Nadia Gabriela

Autor: Nicholas Mosley
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
Traducere de Cornelia Bucur
Nr. de pagini: 687
ISBN:978-973-88758-9-0

Un dublu bildungsroman. Personaje puse la crescut ca în quest-uri. O poveste de dragoste în care ca totdeauna întâmplarea îşi are partea ei misterioasă reuneşte un fizician englez, Max Ackerman cu o răpitoare nemţoaică, Eleanor Anders. Amândoi sunt aplecaţi spre comunism şi spre experienţa sovietică. Fizicianul merge o vreme în Rusia interbelică, nemţoaica relaţionează ca antropolog într-un trib african. Cu toate astea se reîntâlnesc întâmplător undeva în Spania, pe vremea Războiului Civil din anii 1936-1937. Apoi străbat valurile istoriei împreună şi sunt colportate ştiri despre destinul lor până spre bătrâneţea înaintată a anilor ‘70.

Mă gândeam că la fiecare lectură te atrage altceva într-un roman de asemenea dimensiuni. Mai demult, vorbeam cu Bujor, prietenul meu, după un seminar oarecare despre apele lecturii. Constatasem ambii uimiţi că şcoala oferă nişte porturi sigure pentru literatură (genuri, specii, figuri de stil, compoziţie, etc.) dar, dacă este să priveşti consistenţa acestor concepte, constaţi că practică nu le confirmă. Lui Bujor i-a adus aminte faza asta de o vorbă a lui Stalin care dictase ca practica să fie adaptată după teorie. În fond, comunismul nu a fost decât o forţare continuă a realităţii să se potrivească teoriilor inevitabil strâmte ale marxismului. De fapt, am curmat eu paranteza stalinistă, dincolo de aceste porturi în care lucrurile se pot cuantifica şi în care sunt operaţii de genul recunoaştere, explicare, operare, integrare, există întreaga mare a literaturii, o aventură care se dovedeşte alta cu fiecare lector sau lectură.

Gândurile cele inconsistente se iau mereu după alte tării de vânturi. Ceea ce e clar la ţărm, în larg apare ca indistinct, aşa cum se întâmplă şi în privirile de obiectivare înaltă. Există şi reversul. Deseori nu înţelegem ce am trăit decât retrospectiv când vedem amplitudinea evenimentului. Mulţimea amănuntelor ne face să nu înţelegem foarte clar un anume fir istoric şi să cauţionăm oameni care vor avea roluri malefice istoric. Până la urmă ce e conceptul, m-a întrebat Bujor, dacă se dovedeşte inconsistent privind dinspre lectura multiplă şi o aspiraţie din perspectiva omului înlănţuit în amănunte. Să fie doar un port, doar un răgaz, poate un prilej de a coopta şi pe alţii în propria noastră rătăcire?

Cărţile sunt fenomenele limbii, afirma Bujor. Poate că se pălăvrăgeşte atât în vederea unui scop ascuns de a fi scrisă o carte. Dar ne izbim de evenimentele mici, de detalii şi, când e vorba să dăm seamă de fenomen, cuvintele parcă refuză să ne ajute. Sau iau la fiecare pronunţare critică un alt curs. De altfel, critica încearcă să fixeze inconsistenţa literarului, să prindă substanţa estetică. Este mereu povestea pescarului de comori. Furtuna de sentimente, de idei, de istorii. Critica diminuează furtuna. Critica criticii anulează atenuatorii. Furtuna nu mai există, dar nici portul. Instrumentele criticale se scurg. Rămâne doar nedumerirea heracliteană a lucrurilor care nu se dovedesc niciodată aceleaşi. Relativul devine absolut!

Să lăsăm seminarul cu Bujor şi să notez că acest articol despre cartea lui Mosley nu poate fi decât incomplet. Acum m-au atras mai degrabă teoriile din carte decât story-ul. Perspectivele multiple sunt extrase din epoca interbelică – prilejuite de zona intelectuală a tinereţii celor doi protagonişti.

Avem mai întâi perspectiva istorică. Sunt consemnate în special evenimentele din Germania natală a tinerei Eleanor, începând cu extremiştii socialişti din 1918-1919 conduşi de Roza Luxemberg. Urmează niscaiva date despre inflaţia germană din anii Browserul nu permite afişarea acestei imagini.20 unde se ajunsese la devalorizări oribile de genul banii valorau o treime din valoarea lor până seara. Tinereţea lui fraulein Eleanor coincide cu perioada Wandervogel – când numeroşi tineri cutreierau ţinuturile cântând, discutând, dormind în aer liber, trăind de pe-o zi pe alta; împărţeau toţi banii şi mâncarea pe care-o aveau. Aici îl va cunoaşte pe viitorul ei partener, venit într-o peregrinare prin Germania. În sfârşit, sunt consemnate câteva dintre atitudinile naziştilor văzuţi la sfârşitul deceniului trei ca un fel de gunoieri sociali care ar curăţa societatea de oameni slabi, apoi li se prevesteşte agresivitatea şi posibila ascensiune. Se dovedesc cauza pentru care Eleanor fuge din Germania, în timp ce părinţii săi au de suferit în lagărele hitleriste.

Spaţiul opus este cel englez, al lui Max. Aici atmosfera de tip Cambridge însoţeşte toată tinereţea autorului. Cunoaşte tot felul de entuziasme procomuniste şi de aceea va pleca să studieze două semestre la Odessa unde-şi va domoli roşeaţa politică. În Marea Britanie interbelică istoria nu loveşte fulgerător, destinele oamenilor par calme şi eventual secerate de viciile obişnuite ale unei păci lungi.

Cele două spaţii, totuşi paşnice, autorul aproape ocoleşte perioada fanatică a anilor ‘30 în Germania, sunt puse faţă în faţă cu Rusia şi Spania deceniului 4. În URSS-ul de atunci tocmai apăruseră semne vizibile de masacre pe care comuniştii de universitate britanică le acceptau pe motiv că terenul vechi trebuie desţelenit, expresie care ocolea termenul de omoruri în masă sau genocid. Când briţii tineri de stânga se mirau de ce nu porneşte o revoluţie mondială, constatau că oamenii de fapt nu vor să moară pentru o societate viitoare teoretic bună, iar pe de altă parte, că revoluţia nu se poate înfăptui până oamenii nu mor pe străzi. Iată şi una dintre meditaţiile de tip comunist simpatizate în interbelic: anume că firea omenească nu ar exista!!, fiinţele omeneşti dovedindu-se condiţionate doar de natura muncii lor. Consecinţa transformării a milioane de oameni în robi este imediat vizibilă. Conform comunismului, putem fi recunoscuţi ca oameni doar dacă muncim.

În Spania colorată de revoluţie din anii 1936-1937 aflăm de masacrul de peste 1000 de persoane de la Badajoz. Că până la apariţia lui Franco, făceau ravagii conflictele dintre grupările comuniste – troţkiştii, staliniştii şi nihiliştii, semănau familiilor aristocrate italiene din sec 17 care-şi construiau turnuri din ce în ce mai înalte până ce acestea au ajuns să se dărâme. După apariţia contraatacului franchist, aflăm că în mod paradoxal era un război ciudat, nu exista delimitată o linie a frontului. Zonele roşii spaniole, cu căpşuni comuniste au fost culese de viitorul dictator cu o meticulozitate ce lipsea adversarilor săi.

Sunt numeroase pagini dedicate diferitelor teorii ştiinţifice prezentate de obicei într-o manieră dialogală şi popularizantă. Este evidentă în roman o anumită latură didacticistă care însă pe alocuri devine interesantă prin furnizarea unor dileme cu răspunsuri greu de dat şi azi. Să mai notez că prin Max aflăm în special de biologie şi fizică, în timp ce cu Eleanor voiajăm în psihologia ori filosofia interbelică.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/monstri-plini-de-speranta/

Ideea Dorel

Oare cum o fi să munceşti 8 ore pe zi cu picamerul? Zgomotul acela înfiorător să-ţi toace creierul toată săptămâna, să rişti la fiecare împunsătură să-ţi sară pe picior zgomotoşenia aceea, sau să-ţi crape ceva în corp când ridici vreun pietroi din asfalt, vreo bordură lejeră de 50 de kile. Ce uşor au scăpat ziariştii de aceşti muncitori, denumindu-i generic Dorel, acuzându-i de lene incurabilă şi vânându-i doar în momentele de odihnă. Ghinionul lor este că muncesc în stradă. Dacă ar fi muncit ca ziariştii la birou, nimeni nu i-ar fi întrebat care e treaba cu sforăitul în timpul programului. Prin urmare, înţelegem de aici că ziariştii sunt nişte persoane foarte importante ca meserie, pe când drumarii de-alde Dorel sunt nişte simple mâini care ar trebui să-şi facă treaba mai repede indiferent de condiţii.

Ţuica ziaristică de dimineaţă

Acum ce legătură au aceste observaţii cu romanul lui Cavalier? Cum şi eu aparţin într-o oarecare măsură tagmei ziariştilor, cum pot să-mi maschez mai bine ţuica de dimineaţă, adică lipsa de concentrare, decât prin începerea cu o mică digresiune care să-mi încălzească spiritul? Muncitorii Dorel fac o muncă inutilă conform celor mulţi din cartier. Înlocuiesc bordurile, deşi carosabilul rămâne plin de gropi. Privindu-le atent munca însă, realizezi că trotuarul şi carosabilul sunt două entităţi distincte, fiecare cu fiinţele ei diferite şi urmând alte legi. Bordura cumva leagă şi izolează totodată aceste două spaţii. La fel o carte, la o privire atentă are o şosea de înţelesuri mărginită de trotuare ale cititorilor.

Ce face cititorul?

Stă pe una din margini şi observă traficul întâmplărilor. În calitate de pieton/contemplator alege doar ce i se pare lui real. Ulterior devine şoferul/purtătorul acestor informaţii, respectiv se transformă într-o sursă de trafic. Strada nu face altceva decât să respecte legea clasică a teatrului: omul este totdeauna şi spectator şi actor al propriei vieţi. Şi atunci care e rolul celui care vorbeşte despre carte? Unde se plasează el? După cum văd acum lucrurile, îmi pare că pe graţioasa şi atât de înlocuita bordură. Acolo se strâng mizeriile întregii străzi, din ambele ei părţi. Acolo există demarcaţia netă, dar şi legătura dintre cele două spaţii. Ochiul critic identifică rupturile de graniţă, trecerile abrupte sau line dintr-un tărâm într-altul, din realitate în ficţiune, dintr-un timp într-altul, din cugetul în acţiunea personajului. Străzile se schimbă cu iuţeală în funcţie de perspectiva utilizată, şi, dacă e pe aşa, la o privire mai atentă constaţi că există un oraş de sensuri ale cărţii.

