carteadeschisa.ro Rss

Cum te poți rata ca scriitor. Metode punctate de Alex Ștefănescu

Posted on : 08-11-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

Alex Ștefănescu cum te poți rata ca scriitorSenzația de a te mișca printre momâi. Batalioane de ființe fără idei insistă să fie luate ceea ce nu sunt.  Viața lor suferă de patetism strident, calcă pe tocuri înalte de aroganță, abia catadicsesc din vocea lor declamativă să-ți arate cât sunt de învolumați. Sunt perfecți, impozabili, statuari până le deschizi volumul. Dintr-o dată parcă vine viitura și le înmoaie piedestalul. Te trezești cu niște ființe cu picioare de mămăligă, văicăreți și bolborosind vrute și nevrute. Mai ales nevrute. Coperțile lucioase ca și statura lor diamantină ascund niște idioții de pus în măreața și inepuizabila carte a prostiei. Un batalion al literaturii acre, ruginite, crăpate la colțuri defilează securistic  pe nervii cititorului.

Cine sunt aceste spăimoase persoane? Ignorații, obscurii, nevăzuții, clubiștii literari de mâna patra. Se plâng de nebagare în seamă.  Dacă sunt însă luați în serios, ca o consecință nedorită se pot trezi luați în tarbacă. Unii critici chiar nu glumesc în fața operelor cu mătreață și fără bulion de rezervă.

Un astfel de luptător cu momâile aflate între diverse stări de agregare se dovedește Alex Ștefănescu prin cartea sa ”Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste”. Face un inventar de procedee sigure de ratare și arată consecințele triste ale acestor tehnici.  Are capacitatea de a găsi jucărica veselă din noianul de bazaconii citite. La câteva cronici, regăsești un episod comic și râzi de-i  îngrijorezi pe ceilalți. În lumea sobră și banală, cineva să se strice de râs citind o carte de critică pare neverosimil. Îngrijorați îmi smulg cartea din mînă să vadă titlul. Mi-o dau înapoi imediat edificați. A, este despre scriitori. Pare prea tehnică. Totuși eu continui să hămăiesc când și când. Ce-o fi de râs în glumele cu scriitori, se miră anturajul. Le citesc câte-un pasaj, vai, nu-i prind subtilitatea. Tare mi-e teamă că am un anturaj nepotrivit și, de-ar fi alcătuit din scriitori, s-ar încadra una-două în rețetarul maladiilor lui Alex Ștefănescu.

Acum pentru a nu mă arăta original când nu e cazul, iată căile sigure de ratare așa cum au fost punctate și de critic în prefață. Am să le dezvolt însă cu alte exemple decât cele alese de domnia sa și eventual cu alte fațete. Evident vor fi luate din lectura celor 250 de cronici și tot de aici am mai desprins alte metode similare de stricare literară. La sfârșit, voi puncta câteva idei recurente și eventual folositoare de tip pozitiv. Este din acest punct de vedere o carte a tăgăduirii, un îndreptar catafatic, o cercetare critică dar nu la 1867, ci la început de mileniu. Poate de aici se va dezvolta în viitor o istorie a scriitorilor care nu au ce căuta în literatura română, o istorie a monstruozităților literare.  Tot se plâng ratații de nedreptate. Se zice că sunt 15000 de scriitori români în viață. Câți or fi buni? Hai să fiu generos și să sper într-o sută. Și în rest, sunt 14900 de cărți de la slăbuțe la îngrozitoare. Cercuri de infern literar. Alex Ștefănescu a mers parțial prin bolgia gângăvelii, a străbătut ospiciul bolborositorilor, a trecut ars prin stadioane de lăudători, a văzut la tot pasul confetiști și gunoieri.

Strategia sa a fost în sfârșit să numească cărțile putrede, să nu mai zică așa la general, à la pilulă gen Paul Everac care nu atingea de fapt pe nimeni. Cum spune în prefață, ”autorii de maculatură cred că se referă la alte persoane decât ei” și-și continuă procesul de infecție pe care-l numesc  viziunea lor literară. Pentru amuzament le-a dat și un nume diferit în funcție de procedeul stilistic inadecvat folosit. Iată câteva nume de metode: Metoda Tanța și Costel, metoda Amorul e un lucru foarte mare, metoda Rețetei ilizibile, metoda Culegerii florilor cu excavatorul…

Ce defecte sunt vizate în această carte?

Banalități la fel de rezistente ca buruienile (truisme solemne, sfaturi de almanahuri, la Vasile Fetescu ori Victor Petru Vulcan). Vorbitul în dodii, obscur, cu abuz de neologisme stridente, cu epatarea unui discurs  științific (George Anca n-a găsit nici după mii de pagini un mod de a se face înțeles de către cititori). Obscuritatea care poate fi supralicitată SF (la Gr. C. Bostan SF este înțeles ca stil Sofisticat-fantasmagoric; sau Strictă- fandacsie; sau Suprimarea-Firescului). Lingușirea autorilor obscuri între ei,  imitația desfigurantă a marilor scriitori, cu care de altfel se trag ”colegial” de șireturi. Poezia născută din rebus, sloganurile patriotice,  limba blocată în lemnul sărbătorilor de cămin cultural. (Dominic Diamant comite doar sonete acrostih cu propriul nume, producătorii de haiku-uri care ascund de fapt o poezie romanțioasă, ieftină; Ioan Hada  face din inofensivul adverb ”ca ” drept cel mai enervant cuvânt din limba română repetându-l în mijlocul tuturor poemelor). Lipsa umorului, aerul de inocență penibilă sau vorbirea peltică, caraghioasă, puerilă pentru a ne convinge măcar la rubrica literatura pentru copii (Maria Marin, Daniel Tei, Ion Grosu). De fapt, toate aceste trăsături sunt deformări maladive și neverosimile. Ar putea fi incluse în figurile de construcție ale hiperbolei sau litotei, deoarece fie supralicită estetic realitatea, fie o sluțesc și o focalizează negativ.

Prima metodă a fost numită de criticul Alex Ștefănescu Artistizarea forțată a textului. Presupune un stil afectat, înfrumusețând realitatea cu superlative fără acoperire, cu personaje și obiecte transformate în kitsch (Ion Avram, Stela Brie, Igor Pașa, Mariei Dincă, Nicușor Constantinescu. Emilia Dabu a publicat un roman edulcorat, înmuiat în frumusețe ca o baclava în sirop. După fiecare pagină citită îți vine să bei un pahar cu apă; la Georgeta Blendea Zamfir multe peisaje par confecționate din zahăr ars și turtă dulce)

Metoda opusă, mizerabilistă  a primit numele de Exhibarea mizeriei fără o justificare estetică. Creatorii acestui tip de literatură posibil sunt recrutați dintre producătorii inscripțiilor din toaletă. Sunt mândri de grosolănia lor, de obscenitatea, de blasfemia etalată în orice frază (lui Ovidiu Băjan i se dă o singură dată dreptate,  atunci când constată că ”poezia sa duhnește a alcool și căcat”. Fraza de fals acord e continuată într-un Do strident: ”Este și concluzia criticului, care însă, paralizat de prejudecăți, nu ar fi îndrăznit să formuleze atât de tranșant.”

Alte forme de abuz, nemarcate în prefață de Alex Ștefănescu, le-am cules din cele 250 de pastile critice. Ratarea metaforică, prozaică, simplistă, învechită. Analfabetul. Critica obscură, suprasimbolică, de guguștiuc delicat.

•    Abuzul de metaforă: Dorin Almășan – ”niciunui alt poet nu i-a mai trecut prin cap să compare răsăritul soarelui cu o erecție! Ne întrebăm îngroziți cu ce anume ar putea fi comparat apusul…”; Ion Antoniu liricizează o enigmatică vulvă prehensilă
•    Prozaismul -  Gheorghe Andrei scrie în poemul ”Încurcat” un articol de ziar
•    Chinuirea cititorului care îmbătrânește, se cocoșează, simte că timp de o manvatara va fi pacientul unui Gulag textual (Roxana Gabriela Braniște,Petre Bucinschi, Ioan Buduca)
•    Scriitorii fără complexe – folosesc stiluri învechite de secol XIX, cu poncife abandonate (Ionel Câmpeanu, Emil Dogaru). Au o retorică ieftină de romanță (Petre Dobrescu). Sunt posesorii unui fel de metafizică de poșetă (Rafila Radu).
•    Plictiseala amintirilor personale, a amănuntelor lipsite de semnificație la majoritatea scritorilor selectați. De altfel, este un bun criteriu de comentariu al poemelor: Cum mă privește pe mine lumea prezentată de autor, indiferent cât de autentică ar fi, de ce m-ar interesa ceva la care nu am acces. Criticul Alex Ștefănescu este categoric cu vagi rezonanțe maioresciene:  ”un scriitor autentic  se preocupă nu de sentimentele pe care le investește într-un text,  ci de sentimentele, pe care, prin intermediul textului, le provoacă
•    Simplitatea pernicioasă – cel mai adesea simplitatea nu presupune inocență, ci o reprezentare hilar-grotescă a lumii (Alex. Vâlcu)
•    Texte de analfabeți – Alexandru Paul Moldovan prin mulțimea de erori a volumului său a primit o amuzantă nota 4
•    Discursurile de pișcot – cele susținute prin tot felul de conferințe anonime și ulteriorpublicate într-o carte (Ilie Ștefan Rădulescu)
•    Excesul de interpretare – a vedea în text ceea ce nu este în niciun chip evident; fiecare personaj și fiecare situție sunt considerate simboluri ezoterice (Cornel Munteanu)
•    Critica duioasă a lui Miron Țic de la cenaclul Amurg Sentimental

Din păcate, prefața nu conține și câteva dintre criteriile de apreciere ale criticului. Va trebui să fugim la alte opere critice ale domniei sale pentru a vedea ce anume apreciază. Totuși o lectură atentă va surprinde câteva idei literare, nedezvoltate. Fără îndoială, aici este scăderea cărții, condensarea într-un număr  fix de caractere a cronicilor datorată obligațiilor de ziarist a dus probabil la multe eliminări de pasaje savuroase ori la nedezvoltarea unei viziuni critice coerente. Deși nimeni nu mai crede în genurile literare azi, acestea sunt consemnate ca tehnici critice utile. Iată o parafrază în care se reclamă prezența necesară a dramatismului: ”Dacă dramatism nu e, nimic, nu e”. Este amintit G. Călinescu care afirma categoric ”În poezie nu căutăm idei, ci lirism”. Proza nu trebuie să fie exclusiv prozaică, altfel ”intră în categoria istoriilor pe care și le spun gospodinele când stau la coadă”. E important tonul literar care ”poate salva sau arunca în neant orice text”. La final să consemnez alte două constatări amare ale criticului Alex. Ștefănescu, anume că scriitorii se adresează unui public educat de școala Evenimentului Zilei și că nici măcar premiile literare nu sunt niște mărci sigure de valoare, după cum a constatat răsfoind antologiile de premianți.

Cartea aceasta are o continuare interesantă. În fiecare luni seară, pe TVR Cultural de la ora 21 criticul citește una dintre tabletele sale, iar fragmentele strâmbe le lasă în seama actorilor de comedie. A început ofensiva contra rataților sadea. E oare o poziție singulară lupta contra legiunii aberanților?

Ceva de genu`

Gabriel Mirea

Borges – o viaţă

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

borges

Autor: Edwin Williamson
Editura: RAO
Anul apariției: 2008
Locul apariției: București
Nr. pagini: 836
ISBN: 973-103-452-2
Traducere: Petru Iamandi

Pace și bine!

Este totuna o recenzie cu impresiile de lectură? Poate fi altceva decât o lectură mai avizată, căutând anumite jaloane, reacţii şi stimuli din domenii schematizate mental dinainte (retorică, psihologie, sociologie, filosofie…). Şi, în aceeaşi ordine de idei, este oare o biografie altceva decât un melanj de confesiune, impresie de lectură şi bârfă?

Acum, de ce trec de la recenzie la biografie şi las în zona interogativului aceste două noţiuni? E în natura câmpului lor semantic de a fi mai mult decât suma termenilor descriptivi conţinuţi, altfel spus, sunt şi altceva decât afirmă categoric dicţionarele.

O recenzie este oarecum o lectură a realităţii la puterea a treia. În cazul de faţă Borges dublează realitatea, atunci când n-o mistifică artistic, Williamson ia în considerare alături de realitatea propriu-zisă, istorică şi acest aşa-zis „univers borgesian”, dar şi unul de natură socială, psihologică, comportamentală reconstituit din mărturii ori din gesturi publice. În sfârşit cartea rezultată Borges – o viaţă a ajuns sub ochii mei de cititor pus imediat în faţa unei dileme. Cine ce a scris şi câtă realitate se ascunde în acest tom respectabil?

Îmi pare că lectura unei biografii ar avea ca scop fie cunoaşterea aprofundată a scriitorului Borges în cazul de faţă, fie contactul cu un model de existenţă, scriitură, filosofie… Corespunde acestor două deziderate cartea lui Williamson? Dar există vreo biografie care să reuşească deplin în modelarea ori înţelepţirea cititorului? Din acest punct de vedere orice biografie este destinată ratării aşa cum ratează integral şi lingvistul cu definiţiile sale şi scriitorul cu omiterea unor elemente din realitate şi toţi ceilalţi care-l iau pe scriitor de mama înţelepciunii. De aceea am senzaţia că valoarea unei biografii trebuie măsurată prin modul în care s-a apropiat de cele două idealuri ale sale, părţile realmente formative şi informative.

Care-i modelul scriptural propus de Borges? Cred că în primul rând trebuie să amintesc de proza sa scurtă de natură simbolică. Cînd spun Borges, mă gândesc involuntar la interpretarea lumii ca o bibliotecă imensă, la sinesteziile unice moderne care asociază nu numai senzaţii între ele, ci şi forme diverse de raţiune ori inteligenţă. Apoi trebuie să vorbesc de Borges poetul, deşi am senzaţia că impactul lirismului său (să zicem poemele sale de tip milonga) poate fi resimţit doar la lectura în limba spaniolă. De altfel, renumele lui de poet în spaţiul literar românesc nu pare bine configurat, ce e drept o traducere a versurilor sale de Andrei Ionescu a apărut abia în 2005. În sfârşit, nu trebuie uitat Borges exegetul ori psihanalistul propriilor tenebre care a propus fie prin pilde, fie prin meditaţii asupra unor simboluri supraegotice de tip naţional ori cultural interpretări stranii care resuscită misteriosul în aşa-zisele locuri îmblânzite raţional de ştiinţă.

În ceea ce priveşte cunoaşterea vieţii şi operei lui Borges, această monografie pare utilă în special celor care i-au citit înainte opera şi l-au acceptat fără rezerve. Cu toate acestea, Williamson mizează pe cititorul neiniţiat şi de aceea va realiza numeroase preview-uri cu majoritatea operelor borgesiene. De altfel strategia scripturală a autorului englez a presupus cu certitudine dificile şi numeroase cercetări. El integrează aceste mini-rezumate în cursul povestirii vieţii lui Borges şi caută în ele rezonanţe biografice. Este adoptată astfel o anumit tendinţă modernă a biografismului de a nu mai separa opera de viaţa scriitorului, ci de a puncta observaţii critice atunci când o anumită piesă a fost realizată. De altfel este o metodă mai facilă de străbatere a unei opere întinse – un autor, cât de prolific! – ceea ce nu este cazul cu Borges – îşi dă totuşi şi el obolul şcolii vieţii.

Dezavantajele metodei apar în faptul că sunt amestecate elemente narative relativ uşoare la lectură – poveştile amoroase, amintirile juvenile, proiectele şi realizările personale – cu elementele mai greu de decriptat, să zicem forme de exegeză ori paralele culturale. Este o carte din această perspectivă şi pentru specialişti şi pentru amatori, dar fără să aibă o delimitare între cele două tipuri de lecturi. Şi un alt dezavantaj ar fi dat de interpretarea biografică a operei care omite criteriul esenţial în literatură – noţiunea de valoare. Sunt toate scrierile lui Borges egal de bune? O astfel de impresie o sugerează cartea lui Williamson. Dar poate rostul unei biografii nu este acela de a săvâşi interpretări valorice, ci este mai degrabă un muzeu vital în care se încearcă reconstituirea obsesiilor, cauzelor, ideilor care au dus la operă. Chiar dacă anumite exponate vor fi ulterior ocolite de public, muzeograful totuşi le menţionează în ideea că orice nou-venit, simpatizant al lui Borges, va avea pretenţia de a şti tot despre acest scriitor şi că tocmai în operele neimportante, neluate în seamă s-ar putea afla esenţa borgesiană. Mă gândeam că acest om alegoric al lui Borges aflat prizonier într-o bibliotecă infinită devine el însuşi sursa altor biblioteci.

