carteadeschisa.ro Rss

Eu spun dragoste

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

0

euspun

Autor: Andrei Gamarţ
Editura: Vinea
Anul apariției: 2007
Locul apariției: București

Pace și bine!

E prin volumul acesta ici-acolo un tip Andruşa care se ţine de tot felul de chestii: de o iubită Olga, de înlocuit realităţi cu sentimente, de spălat mâinile sale negre, de mirosit femeile în troleibuz. De la început ţin să precizez că fiecare cititor va găsi ceva interesant în spaţiul propus de poetul Gamarţ, de pildă poemele Soarele acasă la mine, Eu spun dragoste sau O bucată de carne. Mă rog acestea au fost pe gustul meu, alţii vor avea în vedere alte titluri sau nu le va plăcea nimic. Ce e drept, poeziile acestea au o natură compozită, nu le poate fi prevăzut destinul. Autorul se iluzionează într-o postfaţă că va fi premiat ca poetul anului 2007, dar un premiu, dacă chiar i-a fost acordat, autorizează şi literar poeziile? A făcut oare vâlvă acest volum? A întors lumea literară spre o nouă direcţie, a sucit capul tuturor snobilor literari?

Nimic din toate astea. E o poezie cuminte, cu fragmente de realităţi intercalate, în bun stil minimalist, cu foarte rare scăpărări din copitele Pegasului. De altfel poetul nu vrea să răstoarne lumea într-un mod inovator pentru simplul motiv că dovedeşte o doză importantă de nesiguranţă. Asta se vede să zicem din faptul că ultimele poeme sunt aproape ilizibile (distanţează cuvintele la genul câte două – trei pe rând probabil cu scopul de a da timp fiecărei realităţi să circule prin capul nostru), din poemele într-un vers, total nepoetice ori din pozele inserate în volum care au legătură cu conţinutul într-un mod de neînţeles pentru mine. Fleacuri scrise invers, versuleţe aruncate neglijent, multă nonsubstanţă poetică. Intenţia este însă declamativă, poetul ar vrea probabil ca o pagină pe care apare doar cuvântul „dragoste” ori un pur şi simplu „nu” să presupună o pronunţie pythiaică!

Poate că acesta e mesajul acestui volum – nesiguranţa –, deşi la un cenaclu această tremurare lirică nu i-ar fi iertată. De altfel, poetul refuză sistematic orice idee, omul în volumul său e o fiinţă automatizată care are când şi când scăpărări psiho ori sentimentaloide. E un tip care se miră de tot ce îl înconjoară, dar nu am impresia că reuşeşte să transmită această mirare şi cititorilor. Cele mai multe realităţi din aceste poezii mă lasă indiferent. Supermarketurile, blocatarii, zona disco sau cea domestică. Da, circul şi eu prin aceste spaţii, dar pe o rută paralelă şi autorul nu îmi dă nicio clipă senzaţia că ne-am fi putut întâlni paşii.

Să analizăm ceva poezii. Cum deschidem volumul dăm peste „andruşa începe”. Da, în privinţa titlurilor, volumul acesta enervează. La fel ca şi imaginile, nu au o legătură evidentă cu conţinutul liric. Bun, în acest poem atrage încă din prima strofă un vers: „totul e de sticlă”. Ce intuiţie, eşti tentat să spui, ce chestii se pot scoate de aici, dar când te apuci să reciteşti prima strofă constaţi că ideea n-a fost deloc exploatată de poet, pur şi simplu a inserat-o într-o realitate banală. Ţin minte, zicea cândva un gânditor francez Buffon că auzi la piaţă într-o zi mai multe figuri de stil decât în două tratate de retorică. Totuşi nu a adăugat pe fondul câtor cărţi de banalităţi. Ceva în genul acesta se află şi aici. Strofa sună aşa:
„toţi îl ştiu pe andruşa
el se trezeşte dimineaţa
când totul e de sticlă
şi ascunde mâna în păr”

Totuşi ce e cu această lume vitrificată, transparentă? Cum exploatează realitatea de sticlă andruşa? Am simţit că într-un mod substituţional. Închipuie în vis nişte viermi spectatori care-i admiră frumuseţea sau îşi vede propriile gânduri ca nişte delfini zburdalnici. Poate că această realitate e o cheie pentru înţelegerea volumului. Ne aflăm în ţinutul de sticlă unde prezentul şi gândirea se amestecă, unde se văd sentimentele şi experimentele sinelui.

În poemul „la cald” construit în mai multe secvenţe lirice sunt prezentaţi obsedant minerii ca un simbol al nopţii, al bolii, al lepădării lucrurilor inutile din sine:
„numai mâinile sunt negre
le arunc afară din noapte”

Sunt pe aici două categorii umane – stelarii şi minerii. Fiecare cu activităţile sale, unii se învârtesc cu ochii închişi şi ştiu izolaţi în ei înşişi, alţii sapă şi caută.

Minerii ajung în fragmentul 3 o obsesie prometeică. Munca lor e o pedeapsă continuă şi de aceea gândul la mamă le uşurează efortul. Ei tind spre căldură şi speră că nu a mai rămas mult din efortul lor.

Pe fundalul acesta de mineri harnici cu mame în cap, poetul îşi asociază propriile sale sentimente. Din păcate ţesătura poeziilor lui Gamarţ nu e 100 la sută autentică. Are o mulţime din poliesterul clişeului:
„viaţa e bună
viaţa e frumoasă”

Sau foloseşte versuri lipsite de conţinut. Doar inima n-o fi în cap sau în mai multe exemplare:
„iar în piept este o inimă”

Tăieturile din realitate adesea se înşiră fără nicio logică, nu se poate intui ce va spune poetul în următorul vers sau în a doua jumătate a versului, nici dacă va emite un moft sau o comparaţie preţioasă. În poemul „mergem înainte minunile sunt multe” (bineînţeles că nu ne dezvăluie şi nouă traseul cu minuni numeroase) avem o plimbare printr-o lumină agresivă cu realităţi dezamăgitoare – un soare ghid, o albină care se aşează pe flori (unde în altă parte?!), un zvon de apă caldă în tot oraşul, fericiri şi minuni; o realitate monotonă în care s-a strecurat un gest tandru:
„brusc lumina e aşa de puternică
şi parcă vreau să te apăr”

Maniera lui Gamarţ de a face poezie constă în inserarea printre activităţile obişnuite a unor simboluri, sentimente, cuvinte stranii. În „eu spun dragoste” refuză realitatea morţii şi e convins că poate nemuri clipa, că poate transforma partea temporală în continuum. (vezi poemul aici).

Un poem mai departe, „singur în supermarket” se referă evident la sinele său, nu la şansa de a fi realmente singur într-un magazin unde tot omul s-ar apuca la un jaf sistematic şi la satisfacerea capriciilor. Nu, în acest poem este de fapt vorba de andruşa care-şi ţine sufletul în rucsac, un tânăr părăsit proaspăt, abia supravieţuindu-şi stărilor contradictorii, halucinând că bodyguardul de la intrare îi va da microfonul în care s-ar putea auzi iarăşi şoaptele de amor ale plecatei. Rucsacul se află însă într-un dulăpior din supermarket, la o alta. Tristeţe, tristeţe, dar i-a plecat rucsacul sorcova.

În poemul „o bucată de carne” (se găseşte la aceeaşi adresă) motivul mamei devine o ocazie de a rememora ceva din copilăria lui andruşa; pierderea sa şi căutarea de către familie cu poliţia; regăsirea prichindelului într-un dulap întunecos, bun de somn. Ni se sugerează astfel că ne căutăm degeaba sinele cu surle şi trâmbiţe, cu disperarea de faţadă a unei lumi întregi, în timp ce acesta se află în nu ştiu ce ungher, somnolând.

În alte poeme – „eu spune moarte” – se schiţează un coşmar – iubiţii cu părul peste ochi riscă un accident prin oraş, – în „dulceaţă” andruşa simte nevoia, datorită ştirilor date la maxim, să devină un erou care moare în Irak într-un tanc, în „nu” pentru a nu cădea în disperare se amăgeşte că este un nou cataclism, uraganul andruaşa care prăbuşeşte casele, striveşte jucăriile, elimină râmele din pământ.

Poeziile astea îţi lasă un gust de: Bun, ei şi! În ultimul poem pe care l-am analizat, „grouse”, maică-sa spală, găteşte şi usucă preşuri! El, poetul se loveşte de o piatră, se întoarce de la cimitir foarte târziu ori sparge borcane din greşeală. Rămâi cu o nemulţumire profundă. E în realitatea asta voit banalizată a lui Gamarţ ceva, dar cum să-l spui? Mai ales că el lasă totul în chip suprarealist să se transforme în palimpsest. De asemenea pasează pe umerii cititorului sarcina găsirii unei semnificaţii şi asta e lipsit de onestitate. Ce te faci cu cei fără lecturi consistente?

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/eu-spun-dragoste/

Petrecere de pietoni

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

0

petrecere-de-pietoni-20120

Autor: Ioan Es. Pop
Editura: Paralela 45
Anul apariției: 2003
Locul apariției: București
Nr. pagini: 84
ISBN: 9735939894

Pace și bine!

Mă gândeam că s-au inventat atâtea instrumente pentru a încerca înţelegerea unui poem, în schimb sunt ca şi inexistente cele care te pot ajuta în cuprinderea unui volum sau a unei opere. E poate aici diferenţa dintre un comentator oarecare şi un critic. Cel din urmă ajunge să intuiască faptul că universul liric nu are o singură dominantă, o singură atmosferă, doar o gesticulaţie şi un ritual. Este greşeala în care cad comentatorii unei singure poezii, care ridică prin inducţie o experienţă de lectură la convingerea că au ajuns să-l cam ştie şi pe poetul acesta.

Dar este un volum o fiinţă altfel decât poeziile care-l compun? Şi opera unui scriitor este oare altceva decât suma componentelor sale? Ar putea să aibă ea însăşi o fiinţă? Dacă ar fi posibil un răspuns pozitiv, atunci poetul ar fi creatorul de universuri în oglinzi. Cuvântul, poemul, volumul, opera. Şi imaginaţia mă duce nemulţumită la dimensiuni tot mai ample, acolo unde nu se mai disting personalităţile, ci tendinţele, curentele, un anume existent al epocii. Mintea îmi fabrică dihănii tot mai mari culturale, pentru care însă, dacă e să mă reîntorc la presupoziţia anterioară, nu există scule critice şi nici nu ştiu dacă sunt posibile.

Poate că totuşi pun problema în mod greşit. Poate că volumul nu este o unitate superioară a poemului, ci doar un loc care împacă prin indiferenţa tipografică a paginaţiei sentimente contrarii, furtuni năucitoare aşezate lângă tăcerile fundului de mare. Poate că volumul este de fapt un clasor în care nu contează imaginile, ci vechimea timbrelor, ştampila poştei, proprietarii de dinainte. Azi tind să cred că volumul ar fi mai degrabă o sală de oglinzi strâmbe în care temele sunt deformate neaşteptat, apar perspective şi făpturi insolite, este marcată când lumea reală, când cea ireală şi unde mai ales se desfăşoară o bătălie fără sfârşit în care fie eul invadează realitatea, fie realitatea invadează eul. Poeme ale invaziei şi poeme ale spaimei.

Cel puţin la Ioan Es. Pop Petrecere de pietoni este un volum al deformării. O încăpere a oglinzilor cu urme negre de muşte, în care obiectele purtate prin faţa lor iau forme deseori fără contur geometric şi care permit năluciri din cealaltă lume, cea de după rame, de după viaţă. De altfel, dacă ar fi să mă iau după tema cea mai des întâlnită, cea a morţii, mi-e teamă că propun prin acest studiu o vizită într-o galerie funebră. Dacă ar fi… numai că alte poeme au teme diverse, nu se întrevăd în fiecare poezie aceleaşi realităţi, unele lucruri ori personaje trec dintr-un poem într-altul, altele nu apucă nici să-şi facă o identitate proprie măcar într-un poem. Şi în acea sală imaginară a volumului aş putea găsi şi colţuri doar ale unei realităţi sufocante sau ale unei imaginaţii de nuanţă uşor maladivă. Poate aceasta ar fi de fapt trăsătura comună a acestor poeme – în ele se suferă de spaima morţii, de dispariţie, de neant, de viziuni. Este o luptă cu un sine care nu se lasă înţeles, nu se dă învins, totul în contextul unei morţi apropiate şi care vine totdeauna înainte de clipa înţelegerii, a revelaţiei. Dar de ce să caut o trăsătură sau o temă comună a poemelor? Lipsa instrumentelor critice pentru volum mă derutează. Ce m-a făcut să cred că pot înţelege toate poemele dându-le un atribut comun! Sunt poeme recitite de mai multe ori pe care nu le-am prins. Sau nu mi-au spus nimic. Poate sunt pentru alţii semnificante. Poate vine vreunul cu pofte de teză de doctorat şi ia fiecare poezie la puricat. Dar eu nu mi-s de-ăştia. Încerc să fiu onest faţă de mine însumi şi să îmi recunosc unde pot neputinţa. Neînţelegerea. Ori adevărul este că nu toate poemele au ceva comun, orice aş zice şi chiar dacă acel comun este chiar comun are înţelesuri diferite, deformate mereu altfel, încât de fapt comunul comun este altceva. Poate că de fapt visez găsirea unei căi prin care să arăt că volumul este o fiinţă la fel de vie ca oricare din poemele sale şi în această privinţă poemele lui Es. Pop acesta nu prea îmi sunt de ajutor. Ele doar strâmbă realitatea. Sau, dacă reformulez, unele îmi sunt de ajutor şi, de fapt, nu toate strâmbă realitatea. Uf, a naibii mai e şi îndoiala asta!
Cum am zis că-s lipsit de instrumente critice pentru un volum, hai să folosesc ceva din cele multe specifice unui poem. De aici studiul meu devine o joacă critică pentru că toate afirmaţiile nu vor fi decât parţial adevărate. La trei oglinzi-poeme mai departe, totul e altfel. De altfel, în toate comentariile citite (vezi referinţe aici) asupra acestui volum sunt folosite fie tehnici specifice poemului, fie este generalizată o temă, fie este ignorat de-a binelea volumul în dauna unor necesităţi de catalogare de genul: cât de postmodern ori de bacovian este Ioan Es. Pop? Este şeful nouăzeciştilor, renegatul optzeciştilor, este oare cel mai mare poet postrevoluţionar!