Şi eu sunt Dorel!

De aceea, adevărata mea natură este de Dorel cu picamerul critic. Sparg broderiile romanelor fără să am garanţia că pe aici vor pătrunde cititorii. Este ca şi o trecere de pietoni. Dacă nu păşesc pe ea cei mai mulţi trecători, prezenţa ei nu se justifică. A fost creată de la birou, nu din observaţia pe teren.

Căpcăunii Gangelui – un titlu mirobolant!

Dacă nu-i priveşti partea alegorică, te aştepţi la cine ştie ce poveşti cu căpcăuni, fiinţele acela monstruoase cu înălţimi copleşitoare şi care servesc sandvişuri cu carne de om la micul-dejun. Bineînţeles. Bineînţeles că-i vorba de o alegorie, dar nu prea depărtată de realitatea denotativă. Titlul arată în ce s-au transformat nişte vrăjitori malefici care practică magia neagră în numele zeiţei Durgî prin comiterea unei hecatombe de copii.

Cam cu ce se mănâncă?

Este un roman de aventuri care adoptă perspectiva lui Ionică cel prost. Un erou – încă nepregătit profesional – abia ce intrase în serviciul de spionaj britanic M6 – ajunge în situaţia de a se confrunta nu numai cu nişte adversari spioni unşi cu toate alifiile, ci şi înzestraţi cu calităţi supranaturale, magice, personaje care de pildă pot îngheţa gloanţele, pot ucide un om prin înfigerea unor ace în trupul unei păpuşi ori posedă talismane care înnebunesc instantaneu.

O armură poliţistă

Tehnica de construcţie a romanului este de tip poliţienesc, ancheta locotenentului Tewp plecând iniţial de la nişte fire politice. De altfel, acest roman este şi unul de reconstituire a atmosferei de dinaintea celui de-al doilea război mondial, explicându-se într-o manieră explicit istorică cauzele decăderii Imperiul Britanic, lupta lui Gandhi, ascensiunea lui Hitler şi a nazismului, cauzele abdicării regelui Angliei, Eduard al VIII-lea, din cauza iubirii sale pentru americanca Simpson. Dacă începutul anchetei debutează sub auspiciile unui talk-show istoric, continuarea sa va duce la iţe magice, prima încercare a locotenentului fiind confruntarea cu perspectiva morţii sale apropiate din cauza unei vrăji cu păpuşi de ceară. Este nevoit de aceea să găsească urgent în Calcutta ghizi şi doctori pricepuţi în astfel de tainlâcuri. De altfel, Tewp impresionează prin abilitatea sa – ori poate prin norocul său – de a găsi oameni providenţiali. El se vâră deseori din cauza curiozităţii în situaţii imposibile, dar fie prin ingeniozitatea proprie, fie prin ajutoare momentane se descurcă admirabil, aspect care-l va duce la căpătarea gradului de colonel spre sfârşitul romanului.

Cavalerul Tewp

Toate misterele se leagă în jurul încercării de asasinare a regelui englez de către proprii supuşi pentru a se găsi astfel un prilej de casus belli Germaniei şi astfel a se încerca oprirea expansiunii hitlerismului în anul de graţie 1936. Atunci când se consacră exclusiv acţiunii – nu mai apar istorioare şi explicaţii de îngroşat numărul de pagini – autorul se dovedeşte un foarte bun povestitor, cea mai mare parte a romanului fiind captivant şi cu numeroase cote de mister. Este în natura acestui scriitor ceva dintr-un castel medieval cu grozăviile şi mirajele sale. Ştie abil să prezinte argumentele celor două tabere – iată o altă stradă cu borduri de înlocuit! – astfel încât dacă Tewp le-ar urma orbeşte conform argumentelor ocazionale, acţiunea sa ar părea perfect îndreptăţită. Se dovedeşte însă un autentic cavaler modern, luptând atunci când i se dă ocazia realmente pentru a-şi salva suveranul de perspectiva unui glonţ în cap.

Urmaşii lui Dracula

Complotul este pus la cale sub oblăduirea unui cuplu de nobili de provenienţă română, înzestraţi cu puteri magice mârşave, care se numesc „cu adevărat neaoş” Dalibor şi Laume Galjero, cu relaţii, case şi posesiuni în toată lumea. Ei dovedesc o faţetă abominabilă care-l va afecta direct pe protagonistul Tewp şi care va porni în căutarea lor prin lumea răvăşită de război. Reuşeşte în acest prim volum s-o găsească doar pe spioana care-l vrăjise cu păpuşa de ceară şi s-o lase să fie lapidată de noul contingent de copii – din multele precedente – care urmau să fie sacrificaţi. Nu prea am putut înţelege necesitatea acestui sacrificiu, dar probabil că acest volum este doar începutul unui mister mai complex. Urmează să mă confrunt cu urmarea din volumul doi unde un alt protagonist va lumina o parte a misterului. Poate că această tetralogie a lui Cavalier este construită asemenea unei hărţi tăiată în patru şi împărţită între patru naratori răspândiţi prin colţurile lumii. Cititorul devine astfel prin naraţiunea parcursă un fel de căutător de comori şi un însetat de mister.

Chestii sociologice

Între elementele ignorate de mine asupra Indiei, este de altfel clar o carte scrisă despre India din perspectiva cuiva care a stat într-un fotoliu din Londra – doar maniera de fabricare de acasă nu a inventat-o Jules Verne – se află şi distincţiile care circulau în epoca interbelică asupra claselor sociale. Pe de-o parte erau englezii aproximaţi în două tabere. Cei puri, care se menţineau izolaţi în oraşul european şi care refuzau orice amestec cu băştinaşii. Cei impuri, care abandonau obiceiurile evropeneşti, se converteau la budism, legau prietenii cu familiile indiene din toate categoriile sociale. Aceste fiinţe erau de obicei imediat ostracizate de aroganţii care abordau un aşa-zis englezism pur sânge. De altfel, această mentalitate de stăpân absolut îşi are un corespondent în cealaltă zonă a societăţii, cea indiană. Astfel aflăm că India era împărţită în 3 categorii. Dravidienii, primii locuitori veniţi în India, personaje însă asupra cărora nu se prea insistă aşa că nu ştiu dacă să-i identific cu budiştii ori cu musulmanii. Apoi categoria castelor, de o înfiorătoare izolare cu cele 4 clase, a brahmanilor, a războinicilor, a meşteşugarilor şi negustorilor, iar ultima, a lucrătorilor, adică a muncitorilor Dorel de pe la noi. Paria ar fi cea de-a treia categorie fiind alcătuită fie din fiinţe care practică meseriile cele mai murdare, fie din metişi. Mă rog, în mare parte astfel de mistere le-a lămurit şi Mircea Eliade în lucrările sale, Maitreyi ori India fiind îmi pare ghiduri sociologice mai bune decât romanul de faţă.

Creştinismul – bordura de spart?

Printre lucrurile atacate virulent şi aproape fără explicaţii se numără religia creştină. Evident că aceasta se dovedeşte nesatisfăcătoare lui Tewp, spirit raţionalist care nu crede necesar să aprofundeze această religie, dar, ca şi un masiv contingent New Age de mai târziu, va adera cu prea puţine rezerve la misterele indiene. Fiinţa „raţionalistă” crede în schimb în păpuşi de ceară, în magii, în sacrificii umane cu rol de întinerire a persoanei. Îi evită pe preoţi, dar consideră indispensabilă o vrăjitoare aventurieră, doamna de Realt, care să-i explice tehnicile preoţilor zeiţei morţii Durgî. Este în acest Tewp de fapt o închidere către religia devenită datorită unor oficianţi fără har un mecanism lipsit de mister? Cazul explicit este descris într-o familie de misionari anglicani care degenerează până la etapa în care soţul oficiază cultul creştin, iar soţia, într-o cameră alăturată, se închină zeilor indieni. Din acest punct de vedere este şi el doar o voce corectă politic, susținând polifonia religiilor şi prin urmare indiferenţa faţă de ele.

Dar în schimb misterul…

Iată ce crede doamna de Realt despre mister. Că există trei forme de energii care irigă lumea exterioară, lumea interioară a o omului şi imaginarul colectivităților. Cei care știu să le vadă le pot manipula dobândind astfel puteri speciale. Ajunşi în acest stadiu, morala convenţională, profană, lor nu li se mai aplică, de aceea comit numeroase omoruri. Crede că există şi între creştini oameni care se dedau magiei negre pentru a revitaliza simbolurile bisericeşti şi are în vedere grupul unui agnostic, Carpocrates despre care aminteşte într-un mod de parcă abia s-ar fi terminat erezia lui, nu acum 1800 de ani conform wikipedia. Aflăm că secte indiene de genul celor care practică vrăjitoria neagră maithuna, carpocratienii amintiţi mai înainte sau celticii Tenghern (despre care însă nu am găsit nimic pe Google!) practică orgiile de toate felurile, chipurile pentru a se purifica prin saturaţie. De aceea ajung la hecatombe de morţi, doar cu scopul de a-şi satisface în chip deplin goana după plăceri. Very interesting! Înfiorat de o asemenea perspectivă, inocentul şi raţionalistul Tewp se miră de evocarea unor astfel de fapte abominabile. La care doamna de Realt afirmă răspicat, după ce a făcut o ciorbă indigestă din religii şi timpuri diferite, că şi în creştinism se săvârşeşc acte de magie prin Împărtăşanie când credincioşii înghit cu adevărat trupul şi sângele Domnului. Prin aceasta ea vrea să creeze egalitate între creştini şi canibali, nici mai mult, nici mai puţin. Deoarece, zice ea, în actul de credinţă nu există jumătăţi de măsură, prin urmare ori faci sacrificii şi te înconjori de sânge într-o formă sau alta, ori nu te implici spiritual. O mentalitate „curat” raţionalistă.