Acum o să încerc să punctez câteva repere ale biografiei realizate de Williamson din foarte bogata sa sursă de peste 700 de pagini. Astfel, în prefaţa scrisă de el în 2002 găsea la un moment dat că în textele lui Borges sunt cuprinse idei precum „caracterul arbitrar al identităţii personale, subiectul descentralizat, moartea autorului, limitele limbii şi ale raţionalităţii, intertextualitatea şi natura construită şi relativă a cunoaşterii umane”. Tot acum, arată o obsesie fundamentală a lui Borges: „reprezintă scriitorul adevărata sursă a invenţiilor lui sau acestea nu fac decât să reflecte tipare care se repetă la nesfâşit în întreaga literatură universală?”

Deşi cartea are cinci părţi la care se adaugă o mulţime de note şi bibliografii – este cred un bun model al genului pentru o teză de doctorat – totuşi ea ar putea fi restrânsă la genealogia lui Borges pe de-o parte şi la iubirile eşuate şi cărţile lui Borges.
În ceea ce priveşte familia – mama sa provine dintr-o familie criollo ilustră argentiniană, iar tatăl său era fiul anarhist al unei văduve englezoaice şi autorul unui singur roman, El Caudillo. Numele integral al lui Borges era Jorge Francisco Isidoro Luis. Copilăria şi-a petrecut-o în cartierul argentinian Palermo din Buenos Aires şi a avut o singură soră, pe Norah. A învăţat în particular până la intrarea la liceu. Din păcate nu şi-a terminat studiile liceale din cauza mutărilor succesive ale familiei sale din Argentina în Elveţia, apoi în Spania prin diferite locaţii. Cu toată puţinătatea studiilor sale, după ce a devenit celebru a primit titlul de Doctor Honoris Causa şi posibilitatea de a fi profesor universitar ori invitat din partea a numeroase universităţi prestigioase.

Tatăl său a orbit ca şi el în jurul vârstei de 50 de ani, cecitatea dovedindu-se astfel în familia Borges ereditară. De asemenea tatăl său a încercat să-l iniţieze în probleme amoroase ducându-l la un bordel – cum era o anumită tradiţie burgheză argentiniană – dar experienţa se va dovedi aşa traumatizantă pentru Jorge Luis încât va suferi de pe urma ei în raport cu majoritatea viitoarelor sale iubite.

A fost la un moment dat unul dintre conducătorii avangardei literare – spaniole – prin mişcarea Ultra – şi argentiene – unde a înfiinţat ziarul Proa. Distanţarea de mişcarea avangardistă s-a realizat şi datorită ideii sale că un ultraist autentic trebuie să se diferenţieze de toţi ceilalţi membrii ai grupării, că trebuie să aibă o voce originală. Obsesia asta îl va duce cu timpul la a căuta originalitatea proprie, dar şi aspectele comune, în raport cu orice creator.

Femeia care-l va obseda toată viaţa, deşi l-a părăsit repede în calitate de iubit, a fost o norvegiană naturalizată în Argentina, scriitoarea Norah Lange. Va încerca s-o substituie ulterior prin multe alte iubite, dar în fiecare relaţie va eşua de-a lungul câtorva decenii. Paradoxal devine un fericit amorez la bătrâneţe când la vârsta de 70 de ani o va cunoaşte pe Maria Kodama cu o jumătate de secol mai tânără cu care se va căsători foarte târziu şi îşi va petrece ultimii 15 ani de viaţă într-o stare semiclandestină.

Este înmormântat în cimitirul elveţain Plainpalais din Geneva.

Iată nişte versuri de Borges:
„Un om se află dincolo de uşă,
alcătuit din timp şi iubire.
E singur. Toate lucrurile lumii
le-a plâns la Buenos Aires.”

Să adaug şi câteva titluri de cărţi ale lui Borges alcătuite din nuvele şi povestiri: El Aleph, Cartea de nisip, Cărţile şi noaptea, Tigrii albaştri, Raportul Dr. Brodie. Pentru ediţiile în limba română sunt recomandate fie Opere, vol. 1-3 din 1999, fie Proză completă, vol. 1-2, din 2006 în traducerea lui Cristina Hăulică, Andrei Ionescu, Darie Novăceanu sau Irina Dogan.

Nu s-ar cuveni să omit câteva dintre ideile lui Jorge Luis Borges:
- îşi îndemna prietenii din avangardă ca fiecare să scrie un poem despre cartierul său şi să realizeze o antologie a oraşului Buenos Aires – cred că ar fi o măsură bună şi astăzi printre poeţii urbani români;
- susţine că fericirea este incompatibilă cu credinţa în neantul sinelui – când suntem fericiţi nu ne putem închipui starea de nefericire;
- dragostea este antidotul obsesiei de sine şi a solipsismului (se considera un fel de nebuloasă care pluteşte deasupra unei mări de iluzii);
- teoria virtualităţii care postula convingerea că anumite evenimente de ordin mental sau emoţional ni se par mai reale decât obiectele imediate ale percepţiei din lumea materială.

La sfârşit mă gândeam că această biografie realizată de Edwin Williamson este totuşi un eveniment editorial de primă mărime pentru fanii lui Borges. Probabil că dilema biografului cât timp şi-a scris cartea a fost dacă a reuşit să prezinte scenele reale ale vieţii lui Borges sau a realizat doar reconstituiri depărtate de realitate în ciuda documentelor. Dar cum până şi autobiograful îşi falsifică involuntar viaţa, de ce am cere unui cercetător literar mai mult?

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/borges-o-viata/

Spaima de literatură

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

spaima de literatura

Autor: Ana Blandiana
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2006
Locul apariției: București
Nr. pagini: 300
ISBN: 978-973-50-1099-7

Pace și bine!

În această carte de articole şi interviuri din care am citat de o mulţime de ori în cursul ultimelor săptămâni există răspunsuri pentru numeroase nedumeriri şi dileme din sfera poeziei, culturii, relaţiei creatorului cu sinele sau cu exteriorul. Câteva articole sunt citabile aproape integral şi în acelaşi timp se dovedesc demne de o antologie a teoriei literare româneşti: „Viteză”, „Acest viciu nepedepsit”, „Cântecul uitat”. Pentru o mai bună înţelegere a textului blandian, am urmărit în carte două structuri: poezia şi receptarea ei.

I. Căutarea Poeziei
Creatorul de azi uneori nu îşi mai explică relaţia sa artistică doar printr-o artă poetică – deseori răstălmăcită în toate felurile – ci printr-o suită de articole critice, urmare a unei presiuni mediatice puternice şi mai ales unor grave neînţelegeri.

Spuneam de articole citabile integral. Iată, în „Viteză” autoarea afirmă că scrisul presupune o anumită constanţă, că abilitatea în exprimarea ideilor literare nu o poţi căpăta decât printr-o lungă fidelitate în faţa foii de hârtie. Mi-aduc aminte de un îndemn al Maicii Tereza care zicea că are aceste idealuri: rugăciunea din care se obţine credinţa din care apare iubirea pentru care trebuie să slujeşti continuu. Aşa e şi cu poezia, cine iubeşte şi crede în poezie, trebuie s-o oficieze continuu. Mai mult, această permanentă corvoadă duce cu timpul la o viteză de gândire substanţial diferită faţă de cea a poeţilor amatori şi s-ar părea că între un geniu şi un om talentat nu este până la urmă decât o diferenţă de viteză de gândire.

Pe de altă parte, poezia nu poate fi o activitate în sine, o meserie la fel ca oricare alta, ci o obsesie care presupune mari conflicte interioare. Poezia presupune o stare de graţie, moment care vine rar, intensitate la care nu se poate trăi tot timpul, „un superlativ scăpat de sub control, al unei tensiuni intelectuale”. Căutând o formă de plasticizare a acestei stări de graţie o închipuie sub forma unei suite de fulgere fără legătură între ele care fascinează şi sperie totodată. Este o formă vizionară, un punct în care se adună esenţele, nu o tocmeală oarecare de versuri sau o înşiruire simplă de întâmplări. Nu tehnica poetică este esenţială pentru realizarea unui mare poem, nu vocalele, nu muzica, ci sensurile trebuie mlădiate într-un mod armonic.

Idealul unui poet vizitat de starea de graţie este să realizeze un text cu mai multe niveluri de percepere, de aceea poeta nu adoptă definiţia poeziei ca un joc, ci are o concepţie mai gravă, se simte responsabilă faţă de cuvinte aidoma unui constructor faţă de clădirea sa. În altă parte, Blandiana crede că poezia dificilă nu este aceea care are cuvinte greu de înţeles, regionalisme, neologisme tuşante, ci acel text ale cărui semnificaţii nu pot fi epuizate indiferent de numărul de lecturi şi de interpretări.

Furcile caudine ale poetului sunt de obicei exprimate prin sentimente negative. Astfel, disperarea şi îndârjirea cu care poetul scrie, deşi este conştient de perisabilitatea acestor încercări în timp, „aşa cum femeile nasc, cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva”. Patetismul prin care îşi pune sufletul pe masă fără să ţină cont de consecinţele şi riscurile gestului. Sau regretul de a fi pierdut o mulţime de ani datorită lecturii şi cere şăgalnic ca aceştia să-i fie suplimentaţi. De altfel constată un conflict ireconciliabil între scriitorul şi cititorul din sufletul unui poet: „primul este obligat să-şi trăiască propria viaţă, unică, revelatoare, celălalt este mereu dispus să alunece spre alte vieţi. Primul îşi este suficient sieşi, celălalt are mereu nevoie de alţii; primul este revoltat şi egolatru, celălalt supus, dornic de a fi stăpânit”. Curat Yin şi Yang… După cum vedem suferinţă şi înfruntare. Când tentaţia unei cărţi bune, cufundării în baia de viziuni, când chemarea naturii şi a lumii reale cu însoririle şi întâlnirile imprevizibile. Dar în acelaşi timp şi dezolant de lentă, de fără de contur în raport cu lumea unei cărţi – care curge egală sieşi, oferind rapiditatea ideii, nume peisajelor ori zbuciumelor sufleteşti, palpitul întâmplărilor, ascensiuni şi prăbuşiri grozave sentimentale. Nu se spune degeaba că lectura e un drog, ce e drept cu viziunile altora. În fond acei ani de lectură sunt pierduţi de toţi, numai că în alte domenii decât cititul. Iniţierea costă timp.

În această antologie articulară sunt propuse mai multe clasificări ale poeţilor. Astfel relaţia dintre lume şi scris este văzută ca o prismă triunghiulară: „există scriitori care au contemplat lumea aşa cum era ea, alţii care s-au iluzionat că o văd aşa cum ar fi dorit-o şi alţii care au încercat să o schimbe”. Undeva prin teoria literară există această distincţie între poeţi ai metamorfozei, poeţi ai transfigurării şi poeţi ai intensităţii. Sau după curaj scriitorii pot fi încadraţi în două categorii antagonice: scriitorii care pretind că oglindesc lumea şi cei care mărturisesc că nu se pot oglindi decât pe ei înşişi. În fond aceste distincţii sunt necesare pentru a-ţi defini propriul comportament, cred că orice personalitate suferă de complexul distincţiilor şi le utilizează în ciuda aspectelor maniheiste. Poate că poezia este o formă de halucinaţie în care pescuieşti fie în apa tulbure a propriului sine, fie arunci năvodul şi scoţi fiinţe stranii din oceanul realităţii. În fond, sunt forme halucinogene şi proiecţiile poetice zise realitate de genul prevestirii unei lumi mai bune, locuite doar de români sau de oameni civilizaţi ori drepţi, refuzându-şi accesele de răutate. Poate că însuşi limba este o formă halucinogenă, întrucât numind refuzăm lucrurilor anumite aspecte. Poezia este astfel o luptă de la graniţa cuvintelor, o încercare de a împinge sensurile dincolo de zona semnificată, de a recupera fie şi parţial din nenumitul unui lucru. În acest sens, iată un vers din Bacovia obsedant pentru Ana Blandiana – „se părea că exist şi chiar mă speriam că exist”.

De fapt asta şi susţine poeta Blandiană prin adoptarea pe flamura sa poezescă a simbolului tăcerii. Ea spune că o poezie este făcută nu numai din versuri, ci şi din tăceri, din pauzele dintre cuvinte. Că rostul poeziei este de a restabili tăcerea într-o lume care a ajuns gălăgioasă şi excesiv de vorbăreaţă. De a repara morile stricate. De aceea „o poezie filosofică nu este una în care se spun fraze înţelepte, ci una în care acestora li se preferă tăcerea”. Acum această tăcere poate avea diferite înţelesuri, – of! nici tăcerii nu îi putem tace sensurile! – şi eu am preferat să o înţeleg ca acea parte din lucru neexprimată prin cuvinte. Prin tăcere se poate exprima însă şi nevoia de contemplare ori cea subterană de adunare în propriul sine aşa cum apele uzate de realitate revin proaspete şi pe tăcute din măruntaiele pământului. De altfel, azi idealul în poezie a ajuns „să exprimi cât mai puţin şi să sugerezi cât mai mult”.

Poezia înseamnă şi recunoaştere. Ea reaminteşte aspecte pe care le ştiam parcă dintr-o altă viaţă. Ea îşi arată o altă perspectivă nebănuită şi mai ales îţi spune delicat despre fragilitatea, monotonia şi limitarea propriei perspective. Şi totuşi ea nu spune, ea nu gândeşte, dar provoacă uneori la erupţii de gândire care în avântul spre înalturi uită de învelişul magmei de odinioară, de faptul că poezia constă exclusiv în acel înveliş. De aceea „uneori a gândi poezia înseamnă a nega poezia”.

Poezia. Este un răspuns dat lumii, nu o întrebare, aşa crede poeta Blandiana şi acest statut afirmativ o indică drept o formă de opţiune, de eliberare. Prin citirea sau realizarea de poezie accesăm imediat o formă de libertate radicală, de refuz al acestei lumi în favoarea unei forme onirice. De aceea atunci când este intervievată asupra stării până la care poţi fii poet i se pare o copilărie să se fixeze creativităţii termene şi limite de vârstă. Libertatea imediată şi starea de graţie sunt indiferente la ridarea, necoacerea sau reumatismul unui corp.

II. Receptarea culturală.
Până la urmă ce vrea un creator? Fie să-şi înţeleagă arta, fie să-i fie înţeleasă. Din acest punct de vedere Spaima de literatură este o carte despre comprehensiunea artistică. Este totodată o încercare de a expune posibilele valenţe literare ale unui text. Poate din această pricină Ana Blandiana resimte acut diferenţa dintre a privi şi a fi privit, dintre actor şi spectator, dintre poziţia centrală şi cea marginală. Lumea care priveşte însă înspre poetă, lume a deformărilor şi a acidităţilor, lumea antipoescă o defineşte ca lumea lui Caragiale. În acest sens, apare consideraţia că o astfel de lume nu poate fi părăsită – nu datorită datelor de naştere ori formative – ci pur şi simplu fiindcă ea reprezintă exteriorul, alteritatea. De aceea nu se poate părăsi lumea lui Caragiale, ci în cel mai bun caz se poate încerca o schimbare a ei, o educare în plan estetic. În continuare am încercat să identific câteva forme de alteritate, atât negativă cât şi pozitivă astfel:

1. Formele de alterare ale lumii carageliene încep de la întrebările de meşteşug din interviurile poetei – dacă scrie greu sau uşor, dimineaţa sau noaptea, cu sau fără inspiraţie, la masa de lucru sau pe genunchi, singură sau între oameni. De fapt, astfel de întrebări nu au sens, dar pornesc din convingerea că „totul poate fi aşezat gospodăreşte într-o formulă”. De aceea reporterul suferă întotdeauna o firească dezamăgire atunci când realizează că scrisul în sine nu are un caracter miraculos, feeric sau nu presupune numeroase retorte ori procedee alchimice.

