-şi, natural, sfârşitul. Azazel nu moare în urma exploziei atomice, dar îşi pierde toţi ţapii deveniţi umbre şi devine tot mai nelămurit de exploziile acestea de o tărie nemaivăzută. Se simte singur, părăsit, Belzebut nu îi mai răspunde şi atunci încearcă să se pocăiască. Ţine o parte din ritualul de convertire, dar pronunţia anumitor cuvinte îi joacă festa şi înnebuneşte. Dracul Jo îl găseşte într-o stare de prostraţie, Azazel crezându-se încă într-altă vreme, de acum mii de ani.

Ce visează ţapii lui Azazel. „Negreşit, visează nespus de frumos, căci păcatul e dulce, sau poate au coşmaruri îngrozitoare, fiindcă sunt şi păcate grele care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vie.” Totuşi nu ni se explică de ce nu mai primeşte în continuare ţapi Azazel şi unde sunt conservate păcatele cât timp mai trăieşte proprietarul lor.

Iată şi nişte forme de a rezista chinurilor trupului. Macarie cuprins de patima desfrânării merge cu trupul gol într-un loc plin de ţânţari mari cât viespile, iar după şase luni arăta de parcă era lepros. Sau este ispitit cu patima slavei deşarte că ar fi vrednic de a deveni un mare vindecător. Atunci începe să se canonească singur împrejurul colibei cu un sac greu de nisip pe care-l purta până îi treceau astfel de fumuri.

Ce fel de păcate stârnesc dracii. În opinia lor sunt din cele uşoare, mai mult de suflet: să nu ţină postul, să nu meargă la biserică, să mintă, să facă adulter. Dar păcatele cele mari le fac însuşi oamenii, crimele, nedreptăţile, păcatele politiceşti. Şi toate acestea din cauză că omul e o fiinţă ciudată, nici înger, nici drac şi are posibilitatea alegerii. Ba chiar zice Zereir că „am fi fost ca nişte prunci printre oameni, iar faptele noastre de ispitire ar fi fost pozne cu haz sau, cel mult, găinării”.

Şi ar fi de adăugat de ce dracii moderni nu mai merg să ispitească feţele bisericeşti. Fiindcă acestea au inventat tot felul de dezlegări ca să-şi facă toate poftele, fiindcă Biserica nu mai este unită şi spartă într-o mulţime de Biserici sau naţionale sau reformate, fiindcă există tot felul de inovaţii care mai de care mai ciudate, slujbe cu balerine, preoţi femei, forme de desacralizare…
La sfârşit, acest roman scris în ultimii ani ceauşeşti, adică prin 1987 se dovedeşte o parabolă şi o pledoarie pentru reîntoarcerea la o viaţă creştină autentică. Totuşi autorul îşi dovedeşte într-un fel neputinţa de a hotărî pe cineva la acest act întrucât obstacolele în calea credinţei scornite de omul modern necredincios sunt cu mult mai greu de cunoscut decât uneltirile drăceşti. Dar astea sunt dintr-o altă poveste pe care o aşteptam de la Mihai Vlasie în următorii ani. Uitându-mă pe internet am constatat că a fost singurul său roman. Poate că nu e totul prea târziu. Poate va contura şi un Azazel modern. Povestea – de care zicea Ilie Cleopa – în acest roman te prinde imediat. Dacă va avea vreo consecinţă bună sau rea asupra cititorului, asta nu mai e treaba scriitorului, ci a Celui de Sus.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/altele/azazel/

Grupul ne ascunde individualitatea, dar ne oferă motivaţii şi reacţii. Singurătatea ne subliniază unicitatea, dar nu ne permite să ne măsurăm performanţa şi nici să dăm vreun nume simţirilor noastre. Suntem undeva la limită, avem o natură duală ca şi lumina, corpuscul, adică individualitate şi undă, adică o suită de cercuri.

Cred că şi cărţile pot fi împărţite în funcţie de această distincţie – sunt cărţi ale singurătăţii – de pildă poemele experienţelor individuale – şi cărţi ale grupului – tot felul de societăţi, de la cele deştepte până la cele infracţionale. Pe la jumătatea secolului 20 grupului i se zicea masă. Omul masă, teoreticienii având impresia că ar fi ceva distinct de ei, fiinţele reflexive, fiinţele gândirii şi ale singurătăţii.