Să spun câte ceva despre titlu. Este luat din interiorul poemului, fiind şi titlul unei poezii de pe acolo. Titlu – vorba vine, mai degrabă un nume pentru ciclul poetic fiindcă Es. Pop nu obişnuieşte, ca o grămadă de poeţi de azi, să dea vreun titlu poeziilor. Consideră probabil în acord cu un anume spirit al vremii că primul vers este bun şi de titlu. Mă rog, până la urmă e indiferent dacă oglinzile au sau nu nume, totuşi trebuie o formă de localizare – poemul 1, 2 sau 49 măcar. Se pare că şi Es. Pop nu se înţelege prea bine cu titlul şi atunci când dă unul, apoi acela are înţelesuri anapoda pe care trebuie să le dibuieşti cu şansă. Bun, e jocul de cuvinte – petrecere şi pe trecere, dar nu am întâlnit în volum nici numeroase poeme cu bairamuri, nici zebrele care ţin paralele trotuarele, nici maşini care să motiveze existenţa pietonilor. Titlul volumului este curată metaforă, cum ar zice caragialescul Pristanda. Avem sensul de petrecere a vieţii, iar dacă ne gândim la pietoni atunci vorbim de paşii prin viaţă care nu pot fi făcuţi decât perpedes. Şi atunci acea zebră pe care nu o puteam nicicum întâlni în poeme ar fi de fapt un simbol al locurilor periculoase ale vieţii, în fond atunci când traversăm strada, chiar şi pe zebră, există totdeauna o şansă –fie ea mică!- de a ne găsi sfârşitul sub vreo roată nefrânată la timp.

Da, povestea cu titlul poate să se întindă, dar am dispreţuit dintotdeauna pe cei care speculează acest criteriu. E ca şi cum ai zice că ai văzut o expoziţie citindu-i doar titlul în ziare. Mai bine să văd ce teme am găsit între poemele volumului. Bineînţeles, bineînţeles, cea a morţii, suverană în mai mult de jumătate dintre poezii, dar la care trebuie să adaug, chiar dacă astfel de teme sunt insulare – de obicei au amplitudinea unui singur poem, maxim două – tema conflictului dintre euri, a inocenţei, a nefericirii şi a iluziei, a căutării locului sufletului, a reînvierii ratate, a destinului. Este aici cu siguranţă un detaşament de teme, fiecare cu uniforma sa altfel colorată. O diversitate multitematică.

Să adopt câteva dintre ele. Să fie, să fie… tema conflictului dintre euri. În vreo două poezii, apare lupta dintre Es. Pop şi Pop Es. (Pop abjectul şi Pop inocentul; Pop victima şi Pop călăul). Este propus un eu care nu îşi suportă divizarea, alcătuirea sa de Ianus, partea întunecată şi partea solară. Un eu absurd care nu se recunoaşte în ciuda reconstituirilor identitare, ba chiar în poezia înainte de execuţie, el şi călăul lui – poftim titlu! – avem o reluare a logicii soţilor Martin din Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionesco.

Formele acestea de eu absurd se prelungesc şi asupra existenţei. Că tot vorbeam înainte de invazia eului asupra realităţii. Iată în poemul Sacrul şi peticul – cu numeroase clişee din genul policier -este simulată ancheta dispariţiei lui Gore, un iubit al Elvirei, uşor sissy la cap, probabila soră a poetului. Eul liric apare în două roluri diverse, este divizat între un anchetator care caută să obţină incriminări, care găseşte mărturii acolo unde nu e decât un moment oarecare de suspans şi un tip fantast care refuză logica detectivistică şi împinge limitele lumii şi dincolo de moarte. În relatarea celei de-a doua faţete lirice, Gore căzut de la balcon îşi refuză identitatea de mort şi pleacă la cârciumă pentru o nouă abţiguire sau bântuie după două noaptea străzile. Nu este singura nălucă a volumului, într-un alt poem, un tramvai 56 aşteptat de multă vreme, apare în sfârşit sub forma unui animal înspăimântător şi gata să-şi devoreze proprii călători.

De altfel, actanţii lirici au ceva nebunesc – o soră nebună, izolată, uşor nimfomană şi căreia i-au crescut o pereche de aripi negre, un frate proxenet şi mereu grizat, un Gore dispărut care privea numai în altă parte, fantomatic, o bătrână azilantă, înspăimântată de propria casă, un inginer retras printre gunoaiele Pantelimonului. Spaţiul poematic este fie cel natal din satul Varai cu prelungiri convenţionale în Şomcuta ori Baia Mare, fie cel adoptiv, al suburbiilor bucureştene. Opoziţia între sat – loc al violenţelor şi al tăcerii complice şi oraş – loc al experimentelor şi al iluziilor nu este vizibilă decât considerată din perspectiva temporală, a realizării mature faţă de posibilitatea copilăriei.

Tot am pomenit de tema morţii fără să spun cum o vede Ioan Es. Pop. Cred că un bun început pentru prezentarea perspectivelor sale funerare ar fi poemul am supravieţuit noi şi unor toamne dar care nu au fost, ci urmează să vină. Moartea apare aici sub forma unei staţiuni care atrage multă lume, staţiunea Momfa spre care pleacă patruzeci de autobuze zilnic şi care stârneşte invidia unui văr din Maramu. Acesta şi-a făcut un ideal din a obţine un bilet spre faimoasa staţiune. Este grăbit să ajungă acolo, crede că Momfa se află la cine ştie ce depărtare, i se pare că nu vor mai prinde locuri bune. Pentru toate aceste griji poetul are răspunsuri consolatoare, că Momfa e la doi paşi, că vor ajunge primii, că să-şi continue liniştit băutul pălincii fiindcă nu e nicio grabă.

În alt poem – oglindă pe dos – eul liric merge în Varai unde îl caută pe cel care a descoperit gena morţii, dar ajunge prea târziu, acesta tocmai plecase în alt loc şi, de câte ori îl urmează, tot de atâtea ori îl ratează de puţin. Este poate o refacere în cheie modernă a basmului căutării unui elixir contra morţii, un fel de Tinereţe fără bătrâneţe. Ca o replică a celebrului vers din Oda eminesciană: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, iată un vers care ar putea fi cheia volumului: „muream pe mine de spaima că voi muri”. Este aici spaima cea mai dureroasă a omului ridicată la superlativ absolut prin chiar obiectul spaimei. Este un fel de moarte de frică nefiind propriu-zis totuşi o moarte.

Una dintre vocile poetice cernite este chiar cea a Doamnei cu coasa care îi arată viitoarei sale victime că a avut marea şansă de a fi supravieţuitorul unor nume faimoase, dar că este în acelaşi timp un neisprăvit oarecare, dintre cei pe care moartea îi culege cu miile. După ce şi-a îndeplinit menirea de călău, fiinţa thanatică redevine o fiinţă eterată prin consolarea finală „vezi cât de uşor a fost timpul / şi ce uşor s-a-ncheiat?”

Am avut senzaţia că în fiecare dintre poeme – cu o clară de altfel tentă jurnalieră – tema morţii, a degradării este prezentă explicit – uneori cu rol central, alteori în fundal, într-o convenţională umbră, după uşă. Într-unul din aceste ultime poeme, vărului Gore i se dezvăluie dorinţa de a scăpa de moarte – „aşteaptă să se termine istoria /măcar cu o zi înainte de-a muri el”. Într-alt poem, refuzul de a muri este închipuit la nivel atomic, poetul declarând că nu ne putem numi cu adevărat morţi decât la dispariţia ultimului atom al fiinţei, lucru care nu se va întâmpla decât peste vreo 5000 de ani. Uneori moartea capătă conotaţiile unei noi renaşteri. Generaţiile vii au nevoie de pâinea crescută din osemintele generaţiilor vechi.

În acord cu tema morţii sunt desfăşurate şi alte teme convergente – tema căutării conştiinţei sau a sufletului care refuză o localizare precisă şi care derutează asupra adevăratei cauze a morţii. „pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul /şi că de suflet moare omul, nu de trup.”

O alta ar fi tema reînvierii ratate cum este în poemul: „spui că vom învia cu trupul şi ne vom întoarce” în care eul liric afirmă că şi-a lăsat toate lucrurile în ordine pentru o întoarcere la condiţii de lux. Totuşi e înspăimântat „dacă pe pârâul din spatele casei /va curge şi-atunci sânge ca şi-acum?” Dacă de fapt reînvierea nu este decât o altă viaţă într-o lume la fel de supusă păcatului. Şi tot aici poate îndoiala că simpla reîntoarcere din moarte nu va îmbunătăţi lumea.

În sfârşit, dacă tot am pornit pe panta tematică ar fi de menţionat şi aceste două direcţii. Tema unui destin ratat – Gore se întreabă dacă ar fi triumfat civilizaţia Africii, ar mai fi existat astfel de gânduri de genul sfârşitul civilizaţiei. Şi iată acest vers uluitor, reiterând o opoziţie cromatică între corp şi suflet: „pielea albă are gânduri negre”. Am putea continua cu tema destinului care ne guvernează viaţa prin tot felul de semne (izbucnirea unei hemoragii, corigenţele la mate). În sfârşit, tema inocenţei aşa cum o vedem în poezia în măcelăria ta mi-ar fi plăcut şi mie să lucrez care ar fi posibilă numai după ce eul liric s-ar macula în abator cel puţin o dată pe săptămână. Poetul propune o fiinţă angelică cu codiţă de drac.

Cartea propune o ruptură radicală în ceea ce priveşte substanţa ei. O a doua parte este constituită dintr-o suită de proze poetice a căror tematică şi realizare este evident diferită. O proză oferă posibilităţi de explicitare, chiar dacă într-un registru simbolizant. Ceea ce în poezie este sugestie şi stimul, în proză devine de neînţeles fără indici narativi. Lucru pe care Ioan Es. Pop pare să-l cunoască profund întrucât spre deosebire de majoritatea prozelor poetice întâlnite care erau ratări, fie ca proze, fie ca poezie, acestea ale lui Ioan Es. Pop sunt în bună măsură reuşite şi memorabile.

În umflătura din perete ne propune tema naşterii imposibile, un zid se deformează inexplicabil, pare însărcinat şi parcă un posibil continuator al unei burţi de femeie sterpe care îşi caută cu furie – dincolo de moarte – un loc unde să nască. Este şi un fel de perifrază la zidul Anei lui Manole căreia i-a fost refuzată naşterea. Zidul care în legendă retează naşterea pentru a se naşte el însuşi devine acum diform, apropiat de fătare. Proprietarul zidului însă curmă această sarcină înainte de a fi dusă la capăt. Legenda este întoarsă pe dos – omul refuză naşterea zidului.

În altă proză poetică, Între două frontiere, un spaţiu din cartierul Pantelimon devine un fel de loc blestemat fiindcă nu se poate construi nimic pe el, dar în acelaşi timp are şi un caracter sacru fiindcă permite vizionarea unor scene religioase, de pildă răstignirea Domnului. De altfel miniprozele lui Ioan Es. Pop propun lucruri la marginea verosimilităţii – o Matilda Caragea care îşi pierde fiul în război cultivă o ciupercă înspăimântătoare care în condiţii prielnice devine de înălţimea unui om şi ia câteva momente chipul celui răposat. În altă parte – O călătorire în zori – apare senzaţia că lucrurile şi-au pierdut consistenţa şi este insinuată spaima că la următorul pas ori în următoarea secundă riscăm să ne scufundăm în materie, în pământ, în ziduri. „Pe la şase, când zorile devin certe, dobândesc, în sfârşit, încredere… Lumea e trează şi veghează. Sunt sigur, acum, că e suficient de vie ca să nu îngăduie destrămarea.”

Într-un fel de dialog cu răspăr cu Dicţionarul bine temperat al lui Mircea Horia Simionescu, am găsit câteva texte antologice în ciclul Dicţionarul onomastic:
„Goarnă (Cornel). Specie de trompetă, a cântat la nunta amicului nostru Costaiche Poenaru, cu ocazia naşterii primului copil, când i-a murit şi mama. Goarnă a căzut prima oară pe câmpul de luptă la 1877, drept pentru care i s-a înălţat statuie cu gornist. Pe statuie, Goarnă suflă în gornist, aşa cum a fost înţelegerea.”

„Papură Vodă. Suveran român, a domnit în toţi anii. De sorginte eminamente agrară, călare pe un mare cal de stuf, conduce un popor vegetal. Studii solide la Academia de Frunze. Detronat de suveranul de Soia, între ’80-’89 şi în 1907. Strigăt de bronz într-o Europă de şoapte. A revenit cu o oaste de muşchi şi licheni, a mitraliat cu boabe de fasole lupii din cuiburile de cartofi. Taţii s-au numit în vremea dumisale vai, mamele of. Aolică a ajuns la externe, iar Şoptirache la sediu. A reînceput Eul Mediu.”

Alături de poezie, de proză, este de menţionat şi prefaţa cărţii. Sunt acolo câteva lucruri de artă poetică, de vocaţie scriitoricească. Ioan Es, Pop crede că „a scrie nu oferă mântuire. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări; că există o măruntă comunitate de excluşi care supravieţuieşte prin acest fel de iluzie”. Acest har în alte timpuri nu ar fi fost deloc apreciat şi de altfel nu este un fapt demn de laudă: „Cine scrie, scrie din neputinţă. Pe vremuri, în Sparta, ar fi fost aruncat de pe stânci.” Şi tot aici aflu o mărturisire interesantă. Uneori şcoala se înşeală profund asupra dimensiunii elevului, capacitatea prospectivă a educaţiei fiind astfel la fel de discutabilă ca oricare altă metodă de profeţie a viitorului. Aflăm că a rămas repetent la limba română în gimnaziu un viitor poet, că a fost corigent la matematică în toţi anii de liceu un viitor matematician. Clar, şcoala nu se va împăca vreodată cu astfel de fiinţe paradoxale.