Într-un alt articol, revenind la scormonitorii biografici autoarea constată aspectul superfluu al întreprinderii lor deoarece selectează ca importante evenimente din viaţa autorilor ignorate ori refuzate de aceştia în opera lor. Lipsa harului critic este mascată de biografism.

2. O altă formă până la urmă negativă este obsesia pentru un mare premiu literar – de pildă Nobel. Ana Blandiana constată că la americani este un premiu important printre altele, în timp ce la popoarele mici devine o expresie a frustrării provincialului. Mai mult, astfel de premii nici nu au legătură cu opera, ci mai mult cu biografia neesenţială a autorului.

3. Cumva în prelungirea ideii premiului important sunt şi criteriile care intră în reţeta succesului brut de azi – sfidarea publicului, şocul, persuasiunea, scrisul mult şi continuu, agitarea neîncetată a conştiinţei cititorului. Totuşi în raport cu timpul, aceste ingrediente se dovedesc inoperante. Publicul va fi sfidat ori agitat de alţi scriitori în viitor, va surfa pe alte valuri mari de scriitură, se va lăsa sedus de noi formule estetice ale momentului. Alteritatea constă aici atât în fanatizarea publicului cât şi în uşurinţa cu care acesta abandonează şi uită.

4. Forme deviante pot fi găsite şi în încercarea scriitorilor de a-şi gratula propriul curent sau deceniu cu laurii victoriei estetice, ignorând că au existat în acelaşi secol şi alte decenii ori curente cu o îndreptăţită valoare. Astfel de atitudini voit radicale indică de fapt egocentrism, o formă de izolare, de cerc provincial „dotat cu critici care nu-şi citesc decât congenerii şi cu stele care nu se văd decât din interior”.

O astfel de concepţie are totodată pretenţia realizării adevăratului realism, ignorând diversitatea şi imensitatea lumii. De aceea ar trebui să fie acceptată ideea că „orice literatură din lume este prin însăşi definiţia ei, fantastică”, deformatoare.

În altă parte a cărţii, evoluţia artei nu este înţeleasă ca o formă de progres. O astfel de identitate lingvistică ar avea drept consecinţă negarea locului de cel mai mare poet al lumii acordat până azi lui Shakespeare sau plasarea expresioniştilor ca artişti mult mai importanţi decât de pildă Leonardo da Vinci.

5. Uneori alteritatea are şi aspecte pozitive. Astfel, Ana Blandiana afirmă că oamenii comunică nu idei, ci nuanţe şi iată cum tălmăceşte cromatic un cunoscut proverb: „Nimic nu este nou sub soare, cu excepţia nuanţelor”. La o altă pagină îşi prelungeşte astfel acest gând: „nu e greu să fii nou, e greu să fii etern”. Nuanţele sunt caracteristice vorbirii, dar prospeţimea lor în timp rămâne de dovedit doar prin har.

6. Tot între valenţele pozitive este receptarea de tip muzical pe care autoarea o numeşte o dovadă auditivă a existenţei raiului. Mai mult, mă gândeam că raiul ar trebui căutat şi cu dovezi din zona simţurilor intermediare umane (auz, gust, miros), nu numai al celor extremiste (văz, pipăit).

7. Mesajul literar ajunge doar la cei care vor să fie salvaţi, la cei sensibili, la cei iubitori de frumos. Literatura „nu este nici armă, nici instrument de făcut curăţenie” cum ar dori-o pamfletarii sau satrapii literari. Ana Blandiana ştie în mod categoric că „îngerul exterminator nu va salva niciodată omenirea”.

În urma acestui demers critic bicompartimentat, Spaima de literatură se dovedeşte o fantezie asupra poeziei, o încercare de înţelegere artistică, o artă poetică supradimensionată. Poate fi uşor monotonă prin fragmentarea în articolaşe, ca şi prin inserarea unor părţi de interviu cu vădit caracter desuet. Sunt şi numeroase truisme, fraze doar bine scrise, dar cu toate astea e o carte din care se poate cita mult şi consistent. O vădită izbândă blandiană.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/spaima-de-literatura/

Literatura română în postceauşism. Eseistica. Piaţa ideilor politico-literare

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

literaturainpostceausism3

Autor: Dan C. Mihăilescu
Editura: Polirom
Anul apariției: 2007
Locul apariției: București
Nr. pagini: 536
ISBN:  978-973-46-0433-3

Pace și bine!

Dan C. Mihăilescu stabileşte în acest al treilea volum din literatura postceauşistă o distincţie între Nicolae Manolescu, care face critică literară chiar şi când scrie despre autori de demult, şi Eugen Simion, care îşi arată stofa de istoric literar chiar când scrie despre contemporani. Sunt accentuate opoziţiile deschidere – închidere, sugestie – constatare. Lucru care m-a făcut să mă întreb care-i metoda mea de a prezenta o carte? O transform în fluturi sau în cărămizi? Ce simte oare cititorul meu – că e martor la un botez sau la o îngropare?

Cred că depinde de bunăvoinţa şi de lupa cu care priveşte evenimentul numit recenzie. Bunăvoinţă fiindcă spune Dan C. Mihăilescu sunt o mulţime de comentatori care privesc la anumiţi autori numai partea plină a paharului: realizările, vitejiile culturale, în timp ce altora le arată doar jumătatea goală a paharului: colaborările, inexactităţile stilistice, conformismul, partea de ţărână umană. Această bunăvoinţă cu colţi este vizibilă, conform spuselor criticului în majoritatea istoriilor literare* de azi.

A doua condiţie de care aminteam era lupa cititorului. Aici sunt atâtea filtre de contorsionare a realităţii literare încât teoretic nu ar trebui să pui mâna pe condei, întrucât dacă vei scrie în cheie psihologică vei nemulţumi ontologii, dacă vei avea o abordare tehnicistă se vor supăra fantaştii, dacă vei tenta polivalenţa, se vor supăra monovalenţii tuturor doctrinelor. Oricum o dai, tot trebuie să găseşti persoane care te vor măcina cu voluptate şi vor decreta că eşti greşit încă de dinaintea naşterii. Trecând de puseul acesta pesimist, vizibil din plin însă în volumul III de eseistică postceauşistă la anumiţi autori, constat că sunt propuse aici două perspective importante, de altfel răstălmăcite, deghizate de critic în mai multe rânduri: una analitică care merge spre o solidă sinteză şi una speculativă care umblă disperată să-şi înlocuiască picioarele de lut cu altele mai solide. Analiză, sinteză, iată cele două perspective pe care le putem aplica cărţii noastre. În acest sens, Dan C. Mihăilescu are o voce dublă care ţine cont de spaţiul jurnalistic iniţial. Atunci când îşi publică recenzia într-un cotidian literar generos tipografic, îşi permite digresiunea, citatul multiplu, asociaţiile, naraţiile digresive. În acelaşi timp, probabil ca o sursă de subzistenţă paralelă a criticului, există şi colaborarea cu suplimentul Ziarul de Duminică unde spaţiul iniţial era mult mai mic, de aceea nu vor exista decât eboşe ale etapelor enumerate înainte, accentuându-se totuşi pe digresiune, pe portret şi în rânduri care nu pot fi decât sintetice pe conţinutul cărţii analizate. Avem prin urmare două tipuri de cronici – una festivă, însoţită de curteni citate şi opinii critice şi una lucrată în filigran, pseudospartană. O cronică epopeică şi o cronică într-un vers.

Trecând acum spre abisul perspectivelor multiple, observ că personalităţile literare alese sunt privite în general cu simpatie, uşor hiperbolic, superlativ în mod subtil. Despre Horia Roman Patapievici ne spune că a scris o carte de citit ca pe ace. Evident joacă dublu, vizând atât aciditatea cât şi fascinaţia cărţii. Despre acelaşi autor afirmă că are trei daruri esenţiale pentru un eseist – darul formulei memorabile; darul verdictului lapidar / lapidant; darul pragmatismului.

Această atitudine afabilă, amicală, recunoscătoare literar contrastează flagrant cu viziunile negre ale autorilor. Acelaşi H.R. Patapievici are o viziune de coşmar care poate duce printre altele la sinucidere. În ultimul deceniu al secolului trecut s-a manifestat un grupuscul de cioranieni comportându-se asemenea unor corbi vorbitori. Mihai Şora accentuează dezamăgit pe felul băşcălios al românului şi de aici comportamentul său lălâu, refuzând responsabilităţi. Ovidiu Hurduzeu crede că postmodernismul în formele sale multiple – poststructuralism, feminism, multiculturalism – a contribuit la reducerea individului. Dintr-o fiinţă autonomă şi responsabilă, omul a devenit slab şi dependent, lipsit de capacitatea de a înţelege lumea şi cu atât mai puţin de a o schimba. Tot el inventariază libertăţile câştigate de societatea modernă, în raport cu „figurile de autoritate politică şi morală (familia, Biserica, statul, etc.), cu constrângerile interioare şi exterioare (prejudecăţi, pasiuni violente), cu obstacolele naturale (natura, corpul omenesc)”. În acelaşi timp însă oamenii au devenit sclavii altor forme şi coduri. Mihaela Cristea intră cu armele logicii în paradoxul bazei creştine – iertarea duşmanului ajungând ca în trei propoziţii să-şi nege credinţa – „este creştineşte să ierţi, dar cine ne spune până unde merge uitarea? Cei pe care tu îi ierţi nu ştiu adevărata încărcătură a acestui gest, căci altfel nu ne-ar polua zilnic cu atitudinile şi gesturile lor. Şi atunci de ce să iertăm – numai ca să dovedim că suntem creştini?”

Evident, cu un critic destul de alunecos ca Dan C. Mihăilescu, a cărui mare grijă este adăugarea a cel puţin un bemol la partitura critică, care evită stridenţele şi năravul sfruntării adolescentine, lucrurile nu pot fi puse numai în termenii alb-negru. Temporizează, coteşte, e greu de prins. Este un portretist de seamă? Dacă eşti înclinat să răspunzi afirmativ, constaţi că trece spre zona comparatismului. Înainte însă de a-şi arăta muşchii a şi fugit spre liste de scriitori, iar de acolo când o taie spre istoria literară, când spre fraza eseistică. Procedeul se dovedeşte însă deseori obositor şi pe deasupra nu reuşeşte să prindă nuanţele cărţii analizate decât în subsidiar. Îi reproşează lui Manolescu ceea ce este de fapt o privire în oglindă – indiferenţa faţă de tot ce ţine de metafizica actului literar. La care aş adăuga evitarea cu orice preţ a teoriei literare, domeniu care probabil în ziaristica culturală nici nu e amintit din motive de marketing. În schimb e foarte atent la cine iese bine din examinarea critică a istoriilor literare, cine lipseşte, cine este prezentat şi cum, care este ponderea ori dimensiunea prezentării. Marchează de pildă la Alex Ştefănescu modul de alcătuire a comentariilor – „formula epatantă de introducere, găsirea unui punct de interes în jurul căreia să curgă discuţia, predilecţia pentru portret.” Niciunul dintre aceste ingrediente nu lipseşte din propriile sale recenzii. Rar, dă senzaţia unei gândiri tabelare – vorbeşte la pagina 250 de pildă de secţiunea rezerve & observaţii, utilizează ticul interogativ, titlul provocator, împărţirea în secţiuni critice cărora le lipseşte doar un va urma. Mă întreb dacă nu i se potriveşte şi lui, dar cui nu din ţara noastră aceste cuvinte ale lui Patapievici – „intelectualul român e un excelent Mitică, un irecuzabil băiat bun: el publică opere relativ valoroase într-o lume despre care ştie că este absolut abjectă”.

Lumea abjectă, lumea cioraniană. Prinsă de obicei în bacanale, manele ori în televizorul cu comentatori chelneri. Să vedem ce idei din viziunile decadente de tip Fukayama am întâlnit în cartea Literatura română în postceauşism.

1. Despre poporul român – Corneliu Baba crede că „este cel mai duşmănos faţă de intelighenţia sa din tot Estul Europei, cel mai intolerant. De altfel a şi distrus-o”. Sunt enumerate 5 ieşiri posibile cui îi e ruşine că e român: exilul (B. Fundoianu, sufocat de provincia franceză ce eram); organizarea anarhiei (suflete dornice de o religie nouă – Goga), sinuciderea, ospiciul, autorisipirea în frivolitate (estetică sau politică). Se aminteşte de „binecunoscutul nostru nombrilism care nu cunoaşte decât extremele: narcisismul şi masochismul. Ori ne ipostaziem ca sumă de calităţi şi placă turnantă planetară, ori ne scuipăm otrăviţi în oglindă, acuzându-ne de toate racilele posibile”. Ar putea fi amintit aici şi tradiţionalul nostru „diabet etnic” prin care se anulează din start orice tentativă de coagulare, de unire a eforturilor, aspect vizibil în special la diasporeni.

Iată din cine s-ar compune conform criticului nostru persoanele care pot amenda viziunea de coşmar a lui Patapievici asupra românilor evident în afară de doctrinari, oportunişti şi indiferenţi: incondiţionalii (care se folosesc de lozinci de genul fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea… cui nu-i place, să plece); moderaţii fesenizaţi (elitele să lase politica şi să pună osul la treabă); opozanţii moderaţi (cei care promovează ideea coabitării reciproce); minimaliştii mucaliţi şi cinici (consideră că toate naţiile sunt o apă şi-un pământ, important este contul lor în bancă); maximaliştii resentimentari (să mai fie o revoluţie, să împuşcăm un milion, să radem tot…)

2. Despre Biserică – Cristian Bădiliţă se întreabă retoric ce-i apropie la ora actuală pe preoţii ortodocşi români de elita intelectuală credincioasă? Ce probleme au ei în comun, ce frământări, ce-i interesează la fel pe unii şi pe ceilalţi? Aproape nimic. Cum nu ştiu cartea acestui eseist, nu cunosc dacă nu există şi reversul acestei suite de întrebări: ce probleme au în comun intelectualii şi cum caută ei să se întâlnească cu preoţii? Mihail Neamţu într-un consens paradigmatic crede că în România abordarea marilor teme ale cotidianului din perspectiva creştină este practic absentă. Şi cere cu bună dreptate ca Biserica să nu mai fie indiferentă la plânsul prelungit al dreptăţii într-o ţară care se declară nominal creştină, dar în care plaga corupţiei are cote alarmante.

3. Despre politică – aici este de marcat dihotomia eşicherului politic analizat de Patapievici – „devine acum mai limpede ce înseamnă în mod esenţial dreapta şi stânga în viaţa de zi cu zi. Mă voi rezuma aici la aspectul psihologic. Dreapta caută să impună o tradiţie, stânga încearcă să dinamiteze orice tradiţie. Ordinea stângii este schimbarea continuă a tot ce poate fi imaginabil schimbat; ordinea dreptei constă în îngheţarea schimbării la ceea ce mai poate fi încă păstrat neschimbat. Nevroza stângii –schimbarea cu orice preţ…nevroza dreptei –îngheţarea cu orice preţ a schimbării.” Şi dacă tot vorbeşte în termeni psihologici evident că uiţi că ai de-a face cu un discurs care vizează politica şi începi să-ţi psihanalizezi trecutul şi să te întrebi când ai fost de dreapta, când de stânga. Ba chiar am ajuns să-mi acuz prietenii când sunt nostalgici că suferă de dreapta, iar când îşi fac proiecte de mers la munte că sunt de stânga. Mă rog, iată şi câteva dintre temele politice favorite care privesc românitatea: „continuitatea, omogenitatea, importul formelor fără fond, dar cu sens, ortodoxie şi catolicism, alogenia şi autohtonismul, liberalism versus arhaicitate, tradiţia ca frână sau ambreiaj, model balcanic sau modele occidentale, paseism sau sincronism”. Cred că acela care are răspuns pentru fiecare dintre ele se poate apuca liniştit de politică.

4. Despre cultură – Mircea Vulcănescu considera că „nu peroraţia, ci administraţia e ceea ce ne lipseşte chinuitor, de fapt chiar la modul sinucigaş. Exces de reverie şi frazeologie şi un acut deficit de faptic, de pragmatic”. Şi adevărul este că subcultura are aziinfinit mai mulţi adepţi decât cultura subţire, poate şi din cauza proastei administrări patrimoniale.De altfel Dan C. Mihăilescu marchează în continuare existenţa unui aiuritor hăţiş de impostori, veleitari şi grafomani care i se vâră pe gât criticului literar ca scriitori. Deşi oare ce se aşteaptă de la un public consumator de kitsch, dispreţuit, uitat cu bună ştiinţă pe motive ierarhice. De ce se plânge de potopul de grafomani când în public poetul modern cunoscut este prolixul Adrian Păunescu. În altă ordine de idei, constată că „în noile promoţii mediatice prea puţini au rămas cei pentru care umanul nu se rezumă la scandalos, editorialul nu se rezumă la politic, iar emoţia nu se rezumă la visceralitate”. Ajung interesaţi doar de circul şi bârfa culturii.