Individualitatea noastră complexă provine din intrarea în cât mai multe grupuri. Accesul la puţine grupuri are dezavantajul de a lăsa un om să joace doar unul sau două roluri, deşi disponibilitatea noastră potenţială este mult mai diversă. E adevărat, nu jucăm la fel în toate rolurile, suntem lipsiţi de egalitate cu noi înşine, uneori performăm, alteori o scăldăm, dar trebuie să constat că aşa cum avem acces la toate sentimentele, normal ar fi să experimentăm şi cât mai multe roluri sociale. Observ însă că anumite grupuri au locurile ocupate şi dacă permit accesul, s-ar putea să fim plasaţi doar în roluri secundare.

La ce grupuri avem acces? În primul rând la familie. Care poate fi protectoare sau traumatizantă. Apoi la cercul de vecini. Care ies sau nu afară, care te primesc sau te resping constant. La clasa de la şcoală unde foarte repede se distribuie roluri şi nu mai poţi ieşi din eticheta cu care ai fost acceptat. La serviciu – succesul depinde de acceptarea celorlalţi şi de funcţie. La cercul de prieteni – asta înseamnă un grup în care poţi vorbi şi fără să gândeşti. În fine – dacă e să privim personalitatea umană, vom vedea că degajă în jurul său un număr de grupuri, de cercuri din acelea de învârtit la mijloc – dacă vreţi – al căror conţinut comun este nesemnificativ. Într-unul sunt X şi deloc Y. Într-altul sunt Z şi mult X. Într-altul sunt Z şi X, dar şi jumătate din Y. Aceste X, Z, Y să zicem că ar fi calităţi.

Bun, să vedem cum se aplică o astfel de teorie la un text de beletristică. Am ales cartea lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă. Aici nu avem propriu-zis un subiect, ci mai multe cercuri temporale în care este prezentată o individualitate umană. Doamna Emilia Apostoae. Cercul copilăriei, cercul primelor experienţe urbane, cercul fabricii, cercul familiei. Inserţii din diferitele vârste umane.

Titlul porneşte de la o revelaţie. Protagonista descoperă în urma unei conversaţii cu fiica sa, plecată în Canada care îi spunea cât de frumos e acolo şi cât de rău aici, că de fapt ea a fost comunistă în plan politic de când se ştia. Că a făcut eroarea de a confunda comunismul cu anumite persoane agresive de genul secretari de partid, politruci, securişti ori habotnici şi de fapt că de ea ţinea temelia comunismului. Că îi intraseră la inimă toate gogoşile comuniste, dar mai ales că ştia cum să se descurce în acea mlaştină a ipocriziei de odinioară. Dacă vrem, este un roman invers de revelaţie. Baba noastră Emilia nu are niciun ideal, şi-a pierdut copilul peste mări şi ţări şi atunci îşi găseşte un rost în reînvierea unei ideologii moarte pe care o pudrează din belşug înainte de a începe să o susţină pe la prieteni.

Dar cum se explică această descoperire? – o întrebare care a contrariat multă lume, văzând cum mulţi bătrâni au ajuns apostoli în toiag ai egalităţii indivizilor. Cândva credeam că dincolo de ideologie, se află de fapt nostalgia după tinereţea pierdută, după visele şi entuziasmul de odinioară. Iată un dialog între mamă şi fiică în care întâlnim o asemenea perspectivă: – Aşa e sistemul. E rău croit. – Cum să fie prost un sistem în care eu am dus-o bine?- Dar alţii, mamă? Alţii cum au dus-o? – Alţii… Eu acum sunt la „alţii”… la cei care o duc prost. Eu votez pentru vremurile când alţii erau la „alţii”. Este fără îndoială şi asta, dar mai degrabă acum cred că este regretul după anumite cercuri în care a evoluat personajul. Sunt grupuri unde joci un rol de succes, pe când în altele te trezeşti respins sau obligat să asişti de pe tuşă. Este cazul şi personajului nostru care în comunism era o persoană activă, în stare să procure tot felul de bunătăţi, îşi făcuse un cerc întins de cunoştinţe cu care făcea schimburi alimentare sau vestimentare, trăia într-un fel de paradisiacă economie semitradiţională – troc şi bani, pe când după 1990, din cauza falimentului fabricii în care lucra s-a trezit la pensie, fără niciun rost şi rapid, fără unica progenitură. Actualitatea narativă ne prezintă un grup format din doi care nu are niciun haz, cum spunea cineva – căsnicia înseamnă două singurătăţi reunite.