Ce reproşez cărţii

Pe lângă aceste argumente dubioase şi rău fabricate – autorul dovedind un amatorism înfiorător în domeniul religiilor şi scriind în acest caz cel mult un roman de mistere – există aceleaşi scene perverse de sex, cuplul de pseudoromâni practicând toate formele de orgie pe care le-ar dori un amator de picanterii. Construiesc temple cu reprezentări ale Kama Sutrei, au o bibliotecă uriașă cu o colecţie completă de cărţi erotice, ei înşişi nu se înlătură de la o înverşunată practică zilnică a unor astfel de învăţături, mă rog, toată marmelada tactilă lipsit de iubire. Fascinaţia acestui cuplu provine din 3 poli: bogăţie imensă, erotism şi oroare. Se conformează proverbului românesc. Acela cu leopardul.

Autorul are o notă de final în care afirmă că într-o formă sau alta că nu a spus nişte fantasmagorii, ci s-a bazat pe realităţi atestate. Dar prin afirmaţii de genul că secta aceea din secolul al doilea a avut un rol important în creştinism ori că ar avea vreun rol fantastul ritual germanic Tenghern dovedeşte o clară rea-voinţă şi o interpretare a faptelor prea încâlcită. E genul acela de protestantism militant care caută nod în papură religiei ortodoxe, dar crede fără nici îndoială în propria sectă.

Aşa… de final

Altfel – poate că aceste poziţii ale autorului nu sunt decât măşti ale unui personaj – voi vedea în al doilea volum – Căpcăunii Gangelui este o carte bine scrisă, pe care am citit-o rapid, este dacă acceptaţi acest gen de cărţi, una de luat în tren pentru a uita de o lungă călătorie plicticoasă. Cât despre mine, îmi iau picamerul şi mă duc să sparg bordura unei alte construcţii literare. Bordura cărţii lui Cavalier sper să fie refăcută de alţi cititori mai avizaţi într-un mod poate mai puţin complicat.

Povestea privirilor diverse

Mă gândeam că o asemenea carte presupune o mulţime de abordări. Este în ea pâine de mâncat pentru sociologi, filosofi, sexişti, literaţi, comparatişti şi lista n-ar avea de ce să se oprească aici. Dar cum este posibilă privirea multiperspectivă în condiţiile în care avem de-a face cu o simplă carte? Sunt oare atât de radical diferite percepţiile noastre din cauza intereselor personale şi suntem oare atât de orbi la tot ce nu intră în propria noastră grilă! Este oare posibil un Murakami radical diferit din punct de vedere sociologic de un Murakami dintr-o perspectivă literară? Sau sunt mai degrabă simple declaraţii războinice de tip teoretic şi vom găsi dincolo de tranşeele adânc săpate ale ştiinţelor impresii şi opinii obişnuite de cititor?

Un corp cu răni multiple, începute şi neterminate

Mă uitam într-o introducere în psihologie oarecare şi acolo existau furtuni de clasificări, arbori imenşi în care corpul uman este descompus în tot felul de părticele şi ramificaţii. Aşa ar trebui să operăm şi asupra unei cărţi? S-o facem bucăţi şi fiecare specialist apoi să-i studieze aspectul său particular? Dacă ar fi aşa, ar mai fi posibilă o privire asupra întregului? Nu cumva avem pretenţii generalizante acolo unde nu operăm şi nici n-am putea opera decât c-un instrumentar redus la una-două ştiinţe?

Un set complet de analize?

Această discuţie am deschis-o din cauza dificultăţii abordării acestei cărţi a lui Murakami. Să mă fac înţeles clar de la început. Nu este o carte grea decât pe alocuri, nu necitibilă, nu plină de teorii, dar cu multe conotaţii, cu direcţii fertile de reflecţie. De aceea parcă îmi venea să deschid fişele cele multe cu tot felul de instrumente critice dintr-o gamă variată de domenii şi să-i fac – cum se spune prin filme – un set complet de analize. O fi clinic sănătoasă să intre în marea literatură a lumii? Este doar încă una dintre pornografiile care au pretenţii literare? Să mă arăt revoltat religios sau din contra, să remarc accentele sexiste care zice-se ar da mai multă naturaleţe personajelor în formare? În loc de un clar pro sau contra, să mă arat nuanţat şi vulpoi şi să zic nici n-o citiţi, dar nici n-o lăsaţi din mână.

Mă aflu în faţa unui nod gordian.

Să-l tai prin câteva cuvinte despre acţiune. Este fragmentată pe două fire narative. Pe de-o parte, cea a bătrânului analfabet Nakuta care poate vorbi cu pisici, pietre şi are viziuni asupra unei misiuni de salvare a lumii. Este tipul care provoacă fenomene nenaturale – din cer vor cădea la proroocirea lui peşti, lipitori şi fulgere din abundenţă. Pe de alta, cea a adolescentului fugit de acasă, Kafka Tamura – un nume de împrumut – care ajunge să se cazeze într-o bibliotecă particulară şi să încerce forme diverse de iniţiere în maturitate – de la experienţe sexuale de tip oedipian la atingerea unor ţinuturi de la graniţa dintre viaţă şi moarte. Cel puţin spre final, cartea ajunge de un fantastic palpitant, ne aflăm în plin Eliade cu o amplificată grădină a ţigăncilor.

Evident, acţiunea nu poate fi cuprinsă în 2-3 sau 50 de fraze.

Dar nici prea complicată nu este deoarece în acest roman mai degrabă contează întâlnirile, discuţiile, descoperirile de sine ale personajelor. Să precizez:
1. Întâlniri – cu un Vânător de pisici care, după capturarea lor, le mănâncă inimile în stare crudă, cu o coafeză încă adolescentă expansivă şi relativ cuminte la pat, cu două femei stranii de la o Bibliotecă particulară dintre care una agonizează după un iubit mort în urmă cu 20 de ani, iar alta este travestită în bărbat. Şi cortegiul abia începe. Personaje fulgerătoare îşi aruncă cele câteva replici, fiind înlocuite imediat de reflecţii, ori de
2. Discuţii – sunt de două feluri. Teoretice asupra cărţilor şi de descoperire a celor mai diverse lucruri. Cele teoretice vorbesc despre o diversitate de autori literari – evident Kafka ori japonezul atsume Soseki -, despre compozitori şi interpretări ale operelor lor – Beethoven, Mozart, Haydn, Schumann – şi pe una dintre ele am simţit nevoia s-o ascult şi eu simultan – Opusul 97 Arhiducele beethovenian în interpretarea lui Million Dollar Trio (vezi aici).

Anumite idei pot genera discuţii îndelungi, de aceea am ţinut să le consemnez în continuare. Totuşi nu m-a interesat cantitatea lor de originalitate:
a. Ideea că există şi în afara şi în interiorul nostru întuneric. Şi dacă s-a inventat pentru cel din afară lumina, încă trăim într-o noapte aproape permanentă pentru cel dinăuntru.
b. Ideea că ne proiectăm / reconstituim organele noastre interne în lucrurile proiectate de noi în realitate. Chestii de genul inima lucrurilor, sufletele apelor, prăpastiile văzute ca stomacuri fără fund, fluxuri de capital precum fluxul de sânge ş.a.m.d.
c. O întrebare ciudată a unui dintre personaje dacă oamenii în timpul vieţii se pot transforma în fantome pentru o vreme? Povestea lui Genji, o operă medievală japoneză spune că e posibil pentru spiritele malefice. Mă rog.
d. Civilizaţia noastră depinde de conceptul de gard. Este o formă alegorică pentru termenul de proprietate. Toate popoarele au început să evolueze abia după ce şi-au îngrădit proprietăţile. Mă gândesc că azi primul lucru când începi să construieşti o casă este să îngrădeşti locul. Nu e nimic pe el, dar gardul deja păzeşte un loc devenit sacru. Ce e proprietatea dacă nu propriul templu în care permitem foarte rar accesul altora şi de obicei doar cu necesarele ofrande.

Celelalte tipuri de discuţii sunt de tip interogativ asupra stării de existenţă a lumii. În fond, cei doi eroi, Kafka şi Tamura, sunt fiecare fiinţe neştiutoare în felul lor şi au nevoie de unul sau mai mulţi ghizi pentru a înţelege o lume cu grade multe de complexitate. Iată câteva enunţuri care provoacă întrebări:
• Analfabetul Tamura constată că nu a intrat niciodată într-o bibliotecă, deşi aceasta oferă şi alte suporturi de consultare decât cele scrise, de pildă vizuale sau auditive. Ghidul său, tânărul şofer Hoshino, un fel de Sancho Panza fără suport moral, constată că, deşi a făcut liceul, nici el nu a călcat printr-o astfel de instituţie.
• Proverbe de bunic japonez de genul: Să întrebi e o ruşine de moment, să nu întrebi e o ruşine de-o viaţă.
• Tamura care are grijă să atragă permanent atenţia asupra lipsei sale de deşteptăciune, se întreabă la un moment dat cine este el. Hoshima îi spune că îi e greu să dea până şi un răspuns parţial la o asemenea întrebare, având în vedere că nici el nu ştie cu adevărat cine este, iar ceea ce totuşi afirmă despre persoana lui Tamura, un bătrânel ciudat, cu un aer cumsecade, nu poate fi totuşi ceva vrednic de luat în seamă.

3. Descoperirile de sine ale personajelor – fiecare dintre protagonişti se caută în adânc într-un fel sau altul.
Tamura îşi descoperă oarecare profunzimi de unchiaş, deşi s-a crezut toată viaţa idiot. Are de asemenea un fel de intuiţie locativă de genul păsărilor migratoare şi de asemenea stârneşte dorinţa oamenilor de a-l ajuta fără să-i facă să simtă că ar realiza un asemenea gest din milă. Este un om serie care capătă la sfârşitul vieţii o misiune şi care e dusă la final chiar şi fără el. A găsit o formă de a-şi comunica idealul mai departe tânărului Hoshino.

Acest şofer se simte atras de Tamura într-un fel inexplicabil, poate prin aspectele sale contrariante. E primul om care are o misiune misterioasă în viaţă, care nu ştie clar unde va merge, care nu ştie ce va să facă şi de ce. Are doar câteva cuvinte misterioase la dispoziţie şi mai ales îi demonstrează caracterul său profetic – prevesteşte căderea unei ploi de lipitori. Hoshino va deveni în călătoria lui Tamura un ajutor indispensabil şi va avea astfel prilejul de a reflecta asupra vieţii sale de până atunci, ce rost a avut să tragă pentru un patron dispus să-l dea rapid afară, câte femei au fost gata să se culce cu el şi de au făcut-o, de fapt cine este el şi ce ar vrea să facă din viaţă mai departe. Mai ales constată stupefiat că nu este în nici un caz mai uman prin studii decât analfabetul Tamura şi că poţi găsi adâncimi şi intuiţii şi la un astfel de om. Că de fapt societatea modernă e plină de prejudecaţile alfabetizării cu orice preţ, deşi celor mai mulţi oameni această calitate nu le va servi ulterior la nimic. Bibliotecile rămîn în continuare vizitate doar de foarte puţine persoane.