Trecând furtunatec prin carte – şi până la urmă oare ce studiu critic nu are acest caracter pasager, vijelios şi pretinzând că extrage esenţa – nu sunt sigur că am spus ceva cu adevărat esenţial. Da, am descoperit nişte texte care merită menţionate în orice critică onestă a volumului lui Es. Pop, sunt cel puţin două texte care intră fără discuţie într-o antologie a poeziei contemporane, am înţeles câteva teme şi am gustat ceva delicii poematice ori retorice, totuşi nu am ajuns la substanţa cărţii, la acel ceva care poate fi exprimat într-o frază, într-un cuvânt. Cine e Ioan Es. Pop din volumul Petrecere de pietoni? Dar din alte volume? Dar cine sunt eu sau tu, cititorule? O îndoială neagră se aşterne dincolo de sala cu oglinzi. Lumina ficţiunii păleşte şi intru în întunericul realităţii.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/petrecere-de-pietoni/

Poemele poetului singur

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

1

stefan baciu

Autor: Ștefan Baciu
Editura: CRITERION PUBLISHING
Anul apariției: 2002
Locul apariției: București
ISBN:  1-887304-46-0

Pace și bine!

Deunăzi am rugat doi oameni, un critic şi un blogger, să citească volumul lui Ştefan BaciuPoemele poetului singur. Să-mi spună ce părere au şi cum ar putea face o prezentare a acestui volum.

Din păcate, nu am prevăzut că întâlnirea lor va începe cu scântei. Cum l-a văzut pe critic, bloggerul nostru îmbrăcat în blugi şi care tocmai ce terminase de blogăit, i-a şi aruncat:
A, tu eşti dintre cei 5 care vă credeţi buricul pământului, pentru a cărui părere scrie poetul. Păi da, că ne ignori pe noi ăştialalţi care om fi mai puţin cititori de poezie, dar avem şi noi gusturi, noi ăştia 50, 100, 1000 de cititori.

Domnule, mi s-a adresat celălalt înţepat, pufăind uşor nervos din pipa lui cu tutun de Virginia, de ce nu mi-aţi spus că mă veţi alătura (şi a pufnit) unui blogger. Adică o persoană de o condiţie dubioasă, de obicei anonimă, care probabil se pierde în fleacuri de mesaje despre ce a mai făcut aseară în gaşcă.

Pardon, l-am interpelat eu vădit deranjat de tonul criticului, acest blogger a terminat ca şi tine sau e pe cale să termine facultatea, nu e un oarecine de pe stradă, de ce crezi că fac reuniuni aleatorii?

Mă rog, cum arată!

Şi cum arăt? s-a şi repezit agresiv bloggerul.

Păi aşa, ca un student care abia de se târâie prin anii de facultate, un pui de restanţier cu frecvenţă sută la sută doar prin baruri.

Ete, s-a găsit tocilarul să vorbească. Tu ce făceai, mâncai carte pe pâine în facultate. Erai nenea zece, pesemne că nu-ţi scăpa cursurile niciunui plictisitor de profesor. De altfel şi tu degaji o plictiseală că mă faci să adorm doar trăgând la tine cu coada ochiului.

Domnilor, i-am interpelat eu, vă înţeleg sentimentele agreabile unul pentru altul, dar hai să revenim şi la oile noastre.

Apropo de oi, se şi repezi criticul, eu cred că Ştefan Baciu se aseamănă, după cum îi e şi numele, actantului mioritic care în faţa pericolului alege ca în foarte puţine dintre variante să dea bir cu fugiţii. Regândind Mioriţa prin filtrul cărţii lui Ştefan Baciu, o percep ca o baladă a dorului, un inventar de pierderi şi totodată un mod de a se prelungi viaţa şi după moarte – ce altceva sunt decât iluzii cântecele de fluieraş, bocitul oilor, mama bolnavă de durere, necunoscuta crăiasă nedesprinsă încă din tiparele iubirii? Ciobănaşul nostru nu are nevoie de plecare în afară, el trăieşte deja în rai şi orice ieşire din locurile natale, echivalează cu exilul primilor oameni. A pleca înseamnă a da ocol etern paradisului pierdut, refuzat.

Aha, l-am întrerupt eu, în acest sens moartea e tot o formă de plecare. Şi am impresia că asemenea coşmaruri furtunoase, astfel de ocoluri ale Edenului îl încearcă şi pe Ştefan Baciu.

Atunci, hai să te întreb şi eu, dacă tot ne-ai luat cu Mioriţa, interveni bloggerul. În ce constă dorul de meleagurile natale la Ştefan Baciu?

Criticul replică: După cum ştii probabil de pe blogurile tale pline de vorbe, ne aflăm în plină perioadă minimalistă, în care defilarea de nume geografice, de patriotisme avântate, de, de…

De gâlgâieli hiperbolice, sugeră bloggerul.

Mă rog, de gâlgâieli hiperbolice, ne lasă rece. La Ştefan Baciu nimic din toate acestea. Este un minimalist cu fond simbolist. Oscilează între expresionism şi suprarealism.

Păi hotărăşte-te, după cum văd Ştefan Baciu se refuză la o ultimă privire oricărei etichete, părând ca în versul lui Arghezi când că este, când că nu mai este.

Poezia sa e plină de flash-uri ale locului de baştină inserate în aproape orice poezie printre mirosurile, imaginile, iubirile exotice. O cafenea, cuvântul dor, un fapt divers, o lovitură de stat sunt brusc conectate unei amintiri româneşti.

Da, reveni bloggerul, văd că se poate deschide un drum spre inima poeziei lui Ştefan Baciu. Cred că până la urmă nu este chiar rău un critic la casa omului. Dar de ce nu ai adus decât un critic, care este diferenţa între el şi mine?

Nu ştiu, i-am răspuns, am simţit că fiecare are ceea ce-i lipseşte celuilalt. Criticul nu are cititori, bloggerul nu are profunzime. Unul reflectează prea mult asupra unei unice realităţi, o carte, un aspect literar, celălalt are o tentaţie pantagruelică de a cuprinde în blogul său tot ceea ce mişcă în jur. Modelul criticului ajunge să fie Kant, filosoful pe care nu-l înţelegea mai nimeni, modelul bloggerului este instinctiv omul politic pentru care contează doar popularitatea şi numărul de alegători, adică de accesări. Aveţi totuşi o notă comună – folosiţi de obicei în dialog termenii dificili receptării: anahoret, parcimonie, pelagra comunistă, perspectivă paradigmatică pe de-o parte, iar pe de alta, stuff, a da un ping, permalink, outfit şi topping. Criticul abuzează de tehnicisme, iar bloggerul de englezisme.

Am înţeles, reveni bloggerul, dar un critic nu ar trebui să aibă în primul rând autoritate? Nu se reclamă el ca un filtru de lectură între carte şi cititor?

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar azi criticul s-a cam rupt de public. În ultimă instanţă putem vorbi de critic abia atunci când este deja lider de opinie. Până atunci, chiar dacă are o tonă de cărţi publicate, mii de articole analitice ori sinteze şi comparatisme pline de subtilităţi, putem vorbi de un foarte bun activist cultural şi asta e tot.

Aşa e, oamenii au nevoie în permanenţă de lideri. Şi dacă au ajuns lideri nişte analfabeţi, atunci se vor comporta la fel. Cred că ai dreptate, reflectă bloggerul, avem tot felul de lideri, ba politicieni, ba analişti, ba Andree, Marin, Esca, ba miştocari, ba pricepuţi la de toate, numai un lider literar nu. Şi, ce e drept, blogul nu poate acoperi această nevoie care totuşi există, a unei interfeţe între carte şi cititor.

Ba eu cred, împinse înspre tavan criticul fumul de pipă, că bloggerul are un rol foarte important azi. În ultimii ani am constatat că nu mai are prea mult succes critica de întâmpinare şi, mai ales, aproape nimeni nu mă mai întreabă ce citesc, ce autori îmi plac, pe ce carte merită să fie daţi banii. Nu, toţi cei care vor azi recomandări se duc spre net şi citesc fie recomandările editurilor care evident nu sunt decât forme mascate de publicitate sau părerile unor bloggeri, care într-un ton lejer, relaxat, familiar atrag involuntar spre lectură.

Inseamnă că şi eu sunt oarecum un critic, reveni bloggerul.

Vezi bine, i-a ponderat celălalt entuziasmul, dar sunt cititori care după ce au luat act de subiect revin cu o a doua lectură, au tentaţii sintetice, realizează conexiuni, meditează mult asupra unei cărţi, eventual o fac carte de căpătâi şi atunci resimt necesitatea să găsească şi pe altcineva care să aibă o privire la fel de matură, de profundă. Cum s-ar spune să locuiască împreună cu autorul. Cred că aici s-ar putea defini rolul criticului de azi.

Bine, lectura unu şi lectura doi, profunzime şi superficialitate, dar să revenim la poezia lui Ştefan Baciu. Cam ce criterii de analiză credeţi că ar trebui să-i aplicăm?

V-am lăsat să vorbiţi despre rostul criticului fiindcă mi s-a părut că anumite lucruri ar putea sta chiar aşa. M-am gândit şi că nu am mult timp şi nu am venit să intru într-o polemică. Totuşi aş simţi nevoia unei precizări.

Te rog, cum se spune, eşti doar invitatul meu.

Ca să ajungi critic nu există nicio şcoală. Cred că te naşti astfel, cred că ai o predispoziţie naturală spre analiză, să îţi pui întrebări de genul: de ce se întâmplă acest fapt, ce semnificaţie are, care îi e cauza, ce ierarhii tulbură şi unde bate? De aceea eu în analizele mele ezit de multe ori spre care compartiment critic să mă îndrept. Spre sonorităţi şi retorică? Spre frazare şi corectitudinea limbii? Spre inovaţiile ori revalorificările lexicale? Spre teme, obsesii, sentimente?

Poemele poetului singur, începu bloggerul, arată ce înseamnă să suferi de răul exilului. Uite în poezia Emigranţi. Persoane venite din toată Europa de Est, cu bagaje pline cu lucruri din toată Europa constată că nu ştiu cum să ceară un pahar cu apă. Sau într-alta, Exil, când sugerează că există în persoana plecată pe alte meleaguri o aşteptare profundă, o stare de gol, de refuz al tuturor binefacerilor de acolo: Auzi acest vers: „Este exil/ când dincolo de toate, nimic nu-ţi aparţine”.

Da, am intervenit, se pare că este şi un exil al vârstelor, Ştefan Baciu nu regretă numai Braşovul natal ori o Arcadie târgovişteană, ci şi tinereţea boemă, nepăsarea cu care arunca versuri, vorbe de spirit prin cafenele celebre de dinaintea războiului, adunările de prieteni unde strigau fanatic, legionar: „Trăiască poezia, moarte prozatorilor!” Şi-aminteşte de „caterinca de pe Calea Victoriei”, un instrument de care eu nu ştiu decât din filme, stai să deschid cartea la pagina 95, da uite, sunt acolo numite persoane care frecau menta, chibiţi, ţuţări, pensionari, ghigherli, actori, toţi puşi pe băut şwarţuri ori capuţinere sau trăgeau retro din ţigări de contrabandă.

Un exil al vârstelor, gândi cu voce tare criticul. Poate, uite aici Elegia sexagenarului adolescent, cu versul acesta de început care ar putea deveni obsedant: „Ninge cu flori de plumeria peste automobile”. Parcă era şi o melodie spaniolă: Plumeria, plumeria! Şi ia auzi cum se continuă: „bunici sunt azi neuitatele noastre copile”. Este clar că pe Baciu l-a marcat un dublu exil, atât cel firesc al tuturor, al îmbătrânirii, dar şi cel al depărtării, al suferinţei că pentru el dintr-o dată toată lumea în care a copilărit a murit . A devenit inaccesibilă. Şi mi-am adus aminte că după 1989 nu a mai putut reveni în ţară. Avea 70 de ani, o boală gravă care l-a şi secerat rapid.

Da, am insistat, suferinţa sa a prelungit-o şi după moarte. Şi totuşi are acest poem, Amintiri din viitor. Uf, mi se pare că era spre finalul volumului, când e conştient că va ajunge o persoană celebră în propria ţară, va deveni efigie de timbru poştal, nume de stradă sau un bust pe a cărui ochelari de piatră vor poposi porumbei, subiect de studiu pentru doctorate ori analizele în care e specialist criticul de faţă. Din păcate însă a avut de aşteptat să curgă multă apă pe Dunăre şi el a dispărut şi fluviul tot nu s-a terminat.

Poate că în acest poem, începu bloggerul, şi-a prevestit ca şi Alexandru Macedonski gloria viitoare. Din păcate, din ce ştiu eu prin manualele şcolare încă nu a ajuns, aşa că iau de el cunoştinţă doar cititorii înrăiţi, rarisimii cititori de poezie ori, evident, criticii.

Eu zic, interveni criticul să nu marşăm numai pe povestea suferinţei. Există şi senzaţia unui volum cu sonorităţi geografice exotice, să vedem… în poemul O bucată de Nicaragua poetul se mută într-o altă ţară şi duce cu el din acea ţară doar o bucată de brânză afumată. Ajuns în Honolulu, locul său de reşedinţă din ultima parte a vieţii, păstrează multă vreme această brânză pe care o savurează încet tocmai pentru a-şi reîmprospăta aerul capitalei Managua, „mirosind a fum şi a munte”. Iată într-un alt poem, Sub zgârie-norii din Rio de Janeiro, constată că pădurea natală s-a transformat într-o junglă urbană, acum în loc de păsări, de frunze, de tamtamuri ascultă cântecul ascensoarelor, ciocârlii de oţel, muzica barurilor ori a lirei sterline. Este în fond cealaltă realitate a volumului, este o întreagă civilizaţie la care are acces, pe unde este peregrin deşi cum spune în adâncul sufletului o refuză.