Să amintim şi câteva procedee culturale – respectarea political correctness, evitarea maximalismului etic şi alegerea cu penseta doar a părţilor benefice din fiecare biografie (d.ex. să nu vezi la Marin Preda scrierea sa Ana Roşculeţ, ci Moromeţii, ori funcţia sa de director la editura Cartea Românească), să refuzi orice fel de sacralizare a scriitorilor fiindcă apar şabloane, formule stereotipe, etichete, lozinci (Cristian Bădiliţă), să promovezi o continuă criză şi imperfecţiune.

Şi de ce nu, am găsit în dinţii pieptenelui critic şi câteva constatări ale literaturii moderne. Astfel, Cornel Ungureanu evidenţiază faptul că „literatura modernă nu mai trăieşte din euforia aşezării într-un timp şi un loc, ci din aventura în non-locuri”. Şi pac, m-am gândit la seria de romane fantastice pentru copii în frunte cu înnecăciosul Harry Potter. Dan C. Mihăilescu crede că de obicei „debutul prin jurnal este privit cu îndreptăţită mefienţă: cine este autorul, prin ce isprăvi culturale s-a remarcat pentru a avea pretenţia să ne cufunde în subteranele eului său? Să vedem mai întâi construcţia propriu-zisă, structura de rezistenţă, anvergura proiectului arhitectural şi abia apoi structura, ancadramentele ferestrelor…”. Dar despre jurnal, trebuie văzut primul volum al acestei trilogii critice.

În sfârşit, dacă faci istoria literaturii, „eşti obligat să intri în hora axiologiei,a taxonomiilor, a înghiţirii polarităţilor. Eşti obligat să cumulezi tendinţele şi doctrinele antinomice, să corelezi seriile şi grupările, să iei pulsul pieţei de idei, să urmăreşti schimbările de canon, evoluţia orizonturilor de aşteptare, să petreci esteticul cu politicul şi sociologia creaţiei, să punctezi istoria instituţiilor culturale, a cenzurii, a mentalităţilor, a relaţiilor dintre specificul geografiei literare şi directivele politice ale centrului, evoluţia tensiunilor intergeneraţioniste, legăturile dintre dinamica traducerilor (sincronizarea) şi literatura autohtonă”.Sunt punctate toate aceste cerinţe întrucât criticul este nemulţumit că nu le-a găsit reunite pe toate în niciuna dintre istoriile literare* recente apărute în postceauşism.

Mă întreb dacă nu am făcut involuntar o prezentare în care ideile recenziilor au o coloratură desprinsă din zona întunecată a spectrului, evidenţiind în schimb zonele luminoase ale prezentărilor lui Dan C. Mihăilescu. Oricum am avut mari îndoieli în privinţa acestui volum asupra criteriilor folosite de critic între ceea ce este literar şi nonliterar. Sunt pasaje foarte lungi de pură istorie, politică şi politologie, sociologie, biblioteconomie (prezenţe şi absenţe din dicţionare). Dan C. Mihăilescu a dovedit că în numele imposibilităţii separării criteriul estetic de cel etic, pot fi asimilate literaturii o mulţime de opere care erau probabil la orice bibliotecă adăugate altor domenii. Am senzaţia că am revenit la epoca de dinaintea lui Eugen Lovinescu.

* De altfel şi numeşte şase istorii literare importante care nu ar trebui să lipsească din casa unui intelectual – în condiţiile în care ne-am imagina că dispune de bani suficienţi pentru achiziţionarea lor. (Istoriile lui Marian Popa şi Alex Ştefănescu, Lista lui Nicolae Manolescu, Ficţiunea jurnalului intim de Eugen Simion, Enciclopedia exilului literar românesc de Florin Manolescu, Geografia literaturii române, azi de Cornel Ungureanu, Dicţionarul general al literaturii române)

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/literatura-romana-in-postceausism-eseistica-piata-ideilor-politico-literare/

Literatura romana în postceauşism. Proza. Prezentul ca dezumanizare

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

postceausism2

Autor: Dan C. Mihăilescu
Editura: Polirom
Anul apariției: 2006
Locul apariției: București
Nr. pagini: 392
ISBN:  973-681-773-3

Pace și bine!

După primul volum al Literaturii române în postceauşism, apărut în 2004, doi ani mai târziu se ivi şi acest al doilea volet, dedicat prozei, un gen care i se pare lui Dan C. Mihăilescu inadecvat fiinţei, pregătirii şi aşteptărilor sale, disculpându-se astfel subtil de eventualele scăderi ale cărţii. Vedeţi, eu încă din prefaţă v-am mărturisit că mi-am făcut doar obligaţia de cronicar, la ce vă aşteptaţi, la minuni critice, la naratologie, tehnici de compoziţie, textualisme? Mai mult, se defineşte funciar drept un critic de poezie, „impresionist incurabil şi cu fobia teoriei literare”, o persoană interesată întâi de toate de sociologia şi psihologia literară. Evident va constata că în linii mari literatura română actuală se împarte în funcţie de aceste două domenii, părere pe care o va reitera într-un număr mare de recenzii.

Pe de-o parte sociologia (la Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Caius Dobrescu, Dan Stanca, Adrian Oţoiu, Petre Barbu) este ocultată de eticheta unui realism apocaliptic, cu nuanţe groteşti, derizorii, cinice, argotice. Numeşte acest tip de literatura mizerabilism, respectiv forma de evadare la un moment dat din real „prin blasfemie, insurgenţă, mizofilie sau gâlgâit rabelaisian, în gnoză, sex debordant & hăţişuri argotice”. Prin parabolă sau fabulos, prin cinism şi sictir.

Pe de alta, psihologia (predominantă la Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Corin Braga, Dima Bicleanu, Ovidiu Verdeş), cu toate radiografiile Eului: refugiul în trecut şi mitul copilăriei, amestecul biografiei cu bibliografia, proiecţiile egotice de tip mitologic, oniric, simbolic, nevrotic, provocator. În acest sens consider revelatoare afirmaţia sa care duce acest tip de lectură până la ultimele consecinţe: „cartea lui Mircea Nedelciu este un extract de memorie fabulatorie”.

Iată o frază care ar acoperi conform viziunii sale socio-psiho o mare parte din literatura de azi. Aflăm că există „o teribilă, insaţiabilă nevoie de urât şi depresie, de cruzimi vizuale şi de limbaj, de nuditate, cinism, perversitate şi exhibiţionism. Pasiunea etalării mizeriilor. Din sine, din familie, din cartier, din cancelarie. Se poartă minimalismul mizerabilist, ecorşeul şi copiii „fierţi în mămăligă”, orfani sau abuzaţi sexual de părinţi. Copii malformaţi, debusolaţi, irecuperabili dintre maidanele cu eşecuri şi edecuri. La Paris, lumea bună deplânge „deprimismul” şi cultivă parodicul recuperator, în vreme ce în Est ai zice că – nefăcut la bară – procesul comunismului s-a transferat la nivel de ADN şi de etalare suicidară în plan estetic.”

Posibil. Dar există şi alte chei de lectură care oferă perspective ceva mai vesele asupra aceleiaşi contemporaneităţi. Să zicem o realitate de dinaintea fierberii copiilor în mămăligă, copiii normali ori autorii maximalişti. Dan C. Mihăilescu nu prea acceptă însă alte lecturi, întrucât le expediază la capitolul plictiseli critice, grafomanii, gogoşi moraliste ori acrituri filosofice. Nu pot fi decât interstiţii în roman ori disperări doctrinare. Este preocupat excesiv de spectacolul fizionomiilor, de caracterizările de personaj sau de autor, de citate semnificative, de consideraţii asupra epocii literare, generaţiilor, seriilor de autori. Totuşi iată câteva idei desprinse din multele citate ale cronicilor sale. Cum adaugă adesea enervante şi numeroase menţionări de pagină (Ex. vezi scena Dorinei de la 100 ş. urm., mersul Tinei de la pag. 155…), voi aplica şi eu acelaşi procedeu. Cine nu are cartea să mă verifice, să-i fie de bine!
p.47 – I.D. Sârbu (personajul Adam Lendvay): „prostia brutală nu poate fi învinsă decât prin pasivitate. Răul care se bate cu un duşman ce i se opune devine mai puternic; răul lăsat liber, necombătut şi necontrazis devine propria-i otravă”.

p. 48 – „Domnule Lupu, suntem aşezaţi şui şi pieziş în Europa, am ieşit destul de târziu din păduri la lumină, carte, stat modern. Ne lipseşte glanda fanatismului, mai uşor punem mâna pe un sictir sau o îndoială, decât pe o dogmă sau un program, mai ales dacă-s venite din vecini”.
p. 86 – Dan Stanca: „De unde atâta logică la un popor care face naveta între ţuică şi isterie? Iar pe drum eventual o escală la halta băşcăliei”.
Acelaşi personaj, contele Adam Lendvay obişnuieşte ca mulţi alţii să atribuie integral sau plenar o mulţime de sentimente, calităţi sau defecte naţiei căreia îi aparţine. Te întrebi ce le mai rămâne celorlalte naţii; este poate la mijloc o plăcere hiperbolică. Iată un raport de pildă între fenomenul românesc şi cel maghiar: „la voi toate defectele sunt calităţi, la noi toate calităţile sunt defecte… ne completăm ca temperamente şi caractere”. (probabil de aceea ne confundă americanii!).

Acum deşi criticul vorbeşte de o antipatie personală faţă de naratologie, afirmaţia sa trebuie percepută într-o partitură cu mai mulţi bemoli – expresia sa favorită pentru circumspecţie. Utilizează termeni ai acestui domeniu într-un mod insesizabil: realizează corespondenţa între roman şi jurnal (acuză romanul că ar fi un jurnal deghizat şi în consecinţă în anumite cronici va conserva procedeele folosite în cronicile dedicate memorialisticii); vorbeşte de energia locutorie şi de tehnica suspansului, reia trăsăturile romanului postmodern (intertextualitatea, răspărul referenţial şi turbionul temporal-narativ; tehnicism şi ludic asociativ, palimpsestul, ironia). Constată de pildă în romanele lui Dan Stanca prezenţa lythomaniei, respectiv fascinaţia faţă de diferite pietre magice (unghiulare, filosofale, căzute din cer, devenite suflete).

Probabil că toate aceste domenii (psihologia, sociologia, naratologia) mărturisite sau respinse conştient de Dan C. Mihăilescu ar putea fi ignorate în favoarea adevăratului său atu de critic – limbajul. Eliminând reziduul academic al înaintaşilor săi, Dan C. Mihailescu este o sinteză de George Călinescu (prin apetitul pentru descripţii şi biografism, prin etichetele cu iz hugolian sau gongoric) şi de Tudor Vianu (prin atenţia cu care urmăreşte jocul scriitorilor cu limba la diferite compartimente – în argou, în jargonul englezit, în descriptivism, în dialogurile luxuriante ori cu accente agresive de Ferentari). De pildă observă că „la Stelian Tănase limbajul tuturor mediilor sociale e invariabil acelaşi; că e neverosimil şi că autorul se vede şi se aude permanent în locul personajelor.” Dar… la alţi prozatori deprimişti şi mizerabilişti de factura unui Ovidiu Verdeş sau Dima Bicleanu de pildă, se abţine în a face remarci de tip polifonic. Oare limbajul vulgar sau preţiozităţile de tip Cool Girl nu poate genera aceeaşi impresie de monotonie?

Nota de impresionism confesată la începutul cărţii este audibilă la tot pasul. „Agopian este o lume cu un sunet absolut aparte, astfel încât nu cantitatea sau numărul de volume contează în cazul său, ci viziunea.” Sau mă rog viziunile. Şi rămâne de reţinut: lumea Agopian. „Radu Aldulescu este cel mai puternic scriitor debutat în proza românească după 1989.” Ok, puternicul, virilul, cel mai coios prozator (expresia criticului) suferă în acelaşi timp de incontinenţă narativă, de avalanşă fabulatorie. Ca să păstrăm aceeaşi tonalitate argotică Dan C. Mihăilescu crede că unitatea de măsură a prozatorului e testiculul „Are sau n-are?” – prin asta evident înţelege – ca noi toţi de altfel – definirea unei epoci, conturarea unei tipologii, caricaturizarea unei lumi. Iată şi un comparativism care presupune lecturi serioase: „Petre Barbu are un ochi satiric gogolian, dar şi atracţii către fantasticul oarecum bulgakovian, realul e când gros ca talpa de cizmă, când inefabil, gata să decoleze… iar lumea de aici nu e departe de bâlciul cu psihoze din Adio, Europa a lui I.D. Sârbu.” La care operă a lui Bulgakov sau Gogol se referă însă! Şi să consemnez una dintre numeroasele caracterizări – „Stelian Tănase e un amestec enervant (dar şi înduioşător) de cultură şi carierism, de epicureism mercantil şi tacla levantină, cu principii sever liberaliste şi utopii social-democratice.”

Simt nevoia să revin la aspectele sociologice ale criticii sale. La I.D. Sârbu remarcă satira complementară actului critic sau înţelege relaţiile dintre personaje ca aţe păpuşereşti. (Şi mă întreb oare de ce nu are aceleaşi considerente de arlechiniade şi în partea a treia dedicată literaturii egotiste ori rapid pornografice). La Dan Stanca îl atrage parabola, la Gheorghe Crăciun numeşte cu rară intuiţie şi umor de bună calitate toate relaţiile erotice ale personajului Leontina un inventar de bondari prinşi în insectar, iar atmosfera specifică o defineşte drept bâzâit erotoman. Distinge odată cu romanul Exuvii (al Simonei Popescu) între un cititor „amator de puberalităţi maladive, vâscozităţi nimfatice şi „cogito avortat”” şi unul de tip kalokagathic, „preţuitor de frumuseţi senine şi aflat în plin stadiu estetic”. Merită un accent special expresia „vâscozităţi nimfatice” care conform prozatorului Liviu Antonesi ar putea şoca pudibonzii „criticii de afiliere academică”.

Are tentaţia de a sări mereu pe alţi cai decât cei estetici: „când am început să întreb în dreapta şi stânga cine-i A.M.S., ce vârstă are, unde s-a născut, dacă vine din exil, ce studii şi ce profesie are, ce-a mai publicat ş.a.m.d. – mi s-a spus că am o concepţie de cadrist. Şi că vezi Doamne, critica literară are a se ocupa de planul estetic şi nu de mulţimea detaliilor extraliterare. Fals, absolut fals. Să creadă cine-o vrea în estetismul pur, în lucrul-în-sine ori în parthenogeneză; eu unul cred, pardon, în buna vorbă a ţăranului când îi iese necunoscutul în cale: Tu de unde vii şi al cui eşti?” Îi e frică de cărţile de debut fiindcă nu ştie cine este autorul, de unde vine, în ce arie de lecturi s-a format. Crede că sunt cei pertinenţi, cei mai pe undă, criticii congeneri autorului.

Perspectiva sociologică este accentuată în dauna criteriului estetic odată cu această afirmaţie: „A-i cere criticului literar să analizeze Quo vadis, Domine? (a lui Mihai Sin) exclusiv din unghi literar e o perversiune, câtă vreme matriţa ei politico-sociala e de un interes imens.” Câteva zeci de pagini mai încolo într-o cronică dedicată lui Stelian Ţurlea crede însă că suferim „de sindromul Delirul, adică de convingerea că tot ce nu poate să spună manualul de istorie trebuie să spună – pieziş, labirintic, morbid sau delicios de ambiguu – ficţiunea literară”. Dar ce e de înţeles? Să căutam deliruri istorice sau să revenim în matca estetică?