Kafka fuge de un tată autoritar, un sculptor care îi mutilează sufletul cu cruzime. Tatăl său se dovedeşte acel imaginar Vânător de pisici. Eroul va proba trei experienţe sufleteşti:
– prima iubire către doamna Saeki, o femeie de aproape 50 de ani care i-ar putea fi şi mama care-l abandonase la 4 ani.
– o experienţă cărturărească, eroul ne vorbeşte de descoperirea unor cărţi care îl marchează în mod diferit, O mie şi una de nopţi – cu alambicurile ei, o carte a scriitorului japonez Natsume Soseki care-l fascinează printr-o anumit ton natural, o carte despre artizanul lagărelor fasciste, Eichmann, un robot administrativ fascinat de eficienţă şi de stricteţe.
– o apropiere de zona morţii printr-o călătorie într-un no man’s land spre Ţinutul de dincolo. Atinge aici zona de mister a fiinţei, zona întrebărilor şi a inconsistenţei identităţilor. Toate aceste obstacole – locuri japoneze ale unei noi Alice în Ţara oglinzilor – îi vor da puterea de a-şi revedea comportamentul şi de a se reîntoarce la drumul abandonat prin fuga de acasă.

Ce reproşez cărţii?

• Scenele de sex sunt inutile din punct de vedere narativ. Sunt pur şi simplu acolo pentru atragerea unor cititori care au nevoie şi de ceva pagini fierbinţi.
• Ţinutul de aşteptare spre Lumea de dincolo e rău construit. Seamănă scenelor din jocul SIMS 2 când ieşirea din cadru echivalează cu ieşirea din imagine.
• Abjecţia unor scene – pofta cu care mânca acel sculptor inimi vii de pisici. Iâh!
• Dialogurile dintre analfabetul Tamura şi şoferul său Toshima la limita stupidităţii în cea mai mare parte a lor. Unul ştie ce vrea, dar nu poate să se exprime, altul ştie să se exprime, dar nu ştie ce vrea. Păcală şi Tândală.

Aşa… la final

Reafirm faptul că Haruki Murakami a scris o carte cu o puternică priză lecturală. E genul cărţii pe care abia aştepţi s-o continui intrigat de ce mister s-ar putea ascunde mai departe ori de cum se rezolvă lucrurile. Foloseşte tehnica descoperirii realităţii împreună cu personajele. Ştiu că s-au mai scris o mulţime de recenzii la Kafka pe malul mării chiar şi de către bloggerii români, dar cum am spus şi la început, e o carte cu posibilităţi de interpretare multiple. Eu, până la urmă, am folosit tot lanţeta criticului. Chestie de obişnuinţă. Pentru alte perspective, mai citiţi-i şi pe alţii!

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/kafka-pe-malul-marii/

A. Vederea macroscopică

Această scriere are aspectul unui bildungsroman de tip tradiţional. Pe de-o parte sunt narate aspectele dure din viaţa protagonistei Floare-de-Crin, pe de alta este conturată viaţa grea a femeilor într-o societate care îşi ascunde misoginismul sub masca ritualurilor ce trebuie respectate întrutotul.

B. Vederea microscopică

1. Viaţa Florii-de-Crin. În calitatea sa de narator a realizat o retrospectivă a propriei vieţi. De aceea şi mărturiseşte undeva că nu ar fi scris această carte dacă majoritatea persoanelor cunoscute nu ar fi dispărut. În opinia ei, poţi fi dezlegat de onoare dacă ajungi la o vârstă respectabilă, de peste 80 de ani. Totuşi remarc că acest aspect romanesc presupune o discrepanţă între tonul deseori vioi, cu nuanţe evident tinereşti şi vârsta declarată a naratoarei, chiar dacă există pasaje narative care să o acrediteze („Acum, la atâţia ani depărtare, nu mai gândesc aşa…”)

Idei de vitalitate

Curgerea temporală a evenimentelor este respectată cu stricteţe: copilăria şi traiul nefericit al fetiţelor chinezoaice, căsătoria aranjată pe nevăzute, datoria de a face un număr mare de copii şi poziţia umilitoare din cadrul familiei soţului, spaima de a nu naşte un băiat şi foloasele de a avea ca primă progenitură un pici, situaţiile pentru care femeile chineze nu erau deloc pregătite (exilul inopinant) – dar mă întreb cine e pregătit să facă marşuri lungi şi să doarmă în zăpadă timp de trei luni – căpătarea importantei poziţii de stăpână a clanului soţului şi de conducătoare a satului, succesele urmaşilor, rolul de bunică, pierderea apropiaţilor. Dacă nu ar fi aspectul exotic al acestei relatări, aş ridica din umeri şi aş spune că avem de-a face cu o curată „telenovelă” chinezească, presărată cu dramolete şi sentimentalisme.

Feminism mascat

Pe de altă parte, scriitoarea de naţionalitate americană tot evidenţiază subtil condiţia nefericită a femeii despre care societatea chinezească – ni se spune – ar considera-o fiinţă bună de nimic, lipsită de orice drepturi sociale sau politice, total necunoscătoare a realităţii vieţii. De fapt, avem aici relatarea unei femei casnice, aproape complet lipsită de umor, în schimb o ferventă practicantă a tradiţiilor populaţiei Yao, o bună povestitoare a câtorva legende etiologice şi care ajunge să cunoască succesul în acea societate tradiţională. A fi soţia şefului satului, a fi invitată la toate petrecerile femeieşti, a cunoaşte la perfecţie scrierea secretă a femeilor Nu Shu, iată câteva dintre idealurile acestui narator cu care nu m-am putut identifica aproape deloc.

2. Idei tradiţionale. Punctul de vedere majoritar al romanului este cum am spus cel al unei naratoare feministe militante. De aceea voi sublinia mai ales acele idei sociale care să-i arate această poziţie.

a. Tradiţia „legării picioarelor”

În societatea tradiţională chineză, timp de un mileniu, pentru a li se opri creşterea, tălpile chinezoaicelor erau legate la vârsta de 6-7 ani. Oasele erau frânte, piciorul deformat, doar degetul mare se supradezvolta, în schimb celelalte degete deveneau inutile. O fată era considerată o partidă cu atât mai bună de măritiş cu cât talpa ei era mai apropiată de dimensiunile ideale. Din acest punct de vedere, protagonista are un picior de doar 7 centimetri şi o boltă perfectă a tălpii, aspect care a fost esenţial atât în contractarea căsătoriei – ea provine dintr-o familie umilă şi se mărită cu cel mai bogat fiu dintr-un alt sat – cât şi în relaţia de „budoar” cu soţul ei care toată viaţa i-a găsit picioarele pline de afurisite tentaţii. Pentru a se obţine un astfel de picioruş, fetiţele trebuiau să treacă prin chinuri groaznice, să rabde ani buni pentru a putea să meargă cât de cât normal, cu un echilibru mult diminuat, să suporte mult timp puroi, sânge şi dureri acute la tălpile imobilizate.

Mai mult, autoarea spune că 10% dintre fetiţele supuse acestui tratament mureau din cauza durerilor şi a infecţiilor, iar cu un alt procent destul de mare, procesul „îngheţării” picioarelor nu era finalizat şi, din această cauză, femeile cu picior mare nu puteau deveni decât concubine sau servitoare.

Procedeul legării picioarelor este principalul aspect dramatic al acestei cărţi, aducând de altfel moartea celor două surori legate împreună cu Floare-de-Crin (una la câteva luni din cauza infecţiilor care au generat un probabil tetanos, alta din cauza izolării în casă şi a unui ghinion fără măsură – la prima ieşire în curtea casei este înţepată de o albină în limbă şi moare sufocată din cauza inflamaţiei.)

Tot datorită acestui procedeu de „înfrumuseţare” Floare-de-Crin asistă la o mulţime de morţi în momentul în care este nevoită să se exileze împreună cu o mulţime uriaşă de săteni. Vede fetiţe abandonate în zăpadă după ce li se rupseseră oasele picioarelor fiindcă fuseseră legate de doar câteva luni. Bătrânele cu picioare mici nu mai pot merge şi sunt lăsate rezemate de câte-un copac cu promisiunea că familia va reveni repede. Dar revenirea are loc abia în primăvară. Chiar şi Floare-de-Crin ajunge să umble din nou abia la o lună după încetarea marşului în exil.

Apoi mai e şi comparaţia aceasta care sugerează perfect mersul caricatural al femeilor cu picioare minuscule: „părea ca o raţă mandarină”. Oare asta să fi fost considerată culmea sexualităţii – mersul de raţă? Pe de altă parte, Floare-de-Crin se simte uneori la fel de graţioasă ca o zână care dansează graţios pe o floare de lotus.

b. Relaţia laotang şi relaţia de cruce

După mărturia autoarei, relaţia Laotang este mai importantă decât căsătoria. Se stabileşte între două fete din familii diferite şi este o relaţie pe viaţă realizată cu ajutorul unui horoscop – trebuie să se potrivească toate cele opt caractere ale celor două persoane implicate. Dacă principala tragedie a cărţii este dedicată „legării picioarelor”, principala relaţie între personaje este relaţia laotang. Între Floare-de-crin şi Floare-de-Zăpadă există mult timp o încredere deplină, dar o suită de transformări sociale, psihologice, afective vor duce la un anume „divorţ”. Cele două fete ajung laotang de la vârsta de 7 ani cu ajutorul unei peţitoare – femeie care va avea şi rolul hotărâtor de a negocia căsătoria. Cele două Flori cu timpul se educă reciproc mai ales în scrierea secretă Nu Shu, se întrec în concursuri de tipul care face cei mai frumoşi pantofi brodaţi, se mărită mai bine, au mai mulţi copii. Este o relaţie furtunoasă spre sfârşit şi cu un final dureros.