E poate discutată indirect şi situaţia pensionarului care nu ştie ce să facă de pildă cu odihna continuă pe care i-o propune statul. Dacă primeşti bani, nu mai are rost să munceşti, dacă nu mai munceşti, nu mai ai acces la discuţii cu oameni din diferite vârste, dacă nu mai acces la aceştia, nu mai ai acces la multele tale cercuri de personalitate. După ce am cunoscut curcubeul, este aproape imposibil să mai redevenim monocromi.

Pensionara noastră are aici o figură quijotescă. Vrea să reînvie ceva din strălucirea cercurilor de odinioară. Se întâlneşte cu două colege să le propună să facă un atelier cu aceeaşi echipă ca pe vremuri, dar este persiflată sau contrariată. Află că fiecare camarad al muncii a cunoscut altă evoluţie, unii şi-au creat noi cercuri în societatea postcomunistă, un secretar de partid s-a transformat în călugăr, foste lichele au ajuns mari proprietari, etc. Calităţile comunismului pudrate cu zahăr de către personajul nostru sunt dovedite de mincinoase de cunoştinţele sale, ba chiar personajul însuşi are anumite îndoieli în legătură cu idealitatea acelor vremuri. Iată o frază cu reflecţiile ei pe această temă: „Da, în felul tău ai fost fericită! Îmi spuneau toate amintirile. Dar, odată smuls răspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevărată matrioşkă, alte întrebări: cum de ai putut tu fi fericită când alţii erau nefericiţi? Ce ai făcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit să fie în jurul tău ca să ai şi tu dreptul să fii fericită?” În fond sunt întrebări legate de grup. Putem fi fericiţi numai când grupul este fericit sau putem fi fericiţi în grupul acesta conştienţi fiind că alte grupuri cunosc o profundă stare de nefericire? Cred că sunt dubii mereu actuale. Avem dreptul să fim fericiţi atunci când există atâta sălbăticie şi răutate în lume! Mi se pare la fel de greu de răspuns ca şi pensionara noastră Emilia Apostoae. Şi am putea continua cu variaţia întrebărilor. Aduce fericirea vreo ideologie? Oare fericirea înseamnă pentru toţi acelaşi lucru? Este posibilă egalitatea în fericire!

Atenţia noastră e îndreptată în permanenţă înspre un grup sau altul. Cele vechi conferă rolurilor pe care le jucăm o anume tradiţie. De exemplu rolul de şef sau rolul de glumeţ. Rolul de speranţă a grupului. Sunt însă grupuri unde aceste roluri sunt deja ocupate şi, cum am mai spus, n-am putut juca decât roluri mai puţin convenabile. Rolul de muncitor. Rolul de oaie neagră. Rolul de încornorat. Ei bine, când avem posibilitatea, uităm rapid de acele grupuri neconvenabile. De aceea personajul nostru când merge la prietena sa, Sanda, patroana unui magazin universal, este refuzată destul de brutal fiindcă şeful regretat de pe vremuri se dovedise pentru aceasta plin de vicii ascunse, un mare beţivan, obţinând prin şantaj favoruri sexuale, alunecos, turnător etc. Sau dă acest contraargument patronal: „dacă de la mine de la magazin fetele alea ar fura cum luam noi din fabrică, aş da faliment în două săptămâni.”

Un alt plan narativ este cel dedicat lui Ceauşescu care este coborât în cercurile de jos ale oamenilor simpli unde nu găseşte reflectarea clişeelor din anturajul activiştilor, ci imagini ale sale distorsionate, îngrozitoare, demonice, din ipostaza de Geniu al Carpaţilor este împins la cea de Talpa Iadului. De fapt, este reconstruită într-un mod subtil figura lui Ceauşescu din bancurile apărute pe seama lui. De exemplu trebuia să vorbească în străineză şi îl dureau mâinile de atâta conversaţie. Conversaţiile ţărăneşti cu Leana. Obiceiurile de mârlan. Prostia monumentală a cuplului prezidenţial.