Ce m-a exasperat la Literatura română în postceauşism este obişnuinţa de a cita din alte recenzii, (de ex. la p. 30-32 urmează doar o înşiruire de păreri critice – Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Alex. George), repetarea unei părţi din citatele folosite în volumul 1 la prozatorii autori şi de memorii (I.D.Sârbu), numeroasele digresiuni ale personajelor. Remarc însă tentaţiile ludice dar şi cele serioase ale cărţii, puterea de persuasiune – după primele trei cronici am început să caut prin anticariate ori în librăriile online cărţile recomandate şi chiar m-a făcut să ignor partea financiară a acestui demers. Curios să observ cum funcţionează acest mixaj de vrăjitorie şi fixaţie am analizat la întâmplare o cronică (despre aflăm că a fost iniţial publicată în ziarul de Duminică), dedicată romanului Omuleţul roşu al Doinei Ruşti. Pe de-o parte găsim aspecte biografice (meseria, vârsta, condiţia femeii romancier la 25 şi la 45 de ani, nemulţumirea inexistenţei unor date despre autoare în interiorul cărţii), pe de alta faţetele bibliografice (tema – singurătatea feminină, propusă la sfârşit drept cheie de lectură, caracterizarea personajului principal, Laura Cosea precum şi detalierea sumară a relaţiilor sale cu celelalte personaje, reproducerea unor lungi citate considerate edificatoare prin ele însele şi de aceea puţin explicate, identificarea unui ton cu mai multe modulaţii al cărţii). Este un critic atras în egală măsură de Biblioteca şi Hetaira, de contemplaţie şi virilitate. Deşi am impresia unei redundanţe, cred că merită menţionată la final una dintre opiniile critice despre tipul de critică practicat de Dan C. Mihăilescu: „Ca o carte să ofere motive de entuziasm atât factologului, celui ce reconstituie cu exactitate evenimentele, cât şi împătimitului de efecte şi formule memorabile se întâmplă mai rar şi s-ar cuveni să fie salutată ca eveniment (Gabriel Coşoveanu)

Şi iată dilema propusă de această carte care presupune o multitudine de răspunsuri şi evident de alegeri: „Cum s-ar fi împăcat lilialul metaforic al Medelenilor, lirismul idealizant, sentimental-utopic al Liceenilor (lui George Şovu) cu cinismul avalanşelor argotice, cruzimile de limbaj, tentaţia demonismelor carnale şi narcomane, mahalaua sufletească… cu toată această baie de furie acidă, totalmente sterilă, dezaxată, alienată, a unui mecanism psihologic huruind sarcastic în gol?”

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/literatura-romana-in-postceausism-proza-prezentul-ca-dezumanizare/

Literatura română în postceauşism. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

postceausism1Autor: Dan C. Mihăilescu
Editura: Polirom
Anul apariției: 2004
Locul apariției: București
Nr. pagini: 496
ISBN:  973-681-514-5

Pace și bine!

Poate fi judecat doar estetic jurnalul ca specie? Importă faptul că este de idei, preponderent sociologic sau psihologic? E bine să folosim şi alte criterii – care însă ne duc spre domeniile moralei, istoriei, filosofiei, dreptului? De ce am admite greşeli grave, condamnate de critica literară – cum spune Dan C. Mihăilescu – de genul prolixităţii, schematismului, incoerenţei, emfazei ca forme de autenticitate suplimentară pentru un anume tip de memorialistică, cea a închisorilor? Sunt atâtea forme de suferinţă judecate exclusiv estetic, de ce una particulară să fie acceptată cu derogări?

Trecând de experienţa dureroasă a acestor jurnale, lucru uşor de realizat dacă adoptăm prisma noilor generaţii sau a străinilor, pot fi considerate aceste jurnale drept opere de artă sau trebuie luate în seamă doar ca istorii ale unei culturi negative? Personajul şi autorul se întâlnesc în suferinţă şi de aceea dezvăluirea memorialistică are farmecul unei sincerităţi pe care nicio ficţiune n-o poate atinge. Dar nu ne întâlnim aici cu istoria pur şi simplu care e cantonată în zona documentelor, dovezilor şi mărturiilor? Nu cumva confirmăm literar ceea ce ţine de istorie pur şi simplu? Este adevărat că în orice jurnal există o cantitate însemnată de portrete, de micronaraţiuni uneori foarte bine închegate, de sentenţe şi minieseuri, dar totuşi să nu excedăm în metoda demult consacrată de a considera de exemplu Letopiseţele drept literatură. Şi apoi este totuşi un mozaic literar, materia primă din care se vor ridica „dispreţuitele” romane, poezii, drame. Oare cine are ceva de transmis depăşeşte esteticul? Orice mesaj în afara domeniului frumosului transformă opera în altceva – carte de istorie, e drept la fel de revoltătoare ca şi alte episoade ale umanităţii, tratat invers de drept sau o culegere de erori şi rele-voinţe judiciare, de confesiuni şi interviuri. Ştiu, judecata mea poate părea nedreaptă unui fidel al jurnalelor, dar experienţa suferinţei e integrată printre multe altele azi şi apoi mulţi oameni gândesc doar spre viitor, ignorând orice formă de trecut, idilic sau diabolic – în acest sens Al. Cistelecan vorbea de fabuloasa lipsă de memorie a suferinţei la poporul român. Pe de altă parte, exilând memorialistica din tărâmul literaturii, am ajunge în no man’s land, întrucât istoria ar considera-o prea subiectivă, dreptul mărturie inconsecventă, psihologia o analiză viciată de pragul sinelui. Într-un fel s-ar face astfel jocul celor care nu vor ca aceste memorii să existe sau care cer pur şi simplu ignorarea lor în numele unui viitor care ar refuza astfel orice trecut.

Căutând pe internet lămuriri asupra raportului dintre ficţiune şi memorialistică, am găsit mai multe articole (de exemplu Literatura jurnalelor de Mircea Gheorghe, în Pagini româneşti, iunie 2007) care făceau distincţia între opera de ficţiune şi opera realistă. Memorialistica era astfel „curat” realism, dar la un grad înalt de sinceritate. Prin urmare ar trebui să considerăm fie memorialistica o literatură hiperrealistă, fie realismul o formă indirectă de memorialistică.

Cu aceste ezitări iniţiale, am căutat lămuriri asupra memorialisticii în primul volum asupra literaturii postceauşiste al lui Dan C. Mihăilescu. Am aflat că acum există un conflict explicit între ficţiune şi memorialistică, între literatură şi documentul istoric. Că orice tentativă de valorizare a amintirilor de închisoare este indecentă şi semn de deformare, profesională sau de caracter. „Suferinţa mărturisită nu se cuantifică şi nu se discută din perspectiva podoabelor şi a cosmeticii” (p. 163). Acestui imperativ categoric câteva pagini mai încolo îi este opus un adagiu care spune că „o cerinţă elementară a receptării literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodată nicio afirmaţie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis… a nu decreta ca regulă excepţia…. totul dintr-o operă memorialistică trebuie luat cu precauţie, cu cât mai mulţi bemoli la cheie” (p 63). Prudenţă, îngăduinţă, multă atenţie şi respect, de parcă am vorbi de bibelouri, nu de opere de artă. Îl judecăm pe Eminescu ori pe Shakespeare cât de rece putem, dar faţă de jurnalul lui Nicolae Steinhardt de pildă să ne purtăm cu mănuşi?

De altfel există o disculpare care presupune şi criticii aceleaşi „defecte” în raport cu norma literară ca şi operele studiate cum vedem în prefaţa cărţii lui Dan C. Mihăilescu: „nu o istorie meseriaşă, ca la carte, se va face aici. Nu sistematizarea savantă, nu tematism, psihocriticism şi comparatism, ci o simplă reunire evaluativă, făcută cronicăreşte, din mers. De aici şi riscurile: aerul de improvizaţie, repetarea obsedantă a aceloraşi idei, subiecte şi ticuri stilistice, excesul descriptiv şi digresiunile exercitate în dauna conciziei şi preciziei” (p. 15).

Prin urmare pe Dan C. Mihăilescu nu-l interesează o conturare clară a speciei memorialisticii, articolele acestei cărţi au avut iniţial un destin gazetăresc, ci pur şi simplu constată existenţa unui număr mare de opere de acest tip pe care a căutat să le structureze în 3 zone temporale: 1. evenimentele interbelice cu gruparea Kriterion, legionarii, guvernarea carlistă, Antonescu, 2. experienţa concentraţionară ori judecăţile critice necruţătoare de tipul Monica Lovinescu din timpul comunismului, 3. prezentul postceauşist în care alături de mărturisitorii primelor două tipuri se manifestă creatorii de jurnal de introspecţie, dar şi cei care publică memorii pieptănate în care îşi arată doar faţeta bună, foşti corifei ai comunismului care caută să-şi proclame public imacularea. Pe de altă parte, tipurile de memorii selectate au constat nu numai din memorialistică propriu-zisă, ci şi din cărţi de corespondenţă ori de interviuri, cele din urmă numite elegant eseu conversaţional.

Recunoscând importanţa acestui demers critic, nu cunosc la ora actuală alte cărţi care să încerce o sinteză a memorialisticii contemporane române şi am fost interesat de structura articolelor lui Dan C. Mihăilescu. Există anumite idei fixe în articolele sale, anumite abordări preferate? Ce anume îi atrage atenţia? Pot afirma cu certitudine că în aproape orice articol există aceste teme: faze biografice interesante, bârfe, relaţii cu generaţia, idei, mentalităţi, habitudini, portrete. Deseori propune mai multe tipuri de lecturi, numite fie registre, fie trasee de ajuns în miezul cărţii prin care stabileşte o anume configuraţie a jurnalului studiat.

Astfel, la Alice Voinescu întâlnim o configuraţie istorică, psihologică, socială, la Mihail Sebastian se vorbeşte de un jurnal intim, jurnal de creaţie, jurnal intelectual şi politic, iar la N. Steinhardt face distincţia între jurnalul de fapte şi jurnalul de idei. Marchează tonul şi metodele naraţiunii (nume, curgere a naraţiunii, topografii, acte, hărţi, cronologie) şi este amator de caracterizări de personaje care defilează într-un adevărat labirint de figuri încât ai senzaţia unei invazii de oameni picanţi, descoperiţi la mod hiperbolic. Încercând să arate ce nu este jurnalul lui Ion Ioanid ori cel al lui Mircea Zaciu, aflăm şi care tipuri de jurnal sunt refuzate de criticul nostru – cel de tip vindicativ, de pamflet, de melodramă, de tip moralist-ipocrit.

Am observat la Dan C. Mihăilescu că atras de farmecul unor realităţi disipate, cu un deja conturat aer arhaic, îşi refuză ideea, problematizarea, sensul pentru care a citit el acea carte, gândul tare. Ai senzaţia persistenţei în critica sa a unui mecanism descriptiv şi a unei neexprimate politici corecte. Am simţit nevoia să mă întreb cum a ratat Dan C. Mihăilescu acest domeniu al memorialisticii? Care esenţe i-au lipsit? Probabil sunt sufocante atâtea defilări de persoane, există puţine idei, se degajă un anumit aer de improvizaţie şi frivolitate. Unele articole sunt prea scurte. Nu te lămuresc deloc despre ce e vorba şi conţin prea multă istorie ori digresiuni. Uneori foloseşte termeni impenetrabili unui neiniţiat în istoria şi teoria literară (criterionism, desubstanţiere, butaforie, cazuistică, histrionic, mizofil, veleitar, delabrare, plezirist, agelast, misologie, acromatopsie, ciclotimic, volet). Totuşi punctul forte al acestei cărţi constă în găsirea celor 2-3 aspecte ale autorului şi apoi împodobirea lor cu epitete sau sinonime uşor exotice. Iată câteva exemple:
„Monica Lovinescu a fost judecată zeci de ani în termeni de tribunal moral, de instanţă a conştiinţei literare, o persoană care şi-a desprins ascultătorii cu tonul casant, ricanant, necruţător în verdicte.”
„Laboratorul doinaşian avea nu dogori de Athanor, ci răceala unei săli de autopsie.”
„Cititor excelent, adică specialist în disecţii textuale, Ov. Crohmălniceanu e tipul de critic pedagog, pasionat mai mult de şlefuirea lentilelor, decât de ascuţirea pensetei – îşi observa interlocutorul cu ochii cu care de pildă, Junger îşi studiază colecţia de lepidoptere.”

Foarte rar, Dan C. Mihăilescu caută un algoritm al temelor unui autor. Astfel, Titus Popovici aflăm că ar fi lucrat „după un reţetar comunist prestabilit: pitorescul mediului familial care cuprinde ruralul şi urbanul, proletariatul şi chiaburimea, mahalaua şi aristocraţia de la casină, biserica şi belferimea, ziaristul şi activiştii, doctorul, birtaşul, evreii, ungurii şi nemţii, conflictele interetnice sau dilema tânărului insurgent, camilpetrescianul viitor utecist (eul şi colectivitatea, însingurarea şi angajamentul politic).”

Uneori selectează tale quale anumite consideraţii critice ale autorilor de jurnal. De pildă constată că Nicolae Steinhardt, deşi ajunsese călugăr, totuşi rămăsese la fel de tranşant în privinţa verdictelor critice: lui Adrian Marino nu-i găseşte nimic original şi-l crede lipsit de „acel suflu moral fără de care nu încape critica menită a dăinui”. Petre Pandrea îl considera pe Geo Bogza „incult filosofic, incult în problematica estetică”. Pictorul Mihai Sârbulescu constată amar „că azi e de bon ton să poceşti chipurile. Dacă prezinţi totuşi o figură frumoasă, trebuie neapărat să fii ori ironic, ori dulceag-idilic”.

După acest excurs prin partea critică a cărţii, următoarea direcţie de analiză care mi s-a părut productivă a constat în selectarea câtorva teme mai insistent conturate.

Cultura ar fi o primă temă. Lipsit de şansa unei culturi occidentale datorită condiţiilor de detenţie, Ion D. Sârbu proclamă cu orgoliu Jilava un alt Oxford, iar tăiatul stufului o şcoală iniţiatică similară experienţei yoga a lui Mircea Eliade. Constată lipsa unui pattern cultural român, o creştere şi o descreştere după legi haotice. Sanda Galopenţia ne dezvăluie că ura mediocrilor faţă de intelectuali are aceleaşi forme de manifestare şi în Franţa, considerată de snobi ţara culturii. Iar pe plaiurile mioritice aflăm că în anii ’50 marea bibliotecă de la Miorcani a lui Ion Pillat a servit la pârlitul porcilor. Sunt amintite legende literare, de pildă că Nae Ionescu ar fi fost otrăvit din ordinul regelui Carol al II-lea sau este iniţiat un jeu de mots: Ion Negoiţescu i-a înjurat pe românii din străinătate: „vă urăsc, trăiţi din nenorocirile noastre” şi iată răspunsul lui Dan C. Mihăilescu – „lasă că şi noi ne hrănim cu tristeţile lor”.

Trecând spre o a doua temă, cea politică, să-l amintim pe Al. Paleologu care afirmase „că lumea se împarte peste tot în râzători şi nerâzători. Asta explică de ce atât la creştini cât şi la musulmani, legionari, comunişti, la puritani există această malformaţie sufletească exprimată prin încruntare şi posăceală. Vom scăpa de comunişti, vom scăpa de multe, dar de agelişti n-o să scăpăm”.

Arşavir Acterian crede că politica a fost pentru el o păcăleală, o experienţă disperată pentru că falimentase „în experienţa Absolutului” (p. 28), iar Ion Ioanid cerea politicienilor interbelici doar două criterii – să fi fost oameni de onoare şi buni români. Petre Pandrea afirmă că Sf. Ignaţiu de Loyola cu dictonul lui – scopul scuză mijloacele – era un biet naiv faţă de neoiezuiţii comunişti. Monica Lovinescu constată triumful contrarevoluţiei care ne-a inversat aproape complet percepţia asupra ultimilor ani ai comunismului – pentru multă lume azi disident n-a fost Mircea Dinescu, ci Ion Lăncrănjan. Şi tot ea se întreabă, văzând modul cum sunt şi azi vânaţi simpatizanţii dreptei, dacă nu este „victima unei halucinaţii. Nu cumva România a stat ea jumătate de veac sub o stăpânire legionară, iar comuniştii sunt aceia care au deţinut puterea doar vreo câteva luni de zile şi apoi, băgaţi la închisoare de Antonescu, n-au mai ieşit decât prin 1964 prin temniţe? Nu cumva am visat, şi tot Estul european, a scăpat din 1989 încoace, nu de teroarea comunistă, ci de cea… fascistă”. Iată câteva locuri comune amintite în memoriile foştilor potenţaţi comunişti de genul lui Cornel Burtică, Dumitru Popescu, generalul Pleşiţă: 1. comunismul rămâne sfânt în principii, dar trădat de nemernicia generală 2. Dej şi Ceauşescu au fost patrioţi desăvârşiţi, dar au fost nevoiţi să rabde răul fie din cauza Moscovei, fie a Elenei Ceauşescu 3.activiştii au fost permanent hărţuiţi de Securitate 4. ororile iniţiale au fost justificate de sabotaje sau de presiunile internaţionale. Sanda Galopenţia constată că în Occident „intelighentia de stânga nu ascultă decât mărturiile oamenilor care mai cred încă în comunism sau nu mai cred în el. Cei care nu au crezut niciodată nu sunt ascultaţi, nu este loc pentru ei”. Monica Lovinescu adaugă tot despre Occident că a mărturisi că ai fost comunist sau chiar stalinist nu aduce nici un prejudiciu, dimpotrivă, eşti destul de bine văzut; în schimb, a fi aderat la o formă sau alta de fascism, oricât de tranzitoriu, reprezintă o pată de neşters, în stare să curme orice pată intelectuală.