Tot aici putem încadra – deşi mai puţin puternice – relaţiile cu surorile de cruce pre- sau postmaritale. Au rolul de a genera relaţii comunitare, prietenii îndelungate şi de a nu menţine într-o singurătate altfel deplină femeia în gospodăria tradiţională.

c. Denumiri metaforice ale vârstelor

„Viaţa mea a avut un curs normal: zile de fiică, zile ale strângerii părului, zile de orez şi sare, iar acum – şederea în tăcere.” Se practicau diferite pieptănături în adolescenţă pentru a se arăta stadiul în care s-a ajuns cu logodna (de exemplu pieptănătura în stil fenix – semn pentru o căsătorie apropiată şi pieptănătura în stil dragon – semn pentru o căsătorie iminentă), zilele de orez şi sare desemnează viaţa de femeie căsătorită iar tăcerea este generată de starea de văduvie.

d. Obiceiuri ciudate

Dacă o femeie rămânea văduvă putea fi măritată din nou de către familia soţului decedat şi îşi pierdea dreptul de a mai avea contact cu copiii din prima căsătorie. De aceea foarte multe văduve ajungeau să se sinucidă.

Sau obiceiul buluo fujia, acela care le permite tinerilor soţii care nu au rămas încă însărcinate să rămână în casa părintească după ceremonia căsătoriei pentru câţiva ani. Soţia se mută cu totul în familia soţului abia odată cu naşterea primului copil.

C. De-ale finalului sau reflecţii dincolo de priviri

Sunt doar câteva aspecte tradiţionale. Doar nu o să le epuizez aici. Cititorului ce i-ar mai rămâne! Este o carte care presupune indispunerea cititorului, inducerea unei stări de revoltă. În acea societate, fetele sunt considerate bune de nimic, sunt analfabete, schilodite, lipsite de orice drepturi sociale. Din această cauză superstiţiile pentru ele sunt lege, trăiesc într-un mediu aproape exclusiv familial , sunt în permanenţă ameninţate cu aducerea unei concubine riscând să-şi piardă astfel poziţia de stăpână a casei. (totuşi, povestea cu ameninţarea aducerii unei alte femei nu se întâmplă doar la chinezi!!) Hm, până şi faptul că nasc mulţi copii nu le dă cine ştie ce drepturi. Mulţi soţi nu fac nicio tragedie din pierderea partenerei lor la naştere sau privesc cu dispreţ asemenea chinuri. Iată ce putea gândi tatăl protagonistei despre propria fată: „De ce oare n-am aruncat-o în râu când s-a născut?”

Are prea mult patetism această carte. Şi prea multe banalităţi. Tonul deseori arid sau melodramatic şi o senzaţie de făcătură sunt mai mereu prezente. Nici măcar nu ştiu dacă se poate constitui ca un document de viaţă. Am senzaţii împărţite. Şi tocmai asta n-aş vrea să primesc de la o carte.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/floare-de-zapada-si-evantaiul-secret/

Este o carte care merită zăbavul lecturii deoarece cuprinde o serie de povestiri, mă rog, legende, care pe de-o parte ar putea fi transmise mai departe, pe de alta presupun perspective neaşteptate. Legendele de altfel nu au ca titlu decât un număr, preluând cumva obiceiul din poezia contemporană de a se refuza unei identificări de bibliotecă.

Acum ce am căutat eu în aceste naraţiuni? Pe de-o parte povestea, pe de alta salcâmul ei, arborele cosmic, tema pe care o presupunea. Mi-aduc aminte că există un index realizat de comparatişti europeni asupra tematicii basmului (de pildă Vl. Propp – Morfologia basmului) şi acolo sunt inventariate scrupulos câteva sute de teme, posibila lor recurenţă ca şi o hartă a apariţiei şi dispariţiei lor. N-o să găsim simbolul renului în ţările sudice în timp ce ramura de măslin nu va avea nicio relevanţă în ţările slave. Oare ce face teoreticianul literar dacă nu să inventarieze un şir de teme recurente ale scriitorilor şi probabil să constate existenţa unui şir de echivalenţe, de asemănări culturale dincolo de deosebirile personale.

Se vorbeşte de o bucată consistentă de vreme de conceptul de paradigmă care presupune anumite curente culturale, opuse sau paralele, anumite tematici, anumite modalităţi de abordare a realităţii. Dar ce este dincolo de manierismul fiecărei epoci? A se citi teme şi obse.sii specifice. Poate că rămâne povestea a cărei calitate o poţi verifică doar dacă o poţi transmite mai departe. Abia atunci îi confirmi valoarea. De aceea am încercat într-o frază să extrag esenţa acţiunilor şi să găsesc ce parabolă reprezintă. Cum acţionează invidia, când ar fi bine să-ţi loveşti duşmanul, ce presupune actul artistic. Fără aceste fraze cu caracter vag de spoilere simt că peste o vreme nu prea lungă legendele lui Lindgrren mi s-ar fi şters din cap cu uşurinţă.

I – Într-un loc inaccesibil, Prazalanz, oamenii evoluează între o neglijenţă crasă în faţa morţii (lasă cadavrele să putrezească pe unde au murit) şi obsesia faţă de moarte, ajungând să se păzească unii pe alţii să nu moară cumva şi să rămână neîngropaţi. Până la urmă, Otmar, iniţiatorul obsesiei contra morţii, ajunge să fie îngropat de viu. Este o parabolă a lenei şi energiei inexplicabile. De asemenea a modului cum în sălbăticie oamenii ajung să comită ritualuri ciudate.

II – Trei bărbaţi, Bold, Ulv şi Boe joacă poker. După ce a pierdut tot, Boe a plecat. Bolde şi-a jucat însă până şi libertatea, pierde, aşa că devine sclavul lui Ulv. Povestea s-a răspândit prin mass-media în toată Suedia şi Bolde sclavul a început să fie compătimit de mii de spectatori. Gelos, Ulv îi dă ordin să fie el sclavul şi Bolde stăpânul. Inversiunea nu mai interesează pe nimeni şi cei doi ajung din nou săraci, anonimi, ba, nu se ştie cum, contopiţi: “nu mai ştim cine e stăpânul, cine sclavul”. O parabolă în care ni se arată fragilitatea ierarhiilor şi modul cum se cedează o poziţie superioară din cauza invidiei.

III – O femeie uriaşă, Rotunjoara, adăposteşte la sânul stâng un pictor, Zorn. Într-o zi Rotunjoara muri şi Zorn trebui să plece în lume. A câştigat mulţi bani cu pictura sa, dar a devenit obsedat de regăsirea unui loc similar celui oferit de Rotunjoara. De aceea se apucă să picteze diferite femei “scăldându-se goale, dezbrăcându-se de culcare sau cântând la ghitară. Femei dezvelindu-şi goliciunea, pline de dorinţă… femei trupeşe, cu sâni plini, femei cu rotunjimi catifelate”. Niciuna însă nu-i oferă adăpostul visat şi abia pe patul morţii doctorul îi oferă sânul protector al asistentei. E o parabolă a vieţii şi a morţii, iar dincolo de căutarea Rotunjoarei se întrevede obsesia artistului pentru perfecţiune.

IV – Povestea lui Iosua cel gras care, urmând lui Moise la conducerea Israelului spre Pământul Făgăduinţei, reuşeşte printtr-o minune să oprească timpul în loc şi să-şi ucidă astfel duşmanii, de cinci ori mai mulţi. Este o parabolă a lăcomiei – Iosua devorează tot ce e comestibil, dar şi a relaţiei dintre duşmănie şi timp: există un moment prielnic când duşmanii nu pot reacţiona, nu sesizează iminenţa distrugerii lor.

V- Un om singuratec, Signar avea doar o fată, pe Rut. Aceasta se decide să plece în lume cu gîndul măritişului, al averii, al aventurii. Numai că de fiecare dată cînd vine termenul plecării, Signar începe să sufere de o boală. Ba nu poate să se mişte, ba nu mai vede, ba se umple de bube. După ce în sfârşit Signar moare, Rut mai încearcă odată să plece, numai că la rândul ei şi cu simptome fulgerătoare cade răpusă. Este o parabolă despre neputinţa plecării, despre greutatea de a alege exilul voluntar. Este şi una a spaimei de singurătate.

VI – Signhild a fost părăsită de Lambert care s-a dus să caute comorile din Râul Perlelor. Cu banii câştigaţi, Lambert a făcut o catedrală, fără să-şi mai aducă aminte de Signhild. La moartea sa, Lambert a fost îngropat în biserica de piatră, iar Signhild după o viaţă de peregrinări şi umilinţe autoimpuse este depusă alături de el. Apoi cei doi sfinţi încep să facă minuni, deşi în viaţă Lambert o ignorase complet pe Signhild. O parabolă a etajelor paralele ale realităţii şi a unei căsătorii în sfinţenie de dincolo de moarte. De asemenea, o parabolă a destinelor artistice paralele care după moarte pot da rod la fel de bogat.

VII – Otto este obsedat să fure din pământul celor trei vecini ai săi câte un metru-doi la câteva zile. Pentru a nu fi descoperit, este nevoit să omoare un geometru şi un doctor. Din resturile victimelor îngropate printre cartofi, vor apărea două noi specii: cartofii de piatră şi cartofii cu cinci degete. E o parabolă a lăcomiei şi a imposibilităţii ştergerii tututor urmelor.

VIII – Doi scriitori de Nobel, Selma Lagerloff şi Verner Heidenstam aflaţi în pauză de inspiraţie, decid să se întâlnească. Nu au ce-şi spune, dar contează că Verner vine călcând pe apă la întâlnire, iar Selma se întoarce pe sub apă. Este o parabolă a suprafeţei şi a adâncimii, creaţia presupunând numeroase imersiuni. Lui Verner după această excursie îi dispare inspiraţia, în timp ce Selma a continuat cu numeroase scrieri.

IX – Anette Svenssson este cuprinsă de Duh şi are puteri neaşteptate de halterofil. Un antrenor o cheamă la un concurs de ridicat greutăţi, dar acolo dezamăgeşte. Duhul se manifestă numai la greutăţi foarte mari, de la 400 de kg în sus. Mai mult, acesta se dovedeşte diferit de Sf. Duh prin faptul că va conduce la o crimă. Este o parabolă a confuziei puterilor şi a imposibilităţii de a cunoaşte sursa lor fără ajutor religios. Mă gândesc că pentru fiecare dintre aceste povestiri există un element fantastic. Este poate momeala cu care suntem scoşi din realitatea noastră obişnuită. Dincolo de oceanul realităţii se ascund pescarii cuvântului.