Da, am remarcat şi eu în altă poezie, Călătorului îi şade bine cu drumurile, această defilare de sonorităţi sud-americane, punctă binevenit bloggerul, camioanele din El Salvador, fluieratul pescarilor din Cuba, poeţii de la colţurile de stradă din Port au Prince, orbul venezuelean din Maracaibo.

Este amintit acolo, am intervenit, şi Gaugain, fapt care trebuie conectat cu subiectul mai multor poezii ale volumului, respectiv evocarea unor personalităţi româneşti interbelice: Arghezi, Radu Stanca, Urmuz, Emil Botta, Ion Vinea. E adevărat poeziile nu au strălucirea celor mai înainte numite, dar au calitatea de a găsi un epitet caracteristic acestor personalităţi: Emil Botta este „un ambasador al bufniţelor”, Radu Stanca îşi freacă mâinile de frig, Urmuz a ajuns o nouă legendă, Legenda Meşterului Urmuz.

Nu cred că ar trebui să terminăm această discuţie, începu să turuie net-amicul meu, fără să punctăm şi cochetarea cu limbajul jurnalistic, respectiv a obsesiei pentru fapt divers şi a semnificaţiilor sale. Mă gândesc că această atracţie nu este întâmplătoare, un călător are de-a face aproape numai cu fapte diverse, el are cumva o viziune de blogger, vede un aspect prin care defineşte un loc, o ţară, aduce cu el nu ştiu un bibelou sau uite, o bucată de brânză afumată. Poemul Ultimele ştiri e pe deplin convingător în această privinţă – poetul se află într-un autobuz alături de o femeie care citeşte un ziar în chinezeşte şi iată ce anume citea: „O femee în autobuz/ cetea/ lângă mine un ziar chinezesc/ păianjeni/ semicercuri/ turle/ peşti/ copaci/ flori/ păsări/ gratii/ şi iar/ gratii;”

Da, sună ca jocul acela din copilărie, flori fete, filme sau băieţi, am intervenit eu. Cred că ar trebui să terminăm.

Cu siguranţă îl voi recomanda pe Ştefan Baciu pe blogul meu, mi-a creat senzaţia unei singurătăţi teribile şi păstrez ideea că până la urmă orice peisaj, cât de exotic provoacă aceeaşi senzaţie de gol, de efemer, de sufocare. Are şi magia unei lecturi acaparatoare, dacă eşti pasionat cât de puţin de versuri, odată ce ai pus mâna pe acest volum cu greu te desprinzi de el înaintea ultimei pagini.

Eu cred că nu ar fi trebuit să terminăm aşa uşor, am făcut acum o trecere în revistă a temelor acestui volum şi am lăsat deoparte bogăţia olfactivă şi vizuală, sonorităţile şi incantaţiile, procedeele stilistice cum ar fi repetiţia sau metaforele insolite – spunea undeva că „fructele îşi fac hara-kiri în compotieră” sau definiţiile lirice autoscopice, cum declară emfatic: „Sunt plantator de cântece. Pirat de orhidee”.

Din păcate, am intervenit eu, răbdarea cititorilor mei a ajuns dincolo de orice limită, aşa că ne oprim aici cu observaţia că are în acest volum nu mai puţin de 25 de poezii care pot sta în orice antologie respectabilă contemporană.

Şi s-a lăsat genericul şi a venit iarăşi uitarea peste Ştefan Baciu şi s-a văzut cine a vorbit: Eu, Criticul şi Bloggerul.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/poemele-poetului-singur/

Scrisori din labirint

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

0

scrisoridinlabirint

Autor: Mihai Bârdici

Pace și bine!

Acum câteva zile am avut ocazia să mă întâlnesc cu Mihai Bârdici, un profesor de română de la liceul bucureştean economic de pe Viilor despre care ştiam că se ocupă de multă vreme cu poezia, dar nu îmi parvenise niciun fel de ecou asupra operei sale. I-am cerut într-o doară un volum de versuri, spunându-i că poate voi scrie cândva despre el pe bookblog.ro, dar nu aveam prea mari aşteptări; am primit şi alte cărţi de la tot felul de profi, iar nivelul lor estetic era catastrofal. Mă aşteptam la o poezie cenaclieră, îmbibată de alegorii greoaie şi lungind kilometric tot felul de concepte greoaie. Nimic din toate acestea, deschizând întâmplător volumul o zi mai târziu nu am mai reuşit să-l las din mână până nu i-am dat de capăt. O lectură plăcută, odihnitoare, fără stridenţe, stângăcii, emfaze. Ştiu că este vorba despre un volum de poezii, că acestea nu se citesc aşa ca un roman care îţi anulează realitatea şi totuşi volumul Scrisori din labirint al lui Mihai Bârdici realizează acest miracol. În linii mari poate fi integrat în categoria poeţilor de atmosferă şi de aceea am fost curios să văd ce se ştia despre el pe net – ei bine, nimic, dacă veţi căuta numele lui Mihai Bârdici veţi găsi doar nişte referinţe, ce e drept strălucitoare, realizate de proprii lui elevi de la Viilor. Dar lumea literară îl tace cu desăvârşire, cel puţin în plan virtual. Probabil că are defectul de fi profesor de română, ştie prin urmare cum se mănâncă literatura pe pâine, nu e lipsit de simţ critic şi mai ales nu face texte poetice mecanice în jurul cărora să provoace gălăgii naţionale.

Dar se pare că lumea noastră literară e mai atentă la cei care strigă mai tare, care se adună într-un oarecare grup intitulat cum!, Generaţia X+1 şi care dau impresia unei Junimi pe cale de a se naşte. Valoarea cărţii e lăsată pentru altă dată în favoarea unei aşa-zise amplitudini culturale.

Pentru a nu vorbi în vânt am ales mai multe poezii cu scopul de a alcătui un mozaic al temelor lui Mihai Bârdici din acest volum: zăpada obsedantă şi purificatoare, moartea fratelui, rolul poetului, confuziile.

În poezia „Iarna de lut”, într-o reală viziune catastrofică, ninsorile au dispărut, natura visează o zăpadă care apare doar sub forma impură a cenuşii. Tot astfel, şi iubirea ar avea nevoie de primenirea iernii, mai ales de puritatea sa albă, care însă nu mai apare şi de aceea sentimentul căpătă accentele pustiului, amorţirii, minciunii, deghizării. Inima este o pădure pustie, norii-s de fier, iubirea cu lacăte. Ce e drept, la prima lectură poemul mi-a adus aminte de acea ciudată iarnă a lui 2007 fără pic de ninsoare, interpretată discret de poet ca semn al sfârşitului iubirii.

În poemul „Zi de iarnă” fiinţa vaporoasă a iubitei evadează din cameră într-un mod insolit, este cuprinsă de norii cei veniţi cu promoroacă şi flori de gheaţă pentru care nu există pereţi şi dusă încet spre câmp, spre locul tuturor posibilităţilor. Aici iubita va începe un vals fantastic prin valurile de ninsoare. Această rătăcire ritualică aparent sfârşeşte noaptea, iubita revine într-o tăcere agonică, numai că inconştient, dezvăluindu-şi taina rătăcirii aduce cu ea zăpada „care umple câmpul… şi odaia”. Astfel este reluat motivul zăpezii, sursă a primenirii şi reculegerii, a armoniei şi dansului patimii. Iar poezia aduce foarte vag cu acea poveste cu fetele de împărat care îşi toceau peste noapte condurii noi-nouţi.

„Martie” – văzută ca luna sfârşitului iernii – este o poezie care m-a făcut să-l definesc pe Mihai Bârdici ca un poet al experienţelor existenţiale cu tentaţii pasteliste. Este omniprezentă o senzaţie de murdărie, de rugină, zăpada purificatoare a devenit o glumă, a rămas sub forma câtorva pete aproape negre, drumurile şi-au pierdut urmele (vizibile, nu-i aşa – pe cărările troienite) şi aspectul lor poetic, de reverie. Este un martie care generează o acută tristeţe şi singurătate încât poetul îşi presimte pieirea „sub norii sângerii”. Fără îndoială că un critic grăbit l-ar expedia pe Mihai Bârdici după lectura acestor trei poeme sub constelaţia Bacovia, numai că asta dovedeşte o incapacitate critică funciară, nu sunt în niciun caz de acord ca tot domeniul tristeţii, al deznădejdii, al pesimismului să fie considerat bacovian. Este o extensie forţată şi nedispusă la noi experienţe tematice.

„Aglomerări de toamnă” propune un poem cu un alt parcurs. În locul filigranului şi a schiţei sugestive apar aglomerările de obiecte şi senzaţii: cântec de cocoşi, lătrat de câini, baterea toacei, miros de fum şi iarbă, stele inundând cerul şi sfinţi cu feţe luminate de candelele fericirii. Ideea poemului este că această suită vizualo-auditivă există doar în imaginaţia poetului, nu în realitate. Poetul se preumblă printr-un muzeu al satului în care sunt expuse obiecte fără nicio semnificaţie pentru o fiinţă sensibilă, „o coasă, o greblă zac aruncate-n uitare” şi abia reveria prilejuită de oboseala vizitării reînvie o clipă dinamica vieţii rurale, amestec ecologic şi religios. Realitatea anostă revine sub forma unui paznic care-l anunţă de închiderea muzeului, iar poetul iese „în strada fluorescentă”, în lumea modernă, cu mistere false, ca şi cum ar fi venit dintr-un alt timp. Un vers remarcabil: „În muzeu moartea e o artă” ar putea pune pe gânduri cohortele de vizitatori ale muzeelor lumii care văd, în fond, doar diversitatea artistică a formelor morţii. Încremeniri ale gândului şi ale apei vieţii. În ceea ce priveşte acest muzeu al satului, am văzut unul la Vălenii de Munte, în aceeaşi ogradă cu casa memorială a lui Nicolae Iorga şi am avut o senzaţie asemănătoare, de părăsire şi abandon. Nu eram obişnuit să admir o coasă sau o greblă, fie ele şi de lemn.

„Joc de primăvară” păstrează acelaşi ton depresiv al poemelor analizate înainte. Izbucnirea vieţii nu mai are sens pentru un eu liric îmbătrânit, conştient că undeva există gropari ce îngroapă luna, că ne cârâie prohodul corbii prin parcuri aşteptându-ne viitoarele stârvuri, că sunt ploi cu noroi, că ne conduc piraţi ce urăsc natura şi de atâta realism al lăcomiei au ajuns să fie supăraţi „pe stele şi pe lună”, concurentele lor gratuite încă la furnizarea luminii. Din nou realitatea este refuzată în favoarea unei realităţi feerice care este dorită să ţină măcar o zi: „Noi aşteptăm să vină adevărul!/ Să-înflorească mierlele-n salcâmi/ Să ningă iarăşi vişinul şi mărul”
.
În „Rezist” întâlnim o artă poetică sui generis. Poetul se dovedeşte mai rezistent decât ar vrea relele noastre guverne, refuză înfrângerea cauzată de lăcomia primului-ministru manifestată sub formă de „taxa pe lună, pe stele”, aşteaptă un succes absolut discutabil al poemelor sale care „se vor vinde pe valute multicolore/ pe cuie, pe ovăz, pe sâmburi de mere”. Materialul poetului este dur, din fier-beton, granit şi oţel, are o piele unsă cu toate alifiile, în interior un motor Zeiss care funcţionează din plin spre disperarea lacomilor lumii.

În oglindă am putea propune un alt poem, „Mă puteţi vinde”, în care poetul a fost transformat urmare a experienţelor lirice într-un „slujbaş al stelelor, prăfuit şi nebun”, o fiinţă nebăgată în seamă, săracă, trăindu-şi ruina propriilor iluzii care înfăţişate în piaţă au stârnit râsul ori compătimirea. În final poetul îşi recunoaşte o singurătate deplină de care ar trebui să se bucure toţi cei care l-au ignorat şi doreşte doar să fie lăsat în sfârşit în pacea şi tăcerea dispariţiei.

Observ pentru a câta oară structura opozitivă a poemelor lui Mihai Bârdici, aici iluzie – realitate, mulţime – singurătate. Tot între artele sale poetice am putea pune şi „Am pierdut” în care se face trecerea de la durerea pierderii unui poem care ar fi putut fi cel mai bun, având ca subiect o inimă înfricoşată la liniştea şi siguranţa că nu e vorba de propria inimă aflată acum departe, în largul lumii, precum un tânăr rupt de părinţi. Realitatea acestui poem constă în spaima că poetul ar fi putut pierde, rătăci, uita capodopera sa poetică. Iar ajutorul său, propria inimă, s-a dus în lume şi vine cine ştie când şi cum.

Poemul „Cineva are dreptate” propune un actant impersonal care provoacă un fel de tornadă gigantică, aruncă peştii pe mal, distruge copacii, îngroapă la un mod hiperbolic „soarele sub pământ”. Poemul are o formă confesivă, cu interogaţii şi exclamaţii retorice, există mirarea O – vezi comentariile mele precedente – sunt folosite propoziţiile simple pentru a arăta mişcările catastrofice în opoziţie cu propoziţiile ample ale realităţii încă nerăvăşite. Poemul nu are realizări stilistice notabile la nivelul versului – de altfel poezia lui Mihai Bârdici are puţine podoabe stilistice individuale, miza sa este textul ca întreg -, dar după lectură persistă întrebarea: cine face furtunile şi curmă frumuseţea dimprejur? E în această furtună o altă lectură a sfârşitului lumii, conform cheii din ultimele două versuri: „Cineva are, desigur, dreptate/ când cheamă păsările pe înserate…”

În poezia „Şi toţi îşi luau rămas bun”, sub forma unui pseudodialog este reînviată figura fratelui poetului, Gabriel, întins pe masa morţii împrejurul căreia lumea priveghează şoptind, mişcându-se cu încetinitorul, neştiutoare de atitudini funebre, de reculegere şi de mutre triste. De aceea toate calităţile care se atribuie unui om viu: veselia, zâmbetul, tinereţea, frumuseţea, bunătatea pomenite în scurtele cuvântări tombale îşi pierd rostul, devin simple mofturi ale vieţii în faţa înspăimântătoarei urări: să fie iertat! Călătorul se duce pentru totdeauna spre un alt soare „cu buzele împietrite în surâsul ciudat/ cu braţele tari strângând la piept/ o ultimă mireasă”.