Există şi cercurile paralele cu care te intersectezi din întâmplare, dar care nu permit comunicarea. De pildă această experienţă a Emiliei: „Atunci am văzut pentru prima dată că nu prea ai ce să vorbeşti cu un străin. El le ştie pe ale lui, noi le ştim pe ale noastre. Pe el nu-l interesează pensiile noastre de mizerie, iar noi n-avem habar cum e treaba pe la ei.”

Conceptul de grup. Îl poţi controla abia după ce ţi-a furnizat un rol şi numai din perspectiva acelui rol. În altele vei juca altfel sau nu vei mai fi primit. La Dan Lungu sunt marcate vizibil grupul regresiv şi grupul descendent. Dar grupul este o parte substanţială din personalitatea umană. Prin urmare am putea reformula. La Dan Lungu întâlnim două forme de personalitate. O Emilie regresivă şi un Ceauşescu aflat în plină descensiune. Şi mă gândeam că ideologia pe care o practici poate genera mari neînţelegeri. Cum a fost de pildă comunismul care a permis să ajungă în fruntea sa doi păcălici. Poate aveau o inteligenţă nativă, dar oamenii din cauza nevoilor i-au transformat în varianta matură a lui Bulă. Şi iată forma cea mai interesantă de deformare: „Doi copii în faţa blocului: – Hai, băi, nu fi comunist, dă şi mie o tură bicicleta.”

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/altele/sunt-o-baba-comunista/

Cartea are un iz exemplificator. E un fel de cod invers al Bunelor Maniere, seamănă cu o lucrare de doctorat în nesimţologie. Este împănată cu prea multă literatură pentru a fi un studiu, este structurată prea ştiinţific pentru a fi literatură. Pe scut, o varză de studiu cu foi literare. Un fel de pilulă umoristică gen Paul Everac extinsă la dimensiunile unei cărţi.

Aspectul greu digerabil – resimţit şi de autorul în fond al unei derulări de situaţii cărora li se văd din plin lipiturile – este oarecum mascat de folosirea persoanei a doua – acel tu obraznic al nesimţitului, de folosirea vocativului pentru a-l face pe nesimţit să înţeleagă că i se adresează chiar lui cartea, de utilizarea (totuşi cât de rară!) a dialogului, de minusculele scenete. Există însă prea numeroase pagini când simţim ochiul de sociolog inventariind de la microscopul conştiinţei sale toate situaţiile cu nesimţiţi, căutând nu prezentarea unui om cu manifestările sale sociale, ci a unei categorii sociale ori a fenomenului în sine. Este ca şi cum acest Ghid ar propune deschiderea unei serii de cărţi în care să se inventarieze toate procedeele unei infracţiuni, de ce nu un ghid al hoţului, un ghid al divorţatului, un ghid al ofensatorului sau, în termeni mai plastici, un ghid al prostului – că tot e folosit cuvântul acesta măcar odată pe zi cam de toată lumea. Şi neapărat ar trebui un ghid al ironicului că tot suntem noi buricul pământului şi crema Dâmboviţei.

Personajele acestei categorii nesimţitoare nu reuşesc să se închege, pe autor îl interesează situaţiile – nesimţitul în tramvai, la volan, la bloc – figura lor este imediat estompată de personaje care au alte procedee, impresia este a unei năvale a pegrei, de adevărat blestem de a trăi printre ei. Oriunde te întorci, dai de nesimţiţi în diverse forme de agregare sentimentală – de la timizi şi novici până la agresivii scuipători sau înjurătorii profesionişti. Dacă ai neşansa de a merge imediat după lectura acestei cărţi prin oraş, ochii tăi vor căuta nu misterul celor dimprejur, ci gradul de nesimţire la care au ajuns. Îmi pare rău că autorul nu a făcut apropierea de gradele militare, că nu a dat nume concrete, de pildă să zică despre X că este un general al nesimţirii, pe când Y abia de a intrat la plutonieri, genul nesimţitul brută. Sau în loc de a prelua gradele militare să folosească nume de culori ori numere, nu ştiu, o formă de clasament oarecare.