X – Uriaşul de piatră Rugner o iubeşte pe zeiţa Freja. Cum el se dovedeşte prea grosolan, Freja hotărăşte să-l înmoaie. Îl face s-o adore, să-i facă toate capriciile. Un singur lucru nu-l obţine: sacrificiul fiului lor. Confruntat cu dilema pierderii fie a Frejei, fie a lui Viţeluş-de-piatră, uriaşul alege să se sacrifice pe sine. E o parabolă a iubirii devoratoare şi din nou a schimbării raporturilor de putere.

XI – Iacov şi-a părăsit la Capernaum soţia şi cei trei fii mici pentru a se face apostol, uitând de existenţa de dinainte. După multă vreme, la moartea sa, soţiei Mariam i se dă voie să rămână singură la priveghiul lui Iacov. Atunci începu să-l blesteme şi să-l scuipe. Lucru care duce în mod neaşteptat la învierea lui Iacov, la recunoaşterea soţiei cu care “se iubi pe loc şi de îndată”. Din nou o parabolă a drumurilor paralele şi a întâlnirii după moarte.

XII – Un jucător de fotbal care evolua pe postul de libero nu pasa niciodată înapoi portarului. Atunci cînd se decide s-o facă, meciul e pierdut şi el eliminat din echipă. Cu timpul, la o altă echipă ajunge cel mai redutabil atacant până se vede în faţa unui libero care nu pasa niciodată portarului. Crede că e o situaţie similară, îşi accelerează fuga, dar se izbeşte cu capul de bara adversă şi moare pe loc. O parabolă a destinelor neasemenea, deşi o bună bucată de drum par identice.

XIII – Un duh rău are o cumplită ranchiună faţă de Buddha. Aşa că se preface într-un şoim care fugăreşte o porumbiţă. Aceasta speriată se refugiază în braţele lui Buddha aflat dintr-o dată într-o dilemă existenţială: să adăpostească porumbiţa şi astfel uliul ar fi murit de foame sau să dea drumul porumbiţei care astfel ar fi sfârşit ân ghearele uliului, refuzând astfel însă ocrotirea. I se propune să dea la schimb o bucată de carne din el echivalentă greutăţii proumbiţei, dar aceasta se dovedeşte prea grea. Porumbiţa este egală cu greutatea unui trup de Buddha. Este o parabolă care arată că nevinovăţia trebuie apărată prin sacrificiu.

Acum niscaiva reflecţii de final – legendele au un aspect predomuinant narativ, sunt realizate ele însele într-o formă esenţializată, aflăm despre personaje doar lucrurile necesare acţiunii, personajele au o singură trăsătură, nu cunosc complexitatea şi de aceea dilemele cu care se confruntă par misterioase. De altfel, tainicul, adâncimile, resorturile necunoscute sunt adevăratele subiecte ale acestei cărţi de legende moderne. Legende culte – cum ar spune în manualul de română – în care ni se arată că magicul şi parabola pot supravieţui lângă aşa-zisele fiinţe sceptice de azi.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/legende/

Oare despre Cehov trebuie să propui numai priviri de ansamblu? Este necesară cuprinderea într-o frază sau o pagină a principalelor sale tipuri de personaje la care eventual să adaug şi procedee compoziţionale, tehnici, idei! Oare nu ajung să afirm generalităţi convenabile nu numai scriitorului rus, ci în genere, oricărui scriitor. Cum operele cehoviene în proză constau în principal în nuvele ar fi trebuit harnic să-mi notez toate identităţile sociale ale naratorilor, eventualele fundături în care ajung, modul în care li se dă sau o dezlegare ori o perspectivă. Dar sunt sute de nuvele de valori clar inegale. Unele foarte cunoscute şi cu ce regret le abandonez. Altele, cu o tendinţă clară de ieşire din uz, au fost prinse din cauza intenţiei publicării în română a tuturor operelor cehoviene. Când te-ai hotărât că printr-un scriitor ţi se deschide un univers atunci devin importante ca fapte de studiu şi astrele, dar şi bolovanii ori fulgerările stelare. Depinde de criteriul folosit – dacă adopţi o viziune radical estetică, atunci o bună parte din opera lui Cehov a devenit caducă de-a lungul timpului. Dacă ai însă o privire comprehensivă sau paradigmatică atunci tocmai aparent nesemnificativele opere, cele lepădate de estet arată fundamentele şi temeinicia autorului.

Toate aceste ezitări m-au dus la o atitudine interogativă. De ce tot Cehov? De ce nu acela dintr-o nuvelă. Mi s-a părut o situaţie similară cu aceea a plimbării printr-o galerie de artă dedicată. E adevărat, aş putea spune lucruri generale despre pictorul respectiv, dar mie, în acel moment, doar un tablou mi-a spus ceva, doar despre el pot vorbi onest fiind singurul care mi-a creat deschideri estetice şi revelatorii.

Aşa a fost şi cu Cehov, din galeria sa de nuvele m-a atras Profesorul de literatură. Titlul în sine suna provocator, tensionant, crea aşteptări teoretice. Presupunea probleme de conştiinţă, nuanţe, destine pândite de ratare şi neînţelegeri sociale. Puţin din toate acestea s-au concretizat după lectură, titlul dovedindu-se doar o simplă denumire a ocupaţiei protagonistului, tinerelul prof Serghei Vasilici Nikitin care vizează o ţintă relativ uşor de atins. Obţinerea mâinii unei fete de magistrat, Maniusia Şelestov.

Numai că eroul nimereşte într-unul din mecanismele societăţii tradiţionale ascunse sub forme festiviste. O paralelă mi se pare aici potrivită eroului nostru Nikitin. Se întâmplă ca semeni de-ai noştri să fie racolaţi de o sectă. La început li se promite neofiţilor doar avantaje, o cinste neîntâlnită în religia părintească, revelaţii şi adevărata libertate, accesul la o comunitate de oameni drepţi, gata să sară în ajutor. Omul ameţit de laurii promişi se lasă prins fără scăpare şi, ulterior, constată că de fapt lucrurile sunt substanţial diferite. Obligaţiile sunt covârşitoare, cinste se acordă doar victimelor pe cale de a fi capturate, membrii vechi sunt uitaţi ca în orice religie, revelaţiile şi libertatea – nişte simpli cai verzi pe pereţi, cât despre dreptatea şi solicitudinea oamenilor, ce să mai vorbim. E vorba aceea românească – din lac în puţ sau constatarea lui Păcală: ce-am avut şi ce-am pierdut. Asta i se întâmplă lui Nikitin. I se cântă în strună cât timp este logodnic de către familia Maniusiei care-l consideră o partidă de perspectivă. I se simulează un climat literar, sunt realizate nişte pseudodiscuţii literare evident nu din cele grave, ci doar aşa, în jurul unui oarecare subiect de Bac. Este provocat cu argumente contra care-l fac pe Nikitin să nu-şi mai găsească locul, să se frământe vizibil nervos, să ajungă la faza de congestie spirituală din cauza negării unor convingeri şi adevăruri cu care venise echipat din facultate.

Personajul în sine ajunge destul de rapid să-şi dezvăluie limitarea după cum vedem din modul cum îşi neglijează meseria, fie îi pune pe elevii din clasele mici să scrie după dictarea unuia dintre colegii lor, fie face doar ore de lectură cu elevii din clasele mari. Totul devine foarte rapid rutină. El vrea să treacă drept un literat sau măcar un amator de literatură, dar comportamentul său profesoral este dezastruos. În personajul acesta se ascunde o evidentă contradicţie între ceea ce face şi ceea ce pretinde. De altfel, nuvela se va termina într-o tonalitate bovarică. După căsătorie, Nikitin realizează adevărata banalitate a lumii în care a intrat şi îşi propune să evadeze urgent. Cehov lasă aici loc incertitudinii. Şi-a concretizat decizia Nikitin sau evadarea nu mai e posibilă? Înclin spre ultima alternativă. Bovarismul presupune momente magice într-o viaţă dusă obstinat în banalitate. Şi dacă ar fi plecat, acest pseudoprofesor de literatură şi-ar fi dus cu el procedeele terne. Dorinţa de a trăi bine, fără efort cultural, purtarea cel mult indiferentă faţă de elevi, tehnica de a filosofa fără oponent serios.

Zilele trecute mă gândeam că naratorii au două posibilităţi de verbalizare – fie cea de după eveniment, când lucrurile s-au clarificat şi li se văd importanţa, fie cea din timpul evenimentului, când există o intensitate a sentimentelor imposibilă postfactum, dar care nu poate preciza dacă lucrurile considerate narativ importante vor fi aşa şi în viitor. Într-o recenzie despre Cehov mi se pare că sunt vizibile ambele posibilităţi – Cehov este o poveste care s-a sfârşit la graniţa dintre secolele 19 şi 20, dar în acelaşi timp este un eveniment ale cărui lucruri se tot aşează şi care încă suscită numeroase explicaţii. Acest scriitor este în acelaşi timp o poveste sfârşită care cuprinde paradoxal o carte cu povestiri neterminate.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/profesorul-de-literatura/

Există un spaţiu de timp între terminarea lecturii şi scrierea recenziei unei cărţi care se poate întinde de la câteva minute la mai multe zile sau săptămâni şi în care simt nevoia să-mi aşez ideile, să le găsesc conexiuni, argumente, contraziceri. În care după multe reîntoarceri la semnificaţiile cărţii, să întrezăresc ceva din mesajul nuanţat şi complex intenţionat de autor. Fără îndoială, acest lux – distanţa temporală – nu îi este permis unui şcolar căruia i se dă cu anasâna realizarea unui referat pe marginea unei cărţi într-un termen prestabilit, fără însă a i se furniza şi instrumentele critice adecvate, fără să i se spună ce să caute, ce consecinţe şi ce şanse aduce lectura unei cărţi de valoare. Oricum, cred că un bun mijloc de a-ţi insera bucăţica ta de originalitate este să discuţi ideile cărţii cu cei din propriul mediu, să devii o vreme, măcar până scrii recenzia, susţinătorul sau duşmanul declarat al vocii prin care ai receptat evenimentele livreşti. În această perioadă te simţi ca o baterie încărcată cu idei şi care trebuie să fie şoptite sau urlate după caz oricărei urechi dispuse să le audă.