În cuprinsul volumului se poate aduna un întreg ciclu dedicat temei morţii, în poezii precum „Neagră zăpadă”, „Gata”, „Am vrut”. Tot aici aş putea adăuga poemul „Zbor de lumină”, în care iluzia se metamorfozează într-o realitate letală. Pasărea care îşi aşteaptă vânătorul în toate anotimpurile anului, în mătasea verde a frunzelor verii, să zicem, ori în toamna cu covoarele ei de „brumă albastră”, intră în hibernare, îşi pierde toate speranţele. Acum însă vine măreaţa iarnă, acest anotimp iubit de Mihai Bârdici, timp al întâlnirilor realităţii cu iluzia, aducând odată cu ea pe mult-aşteptatul vânător care mângâie pasărea, o sărută şi o săgetează. Este o poezie care presupune atât un simbol al întâlnirii masculinului cu femininul, cât mai ales al vieţii feminine, ce se joacă de-a aşteptarea şi-al morţii masculine, care vine la victima sigură, adormită de mai înainte.

Chiar dacă nu sunt la nivelul poemelor citate, mai remarc în volumul „Scrisori din labirint” două poeme importante din perspectiva versificaţiei. Astfel, în „Ţestoasa de mare” sunt utilizate în cele patru strofe toate tipurile de rimă – îmbrăţişată, împerecheată, încrucişată, este îmbinat versul liber cu cel clasic, măsura este când respectată, când anulată, iar în poemul „Prin valuri de sori” avem o glosă neterminată, sunt repetate la sfârşitul fiecărei strofe versurile din prima strofă, dar aceasta nu mai apare încă odată la sfârşitul poemului.

Ţin să amintesc şi alte poeme care merită atenţia cititorului chiar dacă nu le-am mai detaliat. „Ce mai vrei” – scrisă în vers popular, „Nu simţi” – invocaţie către o fiinţă cu „picioarele pe pământ” care nu ia în seamă mulţimile de senzaţii, „Numele tău” – care are un vers iniţial androginic „numele tău e numele meu”, „To be or not to be” – prin care vedem cum poetul s-a trezit într-o lume şcolară robotizată, dar şi cele trei lecţii: „Lecţia de amor”, „Lecţia de istorie”, „Lecţia de geometrie” în care sunt inserate printre temele grave, cu aer ştiinţific sentimente, consecinţe, dureri.

Iată câteva poeme integrale dintre cele menţionate în modestul meu eseu literar, conştient fiind că volumul „Scrisori din labirint” este pentru mulţi cititori inaccesibil:

(Martie) „Un câmp aproape roşu./ Nori obosiţi şi plini de rugină/ atârnă de un aer indecis;/ câteva pete de zăpadă murdară/ la marginea unui drum fără urme,/ fără gânduri…// şi noaptea care se apropie/ şi acel câine care aleargă/ spre pădure// singur, sub norii sângerii,/ singur, pierind…”

(Umbra) „Iubita mea nu mai vine,/ umbra ei mai răstoarnă paharele în zori,/ umbra ei mai citeşte poeme străvechi,/ glasul ei nu se mai aude,/ ochii ei nu mă mai caută.// Mâinile ei au ajuns/ aripi de pasăre departe;/ Părul ei e un val ce se pierde,/ rece e umărul ei ca o piatră.// Iubita mea nu mai vine…/ umbra umbrei ei/ adună cioburile,/ răstoarnă paharele…”

(Zbor de lumină) „Ei doi ar fi fost o pereche de aur./ El, vânător cu arcul în abisuri, rătăcitor şi singur./ Ea, pasăre sihastră ţesându-şi cuibul/ în mătasea frunzelor, aşteptându-l/ în umbra adâncă, zile şi nopţi.// N-a venit în iureşul primăverii,/ nici vara, în zumzetul soarelui,/ nici toamna, păşind pe covoare de brumă albastră…// Acum e aproape iarnă./ Frunzele s-au prăbuşit în uitare şi somn./ Pădurea se leagănă-n vânt,/ luna se plânge pe crengi sclipitoare.// Doarme în cuibul rece o pasăre albă…/ Iată, vânătorul soseşte cu arcul pe umăr,/ Iată-l, de departe venind prin ierburi înalte./ Iată-l, o mângâie lăcrimând, o sărută pe aripi.// Iată-i săgeata în zbor de lumină…”

Poetul Mihai Bârdici rătăceşte în singurătate, prin labirintul zilelor sale de fier, cu o pasăre F pe umăr, adulmecând mirosurile înserării şi îndemnând la urale pentru „butoiul domn”.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/scrisori-din-labirint/

Oglinzi ale vidului

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

0

ilie constantinoglinzi

Autor: Ilie Constantin
Editura: Brumar
Anul apariției: 2005
Locul apariției: București

Pace și bine!

Când am văzut titlul acestui volum de versuri al lui Ilie Constantin, m-am gândit indirect la volumul Cadavre în vid al lui A.E. Baconski. Oare de ce i-a fascinat vidul pe cei doi poeţi? Oare nimicul are mister poetic? Să fie de fapt spaţiul dintre lucruri, golurile dintre sentimente, pauzele raţiunii? Într-un fel acest titlu, oglinzi ale vidului, este clar anticomercial, ce am putea găsi în carte în afara unor oglinzi ale nimicului, altfel spus poezii despre nimic. Dar să ne aducem aminte după cum credea un critic român că poezia vorbeşte de fapt despre nimic, da, punea întrebarea despre ce e vorba într-o poezie şi răspunsul în cel mai bun caz nu putea fi decât imprecis. Putem mai degrabă vorbi de un vid interior înţeles ca un mediu intern prielnic visărilor, sentimentelor, intensităţilor. Poate că de acest vid să fie vorba în titlul misterios.

Şi, insistând asupra acestei noţiuni, m-a dus gândul la personajul dintr-o carte citită mai demult care era ferm convins că nu există vid. Că experimentele ştiinţifice sunt de fapt false, că formele de extracţie a aerului din incintele izolate nu au randament integral şi că tot mai rămâne ceva aer, chiar dacă insuficient pentru supravieţuirea umană. Mai mult, personajul sceptic afirma că nu există vid nici în spaţiul cosmic, ci gaze mult mai rarefiate decât în atmosfera terestră, dar nu un nimic absolut. Formula vidului nu mai era valabilă cât timp se afla ceva, chiar sub formă de atomi distanţaţi. Suspecta ideea că de fapt vidul e un concept ştiinţific, un ideal la care experienţa umană nu are cum ajunge şi nu îl poate demonstra empiric. Poate că titlul acestui volum ar trebui citit ca oglinzi ale idealului, ce e drept negativ. Să ne gândim apoi că poeziile – apud Ion Barbu în poema sa „Din ceas, dedus…” -constituie o realitate secundă, o oglindă a realităţii care are obiecte sau nu, cum e cazul propus de Ilie Constantin.

Înainte de a trece la adâncimile cărţii, reflectez că nu am insistat degeaba atât asupra titlului, ci cumva interior eram obsedat de două teorii promovate de ziarul „România literară” recent. Anume că literatura ar putea înţelege lumea ca proces, nu ca obiect, iar a doua că literatura este de fapt o formă mascată de reportaj, dar la o viteză mult mai mică. Cumva aceste teze le vom întâlni în poemele lui Ilie Constantin, dar nu sub această formă clară. Dacă aş fi pus să aleg între clasificarea vidului ca obiect sau ca proces aş alege instinctiv definirea ca proces. Iar o oglindă a unui proces poate fi până la urmă şi un reportaj, anume cum este ori funcţionează vidul.

De pildă în poezia Insula, vidul se dovedeşte o canava pe care se poate broda o realitate onirică: „Visam o insulă enormă/ ieşind din mare în neştire/ şi-i căutam duios o formă,/ alcătuind-o din privire:// muntoasă ca o lună nouă,/ cu piscuri aţintite, pure/ c-un râu o împărţeam în două/ o adunam cu o pădure.”

Cred că în linii mari sunt posibile patru tipuri de comentarii critice: de tip scoică, cu o perlă (poezie) înăuntru, de tip păun, cu un set de poezii răsfirate la sfârşitul comentariului, de tip colier, mai multe poezii ilustrând o anumită idee sau de tip şotron, cu un accentuat caracter aleatoriu, sărind din poem în poem conform unui algoritm subconştient. Eu am preferat comentariul de tip colier întrucât am găsit nu mai puţin de 20 de poeme valoroase în volumul lui Ilie Constantin, număr care mă îndreptăţeşte să afirm fără urmă de dubiu că Ilie Constantin e un poet important contemporan, oricând vrednic de a fi cuprins la loc de cinste într-o antologie a modernităţii ori a poeţilor şaizecişti. Mi-a revenit în minte paralela cu A.E Baconski a cărui statură poetică în volumul Cadavre în vid este mult mai redusă – abia am găsit 2-3 poezii cu un câmp estetic definit.

Nu am să insist asupra structurii cărţii lui Ilie Constantin, are la o primă răsfoire două cicluri, unul în română, intitulat „ţărm anterior”, iar celălalt „literatul barbar”, cu o valoare diminuată constând dintr-o suită de dublete româno – franceze, unele traduse de autor, altele de Miron Kiropol.

Contrariat de numărul mare de poezii valoroase, am căutat miza acestui poet. Am constatat că are puţine versuri memorabile, metafora este o raritate, practicând mai mult o transcripţie a sincerităţii, a cuvântului banal care prin cumul devine esenţial. Afirm că avem poezii până la urmă cu miză maximă – fie sunt valoroase în integralitatea lor, fie sunt complet nule. Aproape nu există compromisuri. E ca la o ruletă, unde ai fie Da-uri, fie Nu-uri. E posibil într-un fel ca orice poet să joace la ruleta cuvintelor şi, dacă nu-i ies expresiile potrivite, să-şi anuleze valoric/ lingvistic poemul indiferent de ideatica sa.

În poemul „fără somn, auzind” avem un ton blagian, o „auzire” expresionistă a creşterilor încete ale materiei, posibilă cu ajutorul celei de-a patra dimensiuni, cea temporală. Şi ca totdeauna un gând – percepţia/ obsesia multidimensională este o formă mascată de căutare a nemuririi. Poemul practică metafora la nivelul figurii de construcţie, asemănând foşnetul nocturn al viermilor de dud cu creşterea neîncetată a materiei.

În „neguţătorul de săbii”, unul dintre cele mal fascinante poeme, este imaginat un actant liric nemuritor, aflat la vârsta tinereţii, ajuns pe rând sclav în Bizanţ, apoi părinte al multor generaţii de copii care îmbătrânesc şi mor, iar în prezent vânzător de arme albe urât de oameni pentru veşnica sa tinereţe. Este un poem care poate fi integrat în halucinaţiile istoriei fără date a poeziilor de tipul Noaptea de decembrie a lui Alexandru Macedonski, Mistreţul cu colţi de argint al lui Ştefan Augustin Doinaş şi de ce nu, prin atmosfera anistorică cu Lacustră de George Bacovia
.
Poemul „câmpia” înţelege această formă de relief ca o altă definiţie a infinitului: „Câmpia e o iniţiere-n infinit.” În schimb, în pastelul „ceaţă în pădure” observăm cum peisajul se estompează, îşi pierde identitatea, devine doar un melanj de culori: vulpile sunt doar focuri subţiri, stejarii ajung roşcate insule nălucite o clipă de ceaţă. În final pădurea a devenit un ocean în care se întrezăresc copacii ca nişte catarge de corăbii: „mestecenii vâslesc în alb,/ căci vântul a uitat/ pânzele lor verzi desfăşurate-n ceaţă”.

În poezia „din infinit, poate” avem tema nenăscutului care se împotriveşte, refuză de a fi. Există, spune poetul, nu numai durerea morţii, ci şi o durere a facerii, a întocmirii de sine. În ultimă instanţă, acest refuz de autocreaţie este o alegorie a devenirii întru sine a poetului: „Din infinit, poate de sus,/ o mână mă crea/ şi mă greşea,/ sau mă-întocmea în multe chipuri”.

„Chipuri ale vitezei” propune un nou mit – cel al omului de fier fugărit de un lup de fier. Este aici o indirectă paralelă cu una din teoriile indiene asupra existenţei vieţii, respectiv cu a unui râu veşnic din care ies în permanenţă fire de viaţă care, după ce rătăcesc o vreme (îşi trăiesc traiul), revin după moarte în marea albie a devenirii. Aici acest râu este numit minereu de fier, iar oamenii ori lupii urmăritori nu sunt decât nişte incidente care vor reveni cândva la matcă. Trecând la o altă perspectivă, constat că omul devine de fier datorită nebuniei vitezei; ajunge un mecanism grăbit de un alt mecanism, spaima că nu poate s-o facă pe-aia sau pe-ailaltă. Lupul este o metaforă a primejdiilor care aleargă sau se ţin după noi. Mai mult, la sfârşit Ilie Constantin ne aduce într-o poziţie panoramică, toţi oamenii părând de fier şi având în spate un lup care ţine aproape: „De i-aş putea vedea de prea de sus/ în goana lor de fier fără scăpare,/ un furnicar aş dezveli asurzitor,/ cu oameni fugăriţi de lupi”.