Şi între aspectele triste ale politicii, iată o consideraţie a lui Ion D. Sârbu care credea că „rolul nostru aici au carrefour des empires mortes este nu acela de a valorifica virtuţile popoarelor mari, ci de a le compromite”, o picanterie jenantă, anume că tânărul Alexandru Balaci, „comunist declarat” a aruncat pe fereastră pomul de Crăciun al soţiei (obicei ce nu mai corespundea vremurilor noi) sau o întâmplare cu iz spăimos: cimitirul Crângaşi care a devenit ulterior ştrand şi loc de agrement a fost desfiinţat în primăvara lui ’86. 10000 de morţi sau fost scoşi şi transportaţi în condiţii infernale tocmai la marginea oraşului, lângă gropile de gunoaie. Şi realizez că şi eu am făcut baie în acele piscine. Îh!

Partea religioasă a acestor amintiri este aproape ignorată, doar la Nicoale Steinhardt sunt consemnate câteva consideraţii – natura milostivă a Divinităţii – „la diavolul-contabil nu încape nici cea mai mică ştersătură. Hristos dintr-o dată şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul”, bunul-simţ în raport cu sofisticăria – „Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ. Pe cărările sofisticate au mers ereziile”, pericolul mândriei proaspătului convertit – „tata… după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis că Dumnezeu o să se ocupe de tine. Nu uita că mai sunt vreo 3 miliarde.”

La sfârşitul acestui studiu asupra primului volum din Literatura română în postceauşism, ţin să amintesc câteva idei care mi s-au părut importante dintre cele nu prea multe sugerate de Dan C. Mihăilescu. Sunt încă teme ignorate sau puţin dezvoltate în literatura contemporană: viaţa pe moşii, consemnarea şedinţelor de psihanaliză, studiul gândirii temnicierului torţionar. Este ignorat de asemenea tipul cinicului pieziş, cel care îţi taie argumentul vorbindu-ţi nemotivat de altceva sau care culpabilizează pe toată lumea, inclusiv pe pruncii din grădiniţe pentru a nu mai fi învinovăţit el însuşi (nimeni n-a scăpat nepătat, nimeni nu-i mai breaz).

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/literatura-romana-in-postceausism-memorialistica-sau-trecutul-ca-re-umanizare/

Lecturi împreună

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

ilieconstantinlecturi

Autor: Ilie Constantin
Editura: Libra
Anul apariției: 1998
Locul apariției: București

Pace și bine!

Ce rost are actul critic pentru o carte care a apărut acum mai mulţi ani? Cei care practică critică de întâmpinare şi-au spus demult cuvântul, uneori autorul nu mai e în viaţă, multe dintre problemele abordate s-au perimat. Cui foloseşte îndepărtarea prafului de pe o carte trecută, fanată în pagini galbene în afara istoricului literar care îi ia sămânţa biografică ori a doctorandului care, în goana de a-şi îndesa lucrarea cu multe amănunte, omite integral discutarea valorii cărţilor alese. Răspunsurile care îmi vin în minte par truisme şi totuşi simt nevoia articulării lor fiindcă simt în mine un mare grad de neîmpăcare privind săvârşirea actului de critică asupra unei cărţi ieşită de ceva vreme din atenţia ziaristului literar.

În primul rând, cred că o carte nu este scrisă pentru reacţiile criticii din primul său an de apariţie. Aici trebuie deosebite două perioade, una antumă, în care autorul poate verifica existenţa, calitatea şi eventual numărul reacţiilor şi una postumă care presupune o amplificare sau o estompare definitivă a reacţiilor critice.

Apoi, cred că fiecare cititor simte nevoia fie şi printr-o simplă afirmaţie sau negaţie de a-şi arăta satisfacţia sau neplăcerea cauzată de o carte şi uneori ajunge să-şi închege opinia în forma unui comentariu literar.

În al treilea rând, poate că autorul a scris exact pentru mine cartea, dar a avut neşansa să trăiască ori să scrie mult prea devreme pentru a primi reacţia pe care o aştepta.

Până la urmă, orice carte, oricât de recentă, dacă nu e citită în manuscris, aparţine trecutului şi prin urmare intră deja în concurenţă cu toate celelalte scrise înainte.

Este şi problema banilor, de ce nu, o carte achiziţionată de la anticariat sau împrumutată de la bibliotecă este un procedeu mult mai economic. Altfel, nu ar mai putea face critică decât persoanele care sunt fie bogate, fie stau pe lângă redacţii literare care primesc noutăţile pe gratis de la editori ori direct de la autori.

Uneori o analiză corectă presupune atât detaşarea de evenimentele descrise, cât şi schimbarea eventuală a paradigmei culturale. Şi orice s-ar zice în critică există mode impresioniste şi mode raţionaliste, furtuni formaliste şi structuralisme academice, limbaje şi filosofii.

Sunt cărţi care se adresează apoi unei anumite nişe şi care pot deveni în timp printre cele de referinţă ale genului, după cum pot fi tot la fel de bine îngropate atunci când se constată că articulaţiile sale ideatice au fost depăşite în majoritatea lor.

Cartea lui Ilie Constantin, apărută acum 7 ani, aparţinând neîndoielnic nişei critice, mi-a surâs dintr-un anticariat prin titlul său comunist: Lecturi împreună. Un titlul care uneşte proletarii lecturii şi, cum recenzia este la mare căutare prin aceste meleaguri virtuale, a venit poate şi timpul expunerii unei viziuni asupra lecturilor de acum aproape un deceniu. Această culegere de articole critice personale poate constitui, de ce nu!, un ghid prin labirintul milioanelor de cărţi pentru alegerea unor titluri, pentru înţelegerea istorică, pentru diversitate.

Conţinutul cărţii în parte m-a dezamăgit, dă impresia că mai mult de jumătate de carte a fost scrisă de un profesor de literatură, fiindcă sunt comentate într-un stil cvasididactic Nopţile lui Macedonski, Luceafărul lui Eminescu, se realizează curse de 100 de metri prin Mahabharata, Ghilgamesh sau prin numeroasele opere ale lui Honoré de Balzac. Totuşi cealaltă parte, bine, o jumătate, o treime, nu ştiu, nu am folosit criterii aritmetice, sunt importante pentru anumite precizări critice şi cred că în urma lecturii cărţii se pot adăuga câteva instrumente practice în geanta cu scule a criticului. Îndoiala mea cea mare este asupra originalităţii acestor noi instrumente, întrucât cele mai multe au fost numite de personalităţi mai vechi, cum vom vedea imediat.

Înainte însă voi vorbi despre articolul cel mai valoros al cărţii, „Autoritatea în critică”, consacrat lui Şerban Cioculescu. Acest fin analist luptând cu prejudecata că într-un critic se află un scriitor ratat, răstoarnă argumentul afirmând că „fiecare scriitor valabil e un critic care a vrut să fie altceva decât critic”. Şi între ideile sale marcate de Ilie Constantin aflăm că critica literară îşi va păstra standardele înalte numai cât timp va apela exclusiv la criteriul estetic. De asemenea sunt numite posibilele devieri şi anomalii ale criticii: pe de-o parte atitudinile critice părtinitoare – subiectivitatea, narcisismul, personalismul -, pe de alta tipurile de critici eşuate – critica de cenaclu, complezentă, critica agresivă fără distincţii, critica care crede în tradiţii perimate, dar şi critica aderentă tuturor inovaţiilor, critica deviată în psihologism, sociologism, istorism. Şi tot aici găsesc un nou argument pentru nedumerirea de la începutul articolului, opera de artă nu poate fi interpretată exhaustiv din cauza bogăţiei amănuntelor, de aceea o mare creaţie nu poate fi epuizată de un singur critic, lucru care se întâmplă însă cu operele lipsite de valoare.

Trecând spre un alt articol găsesc o întreagă tehnică de critică. Astfel Matei Călinescu era capabil să discearnă tonul fundamental al unui autor dintr-o singură carte sau din câteva bucăţi literare şi reuşea ulterior o definiţie într-un mod anevoie de uitat. Poate că această tehnică presupune iniţial găsirea unui cuvânt care să pară definitoriu pentru artistul vizat şi ulterior se clădeşte memorabila frază în jurul omului devenit o noţiune. De pildă luciditatea devenită morbidă: „la Anton Holban a fi lucid nu este doar un semn de intelectualitate, ci şi un indiciu al unei suferinţe, al unei manii” care constă în tentaţia de a interpreta orice lucru din realitate pentru a găsi indici de dezastru.

Ilie Constantin este în special preocupat de critica poeziei, cum vedem din autorii aleşi: Geo Bogza, A.E. Baconski, Alexandru Philippide, Alice Călugăru, Horia Bădescu… Uneori afirmă că reuşeşte să găsească centrul identitar al poetului studiat, cum crede de pildă cu poemul Noapte de mai al lui Alexandru Macedonski, definit drept capodopera sa absolută şi în acelaşi timp „o tenace captatio benevolantiae”. Este convins că nu există evoluţie în poezie, ci numai în interpretările critice asupra poeziei. Arată că şi marii comentatori, precum Ion Ianoşi pot avea uneori exprimări nefericite: „creaţia lor este pătrunsă de cel mai autentic fior liric”, dar el însuşi practică lauda gongorică: „puţini scriitori de azi ştiu să scrie româneşte atât de complet, de exact şi sugestiv ca Petru Popescu”. Şi tot acest scriitor aflăm că nu se rătăceşte prin „abstracţiuni articulate glacial”, ţinuturi care tentează ce e drept şi azi o mulţime de poetaştri. De altfel e foarte atent în analiza poemelor la distincţia abstract – concret întrucât încercările de definiţie, generalizările în poezie sunt cu foarte rare excepţii sortite eşecului şi pe deasupra compromit grav valoarea poemului. În Luceafărul recunoaşte proza gureşe în versuri de tipul: „Dar ce frumoasă se făcu/ Şi mândră, arz-o focul” care va dezvolta ulterior forme manieriste, să zicem în anume opere ale lui George Coşbuc. Selectează câteva poeme remarcabile cărora le comentează în trecere rapidă jocul de umbre şi lumini: Flanela de Mihai Ursachi, Istoria unui amurg de Florin Mugur, Natură moartă de A.E. Baconski ori Răbdare de Ben Corlaciu.

La sfârşitul fiecărui articol, Ilie Constantin are obiceiul de a insera o strofă sau o poezie din autorul comentat. Uneori reuşeşte să selecteze citatul incitant, cu forme spectaculoase şi să ajungă de a trezi gustul de lectură pentru un anume text. De pildă am simţit nevoia să recitesc toate Nopţile lui Alexandru Macedonski, pe măsură ce urmăream gândul criticii sale.

Totuşi, acest har se evidenţiază rar şi a trebuit să-mi revăd notiţele ca să-mi aduc aminte de această experienţă de la începutul lecturii, întrucât ulterior acest tip de tentaţie dispare. Fapt care poate fi explicat prin tehnica deficitară a criticului Ilie Constantin care după o pipăire printre versuri, alege un poem căruia îi dedică o minianaliză încununată la sfârşit cu alte versuri „conclusive”. Exprimarea este deseori laconică şi apare senzaţia că avem de-a face mai degrabă cu o raită prin opera scriitorilor prezentată cu un fel straniu de intensitate superlativă, lipsită de stridenţă, mascată binevoitor într-o tonalitate ponderată. Sunt marcate câteva simboluri prin sumare trăsături expediate vag într-o propoziţie sau frază. Ajunge până la a face treceri de la o idee la alta fără tranziţie, doar în logica selectării anumitor poezii şi mai ales îi lipseşte clar orice posibilitate de a întemeia o privire sintetică asupra volumului. Lipsesc în aproape toate articolele frazele memorabile – cele pe care le constata la Matei Călinescu – deoarece comentariile împletesc de obicei un fir ideatic în continuarea poemului, dar şi pentru că sunt înţesate de o mulţime de tehnici critice ale altora. Ai senzaţia că a citit volumul unui poet prin ochelari împrumutaţi de la un alt critic. Încep să cred că astfel de articole şi-au pierdut de fapt conţinutul critic în favoarea unei condensări, unei miniantologii explicate a volumului de autor.

Cartea aceasta, Lecturi împreună, emană o încredere infailibilă în judecăţi, în aserţiuni, nu există decât rareori dubii ori problematizări. Ilie Constantin se comportă ca şi cum ar fi însuşi criticul cu literă mare, judecata sa pare de neclintit, iar citatele alese cele mai relevante posibil. Este oarecum un semn de suficienţă intelectuală sau până la urmă orice critic are o tendinţă absolutistă ori demiurgică? Şi apoi critica trebuie să taie mult din carnea cărţii, să spună răspicat care sunt scăderile sale, nu să adune doar spuma cea frumoasă, esteticul. De fapt este o problemă mai importantă decât ar părea la prima vedere întrucât până la urmă ce arăţi într-o carte te instituie caracterul pozitiv sau negativ al criticii. E acelaşi lucru cu mersul într-un parc – poţi recomanda altora locul pentru florile de o mărime nemaivăzută sau poţi crea o proastă reputaţie afirmând că sunt multe coşuri de gunoi care dau pe dinafară. Cred că aşa este şi cartea lui Ilie Constantin, cu lucruri frumoase şi altele nereuşite. Depinde de bunăvoinţa cititorului. Este un autor care merită străbătut măcar în prima jumătate a cărţii. Din CV-ul ataşat la sfârşitul cărţii am înţeles că a debutat odată cu Nichita Stănescu în 1960, a scris vreo 10 cărţi până în 1973 când a plecat în ţară, apoi fapt uimitor şi probabil dovadă de neacomodare nu a mai publicat decât 2 cărţi până în 1990. Ulterior a revenit la producţia prolifică, aceste Lecturi împreună urmând unui prim volum de articole critice. Episodul negru al întreruperii publicării m-a făcut să mă gândesc că uneori şi exilul este o formă de Gulag, de interzicere a dreptului la semnătură.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/lecturi-impreuna/

Amurgul idolilor

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

amurgulidolilor

Autor: Gheorghe Grigurcu
Editura: Nemira
Anul apariției: 1999
Locul apariției: București
Nr. pagini: 448
ISBN:  9735693712

Pace și bine!

De cartea unui critic important te apropii cu oarecare evlavie. Te întrebi dacă te va duce mintea să pricepi conţinutul ei, dacă nu cumva te vor depăşi referinţele, limbajul specific, numeroasele lecturi necunoscute. Până la urmă realizezi că nu este necesar să dai neapărat un examen oficializat, fiindcă poţi avea propriul tău examen, nu mai departe de întinsul mâinii în bibliotecă şi că nu e cu nimic mai uşor decât întâiul. Şi mai adânc intuieşti că orice carte este până la urmă un examen, o ţară necunoscută prin care poţi trece rapid sau te poţi împotmoli de-a binelea. Mai mult, am simţit că mi-am pierdut evlavia faţă de carte, adevăratul mister de lângă noi şi trebuie să revin la un autor important, cunoscut, nu ştiu, cu o aureolă puternică pentru a regăsi acea sfiiciune, acea emoţie resimţită la primele cărţi citite.