Opusă acestei versatile defilări a nesimţiţilor este galeria tot la fel de schimbătoare a personajelor pozitive, victimele cele mai bune ale nesimţiţilor. Cum sunt pozitivii? Citesc Kant, sunt ochelarişti, fragili, nu au prieteni şi le repugnă noţiunea de gaşcă, fie învaţă pentru facultate, fie au vreun copil conectat la asemenea instituţii, nu suportă manelele, muzica hard, ascultă în schimb muzică simfonică totdeauna în surdină, sunt discreţi, nu râgâie niciodată, dau locul oricărei femei care se urcă în tramvai. Într-un fel ciudat, pozitivii par fiinţe antisociale, ale căror norme sunt greu de dibuit. Şi revin la cusurul major al cărţii – trece, trece prea repede pentru a înţelege natura comportamentală. Profunzimea este evitată în favoarea inventarului.

Iată totuşi câteva elemente definitorii ale nesimţitului – O gesticulaţie luxuriantă şi retorica răstită, grosieră, ofensatoare. Nici un nesimţit autentic nu va folosi surdina. – este o contradicţie în termeni. Nu roşeşte, are ştiinţa fructificării insinuante, este alunecos, îi lipseşte simţul măsurii şi urbanitatea elementară. Se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri. E totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul, neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Are microbul contrarierii în sânge. Îţi face exact ce nu ţi-ai dori, când nu ţi-ai dori-o. Niciun nesimţit care ţine la rang nu te previne că are de gând să-ţi facă viaţa amară. Ţi-o face şi gata.

O formă particulară de nesimţit sulfuros este călătorul nespuţit. Nu se spală, fiindcă a aflat că săpunul îi şubrezeşte sistemul imunologic, nu îşi dezlipeşte cămaşa de pe corp fiindcă nutreşte superstiţii romantice, rămâne fidel aceleiaşi perechi de şosete o săptămână, dacă nu mai mult, fiindcă e mai comod. Şi în altă parte Paraschivescu afirmă: Nicăieri în lume mirosurile neplăcute nu se bucură de un dozaj mai bun ca în România.

Viziunea catastrofică, situaţia fără ieşire, neputinţa combaterii fenomenului sau a tipologiei respective sunt prezentate într-o hiperbolă subtilă. Bucureştiul devine în această dilatare voită un loc unde cultura sfidării a atins perfecţiunea. De pildă tânărul din Capitală nu poate fi deşurubat de pe scaun sub nicio formă… nu are de gând să-l cedeze unui străin pentru motivul idiot că are optzeci de ani, duce în braţe un copil sau şi-a pus piciorul în ghips. Sau tot aici, a locui la bloc înseamnă a trăi cu nervii în piuneze, cu timpanele sub asediu, cu ochii dilataţi maladiv şi cu blestemul în colţul gurii.

Ajunge însă să vadă nesimţiţi până şi în copiii care se joacă în bloc: ştafeta trece apoi în mâna noului val, reprezentat de un stol de pupeze gălăgioase, între zece şi treisprezece ani, care transformă casa scărilor în loc de joacă, birou pentru făcut temele, cabină telefonică, loc al prezentărilor de modă şi spaţiu pentru interminabile probe de limbuţie stridentă. În goana tipologică, Radu Paraschivescu tinde să vorbească de o tradiţie a nesimţirii marcând forme de comportament mârlănesc lăsate din tată-n fiu.

De aceea poate am avut o oarecare reticenţă – nu cumva criticând o carte de acest tip ajung să dau impresia că iau partea nesimţitului? Numai că am păţit şi eu o fază cu un coleg care ştia că fac recenzii. Îl văd citind o carte şi, lipsit de prudenţă, m-am repezit să-l întreb ce citeşte. El întoarce lent cartea şi când apuc să-i văd titlul, rămân şocat. Tipul îmi strecoară iute: Mă, ţi-o recomand urgent pentru următoarea recenzie. Era… Mersul trenurilor.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/altele/ghidul-nesimtitului-2/

Pace și bine!

Fascinaţia misterului. Modul cum întâmplările obişnuite pot deveni legendare sau miraje pentru căutătorii de comori. Simboluri care guvernează anumite vieţi – aceste fascinante trei graţii închipuite la greci drept zeităţile minore (Aglaia, Euphrosyne şi Thalia) ce o însoţeau pe Afrodita. Erau considerate personificări ale frumuseţii, şarmului şi prieteniei.