În parabola poetică „fiinţele dintre nisipuri” ni se propune o viziune tectonică. Vor fi cândva alte fiinţe, acum doar lut, doar nisip care vor urma neamul uman şi care se vor ridica aidoma munţilor împinse de voinţele submundane. Finalul propune viziunea unei vegetaţii de fiinţe „în creştere sălbatică şi deasă”. „Clipa de nisip” e un poem care mută accentul pe timp, nisipul fiind doar un material oarecare al lumii. Ce-ar fi dacă am vedea împreună cu poetul cum marea s-ar opri brusc, iar nisipul s-ar dovedi o fiară muşcând „deopotrivă din uscat şi din mare”? În acest tablou static – marea cu valuri îngheţate ori nisipul devenit convulsie lentă de valuri- singurele forme cu adevărat dinamice şi cu viteze ameţitoare se dovedesc curgerile oamenilor, în „generaţii-fulgere”. Într-un articol despre Ilie Constantin din ziarul „Jurnalul naţional” din 16 iunie 2007 se afirmă că apa şi uscatul ar fi, conform filosofului Gaston Bachelard, simbolurile elementului feminin şi al celui masculin, respectiv visul şi fluiditatea pe de-o parte, realul şi statornicul pe de alta.

În ultimul poem analizat, „uitare”, este prezentă o altă viziune catastrofică, fluviul fără apă, un cadavru imens de praf. Fiinţele de lângă fluviu, o clipă năzărite în acest poem, plâng cu lacrimi de praf „pe fostele chipuri”.

Chiar dacă nu le-am detaliat, trebuie să amintesc şi alte poezii valoroase precum: trei avataruri, piramida, de peste lacrimi, în faţa mea un orb, câmp de maci, muzică, pe un Nil, damnare, oglinda, lângă cămin, pe-aici e neted timpul.

Între scăderile volumului, remarc rapid o anume retorică declamatorie, stări preţioase cântărite cu talerul comparaţiei, transferul facil între experienţele sufletului şi cele ale trupului, expresiile abstracte obositoare.

La final, ţin să amintesc că Ştefania Mincu în prefaţa volumului Oglinzi ale vidului îl consideră pe Ilie Constantin un veritabil neomodernist, afirmaţie facilă, nemotivată decât de debutul său în anii ‘60, iar poetica sa muzicală şi rafinată. Şi această doamnă critic remarcă importanţa bucăţii „neguţătorul de săbii”. Consider personal că Ilie Constantin este un poet important contemporan, de care însă n-a aflat nimeni dintre cunoscuţii mei. Obsesia anumitor poeţi, precum Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Marin Sorescu i-a făcut pe ai noştri contemporani să ignore alte formule de exprimare poetică tot atât de valoroase. Este vorba până la urmă şi de aspectul promovării, ori poetul acesta a fost recuperat din punct de vedere critic abia după 1990 din cauza faptului că a fugit în străinătate cu 16 ani mai înainte şi, ca măsură de represalii, regimul comunist a interzis să-i mai fie pomenit numele în vreo publicaţie – măsură pe care o lua de altfel cu toţi cei exilaţi. Acest poet urmează încă să fie descoperit deoarece are multe poeme valoroase, înălţimea sa lirică atingând aceleaşi tensiuni ca la poeţii de tip neo ori postmodernist studiaţi să zicem la Litere. Iată o definiţie a poeziei după Ilie Constantin: „poezia: o mulţime-singurătate care se destăinuie”.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/oglinzi-ale-vidului/

Poeme alese (1959 – 1998)

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

0

emilbrumaru

Autor: Emil Brumaru
Editura: Aula
Anul apariției: 2003
Locul apariției: București
Nr. pagini: 192

Pace și bine!

O adolescentă însufleţită l–a descoperit pe Emil Brumaru printre cărţile surorii sale, studentă la Filologie şi mi-a dat antologia sa atrăgându-mi în special atenţia asupra ultimelor poezii care aveau un caracter aşa… de o făceau să se îmbujoreze. N-am respectat îndemnul ei de a mă repezi la finalul cărţii, deşi mi-am fixat în minte acea parte să zic ca o răsplată, ci am fost curios mai degrabă să-i văd profilul liric al lui Emil Brumaru, mai ales că în titlul cărţii este presupusă o distanţă temporală generoasă: 1959 – 1998.

Critica literară constată adesea pericolul căderii în manierism al unora dintre poeţii moderni, întrucât textele lor explorează un univers limitat, anumite obiecte sau fiinţe devin obsesii şi apar în aproape toate textele lirice, la început cu rost, autorul căutându-le noi sensuri, noi mistere, apoi doar ca broderii lirice, incomprehensibile pentru cititorii care încep direct cu fazele târzii. Chiar fără să redeschid volumul lui Emil Brumaru îmi revin în memorie obsesiile sale pentru magazii, şobolani, serafi, portocale, dulapuri nestatornice, melcii de pe clanţă. S-ar putea regăsi aproximativ alte 15 motive care sunt variate de-a lungul antologiei – dar cum eu nu fac un studiu exhaustiv, las această plăcere licenţiandului sau doctorandului amator de la Litere.

Nu mai departe de sâmbătă, la un cenaclu bucureştean un nene sigur pe sine şi căzut în plictiseala certitudinilor – sau în certitudinea plictiselii – declara despre o poetă că nu-l mai miră nimic din ce scrie întrucât aude oricum un singur ton, un singur sentiment. Din a cărui monotonie era imposibil de evadat. Cum tocmai mă aflam în plină lectură a antologie brumăriene şi poemele sale făceau volte de înaltă tensiune cu nervii mei, m-am simţit îndemnat să-i retez aroganţa acelui domn. L-am întrebat dacă nu tocmai acest sentiment, această stare unică specifică poetesei respective nu caracterizează până la urmă orice poet? Că ar putea fi în fond adevărata sa sursă de inspiraţie, instrumentul magic prin care vorbele atât de mestecate de toate gurile lumii capătă o patină estetică. Că marii noştri poeţi au se pare fiecare un sentiment dominant al cărui acord îl poţi auzi în majoritatea poemelor lor – V. Voiculescu – persoana gravă, L. Blaga – meditativul, Bacovia – fiinţa tristă, T. Arghezi ni se arată ca experimentalistul jovial, în timp ce Nichita Stănescu ca un scamator de cuvinte trist. Până la urmă par să se închege doar două stări generatoare de liric – plăcerea sau tristeţea de a trăi – la care se adaugă evident nuanţe multiple, să zicem iubirea şi exuberanţa faţă cu meditaţia şi diversele forme de degradare.

Am pomenit tot acest episod tocmai pentru a nu cădea în capcana etichetei, pentru a nu fi de acord cu ceea ce îmi răsuna în minte, anume că Emil Brumaru este un poet al interioarelor, prizonier al lucrurilor fără posibilitatea evadării, un continuator în forme onirice a manierii urmuziene, aceea a ciborgizării realităţii, a existenţei unor fiinţe cărora le sunt inserate în anatomie părţi de lucruri sau a personificării realităţii de interior, cum vedem de pildă în dulapul năzdrăvan care se lasă domesticit doar de vederea albei cărni a iubitei poetului, Reparata.

De ce să nu fiu de acord cu aceste afirmaţii care fără îndoială au apărut în urma lecturii? Pentru că toate aceste lucruri sunt până la urmă exterioare, nu ţin de esenţa poemelor şi rămân în această privinţă la propria mea credinţă literară, anume dacă într-un volum sunt remarcabile încă de la prima lectură câteva poeme, provoacă delicii estetice, simţi că aceste producţii trebuiau să existe şi îţi conferă – cum zicea un alt cenaclist – acea senzaţie energizantă ca după un pahar de vin bun, atunci autorul respectiv ar putea fi un viitor poet important. Cum am răsfoit multe volume de poezii, foarte rar am găsit aceste chef d’oeuvres şi în minima concentrare pe care o căutam – bine, nu un volum întreg, dar măcar 4-5 texte de valoare! La Emil Brumaru însă textele valoroase pot alcătui ele însele un volum, sunt de ordinul zecilor şi o antologie a propriei sale antologii ar reliefa un poet de anvergură. Iată câteva titluri – din volumul VersuriAstenie, Cerb, Romanţă, Înger; din volumul Detectivul ArturA patra elegie a detectivului Artur; din volumul Cântece naivePovestea cavalerului cu brici, Cântec naiv (Un peşte mic şi foarte trist), Jurnal (Azi m-a muşcat un crin de suflet).

O nouă lectură critică ar aduce cu siguranţă eliminarea sau adăugarea altor poeme, în fond sunt mai multe sute de texte cu o reală bogăţie ideatică greu de prins într-un review oarecare; important e că e un loc în care nu toate cochiliile poeziilor se dovedesc goale, ci poţi avea şansa găsirii unui număr îndeajuns de perle pentru a face un colier. Iată de pildă o poezie dintre cele care a atras adolescenta de la care am primit cartea: Iubito, hai să mâncăm cretă,/ Să bem sticluţe cu cerneală,/ Să fim din nou elevii leneşi/ Din catalogul de la şcoală.// Ne-am face temele pe mâine/ şi hărţile la geografie/ Cu sufletele-n munţi şi-n ape/ fără ca nimeni să ne ştie.// Iar la sfârşitul săptămânii,/ Neascultaţi, uitând de toate,/ Mi-ai arăta, oh, Doamne, sânii/ În magazii dărăpănate! (Cântec naiv)

Sânii – un alt motiv recurent care are o dezvoltare ca să zic aşa explozivă. Dacă în primele volume abia se întrevăd, sunt năluciri fugare, în cursul antologiei ajung să împrăştie ispite înnebunitoare, sfârcurile sparg parfume, pe sâni este turnată dulceaţă, sunt ţâţe boiereşti, drepte, împingând talmude. Amintesc de acest motiv deoarece sfârşitul volumului – cel pentru care am primit referinţe – explorează zona sexuală, autorul încercând să evadeze din propria lui manieră printr-un altfel de limbaj, a la Apollinaire, care dezamăgeşte prin explicitare şi scabros. E posibil să existe aici şi spaima autorului de a nu mai fi receptat de poezia tânără, este şi un anume libertinaj la modă, e poate şi un abandon şi o mutaţie a valorilor personale ale poetului spre registrul licenţios. Mă întreb dacă virilitatea poetică se exprimă prin astfel de producţii. Creează o senzaţie de facil, mai ales pentru lectorii de care aminteam la început, interesaţi de faptul divers pornograf, iar nu de tehnica poetică. Vizibilă mai ales aici, în acest domeniu prin excelenţă suburban, printr-un anume gongorism, recuzită romantică de duzină, stare de hiperbolă şi termeni poetici folosiţi ironic. Iată un alt Cântec naiv din volumul Dintr-o scorbură de morcov: Ţi-e trupul scos din muzici/ De flaute subţiri/ De aceea de popoul/ Tău singură te miri.// Că ţi-i atât de mare/ Şi-atât de despicat/ Când iese lin din rochii/ Pe-o margine de pat// Şi de ruşine-obrajii/ Şi fesele-ţi se fac/ Mai roşii decât floarea/ Cea roşie de mac…

Sau acest poem, De-aş avea o sumă fabuloasă, din acelaşi volum, în care iubita întruchipează paroxismul ispitei: De-aş avea o sumă fabuloasă/ I-aş lua iubitei blugi feerici,/ De-ar ieşi toţi popii din biserici,/ Lăsând nunţi, botezuri, parastase,// Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n/ Ţinte şi tigheluri, suflecată./ Ci atunci, pocnind blazat din limbă,/ Eu i-aş cere blugii să şi-i scoată,// De-ar cădea trăsniţi pe loc toţi popii/ Şi-ar ţâşni buluc din ziduri sfinţii/ Bâjbâindu-i trupul ca miopii,/ Oh, până la pierderile minţii!

Lumea poetică a lui Emil Brumaru se aglomerează de fiinţe semihalucinante, de personaje false – detectivul Artur, Julien Ospitalierul (prescurtat în mai multe poeme J.O.), iubita Reparata, femeie casnică, îngerul, melci, lucruri de menaj personificate. Este un univers în care un rol important îl are olfactivul, sunt prezente foarte des mirodenii şi ierburi parfumate de tot soiul: piper, mărar, pătrunjel, leuştean. Personajele umane sunt deseori victimele cruzimii şi fanteziei obiectelor dimprejur, de altfel delimitările spaţiale devin repede iluzorii, orizontul interiorului capătă dimensiuni de exterior, obiectele devin geamuri deschise spre alte realităţi sau devin ele însele personaje (iată de pildă aceste versuri din poemul Bocet de adultÎn van mă-ndeamnă la păcate/ Crini cu petale suflecate/ De li se vede tot parfumul…).

Chiar dacă la Emil Brumaru nu vom întâlni poezia de declaraţie, experimentul vizibil, arta poetică explicită ori războinică, fiorul metafizic, lectura cărţii sale provoacă întâlnirea cu halucinaţii care au fost cândva şi ale noastre, lupta cu lucrurile umanizate negativ, dar şi spaima de posibila noastră reificare. Iată un poem al modului cum s-ar manifesta iubirea la creaturile de bloc: De ce nu vrei să-înnebuneşti la ora cinci/ După-amiaza când e atât de bine,/ Şi în sufrageriile adânci/ Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?// M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui/ Rochia moale şi rămasă goală,/ Ne-am bate cu lichioruri amărui/ De chimion şi mentă glacială.// Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte/ Cine suntem, aproape de mătasă,/ Îngenunchind pe paturile sfinte/ Am da cu sufletele noastre foc la casă! (Şapte cântece pentru înnebunit gura – 2, vol. Detectivul Artur). De altfel, am simţit că Emil Brumaru nu vorbeşte decât de un singur lucru, despre hăurile care se deschid, pe lângă sau în trupul iubitei.

Problema cu poeţii e că nostalgizează după succesul imediat de public, se iluzionează că au ceva din mătasea actorului. Scriu într-un mod abstract, oniric, liric complicat, dar ar vrea aplauzele de odinioară trimise vorbitorului în versuri, truverilor colportori de ştiri şi frumuseţi. Cred însă că poezia are o altă soartă azi şi e indiferentă până la urmă asupra destinului creatorului ei. E ca o scânteie care nici nu se aprinde încă în vâlvătăi, nici nu se stinge cu desăvârşire, apărând ici-acolo. Poetul vrea incendiu, spectacol grandios, dar în timpul vieţii s-ar putea să obţină doar o fărâmă de jar. În fond poeziile cunosc vârste mult mai mari decât creatorii lor şi dacă sunt bune, antum abia ce s-au născut.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/poeme-alese-1959-1998/

Poezia română actuală

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

0

marinmincupoezia

Autor: Marin Mincu
Editura: Pontica
Anul apariției: 1998
Locul apariției: București
Nr. pagini: 576

Pace și bine!