Şi, dacă tot vorbesc de oamenii care emit şuvoaie de idei, am senzaţia că nu ştiu cum să şi le conecteze, să le dea o ierarhie şi în consecinţă o anumită prioritate. Aici intervine conceptul mereu folosit, niciodată lămurit de concepţie de viaţă. Întâi putem clasifica oamenii în funcţie de raportarea lor la idei. Unii se ocupă exclusiv de emiterea de idei, alţii doar de receptarea şi inventarierea lor. Unii urmăresc o idee toată viaţa, alţii caută să concretizeze cât mai multe, unii nu au nicio idee şi le împrumută / fură de la alţii, unii glosează în marginea lor. Avocaţii le confirmă sau le infirmă în funcţie de locul lor în sală, filosofii le întemeiază sau le desfiinţează, literaţii le ascund printre sentimente, psihiatrii le analizează ca semn de cine ştie ce psihoză. Apoi, revenind la scriitori, poate de aceea a avut aşa succes romanul în perioada modernă, pentru că prezenta tocmai asemenea concepţii de viaţă, un mod propriu de a conexa şi a urmări realizarea unui set de idei.

Normal că o asemenea concepţie de viaţă presupune psihanaliza, realizarea unui roman de tip ionic sau corintic – după cum spunea criticul Nicolae Manolescu – în care evenimentele nu mai pot fi predictibile, ci descoperite, cel mult de către cititor odată cu autorul. Aici nu evenimentul contează ca realizare a romanului, ci accentul, semnificaţia particulară care uneori se înfăţişează la mulţi ani de la eveniment.

Şi tot ca fapt preliminar constat că degeaba fac criticii tot felul de distincţii asupra clasificării romanelor, întrucât tot nu sunt utilizabile atunci când supui analizei o operă concretă. Mai degrabă aceste distincţii îmi par ca etichete specifice unui bibliotecar – aici pun romanele psihologice, aici cele de acţiune, acolo cele urbane şi dincolo cele exotice.
Dacă este conturată o concepţie de viaţă – şi aici mi-este indiferent dacă autorul şi-o exprimă direct sau mascat, prin vocile naratoriale – atunci asta presupune un şuvoi de idei şi în acest caz orice etichetă romanescă nu poate fi decât simplistă, cu iz de şarlatanie. O carte este doar o parte din aglutinanta, misterioasa noastră personalitate şi este anexată la niveluri nebănuite, imposibile de prezis. Dovadă – cartea aceasta mie îmi place pentru motive care ţie nu îţi spun nimic. Receptarea poate fi la fel de complexă ca şi emisiunea verbală şi presupune actualizarea unei suite de argumente, dintre care unele nuanţate insolit.

Bun, şi acum să dau share la ideile cărţii lui Julian Barnes – Metroland. În primul rând ce semnificaţie este furnizată acestui termen? Pe scurt, zona de margine, metropolitană a oraşului. Dar intenţia nu este de a localiza cuvântul, ci de ne preciza o anume atmosferă specifică de tip londonez. Mai precis cine umblă prin metrou, posibili homosexuali care abia aşteaptă să violeze băieţei, bătrâni plictisitori care fac monologuri lungi şi primesc în schimb aprobări sicofante, mulţimi patetice şi de obicei indistincte. Apoi sunt prezentate câteva trucuri de a obţine un loc şi de a necăji pe adulţii care luptă pentru acelaşi lucru, modalităţi – deşi cam vagi – de a călători fără bilet, anunţurile din mijloacele de transport dintre care interesante sună Flirtatul interzis sau Foratul interzis (!), peisajele exclusiv urbane (senzaţia mai ales în zonele unde trenul merge pe linii suspendate, că treci peste destinul a mii de oameni). Această scurtă enumerare ne arătă modul de a privi lumea al protagonistului Christophe Lloyd, iniţial un adolescent care împreună cu prietenul său Toni încearcă tot felul de experienţe de întărire a personalităţii – sau măcar de identificare a ei.

Metroland se dovedeşte o carte interesantă mai ales în prima parte a ei, în cea dedicată experienţelor stranii de tip adolescentin care vor forma viitoarea personalitate de adult. Totul pare a se desfăşura într-o joacă riscantă, la graniţa cu sfidarea. Cristopher are aici o personalitate duplicată, experimentează mai ales în prezenţa amicului Toni diverse formule de identităţi. Întâi urmăresc ca în contactul cu ceilalţi, fie să ecraseze adversarul (de pildă în discuţii), fie să-l epateze, adică să-i joace o festă, mai ales de ordin lingvistic. Numără de câte ori li se spune domnule, considerând aceste apelative un fel de cuceriri uşor perverse. Îşi chinuiesc profesorul de biologie întrebându-l la sfârşitul fiecărei ore când vor face lecţia de reproducere la oameni. Se întreabă cu ce fel de femei vor trebui să se însoare? Cu nişte virgine, dar care se pot dovedi frigide, sau cu nişte fiinţe experimentate, dar care pot deveni nimfomane. Dileme de netrecut… Se definesc drept vânători de emoţii ai Metrolandului. Se amuză de despărţirile înlăcrimate la care asistă întâmplător, sunt încântaţi de zgomotele barbare de macazuri. Un loc special îl acordă expoziţiilor. Obsedaţi de efectul culorilor asupra vieţii, ajung repede vizitatori asidui ai galeriilor de artă unde nu-i interesează atât picturile în sine, cât efectul lor asupra vizitatorilor. Iată cam ce tipuri de oameni înregistrează în aceste cotloane ale artei: „un şir obositor de tipi extaziaţi în faţa marilor nume, de şmecheri de şcoală, amatori de rame, fani ai culorilor, fixişti ai restaurărilor şi topografi”. Totuşi găsesc rareori şi câte o persoană care pare să cadă în extaz în faţa unui tablou, mai ales când stă pe o banchetă şi care îi îndeamnă la următoarea reflecţie – „erau două interpretări: fie se găsea dincolo de punctul în care plăcerea ei nu mai era sesizabilă, fie adormise”.

În probarea a tot felul de identităţi şi experienţe, ajung să se mândrească că sunt dezrădăcinaţi, prin originea lor socială sau de etnie, fie vor să se deprogrameze, să iasă dintr-o existenţă banală, fără dileme profunde. Se joacă de-a ce-or să fie ca adulţi şi îşi imaginează ipostaze absurde, vor ajunge „ceva ca o piftie, ceva ca o lumină”. Cred că orice adolescent are ca datorie imperioasă promovarea unei stări de impertinenţă agresivă, de deconare. Prietenii adolescenţi sunt pentru ei odioşi, enervanţi, necredincioşi, josnici, dar interesanţi, în schimb adulţii sunt totdeauna plictisitori şi mai ales previzibili. Poate că asta este fascinant la statutul de adolescent, imposibilitatea de a-ţi da seama care este următoarea mutare şi ce anume o motivează.

De altfel naratorul se va întreba la un moment dat care este „modul cel mai intens de a-ţi aduce aminte de adolescenţă? Felul de a fi al părinţilor tăi, o fată, primul tău fior sexual, succesul sau eşecul la şcoală, o umilire încă nemărturisită!”. Pe Christopher îl interesează şi obiectele din propria cameră de adolescent după care propune această reflecţie uşor neaşteptată prin referirea la personalitate: „nu erau decât nişte obiecte pe care nu le dorisem şi nu le plănuisem decât pe jumătate. O parte le alesesem, o parte fuseseră ales în numele meu, iar la unele chiar consimţisem. Pare atât de straniu! Ce altceva eşti la vârsta aceea dacă nu o creatură în parte înzestrată cu voinţă, în parte dispusă să consimtă, în parte aleasă de alţii”. Şi mă întreb dacă nu cumva la orice vârstă eşti de fapt o amestecătură de fiinţă. Iar concepţia de viaţă să se vadă doar din puţinele tale componente originale.

O obsesie nemărturisită a lui Christopher prietenului Toni este spaima de moarte. Aceasta apare – mă rog, o mărturisire uşor ironică – atunci când stă tolănit pe partea dreaptă, cu faţa spre fereastră. Îi dispare în schimb dacă se întoarce pe partea stângă. Dar cum se manifestă această teamă de moarte? Ca un „val brusc de groază care te lua pe nepregătite… ca o nevoie stringentă de a ţipa… ca în secvenţa cu stelele care se îndepărtează la infinit… ca sentimentul unei singurătăţi absolute…ca senzaţia că ai fost prins de persoane neidentificate”. Iar în jurul morţii apar şi alte întrebări. Ce rost ar avea să apară un leac contra morţii dacă tu tocmai ai murit? Sau dacă te chinui să laşi moştenire o operă de artă şi tot Pământul explodează! Sau se inventează un leac de resuscitare a morţilor şi tu ai fost ars la crematoriu sau eşti resuscitat infirm, fără vedere, fiindcă asistenta care se ocupă cu asemenea treburi s-a dus să-şi bea cafeaua! Mărturisesc că sunt dileme care blochează logica, dar probabil inhibă şi teroarea iniţială.

Celelalte două părţi Paris (1968) şi Metroland II (1977) nu au nici pe departe consistenţa prezentării vârstei adolescente. Christopher, acum complet separat de Toni trăieşte la Paris prima experienţă sexuală, descrisă cu vagi ocolişuri intelectuale până în amănunt. Se miră de ce obişnuiesc tinerii să folosească metafore din sport (a puncta, a placa, a face un tur) pentru experienţele sexuale. Acum nu mai experimentează identităţi, ci caută o generaţie care să-l exprime, aşa că se defineşte drept un tânăr furios, nonconformist, refuzând din principiu orice perspectivă de angajare. Romanul trece din faza experimentală într-una de tip vitalist, adolescentul neliniştit devine adultul detestat de previzibil. Rareori, ceva din libertatea tinereţii se mai vede când îşi pune asemenea întrebări: „Când se sfârşesc teoriile? Şi de ce? Pentru unii, datorită unui eveniment hotărâtor. De obicei însă, prin epuizare… şi apoi mai este şi întrebarea: cât de serios le-am luat în considerare!”