Făcând o paranteză ştiu că va fi un articol lung, dar câteodată mi se pare neconvenabil să expediez în câteva fraze un volum doldora de idei şi până la urmă libertatea de a scrie – mai ales pe un blog – înseamnă tocmai refuzul unei limitări tipografice.
Să zicem că în sfârşit mi-am găsit un loc de muncă unde sunt mai mulţi cititori pe metrul pătrat decât oriunde în altă parte din ce am cunoscut. Sunt surse destul de bune de obţinut cărţi pentru recenzii şi persoane cu care pot eventual să-mi discut ulterior ideile. Acum, cu cartea lui Grigore Grigurcu am avut ocazia să vorbesc cu trei asemenea interlocutori. Primul, un bărbat necăsătorit, cu barbă incipientă şi care, în ciuda meseriei sale ştiinţifice, are afinităţi literare consistente. I-am spus că ar trebui să citească şi niscaiva critică literară contemporană şi, de ce nu, ar fi un bun început chiar Grigurcu. Nedumerit de conţinutul cărţii, mi-a cerut detalii. I-am spus că nu credeam la atâţia ani de experienţă democratică să fie vreo carte care să-mi se redeştepte motoarele revoltei anilor 90. Că am realizat faptul că involuntar am mers sub stindardul apoliticului, al celui de-al treilea pol, crezând că neimplicarea, în fond ascunderea capului în nisip este o soluţie viabilă şi onorabilă. Acest critic mi-a dinamitat poziţia arătându-mi că de fapt nu există trei poli, ci doar doi, unul opoziţionist, condamnând ferm trecutul comunist şi pe colaboratorii săi şi altul neocomunist, cu două subramuri, fie declarat partizan al poziţiilor de stânga – şi ajuns la putere sub diferite nume de partide, fie declarat apolitic, dar cu o imparţialitate falsă, arătând trei evenimente din tabăra opoziţiei şi zece din tabără neocomunistă spre care înclină balanţa în mod evident. Fragmentele finale din această mică discuţie au auzit-o şi alte urechi şi cum aura apoliticului este foarte bine ancorată în mentalitatea şi ciocănelul lor au şi ridicat tonul să-mi demonstreze, să-mi reteze cuvântul, nu alta decât să mă facă pilaf. Am ajuns să mă enervez, să încerc să explic de ce susţin o asemenea poziţie, am căpătat accente răstite, etc., fenomene normale pentru galimatiasul politic şi de aceea mi-am cerut scuze faţă de anturaj şi am abandonat subiectul.

Învăţat minte şi nu prea, a doua oră găsesc cu cale să reamintesc unei persoane drăgălaşe, răspândind multă blondeţe şi promisiuni de extaz că nu este cazul să-l idolatrizeze într-atât pe Nichita Stănescu fiindcă poezia sa are niscaiva păcate funciare, iar moralitatea sa a lăsat mult de dorit în anumite domenii. I-am pomenit de Grigurcu din nou, dar aici nu a mai fost timp de nicio argumentaţie fiindcă dintr-un alt colţ o poetă care nu catadicseşte să scrie decât în franceză a şi sărit: Cum?! Nichita Stănescu e cel mai mare poet! Da, nu are dreptate Grigurcu al tău, e chiar mai mare decât Eminescu. Doamnă, i-am răspuns, Grigurcu nu cere decât o anume ponderare a discursului, un dialog pe text, nu fanatism, nu propoziţii-edict. Sunt şi alţi poeţi la fel de importanţi ca Nichita, dar nedreptăţiţi de regimul (neo)comunist şi cu o ţinută morală mult mai importantă. Or fi, mi-a replicat, dar Nichita, farmecul său, respira poezie, tot ce atingea era poezie, până şi cele mai anodine vorbe le transforma în poezie, în fine era însăşi ideea de poezie. Uimit de reacţia fanatică violentă, de fanatismul ad-hoc îi pun o întrebare şcolărească: Fiţi amabilă, dacă sunteţi aşa înfocată admiratoare a lui Nichita Stănescu, îmi puteţi numi zece poezii, dar nu cele tot studiate în şcoală (Leoaică tânără, iubirea; În dulcele stil clasic) şi nici cele 11 Elegii. S-a gândit cucoana, făcuse o faţă lungă, nu îi venea pe limbă niciun titlu, nici pomeneală de zece şi atunci i-am replicat: Poate că are dreptate Grigurcu când spune că acest poet e mai mult citat decât citit, e mai mult legendă decât valoare. Şi evident i-am făcut comparaţia cu Eminescu ori Bacovia unde zece titluri apăreau în mintea oricui dintre auditori.

Şi fiindcă tot vorbeam de Eminescu, iată şi al treilea episod. De data asta, am avut grijă ca să nu mă mai disturbe nimeni altcineva decât interlocutoarea, soţia unui fost profesor universitar de la Litere. O femeie cultivată şi cu multe cunoştinţe în lumea literară. Ea îmi spunea că Nicolae Manolescu fusese la o întâlnire cu elevii dintr-un liceu bucureştean şi întrebându-i pe aceştia ce poeţi cunosc evident, răspunsul tuturor a fost Mihai Eminescu. Alte nume nu mai circulau prin minţile lor slab lecturate şi abia de apăreau din colţuri diverse ale clasei în gura vreunui tocilar. Manolescu le-a cerut să o lase mai moale cu Eminescu, mai ales că nu îi cunosc cu adevărat opera şi atunci se pare s-a ridicat o profesoară cu această rugăminte patetică: Domnule Manolescu, vă rog nu ne luaţi idolii, în cine să mai credem dacă şi aceştia devin discutabili.

Acest episod cu iz comic până la urmă, parcă Nicolae Manolescu era omul care întemeia sau anula statutul de idol al unei personalităţi literare! – pesemne însă profesoara respectivă nu cunoştea de asemenea niciun alt critic modern – m-a făcut să redeschid discuţia despre Grigurcu şi combaterea falsei idolatrii literare. I-am spus cucoanei interlocutoare că acest critic, nestudiat deloc prin prea valoroasele şcoli româneşti a depistat urma unei găselniţe comuniste cu repercusiuni până în prezent. Anume după ce s-a prefăcut că dă de pământ cu generaţia proletcultistă, guvernul bolşevic a permis ascensiunea în locurile înalte, de prim rang ale literaturii contemporane a 10-15 persoane care au devenit imediat supermani literari, au căpătat fonduri de o generozitate inimaginabilă azi, locuinţe luxoase, tot felul de facilităţi, tiraje enorme, cu condiţia nemărturisită, dar respectată o vreme de toţi de a nu spune nimic de realitatea socială şi politică a ţării. Între aceştia se aflau Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Ioan Alexandru, , Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu, Miron Radu Paraschivescu, A.E. Baconski, Constantin Ţoiu, o vreme Ana Blandiana şi Gabriela Melinescu. După cum vedem personalităţi cu valori culturale diferite astăzi, dar în acele momente erau din punct de vedere critic intangibile şi oricine încerca să arate că au şi opere cel puţin discutabile valoric era sancţionat drastic, interzisă semnătură în publicaţia respectivă, uneori dat afară de la locul de muncă, percheziţionat, etc. După ce s-au ocupat locurile disponibile la vârf , alte personalităţi de o valoare apropiată cu a celor numite mai sus nu au mai fost primite la masa bucatelor literare, luptându-se ani buni să-şi publice cărţile, trăind în locuinţe insalubre, negociind la sânge cu cenzura pentru a păstra un vers care avea o urmă de urmă de echivoc. Nevoiţi adeseori ca o parte din onorariu să-l înapoieze editorului-şef sub forma unei festin la Capşa cum cerea de pildă Marin Preda ca diriguitor al editurii Cartea Românească. Interlocutoarei mele nu îi venea să creadă:- Cum, Marin Preda, acest om de o cinste nepătată! Am fost bună prietenă cu nu ştiu cine mi-a zis ea din redacţie, nu se poate să fi apelat la asemenea procedee. I-am răspuns că Grigurcu îl acuză pe baza mai multor păţiţi care şi-au dat până la o treime din tarif pentru asemenea chefuri-monstru.

Constatasem şi la ultima interlocutoarea aceeaşi atitudine fanatică întâmpinată involuntar în primele două discuţii. Am realizat că astfel Grigore Grigurcu este un critic important, prin faptul că problemele atinse de el incomodează profund, silesc pe cititorul simplu la reflecţie, îl fac să-şi problematizeze ierarhiile şi de ce nu, pentru stadiile mai evoluate să şi le genereze singur.
Acum voi intra în substanţa cărţii şi de aceea solicit tuturor plictisiţilor de lectură, amatorilor exclusivişti de poveşti, oamenilor care le place să spui totul scurt, ca şi cum lumea ar putea fi numită cu un cuvânt să abandoneze lectura acestui articol şi să-şi găsească o chestie mai bună de făcut pe net. Cum ar fi un joc, o muzică, de-astea. Pentru cine poate trece de acest prag, îl avertizez că de-abia de aici începe filmul critic propriu-zis.

Întrucât am constat în toate cele trei contacte ale mele forme de idolatrie, să vedem aspectele acestui subiect cum sunt marcate de criticul Grigore Grigurcu în text. Idolii sunt divinităţi prin delegaţie, sunt slujiţi de un aparat birocratic care nu suportă critica pe care o numeşte încercare de demolare, formă clară de impietate. Idolii din trecutul comunist vin dintr-un vast cimitir de succese (premii, posturi grase, avantaje materiale) şi nu au cunoscut eşecul literar. Sunt prin urmare acreditaţi ca persoane infailibile de către partidul-stat care conducea din umbră „precum umbra lui Allah pe pământ”. Sunt singurii cunoscuţi de cetăţeanul de pe stradă şi mai ales de tineri care s-ar mira să afle că mai există şi alţii de valoarea lor (vezi lista de la sfârşit). Aceste persoane sunt transformate în moaşte sfinte, în obiecte de cult, cum sunt tentaţi s-o facă de pildă cei care activează în mediile didactice ori în publicaţiile periferice, sunt considerate cele mai preţioase tezaure naţionale, în sfârşit sunt imortalizate într-o aşa-zisă alee de statui preţioase.

Ce este rău în a avea idoli, mi-au spus cele trei persoane idolatre în diverse grade. În primul rând că foarte puţin autori dintre cei acreditaţi în vremea comunistă au o alură morală pe măsură. Posedă prin urmare o personalitate scindată, o scriitură dublă şi până la urmă decelabilă în scrisul lor. Apoi încă de pe băncile şcolii oamenii sunt învăţaţi că înainte de orice este importantă relaţia lor cu cartea, modul lor particular de a înţelege şi nicio mitologie nu va face cartea mai agreabilă, mai uşoară la citit, mai mură în gură. Ştim de asemenea că autorii mari presupun multe adeziuni ale cititorilor, dar fiecare îşi construieşte propriile sale preferinţe ori ierarhii din opera scriitorilor agreaţi. Refuzul idolatriei poate conduce până la demersul critic care însă presupune din partea cititorului un spirit de fineţe, o anume intuiţie, o sensibilitate aparte care nu ascultă de imperative statale ori partinice. Grigurcu afirmă că sunt normale de asemenea revizuirile periodice, fiecare generaţie are alte gusturi, alte expresii artistice şi uneori mijloace de exprimare diferite (generaţia electronică de azi). Un act critic implică puncte de vedere multiple, libere şi luptă contra tabuizărilor de orice fel, contra prejudecăţilor. Replică ferm contra celor care fac afirmaţii fără să se bazeze pe text, contra calomniatorilor, insinuanţilor, vorbitorilor fără perdea. Arată lipsa de fond a întrebării puse de fiinţe care se cred buricul pământului: „Cine mai e mă şi ăsta”? răspunzând pur şi simplu cu îndoiala dacă e necesar ca criticul să fie tot atât de mare ca scriitorul comentat. În fond, această întrebare are un caracter jignitor la adresa oricărui lector fiindcă aproape nimeni nu ar fi vrednic în acest caz să-i deschidă cartea măreţului autor. S-a constatat că în opera literară se găseşte şi un anume spectru al scriitorului, ca un buletin de analiză medicală (tristeţea bacoviană, ghiduşia soresciană, fantazarea domestică a lui Emil Brumaru, etc.) Tot prin critică poţi vedea diferitele avataruri ale unui scriitor, numite în perioada interbelică etape de creaţie. Ulterior au devenit măşti de existenţă datorită presiunile infernale comuniste. Astfel, primul avatar ar putea fi întruchiparea unui colaborator al comuniştilor, un altul faţa unei fiinţe apolitice cu irizaţii de rezistenţă şi un al treilea avatar să zicem chipul de dizident.

După ce am văzut efectele dezastruoase ale idolatrizării şi avantajele practicării criticii ori a lecturii oneste, să revenim la demitizarea lui Nichita Stănescu în anumite părţi ale personalităţii sale publice. De altfel, criticul Grigurcu afirmă că nu face în cartea sa, Amurgul idolilor o reierarhizare literară, ci încearcă să pună în lumină anumite aspecte neplăcute, necunoscute, amare. Singurul scriitor pe care îl discută şi pe text, punctual, este Nichita Stănescu, întrucât ştia că va stârni împotriva sa o furtună de reacţii nepotrivite. Iată concluziile grigurciene:

- Ultimele volume sunt doar surogate, apelează la fantazarea abstractizantă, realizează invenţii lirice forţate şi au o înclinare vizibilă spre logoree: „Noi ştim că unu ori unu fac unu/ dar un inorog ori o pară/ nu ştim cât face.” Sau un concept prăpăstios de genul: „Omul fantă moare/ Ca să ia cunoştinţă de moarte” ori „totul e lipsit de tot”; Poetul nu dovedeşte o profunzime reală, un nucleu obsesiv, tulburătoarele sale cogitaţii nu trec de nivelul unei gume de mestecat lirice: „hai să ne haidem!”;

- Poezia lui Nichita Stănescu e definită de Ştefan Augustin Doinaş ca lipsită de orice substanţă filosofică, iar Ov. S. Crohmălniceanu o numeşte o „pseudofilosofare, o simplă ameţire de cuvinte”.

- Gheorghe Grigurcu revine cu definiţii dure: această poezie e o uriaşă inflorescenţă a formei fără fond, o beţie fastuoasă de cuvinte, în multe locuri este practicat un kitsch dulceag, excentric, un „pupu dulce”.

- Nichita Stănescu a fost protejatul cel mai important al comuniştilor, printre altele i s-a organizat un spectacol omagial cu ocazia unei aniversări pe un stadion unde a fost ovaţionat de 10000 de tineri. (Oau, mă gândeam, unde mai strânge vreun poet azi a zecea parte din cifra asta!)

- A fost creditat ca un supraom al poeziei româneşti, dar aici intervine Cioran cu observaţia că teoria supraomului suferă de o contradicţie evidentă – măreşte nu numai calităţile omului, ci şi defectele sale; fiind supradimensionat cultural, va deveni victima reevaluărilor (în ultima instanţă, în cine va lovi următoarea generaţie dacă nu în idolul celei precedente): Sunt azi încă nichitolatri care îl văd ca o figură cristică.

- Există într-adevăr câteva procedee � la Nichita Stănescu, dar ele apar compromise prin utilizarea lor exagerată. Nimeni nu recită spontan din inimă, versuri de Nichita, dar toţi sunt fascinaţi de necuvinte.

- Versurile sale încearcă mântuirea prin spontaneitate, poetul chiar are iluzia că poate crea nelimitat şi tot ce spune e la fel de valoros.

Poate nu selectam aceste consideraţii dacă nu eram în parte de acord cu spusele criticului Gheorghe Grigurcu, mai ales că în urma lecturii integrale a operei sale poetice nu mi s-a relevat ca un poet mai important decât să zicem Emil Brumaru ori Leonid Dimov. Ar fi fost totuşi cazul să dau şi niscaiva versuri ori poeme frumoase din Nichita Stănescu, dar cum criticul nu se învredniceşte să ni le furnizeze, rămâne p’aldată.

Nu am selectat decât puţine afirmaţii la adresa altor poeţi oficializaţi, ele sunt numeroase în articolele critice din carte. Astfel criticul va arăta ipostazele neplăcute ale lui D. R. Popescu, Augustin Buzura, Ov. S. Crohmălniceanu, Andrei Pleşu, Mircea Iorgulescu, Marin Sorescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Al. Andriţoiu. E. Barbu e considerat iniţiatorul unei şcoli de pamflet grobian, Andrei Pleşu, un om cu două feţe, Adrian Păunescu, poetul de curte al familiei Ceauşescu este autorul unor poeme obeze, iar Marin Sorescu e văzut ca un poet minor cu produse de butic: săpunuri, spray-uri, gume de mestecat lirice.