În scrierile sale, Eliade utilizează în mod obişnuit folosirea perspectivelor multiple, există mai multe planuri reale şi cel puţin unul cu caracter fantastic, în care regăsim o ipoteză sau ipostază halucinantă. În nuvela Les trois grâces unul dintre personaje, Frusina, redescoperă periodicitatea vieţii, alternanţa între tinereţe şi bătrâneţe, între vitalitate şi ofilire cu ajutorul unui ser magic.

Din informaţiile istoriei nuvelei, aflăm de un anume doctor Tătaru care ar fi descoperit în anii ’60 un ser eficace contra cancerului. Cum această boală s-a dovedit refractară tuturor încercărilor de elucidare a cercetătorilor – şi oare va putea fi vreodată eradicată? – în jurul ei se poate ţese o aură de mister şi de ipoteze stranii. Mircea Eliade a simţit aceste posibile implicaţii ale cancerului şi propune o teorie psihologică prin intermediul doctorului Tătaru.

În rai, s-ar părea, neoplasmul avea rol regenerator, întinerind periodic organismul. Comiterea păcatului originar ar fi dus la uitarea acestei funcţii de către neoplasm şi acum proliferarea acestui tip de celule duce la avarierea iremediabilă a organismului. Aici intervenea rolul doctorului Tătaru care descoperise un ser prin care realiza un proces de anamneză a celulelor de origine cancerigenă pentru a avea acces la funcţia originară. Autorităţile comuniste, la începutul anilor 60 i-au pus la dispoziţie un institut pentru cercetări preliminare, dar din motive necunoscute experimentul a fost oprit după trei săptămâni. Totuşi reuşise să vindece complet de cancer trei paciente bătrâne cu nume predestinate, Aglae, Frusinel (Euphrosyne) şi Italia (Thalia), dar tratamentul era încă incomplet. În următorii ani imperfecţiunile vor fi resimţite de cele trei femei prin faptul că întinereau odată cu venirea primăverii până la vârsta de 35 de ani, iar la începutul toamnei redeveneau babe de 70 de ani.

Frusinel, singura martoră care poate fi regăsită un deceniu mai târziu se dovedeşte în sezonul său de tinereţe o femeie uşoară care ajunge din greşeală să-şi ucidă binefăcătorul, astfel conturându-se în text motivul creaţiei care se întoarce împotriva creatorului. Această periodicitate a personajului Frusinei aduce fără îndoială aminte de Persefona, zeiţa recoltei la greci, care trăia jumătate de an pe pământ, iar cealaltă jumătate în Tartar, în calitate de soţie a lui Hades şi repeta acelaşi ciclu de întuneric şi lumină, de fertilitate abundentă şi sterilitate, de speranţă şi deznădejde, de viaţă şi moarte.

Aceste idei ale teoriei doctorului Aurelian Tătaru sunt reconstituite de către prietenul său, biologul Zalomit, un visător care şi-a pierdut mirajul pentru poezie odată cu publicarea unui unic volum, „Maculatele corole”. Mircea Eliade utilizează tehnica naraţiunii „împreună cu”, astfel încât aflăm date despre reconstituirea morţii lui Tătaru şi a cercetărilor sale asupra cancerului prin intermediul lui Zalomit. Structura nuvelei alternează în plan temporal trecutul experienţei lui Tătaru şi prezentul cercetărilor neoficiale ale lui Zalomit.

Autorităţile comuniste, cele care interziseră experienţele iniţiale acuzându-le de obscurantism, aflând că există preocupări similare în SUA şi Rusia, doresc acum să recupereze cercetările, însă prea târziu, fiindcă tocmai murise iniţiatorul lor. De aceea folosindu-se de mijloace poliţieneşti (microfonul ascuns, percheziţia, ancheta paralelă) vor căuta să-l spioneze pe Zalomit pentru a găsi indicii promiţătoare din care un alt cercetător să poată reconstitui serul magic.

Ce se întâmplă până la sfârşit, las ocazia cititorului să-şi dea seama, amintind însă ca momente narative interesante, zbânţuielile erotice neaşteptate ale Frusinei cea rea de muscă, confesiunile conspirative ale părintelui Calinic, dispariţia ultimei fiole cu elixirul magic.

Trebuie remarcată simetria începutului şi a finalului care plasează toate întâmplările sub semnul unui vis dificil astfel de izolat de elementele reale. Simbolul celor trei graţii pe de altă parte cuprinde o suită de semnificaţii care acoperă nu numai cele trei paciente neoplastice, cât şi trei colege din tinereţe ale lui Zalomit, poreclite Les trois grasses ori trei vile cochete din localitatea elveţiană Vevey.