Metroland al lui Julian Barnes este un roman care presupune doi termeni: idei şi experienţe. Uşor de citit, două-trei ore, imprevizibil până la sfârşit, cu inserţii de real comic şi cu comportamente recognoscibile la orice cititor. Dar din păcate cu evidente scăderi în cele două părţi finale ale cărţii. Este un roman de citit. Din ce se întâmplă pe-acolo n-am spus mai nimic.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/metroland/

La unul din cenaclurile bucureştene, o voce profesorală reclama prezenţa unui critic important care să fie gata de comentariu la orice nouă lectură. Bineînţeles, gândea strident vocea, criticul să nu aibă talent literar sau să fie unul minor sau cel mai bine doar să fi ratat – precum bornele kilometrice – toate speciile ori cockteiluri de specii literare. Un fel de monstru, o cultură de microbi literari, care bineînţeles îi va recunoaşte şi numi la toate operele literare, dar – şi aici sună paradoxal – este şi în stare să găsească frumuseţile, rotunjimea, perenitatea unei opere. Un astfel de critic sterp literar îmi pare de fapt o contradicţie, o anomalie a literaturii.

Ce e critica în fond? O poveste, o interpretare coerentă asupra unei opere. Presupune – pentru a fi receptată cu autoritate – stimulii curiozităţii, indicii siguranţei textuale, forme de amânare şi seducţie. Este o odă – fie ea şi la modul negativ – asupra unui obiect propus cultului public. O recomandare – şi trebuie citit cuvântul în sensul de reclamă motivată – sau o interdicţie – datorată de obicei apelor neprecizate ale operei.

În aceste condiţii, distincţia mea adresată atunci vocii stridente că de fapt există două tipuri de comentatori – unii seci literar, dar buni istorici / teoreticieni literari, alţii, în egală măsură şi critici şi creatori cade de la sine. Primii nu pot fi critici, lipsindu-le intuiţia, farmecul, lumina interioară a propriului discurs. Nimeni n-ar confunda în pictură un meşter fabricant de viori sau un istoric al muzicii ori al instrumentelor cu un violonist.

Am realizat această lungă introducere pentru a încerca să motivez o prejudecată faţă de John Barth. Mă refer la calitatea sa de teoretician al postmodernismului în special din studiile Literatura epuizării din 1967 şi Literatura reînnoirii din 1980. Mi se părea evident – în lumina acestei gândiri neieşită însă la suprafaţă până acum – că voi găsi în romanul său clişeele postmoderne obişnuite, ironia, lumea dizolvată, fragmentarismul, kilogramele de textualism. Am privit această scriere cu mari rezerve, crezând că nu e decât o anexă, o exemplificare a teoriilor sale, într-un cuvânt o experienţă literară ratată – ajunsă din cauze de snobism cultural să fie tradusă în română. Presupuneam că fanii postmoderni vedeau un idol în John Barth şi ajunseseră la faza degenerată când îi venerau până şi eşecurile.

Prejudecăţi. Din genul pe care le au toţi cei care ezită să deschidă o carte: am crezut că…, l-am respins fiindcă…. Ei bine, acum pot să fiu sigur că am pierdut o incertitudine. Eram involuntar în trecut de acord cu acea voce stridentă. Un critic îl puneam involuntar sub acelaşi semn al egalităţii cu o fiinţă lipsită de har. După lectura romanului lui Barth, situaţia se inversează. Un critic este cel puţin un talent literar important, autentic.

Varieteu pe apă constă în reconstituirea în maniera lui Joyce a unei zile importante a naratorului Todd Andrews din anul 1937. Acest efort de înţelegere a zilei de 21 iunie a fost realizat în mulţi ani ulteriori – 19 mai precis -, a presupus mai multe studii care au dus la eliminarea sau accentuarea anumitor evenimente. Constatăm împreună cu naratorul că alegerea unei zile anumite şi reconstituirea în scris măcar verosimilă a scenelor prin care trecem este o operaţie foarte dificilă. Realitatea şi gândurile în viteza lor se dovedesc dincolo de puterea cuvintelor, aşa că trebuie să ne mulţumim cu potenţele verbale, deşi cunoaştem că părţi importante din ceea ce s-a întâmplat, dacă nu cele mai importante au fost omise.

Găsim în acest roman o stranie poveste de iubire, un triunghi conjugal liber consimţit, reconstituirea unui şir de tabieturi, o manieră specifică a eroului de a se împrieteni mai ales cu bătrâni – poate că e o formă de a avea acces la o istorie orală, – un episod absurd din Primul Război Mondial, prezentarea unei cariere de avocat cu cazuri şi chiţibuşerii specifice, urmările capriciilor unor milionari.

Esenţială pentru acea zi este însă încercarea de sinucidere a naratorului, aşa că toate lucrurile pe care le face le consideră finale – era să fie ultima lui zi de viaţă – deşi nu dă niciun semn persoanelor cu care vorbeşte. Pentru a se convinge de necesitatea sinuciderii, el se foloseşte de mai multe teze constituite într-un raţionament (generat probabil şi de eşecul lui amoros) pe care voi încerca să-l discut:

I. Nimic nu are valoare intrinsecă.

II. Motivele pentru care oamenii atribuie anumite valori lucrurilor sunt, în ultimă instanţă, iraţionale.

III. Aşadar nu există, în ultimă instanţă, nici un motiv pentru a evalua nimic.

IV. A trăi înseamnă a acţiona. Nu există nici un motiv finalist pentru a acţiona.

IV. Nu există nici un motiv finalist pentru a trăi – la care se va interpola după eşecul anihilării proprii propoziţia – (sau pentru a te sinucide).

După cum ştim, orice lucru are un început, o sursă, o găină primordială. Ei bine, în cazul valorii, sursa se găseşte fie în om, fie în Divinitate. Personajul Todd Andrews trăieşte cel puţin mărturisirilor sale într-un mod tipic nereligios, trage cu păhărelul, i se pare firesc adulterul, are principii morale sau laxe sau uşor inexplicabile. Nu crede însă nici în oameni – fiinţe care generează multă deziluzie şi răutate, negându-şi propriile valori. Prin urmare, nu preţuieşte posibilele surse ale valorii.

Dar să ne gândim dacă existenţa în sine are valoare pentru că Todd în următoarele propoziţii va nega însăşi semnificaţia vieţii şi apoi a morţii. Este o clară perspectivă nihilistă. Dacă orice nu are valoare, dacă totul este relativ – să numesc şi perspectiva corelativă – atunci pot să fac orice sau să nu fac nimic, ceea ce ar duce la aceeaşi lipsă de semnificaţii.

Dar ce este valoarea în sine? Nu cumva o dogmă a raţiunii! O formă de apreciere a lucrurilor realităţii? Nu conţine valoarea în sine un model, un superlativ absolut? Nu este valoarea un tipar, un sistem de măsurare ori de înţelegere a lumii? Când spui că nimic nu are valoarea intrinsecă folosim verbul posesiei – A AVEA. Adică a poseda, a avea ca atribut. Valoarea este însă adăugată, nu înnăscută. Este sensul adânc, dar nu inerent al lucrului. Valoarea ţine de societate şi de percepţia ei asupra realităţii, nu de fiinţa studiată. Are un teren în toată întinderea sa noţiunea de metru? O sticlă cu lapte conţine oare şi câteva grame pure de gust? O capodoperă picturală are în vreun colţ al ei vreun semn caracteristic doar capodoperelor? Fără îndoială, orice valoare este o convenţie acceptată, o formă de orientare prin lumea de aici şi acum. Prin urmare în prima teză, Todd a descoperit doar caracterul adăugat al valorii, convenţionalitatea sa şi – cum caută motivaţii pentru sinucidere – a se citi grava neînţelegere a lumii – trece la atitudinea radicală de a nega orice convenţie, orice valoare. El se comportă în roman ca un om cu valori prestabilite – dar în acelaşi timp teza sa îi dinamitează întreaga viaţă, o lipseşte de suportul semnificativ.

Dacă ar fi să ne luăm după teza lui Todd, toate mişcările din ziua respectivă puteau foarte bine să nu fie făcute, întrucât nu au nicio importanţă.

Până la urmă orice relaţie între oameni se derulează conform unor convenţii – prietenia, subordonarea, filiaţia – şi suntem aceştia de azi datorită respectării continue a acestora. Putem fi doar între limitele jocului social, al convenţiilor. Doar în atmosfera socială a valorilor dincolo de care pândeşte într-adevăr neantul, golul, vidul.

Consecinţa unei asemenea doctrine ar duce la o imediată anihilare a speciei umane. Dacă nimic nu are valoare intrinsecă, atunci nici mamele nu ar avea sens să-şi nască fiii, întrucât comit un gest fără sens şi oricum aduc la lumină fiinţe destinate morţii. De asemenea cândva amintirea acelor mame va dispare, la a treia, a patra, a cincia generaţie.

Să cercetăm acum dacă iraţionalitatea motivelor din teza a doua poate provoca nefericirea. E clar, odată stabilită convenţia unei valori, nu mai sunt multe de spus. Valoarea a devenit dogmă, formă obligatorie de comportament. Valoarea ierarhizează şi obligă, lăsând însă uneori opţiunea de a nu participa la ea. Posibil ca trecerea de la valoare – discutabilă – la dogmă (de neclintit) să fie datorată unei simţiri fanatice, nu raţiunii. Dar de ce acest lucru să constituie o motivaţie de sinucidere? Doar avem continuu două sisteme de percepţie a lumii, unul al sentimentelor, altul al raţiunii, unul artistic, altul ştiinţific. Probabil că toţi cei fideli unui anumit sistem de percepţie ar trebui să se sinucidă fiindcă există şi celălalt împreună cu sumedenia lui de manifestări.

Următoarele trei teze ale lui Todd Andrews sunt nişte propoziţii logice discutabile. Nu reiese într-un mod clar din premise concluzia. Se creează – e adevărat mascată de negaţie – o egalitate forţată între verbele a evalua, a acţiona şi a trăi. Dacă nu poţi evalua nimic, nu poţi acţiona. Dacă nu poţi acţiona, nu ai de ce trăi. Din acest punct de vedere, bebeluşii nu ar trebui să supravieţuiască. Ei nu evaluează, nu acţionează. Sau infirmii. Sau nebunii. Sau 98 % din populaţie acuzată de cei 2 % că nu gândeşte. Sau invers.

Personajul Todd Andrews vorbeşte despre valori ca despre nişte măşti. A libertinului, a cucernicului, a cinicului. Dar care e adevăratul nostru chip? De ce ar fi acesta de acum în care dezvăluim natura măştilor de dinainte? Fericirea este o mască, în schimb tendinţa de distrugere a valorilor o formă de adevăr? De ce nu invers!

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/varieteu-pe-apa/