Iată o antologie realizată în anii ’97 – ’98 a cărei valoare am putut s-o apreciez numai citind-o invers, de la sfârşitul volumului al doilea venind spre început. De altfel, Marin Mincu însuşi, autorul antologiei, afirmă că a utilizat metoda ocheanului întors – de la cel mai tânăr reprezentant, Adela Greceanu, la Leonid Dimov – fiindcă a presupus cititorului o oarecare cultură poetică. În ultimă instanţă, a încercat să cuprindă în antologie ceea ce se cheamă o generaţie de creaţie, care ar cuprinde intervalul unei treimi de veac şi conform principiului său de inversare cronologică a distins patru promoţii de poeţi, post-textualiştii (nouăzeciştii), postmoderniştii şi textualiştii (optzeciştii), manieriştii şi evazioniştii (şaptezeciştii), moderniştii şi experimentaliştii (şaizeciştii). Cred că definitoriu pentru metoda ocheanului întors ar fi acest moto din Emilian Galalaicu-Păun (poemul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut): „Decât să umbli e mai bine să stai / în picioare, decât să stai în picioare e mai bine / să şezi, decât să şezi e mai bine să stai culcat, / decât să stai culcat, e mai bine să dormi, / decât să dormi, e mai bine să mori, / decât să mori, e mai bine să nu te fi născut”.

Antologia propune. în prefaţa criticului Marin Mincu. o privire de ansamblu asupra influenţelor poetice din secolul XX, stabilind cinci metode distincte de raportare la identitatea eului poetic. Se pare că tendinţa poeziei române în secolul XX ar fi fost să instituie eul poetic ca instanţă absolută, respectiv s-a încercat prin utilizarea sau eliminarea formelor de retorică să se ajungă la eul real, la Voce. În acest sens, constată criticul Mincu, „puţini sunt poeţii care-şi pun întrebarea cine vorbeşte în textul lor, abandonându-se instinctiv unei scriituri impersonale”, dar fără să numească cine sunt aceşti poeţi şi dacă au putut atinge starea de idealitatea a Vocii autentice.

Există în prefaţa antologiei două propuneri de clasificări. În prima dintre ele se încearcă o privire sintetică asupra poeziei româneşti din secolul XX, stabilindu-se cele cinci metode amintite înainte şi cărora se subsumează toate celelalte discursuri lirice. Metoda argheziană ar consta în explorarea impurităţilor limbii, în încercări şi tatonări ale realităţii de dincolo de text cu un eu semănând unei voci impersonale, transcendente. Metodă blagiană – expresionistă oscilează între un eu exterior, amplificat cosmic şi astfel dispersat şi un eu interior problematizant care optează ca soluţie finală tot pentru impersonalizare. A treia metodă, a lui Ion Barbu, de textualizare a discursului, înlocuieşte eul poetic cu o instanţă textuală suverană difuzată în oglinzile textului care se reflectă doar pe sine, în ceea ce se cheamă „realitate textuală”. Metoda bacoviană, cea de-a patra propusă în clasificare, constă într-o formă de existenţialism al eului poetic care se constituie pentru prima dată şi se contemplă pe sine, deşi într-o formă degradată, agonală. Ultima metodă, cea stănesciană este dată de postmodernismul necuvintelor. Eul poetic este situat în „interstiţiile spaţiului metalingvistic”, expresia misterioasă şi generoasă a lui Marin Mincu.

În cea de-a doua propunere de clasificare, sunt precizate patru direcţii poetice care ar caracteriza literatura română modernă şi astfel se subînţelege că toţi ceilalţi poeţi antologaţi ar constitui prin urmare doar provincii amestecate ale celor patru imperii. Două sunt indiscutabile: cele generate de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu.

La primul dintre ei, problema necuvintelor, amintită în fraza precedentă. Aici pare relevant discursul criticului Mincu: „(Ne)cuvintele nu mai transportă simboluri, nu mai comunică doar ceea ce se află dincolo de ele, ci devin obiecte-semne; ele nu mai transmit un mesaj: poetul se simte un ecran transparent ce se lasă traversat de limbaj fără ca el să poată interveni activ”. Cel, de-al doilea, Marin Sorescu, se distinge prin metoda sa parodică atât a obiectelor literare (opere şi autori), cât şi a realităţii înseşi (motive şi idei devenite stereotipii). Ceilalţi doi poeţi menţionaţi nu par să aibă influenţa pe care le-o acordă Marin Mincu. Totuşi să-i menţionăm împreună cu direcţia poeticii lor. Al treilea, în ordinea clasificării propuse este poetul Ion Gheorghe, care se dovedeşte încrezător în consistenţa limbajului şi într-o anume tensiune vizionară se afirmă ca „tipul poetului orfic, interpret al locurilor sacre”. Cel de-al patrulea, Mircea Ivănescu, reverează într-o formă livrescă asupra realităţii cu ajutorul unui eu poetic substituit, mopetele său (un muppet) căruia „îi enumeră infinitesimal gesturile şi sentimentele”. Acum criticul Marin Mincu numeşte un concept important al strategiei poetice actuale, realitatea double-face care ar consta în concepţia că obiectele şi sentimentele coexistă cu reprezentările lor. În aceste condiţii eul poetic, fără să poată opta într-un mod clar, supravieţuieşte simultan în real şi în scriere.

Am observat că aceşti patru poeţi contemporani propun patru atitudini diverse în funcţie de raportul realitate – limbaj (text). Nichita Stănescu afirmă că realitatea înseamnă mai mult decât limbajul, cuprinzând potenţele preverbale. Ion Gheorghe crede ferm că realitatea nu e decât limbaj şi de aceea tot ce nu e limbaj, nu există. Marin Sorescu şi Mircea Ivănescu preţuiesc realitatea double-face, în care lumea şi limbajul coexistă, dar pot fi abordate doar la modul ironic (Sorescu) ori grav, experimentalist (Mircea Ivănescu).

Obsesia critică a lui Marin Mincu constă în înţelegerea majorităţii poeţilor propuşi în raport cu procesul de textualizare. Ce presupune aceasta am încercat să desprind fie din sumarele indicaţii din prefaţa antologiei, fie din notele introductive dedicate fiecărui poet şi unde firele textualiste ori textualizante (oscilaţie terminologică care nu a fost nuanţată) sunt de obicei marcate cu litere îngroşate. Aflăm astfel că prin procesul de textualizare, scriitura a luat locul a ceea ce se numea altădată emoţie sau sentiment. Transferul poetic obişnuit realitate – suflet a fost deturnat în opoziţia realitate – text.

Poetul actual a devenit acel „de-scriptor” care transferă în text tot ce „atinge”. Poetul post–textualist nu vizează Textul, ci „textele”, problema lui nu mai constă în scrierea poeziei, ci în de-scrierea mecanismelor acesteia (cum se face, se amână, se ocultează poemul). Are senzaţia că se află la interstiţiul dintre realitate şi text (după cum Platon lăsa să se întrevadă ideile în vacuumul realităţii)

„Obiectul se face hârtie mototolită, îşi reduce tridimensionalitatea la unidimensionalitatea semnului scris”. Poezia este motivată doar de mecanismul textual ce devine singurul reper acceptat. Textualizarea devine singurul conţinut de comunicat în poezie. Realitatea şi eul poetic devin elemente nesemnificative şi contestabile ca surse de creaţie.

Printre conceptele specifice textualiste Marin Mincu numeşte dicteul textualist, un act poetic care ar consta în producerea de text şi metatext în acelaşi timp. Problema metatextului ne plasează însă din nou dincolo de instanţele textuale fiindcă generează sau reia forme de retorică condamnate de textualişti. Un alt concept, împrumutat probabil din fizica spaţială ori din psihologie, este cel al pulsiunii poetice. Textul poetic este organizat în funcţie de accesele pulsatorii ale actantului liric care nu mai este interesat decât să comunice autenticitatea trăirii sale şi evită, cel puţin conform sensibilităţii promoţiei lui Gheorghe Iova, de a comunica o anumită idee ca în retoricile anterioare.

Între mărcile textualiste specifice am selectat câteva cu caracter revelator – colocvialitatea ironică (semne de punctuaţie nefireşti, oralitate simulată); discursurile care încearcă să spună totul pentru a se vindeca de diverse complexe (forme de demenţializare a realului, poemele schizofrenice, obsesii viscerale, simţiri dereglate, autoexecuţiile eului liric); promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice şi contestarea rolului metaforei;

Poeţii textualişti au în acelaşi timp atitudini radicale în raport cu câmpul literaturii: toţi creatorii care nu se supun imperativului scriiturii sunt definiţi ca păşunişti şi tradiţionalişti. Cine nu înţelege poezia plasmă ori pulsiune zisă autentică devine automat fie un cititor obişnuit, fie un critic simandicos. De aceea probabil excesele ideologilor textualişti îl fac pe Marin Mincu să afirme că totuşi poezia adevărată pare să se sustragă mereu oricărei constrângeri „metodice”.

După acest adevărat manifest textualist strâns pe cât posibil la liniile sale directoare, am ajuns să reflectez la ce este o antologie. Este înainte de toate o formă de prezentare a preferinţelor autorului antologiei şi deseori constituie o pledoarie explicită sau nu pentru o anumită estetică sau paradigmă (în cazul de faţă textualismul cu fazele sale post ori avant la lettre). Confirmă existenţa în plan literar a unui număr oarecare de autori şi-i ierarhizează într-o formă explicită (de pildă prin numărul de pagini acordate, prin considerarea criteriilor preliminare, prin poziţionarea în cadrul cărţii). Nu trebuie omise nici numele de „marketing” selectate, cele care fac cel mai probabilă vânzarea antologiei. E ca la un afiş de spectacol – contează primele trei nume îngroşate, deşi au apariţii nu cu mult mai substanţiale ca ale necunoscuţilor. Antologia are deseori caracter predictiv şi de asemenea rolul de omologare şi promovare a unor noi poeţi. Ambiţia manifestă – selectarea celor mai bune texte literare.

Aceste reflecţii mi-au fost provocate de propriile mele reacţii faţă de textele antologate. Multe dintre ele puteau fi oricât de autentice, le lipsea acel fior esenţial care să le valideze estetic. De aceea am selectat două liste de autori. În prima dintre ele, am inclus poeţi care se remarcă printr-unul sau două poeme, dar nu conving de valoarea lor prin celelalte texte şi de aceea rămân de urmărit în alte antologii: Adela Greceanu, Adrian Popescu, Alexandru Muşina, Alina Durbacă, Aura Christi, Cezar Ivănescu, Cristian Popescu, Dan Laurenţiu, Daniel Turcea, Florin Iaru, Florin Mugur, Gabriela Melinescu, George Alboiu, Gheorghe Izbăşescu, Ioan Alexandru, Ioan Es. Pop, Ioan Flora, Ioanid Romanescu, Ion Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Magda Cârneci, Mircea Ivănescu, Nichita Danilov, Petre Stoica, Saviana Stănescu, Vasile Vlad, Virgil Mazilescu.

În cea de-a doua listă, sunt poeţi care pot fi selectaţi în orice antologie postbelică, majoritatea lor nume deja consacrate: Emil Brumaru, Gheorghe Pituţ, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Ovidiu Genaru, Vintilă Ivănceanu.

Fără îndoială am omis multe alte nume, poate mai valoroase decât cele alese, dar am considerat că textele propuse sunt nerelevante pentru actul meu de lectură şi pentru pretenţiile mele artistice. Cu siguranţă alt cititor va propune alte clasificări şi eu însumi probabil la o nouă relectură voi elimina pe unii, voi adăuga pe alţii. O recenzie până la urmă înseamnă subiectivitate, propuneri de clasificări, nevoie şi negare simultană de dogmă.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/poezia-romana-actuala/

Insomnia

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

0

insomnia

Autor: Cristian Sturza
Editura: Cartea Românească
Anul apariției: 2000
Locul apariției: București

Pace și bine!

Este timpul cred să amintesc despre tendinţa oricărui poet de a-şi prezenta maniera personală ca fiind aceea ideală de scriere a realităţii, maniera sa ori a grupului liric acreditat, a celui în care se integrează voit. Pretenţia anexării căii regale a poeziei este până la urmă o formă de reclamă, dar a spune că doar felul tău de a tăia diamantul este singurul valabil estetic, afirmând implicit urâţenia metodelor de dinainte, este un lucru care rămâne de confirmat în timp. Iar până atunci în actualitatea poetică remarc o problemă stringentă: este poezia o chestiune de grup sau vrea să fie inteligibilă şi cititorului obişnuit (mă refer la cel care apreciază o poezie bună indiferent din ce curent literar ar face parte, nu are pre-judecăţi literare) care devine derutat la întâlnirea cu discursurile post-textualiste şi ale luptei pentru cucerirea sinelui. E uşor poetului de azi să spună că numai iniţiaţii pot să priceapă arta sa, transformându-se astfel involuntar într-o Pythie cu preoţi opiomani.

Acest volum de debut al lui Cristian Sturza poate fi încadrat cu uşurinţă în maniera post-textualistă înainte de toate prin prezenţa pulsiunilor verbale ca materie poetică, prin flash-urile care schimbă imaginile rapid, la graniţa oricărei logici. Sunt poeme în care este anulat oricare semn de punctuaţie cu excepţia câte unui rătăcit semn de interogaţie şi în care adesea există serii furibunde de substantive însoţite de câte-un epitet neaşteptat, de obicei sintagme de abstracţiuni concretizate (energii necreate, depresii fardate, irisul electric, iau ca exemplu prima poezie a volumului, „adolescenţa”), pe care autorul nu simte nevoia să le dezvolte, să le motiveze în text.