La final, ţin să remarc asociaţia indirectă a personajelor care servesc comunismul cu un anume tip de ofiţeri fascişti, amatori de fineţuri, persoane aparent rafinate şi amatoare de artă de calitate. În această nuvelă avem un personaj similar în persoana anchetatorului Emanuel Albini, cititor de poezie, el însuşi un fost poet în adolescenţă şi implicat în cercetări misterioase. Acest procedeu a apropierii miliţienilor comunişti de zona misterului se regăseşte şi în alte nuvele eliadeşti (Pe Strada Mântuleasa ori Tinereţe fără de tinereţe de exemplu), dar trecerea pragului dincolo, în zona iniţierii le este refuzată datorită procedeelor barbare şi a convingerilor ateiste.

De altfel, însuşi Mircea Eliade caută să înlăture scepticismul cititorului contemporan prin înfăşurarea unor mituri eterne (căutarea tinereţii veşnice) în faldurile unor pseudodoctrine ştiinţifice, în raţionamente infailibile şi în descoperiri uluitoare. În fond scrierile lui Eliade corespund unei anumite nevoi a societăţii de azi de a regăsi misterul după ce a fost vânat cu îndârjire din toate zonele existenţei. Eliade sugerează în această problemă existenţa unui plan al realităţii în care lucrurile nu mai merg doar pe calea raţiunii, ci sunt acţionate de forţe inexplicabile pe care ştiinţa le defăimează azi sau le ignoră.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/altele/les-trois-graces/

Autor: Liviu Rebreanu
Editura: Cartex
Anul apariției: 2005
Locul apariției: București
Nr. pagini: 349
ISBN: 973-87260-1-8

Pace și bine!

Deşi această carte este cunoscută de majoritatea bacalaureanzilor, deşi a intrat în patrimoniul Unesco, discuţiile despre ea continuă să fie inepuizabile. În ciuda criticilor care par să fi spus tot ce se putea, a comentariilor ieftine din care găsim duzini prin manuale ori pe internet.

E o carte în care tensiunea e aşa fel dozată încât finalul provoacă palpitaţii. Şi chiar de e cunoscut rostul cărţii – ilustrarea literară a morţii prin spânzurare a lui Emil, fratele lui Rebreanu – totuşi paginile agoniei lui Apostol Bologa, avatarul fratelui real, ating pe nesimţite paroxismul.

În romanul acesta întreaga aventură e de ordin interior. Protagonistul evoluează de la credinţa nestrămutată a viitorului său „călău”, ofiţerul ungur Varga la ura străfundurilor victimei sale, subofiţerul ceh spânzurat, Svoboda. E însă o traiectorie ezitantă, care ar fi putut lua orice direcţie şi care de altfel are ca efect împăcarea cu sine, regăsirea Divinităţii şi a ajutorului Ei tocmai în aceste momente disperate. Victimelor aflate în apropierea morţii le strălucesc nefiresc ochii, privirea lor este obsesivă şi încărcată de o împăcare neomenească, se întrevede o nădejde care nu are nimic de-a face cu situaţia lor prezentă. Cuvintele strigate de ei sunt false, fără sens aproape, dar privirea, privirea e plină de triumf, de extaz neaşteptat. Oare ce văd aceste fiinţe îmbibate de adrenalină? Ce lumină se aprinde îndărătul ochilor încât martorilor li se înfige ca un cui în suflet?

Există mai multe momente paroxistice presărate pe parcursul romanului. Privirea lui Svoboda, a căpitanului Cervenco, a însuşi convalescentului Bologa sunt semnul tensiunii disperate…

Să ne reamintim subiectul – Apostol Bologa, un tânăr ofiţer îl condamnă la spânzurare în cadrul unei Curţi Marţiale pe un ofiţer ceh, Svoboda. Este împăcat de gândul datoriei împlinite şi chiar merge personal să supravegheze execuţia. Convingerea sa însă este falsă şi căpitanul Klapka, venit dintr-un ţinut cutremurător, unde fuseseră executaţi mulţi oameni prin spânzurare într-o pădure îl va îndruma spre o altă faţetă a vieţii. În care certitudinile militare nu mai preţuiesc nimic. Disperarea lui Apostol cunoaşte imediat tensiuni insuportabile care îl fac să se gândească la dezertare. Dar întâi speranţa unei medalii, apoi rănirea sa pe front îi amână decizia. O permisie neaşteptată i-ar putea oferi numeroase oportunităţi de fugă, dar acasă se comportă halucinant, mai ales că rupe logodna cu uşuratica Marta şi este clevetit în tot oraşul că are un comportament şovin.

Revenit pe front, are şansa să fie mutat în sectorul administrativ unde o cunoaşte pe Ilona, o ţărăncuţă stranie cu care se logodeşte. Un val de bucurie şi de calm îl inundă şi ajunge pentru câteva zile să uite de frontul aflat la doar câţiva kilometri depărtare şi de cei din cealaltă parte a frontului – soldaţii români. Finalul devine un joc de-a şoarecele cu pisica din care nu există scăpare. Apostol se pomeneşte numit membru într-o nouă Curte Marţială ce urma să condamne la spânzurare 12 civili români şi cum evenimentele se precipită, decide să evadeze, refuză sprijinul Ilonei care cunoştea foarte bine zona şi pe baza unei hărţi rău memorate nimereşte în braţele duşmanului său, locotenentul Varga. Refuză orice ajutor în instanţă, se mărturiseşte vinovat de parcă ar fi găsit o modalitate specială de sinucidere şi, în ciuda regretelor de care e apoi cuprins – şi care nici nu au timp decât vreo oră să se manifeste – e spânzurat în mijlocul unei mulţimi de soldaţi veniţi să-l vadă ca pe un exemplu negativ.

E un roman al coincidenţelor, al unui drum cu multe intersecţii în care în ultima parte a cărţii sunt alese soluţiile nepotrivite. Circularitatea situaţiilor este apoi o regulă de construcţie a romanului. Nu numai începutul şi sfârşitul identic, dar şi două păduri de spânzuraţi, prinderea lui Apostol de către Varga care îi declarase demult că tocmai asta îşi doreşte să facă, inerţia în faţa unei judecăţi care gândeşte în regulamente, în afara umanităţii. Aceeaşi teroare în faţa unor instanţe superioare de stat, de nepătruns şi acelaşi joc derutant al oamenilor cărora, deşi le-ai văzut răutatea, nu o poate confirma fiindcă au un comportament imprevizibil. General Karg de exemplu – de la o severitate excesivă ajunge oarecum să-l protejeze pe Apostol, ba chiar îl numeşte în acea Curte Marţială ca o dovadă de încredere. Sau ca un cinism cumplit.

Ultimele pagini ale romanului sunt cathartice. Cuprind în ele abandonuri şi speranţe copleşitoare, nădejdea revenirii la viaţa normală urmată de negarea oricărei elan vital, iubirii pătimaşe i se interpune o uitare completă, datorată pragurilor de fier ale disperării pe care Bologa o experimentează. Ceea ce cutremură în final după ce autorul ne „obişnuieşte” cu victimizarea protagonistului e nădejdea că, deşi nu a declarat nimic la proces în favoarea sa, totuşi se aşteaptă să fie achitat. Să fie înţeles, pentru decoraţiile sale, pentru faptul că şi un erou poate cunoaşte momente de rătăcire. Îşi mai făcea iluzii când de ştreang îl mai despărţeau câteva minute… Şi totuşi are reacţii normale, oare ţăranii care fuseseră spânzuraţi înaintea lui nu tot strigaseră până în ultimele clipe că sunt nevinovaţi, sperând că îi va auzi cineva?

De ce i-am dat acest calificativ? Fiindcă acest roman este unul de explorare a sinelui, se apropie de Dostoievski prin dimensiunea spirituală, de Nicolae Steinhardt prin atmosfera cutremurătoare, de marea literatură a tragediei. Fiindcă mă revoltă şi mă intrigă aceste numeroase coincidenţe care fac substanţa romanului şi care arată totuşi faptul că, chiar de situaţiile se repetă, totuşi nu creează aceleaşi realităţi. Rebreanu l-a pe făcut pe fratele său să supravieţuiască prin această paletă bogată de sentimente, ce e drept, unele dintre ele înspăimântătoare prin abisul întrezărit în fiinţă.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/padurea-spanzuratilor/