Principala tehnică vizibilă în aproape oricare poezie din volumul Insomnia constă în selectarea unor puncte de pe linia unui cerc al realităţii (orizontul de aşteptare al temei) raportate la un centru de obicei definit cu ajutorul titlului sau al primelor versuri. Poetul se lasă sedus de ideea că mişcările poetice nu trebuie să aibă conexiuni între ele, discursul se mişcă întotdeauna în direcţii neaşteptate, are tentaţia este de a surprinde mereu cititorul, de a nu-i lăsa timp să înţeleagă o anumită stare, de a-l criza. Acest tip de tehnica poetică cred că poate fi ilustrată prin aceeaşi poezie menţionată, „adolescenţa” în care sunt amintite pe parcursul câtorva versuri o suită de trăsături euforice ale acestei vârste (depresia, delirul, euforia, beţia, febra, arderea).

De asemenea remarc faptul că o astfel de poezie necesită mai multe lecturi, ceea ce mi se pare un abuz tehnicist şi retrimite până la urmă la ideea de iniţiere. Câţi cititorii sunt dispuşi să acorde o a doua şansă unei poezii care se dovedeşte la prima lectură aproape incomprehensibilă?

Poemul „Manhattan” utilizează o altă metodă, tehnica cinematografică a apropierii de cadru, dar nu într-o manieră insesizabilă, ci prin salturi bruşte de la „magazinul obsesiei” ori „refugiul toxic de tramvaie” până la amânunte intime precum un album ori o „lenjerie de lacrimi”.

Iată masca pe care Cristian Sturza ne-o propune ca poet (în „perna de flăcări”): „Acum vreau să râd şi râsul meu / este aversa de acid luminând / peste cei orbi şi peste morţii vii / peste cărţile de hârtie şi peste / noroiul care urcă în oase”. Poetul care râde cu averse de acid! Este vizibilă căutarea involuntară în aproape fiecare poezie a conexiunilor aleatorii, o rochie se scurge pe lângă bordură, un taxi navighează, jocurile electronice te aruncă – evident – în deşertul Mojave, tenul, nu trenul, accelerează şi se opreşte în gări.

Între alte tehnici vizibile la poet putem vorbi şi de reconstruirea realităţii pornind de la suita de clişee asociate unui motiv, autostrada de pildă e percepută cu „mâncărurile şi maşinile sale rapide” sau regăsim de-a dreptul o recompunere stranie a realităţii, în poemul „hotel” („duşul cald te îmbracă / într-o peliculă de acizi şi rugină”) în care călătorul se dizolvă într-un fel de gaz uşor pe cale să explodeze.

Se pomeneşte deseori în volum de alcool, somnifere, droguri, nevoia de intoxicaţii cu clor, nevoia paroxismelor. În poezia „inimă neagră inimă roşie”, avem de-a dreptul de-a face cu o viziune opiacee, elemente care trec rapid, focalizări-flash, respectiv experienţe dilatate brusc la nivel catastrofal (poduri de cianuri, ceruri de opiu) sau minimalizate (un pachet de cărţi, o mască). Remarc de asemenea faptul că primele două versuri din poemul „eu şi tu” ar putea fi un moto al întregului volum: „Eu şi tu ardem cu flacără înaltă / în sticla galbenă a ficţiunii”, fenomen de contopire sugerat mai departe în poezie mai întâi ca o formă de boală, apoi ca o explozie într-o supernovă.

Uneori este nevoie de cunoştinţe psihanalitice. În producţia lirică „cu mâini de satin cu picioare de vată” avem o halucinaţie onirică în care un actant feminin face o vizită printre senzaţii, convulsii, venind sau trecând spre „vidul oricărei morale”.

Poezia din acest volum mizează pe simboluri extraliterare, respectiv pe o anume experienţă urbană în lipsa căreia textul rămâne incomprehensibil („Curent”): „Curentul rece şerpuind / înaintea metroului egalizează / toate şoaptele şterge frontiera / dintre soare şi catacombă / le aduce în uter / aproape de zero atunci / când polul frigului / nici măcar nu există”.

Filoanele poetice interbelice, în special cele care au generat poetica obsesiei eului poetic, barbiene ori bacoviene îşi fac auzit uneori sunetul specific. Iată de pildă un poem intitulat chiar „nitrat” în care este dezvoltată o adevărată obsesie nitratică prin înţelegerea acestui material ca un personaj, o bacterie, o formă de contopire a amanţilor(!), ca materie a oricărei lumi, ca artă, ca monedă de schimb. Sau ca nimic din cele de mai sus, întrucât poezia numită este în aceeaşi cheie ermetică ca majoritatea textelor volumului. Când şi când este pomenit de asemenea în text scrumul ca un fel de contrapunct al tensiunilor generate de pulsiuni (sân de scrum, membre de scrum) şi care e reiterat mult mai des cu alte sintagme pentru a genera ideea de dezintegrare, de disoluţie, de dispariţie.

Ultimele poeme din volum („negru complet acum”, „poetica 1463a”, „vara”, „zăpada naivă”) ajung la o formă hipercondensată, în care verbele sunt aproape complet eliminate, iar senzaţia degajată este aceea a unor poeme fotografice.

Între poeziile care mi-au plăcut pot numi „noua regină a frumuseţii” în care este urmărit modul de degradare a imaginii unei asemenea fiinţe prin comentariile ori acţiunile imaginaţiei băieţilor din intersecţii, prin modul cum coperta pe care tronează frumoasa serveşte de înveliş resturilor menajere ori putrezeşte în ploaie. Un alt poem cu reale şanse poetice, „taxiul cu caroserie de gheaţă”, propune viziunea unui oraş scufundat prin care suntem plimbaţi într-un taxi-submarin, amintind ce e drept de Yellow Submarin al lui Beatles.

În final mă gândeam la ce este un critic până la urmă şi aveam senzaţia că pentru poet cel puţin acesta se dovedeşte o oglindă deformată cu pretenţii obiective şi estetice. Oare cât am înţeles din acest volum de versuri? Oare de câte ori trebuie citită o poezie?

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/insomnia/


Versuri

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

0

Autor: Aron Cotruş

aroncotrus

Pace și bine!

Se pare că există o filieră ocultă de valorizare a unui poet. Impresiile unui critic, fatal subiective, propunând nişte încadrări de curent literar şi anume recurenţe sunt preluate de harnici universitari ca literă de lege, ca adevăr demonstrat ce oferă posibilitatea aşezării operei respective într-un „insectar” al literaturii române. Totuşi relectura integrală a poemelor aduce o mare surpriză – percepţiile de cititor fiind departe de a) impresia publicului b) locul conferit de critica academică c) autoritatea critică iniţială. Mă gândeam în acest sens la nedreptatea ce i se face lui Bacovia, prins în bolduri în „scârţâitoarea” simbolistă, când el ar putea fi considerat un poet obsedat de perfecţiunea şoaptei lirice şi înspăimântat de redundanţe, de balastul poetic. Acest aspect ţine doar de simbolism sau e de fapt o tendinţă a poeţilor din diferite timpuri? Laconismul, simplitatea, perfecţiunea pot fi fantoşele sale în egală măsură cu niscai procedee simboliste.

Aron Cotruş e un caz similar. Debutează în plin simbolism şi suferă influenţa eminescianismului târziu. În perioada interbelică poezia sa e contaminată de expresionism, de profeţiile poetice socialiste, de anumite extinderi de tip avangardist ale ideii poetice, de fenomenul grandilocvenţei. Cine e prin urmare acest Aron Cotruş, unde poate fi încadrat – uneori critica literară neputând decide asupra sorţii unui poet îl alătură unor încadrabili şi îl uită cu consideraţie – în simbolism, în expresionism sau cu largheţe în avangardismul socialist?

Aron Cotruş nu e nici un poet care să poată fi lipit clar unui curent literar întrucât a evoluat de la debutul său în 1911 până la moartea sa în exil în 1961 în apele multor tendinţe şi expresii literare. Mă gândeam că opera unui poet poate fi asemănată unui fluviu în care posibil la un moment dat să predomine o anume culoare – să zicem la Cotruş naţionalismul exacerbat sau într-o fază ulterioară o vocaţie de stânga – dar că în timp apele acestea sunt spălate de alte ape şi dacă poetul va rămâne în memoria literaturii, gestul poetic simpatizant va fi şters de limpezimea altor izbânzi lirice.

Revenind asupra experienţelor de lectură, pot vorbi la un autor de calităţile unui poet abia dacă găsesc măcar câteva poeme valoroase integrale, al căror paralelism sintactic şi înţeles să nu mă mai facă să caut cusururi tehnice ori să decupez bucăţi de versuri estetice. La Aron Cotruş poeme de acest tip sunt rare, totuşi câteva titluri merită să fie consemnate: Două lumi, Sunt frate cu bradul, Un plug, Munţii, Un flăcău voinic trecea.

În ceea ce priveşte tematica poemelor sale voi încerca o privire sumară asupra volumelor de până în 1940 – cum ne propune antologia editurii Minerva din 1978. În primele două volume – Poezii, 1911 şi Sărbătoarea morţii, 1915 – Cotruş ne comunică dorinţa sa de a se înfrăţi cu oamenii sărmani „Fraţi dulci, iobagi, nenorociţi eroi…!” (În ţara morţii). Vocea sa lirică într-un poem alăturat capătă accente catastrofice văzând România ca o ţară a movilelor de cadavre şi în care oamenii vii sunt puşi în jug. Acestei imagini sociologice i se opune interiorul de tip simbolist cu inevitabilul clavir, cu partituri de Chopin şi măsuţă din lemn de trandafir lângă care aşteaptă o Wanda palidă „cu sânii ei albi dezveliţi” fantaşti războinici (Danţul umbrelor, În odăiţa părăsită) sau o iubită nenumită, luminată de o lampă cu un abajur macabru care se complace într-un straniu oficiu de îndrăgostit – desenarea unor salbe peste sâni.

În volumele din 1920 – Neguri albe şi România – apare frazeologia patriotică „răsunetul Carpaţilor româneşti, copiii ţării româneşti”, răzbat sunete de lupte grozave într-un lung câmp semantic al războiului: baionete, piepturi zdrobite, urlete, bălţi de sânge, răni şi puzderii de duşmani. În timp ce printre morţi se distinge un insolit Dorian Gray cu „păr de flăcări”, poetul cuprins de vocaţia profetică fie e convins de realizarea unor fapte nepieritoare, de pildă crede că numai evocarea numelui bătăliei de la Mărăşeşti va provoca frisoane viitorilor români (!), fie are viziuni urbanistice futuriste, prevesteşte „puzderia de vile ce se întind superbe pân’ la mare”.

În ceea ce priveşte erotica acestor prime volume interbelice, domină în continuare nostalgiile orientale – femeia cadână, prizonieră a gineceului – cititoare ideală şi muză ce promite „mări de voluptăţi”. Iubirea masculului poet capătă accente carnivore „cu dinţii mei de tigru / Eu sânii să ţi-i sfâşii” (2), femeia se află în extaz amoros „aprinsă de-un sălbatic jind / zâmbind / voluptuoasă, albă, goală”.

În această perioadă poetică Aron Cotruş a adoptat versul liber care se joacă în metri poetici diverşi, tehnică folosită în aproape toate poeziile următoare. Rima este prezentă mai mult ca un acord muzical, nu are străluciri exotice ori fantaste. De altfel poetul începe să tindă spre poemele scurte, genul unei şoapte îmbietoare sau meditative, a unei visate fraze poetice miraculoase. Abundă în stilul său interbelic interogaţiile şi uimirile retorice adresate în general unor lucruri sau idei de genul: „Ardeal” sau „O, suflete al meu!”

În volumele următoare – Versuri, 1925, În robia lor, 1927, Mâne, 1928, Printre oamenii în mers, 1933, Horia, 1935, Minerii, 1937, Eminescu, 1939 – poetul se zbate între două atitudini existenţiale marcante. Pe de o parte luptă cu disoluţia sa ca artist sau ca persoană: „m-am frământat o viaţă ca un tânăr plop sub vânturi / (…) carnea mi-a fost numai foc şi vijelii” sau îşi pune întrebări asupra rostului poetului: „De ce gura-mi adevăr vrea să spuie / celor ce-n trup îmi bat codrii de cuie”.

Pe de altă parte, scrie prevestiri socialiste şi îndeamnă deseori la revoltă contra ciocoilor. Visul său este ca ţara să se umple de „Reşiţe noi cu coşuri pân’ la cer” (se vede că spiritul vremii nu fusese încă atins de spaima poluării) şi ne reaminteşte de lipsa de umanitate a patronilor şi a mecanismului fabricii ori minelor unde mor oameni în accidente de muncă. Un motiv des întâlnit în poezia lui Aron Cotruş este cel al minerului care suferă o suită de năpaste: foamea, batjocura exploatatorului putred care petrece, moartea familiei de frig, glodul din mină, plămânii zdrenţuiţi. Acest miner neindividualizat care se poate transforma „mâine în milioane” ajunge din cauza sărăciei să aibă „uitătura de cărbune”, ştearsă, letală: „Iar ochii-i m-au izbit grozav şi sec / În inimă şi-n frunte / Ca nişte gloanţe crunte.”

Iubirea, în aceste două ipostaze e desenată când ca o obsesie tainică „Iubita mea de fiecare gând” aflată într-un decor liliachiu când primăvară „lacăte de linişte atârnă seara / cu degetele ei de catifea!”, când devine o obsesie pietroasă, un anume Pătru Opincă se plânge că nu-l aşteaptă „pe nici un podmol / fete mari cu ţâţe ca de piatră”.

În final vreau să remarc încercările de autodefinire ale poetului prin obişnuitele paradoxuri. „Am dăruit la alţii furându-mi ce aveam… / Am leşinat de foame dând pâinea mea la câini”, ori aşezarea sa sub semnul ideii: Lumea există în funcţie de mine – tălmăcită în genul „mă lovesc de mine-n orişice şi orişicine”. De aceea am propus calificativul de la începutul recenziei, sperând ca mai departe să recunoaştem atomul Aron Cotruş şi în fiinţa noastră.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/versuri/

"));