Aceste atacuri la adresa ierarhiei literare imobile de mai bine de 20 de ani nu au rămas fără ecou în epoca postdecembristă, foarte curând revistele Totuşi iubirea, România Mare, Literatorul, Dilema au replicat cu tot felul de argumente care merită un inventar aparte pentru a vedea măştile cele mai des folosite de foştii brontozauri comunişti ori de noii beneficiari de pe urmele prosperităţii neocomuniste.
1. promovează ideea că suntem o naţiune sau o lume imperfectă cu scopul de a oferi astfel portiţe de salvare foştilor ticăloşi.
2. se prevalează ca şi naziştii judecaţi la Nürnberg de faptul că „au îndeplinit ordinele”, aspect respins la acel proces în majoritatea cazurilor.
3. arată părţile lor pozitive, cele câteva fapte bune fără a spune nimic despre cantitatea uriaşă de rău săvârşită, oferă amintiri edulcorate care nu dezvăluie aspectele urâte ale comunismului.
4. publică mincinoase „scrisori de la cititori” pentru a blama pe adversari.
5. cer înăbuşirea vocilor deranjante ca şi cum astfel s-ar rezolva problemele formulate.
6. urmează un dicton ironic al lui J.J. Rousseau: „Calomniaţi totdeauna; chiar dacă acuzatul vă va răsturna spusele, rana e făcută şi, deşi se va vindeca, cel puţin se vor vedea cicatricele”.
7. contestă dreptul criticului de a-i demasca pe impostorii care au acţionat direct asupra lui (ca şi cum victima nu ar avea voie să ceară pedepsirea vinovatului, ci numai a altor vinovaţi pentru alte fapte)
8. uneori au un discurs ambiguu, nu ştii de fapt ce vor să comunice.
9. povestea aberantă cu Mihai Botez care a cerut în 1994 pe când era în diplomaţie americanilor să nu îl lase pe Regele Mihai I să participe la festivităţile organizate cu ocazia a 50 de ani de la terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial (era perioada de conflict deschis dintre Iliescu şi fostul rege).
10. vorbesc de consens politic, naţional, european, etc., termen care trebuie citit ca o solicitare de ştergere a vinovăţiilor, de iertare a răului făcut, acţiune benefică exclusiv vinovaţilor, nepedepsiţi până la această oră.
11. promovează conceptul de democraţie originală care în politică înseamnă de fapt „arbitrar, incontrolabil, nesupus normelor internaţionale”.
12. oricând numesc epoca comunistă de sub Ceauşescu drept „epoca de aur”, făcând uitate înfometarea, frigul, întunericul, lipsa medicamentelor, demolările, politica demografică , aspecte care au avut drept consecinţă mii de victime.
13. încearcă egalizarea păcatelor şi negoţul cu ele – merg pe ideea că dacă „ai rupt o ramură trebuie să fii tratat la fel ca şi cel care a distrus pădurea”.
14. atribuie victimelor procedeele lor de tortură şi de colaboraţionism, într-un cuvânt întorc pe dos adevărul.
15. cu aroganţă ciocoiască resping intransigenţa morală şi discursurile moralizatoare le înfăţişează drept încercări de distrugere a reputaţiei.

După cum vedem este în cartea lui Gheorghe Grigurcu un adevărat Cod Penal al neocomuniştilor pe care am încercat să-l expun într-o formă mai riguroasă. Acum, la sfârşit simt nevoia să zic şi câteva cuvinte despre modul de alcătuire al cărţii „Amurgul idolilor”, respectiv conţine două părţi, prima consacrată unor articole despre idoli şi exemplificarea formelor de idolatrie literară, iar o a doua parte, mult mai restrânsă este alcătuită din interviuri, realizate de-a lungul unei perioade de 7 ani, din 1990 până în 1997. Între articole consider că unul este antologic, vrednic de a fi pus în manualele şcolare, articol intitulat „Raţionalism, iconoclastie, modă”. Cum am promis ataşez acum listele propuse de importantul critic Gheorghe Grigurcu ca literatură alternativă cu la fel de multe valori literare ca şi cea promovată la nivel oficial în timpurile roşii. Consider utile aceste liste şi pentru începătorii în ale literaturii contemporane româneşti care nu ştiu ce autor e important sau de a şaptea mână, idolatrizează instantaneu fără să aibă habar pe cine citeşte şi care este poziţia sa în lumea literară.

În literatură – Angela Marinescu, Aurel Gurghianu, Aurel Rău, Cezar Ivănescu, Constantin Abăluţă, Dan Laurenţiu, Daniel Turcea, Dorin Tudoran, Emil Brumaru, Florin Mugur, Gellu Naum, George Almosnino, G. Georgescu, Gheorghe Tomozei, Ilie Măduţa, Ion Caraion, Leonid Dimov, Marcel Gafton, Marius Robescu, Marta Petreu, Mihai Ursachi, Mircea Ciobanu, Mircea Ivănescu, Nora Iuga, Ovidiu Genaru, Petre Stoica, Petru Creţia, Sorin Mărculescu, Şerban Foarţă şi evident poeţii de la Cercul Literar de la Sibiu – Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca, Eta Boeriu, Ioanichie Olteanu, Ion Negoiţescu. Un loc aparte îl ocupă încă literatura diasporei în frunte cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco – tripleta de aur, apoi Horia Stamatu, Ştefan Baciu, Horia Vintilă, Alexandru Lungu, Ion Pârvulescu.

În critică – Adrian Marino, Al. Călinescu, Alexandru Cistelecan, Alexandru Paleologu, Alexandru George, Alex. Ştefănescu, Barbu Cioculescu, Cornel Moraru, Cornel Regman, Cornel Ungureanu, Dan Culcer, Dan Cristea, Dan C. Mihăilescu, Daniel Dimitriu, Gabriel Dimisianu, Gelu Ionescu, George Pruteanu, Ileana Vrancea, Ion Bogdan Lefter,Ion Buduca, Ion Negoiţescu, Ion Pop,Ion Simuţ, Ion Vartic,Laurenţiu Ulici, Lucian Raicu, Marian Papahagi, Marian Popa, Matei Călinescu, Mircea Iorgulescu, Mircea Martin, Mircea Mihăieş, Mircea Zaciu, Monica Lovinescu, Nicolae Balotă, Nicolae Florescu, Pavel Chihaia, Radu Călin Cristea, Radu G. Ţeposu, Romul Munteanu, S. Damian, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel, Virgil Ierunca, Virgil Nemoianu, Virgil Podoabă, Zigu Ornea.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/amurgul-idolilor/

Capricii și treceri cu gândul prin spații

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

capriciisitreceri

Autor: Alexandru George
Editura: Albatros
Anul apariției: 1994
Locul apariției: București

Pace și bine!

Am început să citesc cartea lui Alexandru George cu o oarecare reticenţă datorită unor articole din ziarele literare care îl indicau de polemist temut, ca o voce oarecum singulară şi întrucâtva acidă. Poate totul era doar o impresie de-a mea şi, cum nu-mi plac situaţiile echivoce ori năzăririle, am încercat să găsesc prin lectură argumente sau probe contrare concludente.

Este un volum realizat în 1994 cuprinzând 40 de articole scrise în perioada deceniului opt şi începutul deceniului nouă, multe dintre ele cenzurate după cum are grijă autorul să ne semnaleze la sfârşitul lor. Întâi de toate am remarcat un scris plăcut, pe alocuri vesel, presărat cu multe amintiri care ilustrează, de obicei. anumite consideraţii critice. Să zicem dintr-un punct de vedere compoziţional Alexandru George se dovedea astfel departe de polemistul spăimos de care pomeneam. De altfel, e un autor care a debutat târziu, în 1970, dar masiv, cu 4 cărţi în acelaşi an din care una a luat anul următor Premiul Uniunii Scriitorilor.

Probabil data debutului său a coincis cu cea a scriitorilor târgovişteni Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu ori Costache Olăreanu întrucât critica literară l-a inclus, fără acordul său şi fără o cercetare corectă, în cunoscuta Şcoală literară de la Târgovişte. Autorul contestă însă apartenenţa la această grupare cum nu este de acord nici cu includerea în cadrul ei a altor doi scriitori, cu personalităţi mult diferite, Petru Creţia sau Tudor Ţopa.

Cum înainte de orice, mă aşteptam să găsesc un critic important, primele notiţe luate pentru această faţetă a lui Alexandru George m-au cam dezamăgit. Am observat de pildă că multe întâmplări din articolele cărţii conţin relatări ale unor întâlniri „ratate” – cu Călinescu, Preda, Noica. Ce e drept, motivează aceste nonîntâlniri prin reţinerea pe care i-au provocat-o cărţile autorilor respectivi la care l-aş putea adăuga şi pe Horia Lovinescu cu opera sa finală, Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă
.
Între aceste neîntâlniri iată de pildă o caracterizare a lui Călinescu – “omul era într-un mod atât de dezagreabil ampolos (cum ar fi zis el) sau „ventripotent” (cum ar fi zis Tudor Vianu) sau revărsat în pântec (după vorba mai dură românească)” precum şi o anecdotă care mi-a sunat a perlă de elev: cu ocazia înmormântării lui Călinescu se pare că, în momentul când sicriul a fost ridicat, o cucoană ar fi ieşit din mulţime şi ar fi strigat patetic: “- Eu sunt Otilia!” Episodul mi-a creat o viziune fulgurantă. Poate că la moartea unui autor vin în cortegiul funerar toate personajele create de el, poate că groparul era Costache Giurgiuveanu, era acolo şi Aglae, baba absolută, faţa vicleană a lui Stănică Raţiu ori fâţâita de fată bătrână Aurica.

Între propoziţii sale critice am reţinut câteva idei interesante. Întâi că un critic nu trebuie să uite că dialoghează atât cu opera cât şi cu publicul presupus. Probabil că acesta e unul din avantajele blogului faţă de un ziar tipărit, întrucât poţi, ca autor, să primeşti imediat reacţii din partea cititorilor articolului. Apoi a constatat, la rândul său, existenţa în societate a unei adevărate orori faţă de noţiunea de critic literar. De obicei e considerat un ratat, o fiinţă cârtitoare, opacă, care nu înţelege nimic, care vorbeşte în dodii, preţios, dar de care este o nevoie acută atunci când e vorba să fie întâmpinată o lucrare nouă. De aceea, Alexandru George consideră că este critic doar acela care se implică în întâmpinarea fenomenului nou, nu acel care ia cuvântul numai la urmă, după ce este sigur de valoarea discutată şi investeşte cuvinte fără riscuri. Problema e că nu aduce în discuţie şi partea financiară a criticii de întâmpinare, care presupune independenţa absolută numai dacă ai bani de achiziţionat cărţile, altfel ajungi cu timpul clientul cuiva, unei reviste, cenaclu, grup de autori. Tot ca un îndemn al autorului ar trebuie citită şi această frază în ceea ce priveşte acordarea de calificative în recenziile de pe blog. Trebuie preţuiţi autorii la valoarea lor adevărată, iar nu supralicitaţi dacă nu e cazul; altfel acordând calificative generoase, îi ofensăm pe autorii mari şi pot apărea îndoieli asupra autorităţii recenzentului.

Alexandru George este atras mai degrabă de consideraţiile culturale, de cele aflate la intersecţia cu critica literară, de obsesiile multor critici literari contemporani. De pildă raportul ereditate – spirit. Au fost o mulţime de scriitori care şi-au creat un problematic arbore genealogic cu un strămoş neapărat ilustru – Mateiu Caragiale este exemplul clasic – căutând să se omologheze pe plan social, deşi ei aparţineau deja aristocraţiei spiritului. În acest sens Eugen Lovinescu exclama orgolios: „Neamul meu începe cu mine. El nu urcă, nu coboară”. Iată astfel de ce afirmă Alexandru George la rândul său că „ideea familiilor de spirite ajunge să înlocuiască pe aceea de descendenţă consangvină în cazul oricărui artist”.

O altă problemă contemporană mereu dezbătută este legată de cel mai mare scriitor. Astfel, Nichita Stănescu compătimea acel popor care ştie care e cel mai mare scriitor al său. Cultura unui popor nu se poate reduce la nimeni, oricât de genial ar fi cineva. În această privinţă, Eminescu nu e singur, „un fel de Himalaie într-o pustă lipsită de relief”, ci a fost dublat cel puţin de Caragiale. Arghezi considera că numai naţiile mici au cel mai mare poet, pe când marile culturi au genii din belşug între care nu se poate opta uşor. De aceea ar trebui să renunţăm la ideea de a mai căuta în cultura noastră fiinţa reprezentativă a genului, întrucât creatorul respectiv nu reprezintă în fond în cadrul unei colectivităţi decât spiritul nostru de libertate, este până la urmă doar una dintre nenumăratele expresii ale nevoii noastre de libertate, acest element misterios şi adevărat scandal al minţii umane.

“Sentimentul libertăţii defineşte creaţia; e şi acesta un motiv pentru care esteticienii care au descoperit-o, au refuzat să-i dea acest titlu; erau teologi şi pricepuseră prea bine că arta nu poate uzurpa un privilegiu al Divinităţii.”

Şi apoi este cunoscut faptul că orice model devine nociv dacă e unic şi contraproductiv dacă e şi obligatoriu. În acest sens Alexandru George constată faptul aparent curios, dar explicabil prin ideea de model unic că Eminescu este luat ca “piron de înfipt în inima oricărei noi valori”. A, te-ai inspirat din Eminescu, a, scrii ca Eminescu, a, sună a Eminescu.

Problema celui mai mare scriitor are rădăcini mai adânci şi ţine până la urmă de sentimentul apartenenţei la o cultură minoră care vrea să demonstreze că se poate afla pe acelaşi plan cu marile culturi europene. În acest sens, dintre nenumăratele mărci ale unei conştiinţe culturale oarecum imitative este şi atitudinea faţă de limbi străine. Alexandru George afirmă de pildă că francezii nu învaţă limbi străine fiindcă îşi închipuie că asta ar fi un fapt de subordonare. O atitudine atât de stranie faţă de obsesia franţuzită ori englezească de acum a tinerilor noştri orăşeni. Mentalitatea diferită presupune schimbarea raporturilor faţă de poliglosie – inferior pentru englezi, francezi, superior pentru români, bulgari, suedezi.

Tot între faţetele stranii ale culturii române se numără şi atitudinea admirativă faţă de omul simplu lipsit de şansă în raport cu poziţia oarecum obligatoriu negativă a omului de succes, a celui care adună o avere oarecare, a celui pentru care în general are rost noţiunea de proprietate. De aceea Alexandru George îndeamnă ca intelectualul să nu mai apeleze la slogane colectiviste, să nu-şi mai obscurizeze poziţia sa printr-o pretinsă apartenenţă la masă – vezi străbunii din Testament ai lui Arghezi, plângăcioşii lui Goga, ţăranii care vor pământ ai lui Coşbuc – să nu mai aducă atât de multe elogii celor care chipurile ne-ar ţine cu munca lor în cârcă, care ne-ar asigura astfel pâinea, etc., etc. Unii scriitori par să afirme în orice rând scris de ei că ruralitatea ar fi un fel de preistorie fericită a anumitor fiinţe mature. Autorul arată de aceea necesitatea restabilirii demnităţii umane, a celei de scriitor care are o la fel de mare importanţă ca şi aceea de agricultor ori de producător de şuruburi. Importanţa acestei îndeletniciri creatoare apare odată cu aşezarea la masa de scris unde scriitorul nu are în faţa sa doar o foaie cu două feţe, ci o infinitate de file, trecerea de la zero la o realizare efectivă echivalând cu infinitul.

Între modalităţile de a-şi afirma crezul critic am remarcat gândurile sale despre râs. Astfel, crede autorul râsul e de fapt dezangajant, are un caracter deopotrivă imoral şi salubru. El pare o soluţie, când în realitate nu reprezintă decât o eludare a oricărei probleme. Şi remarcă faptul că între speciile hazului, râsul prostesc e cel mai inexplicabil, dar şi cel mai pur din lume. Şi vorbind de umor, iată şi o glumă pisicească. Un tip care avea o felină, s-a mirat de faptul că aceasta a murit după ce i-a făcut prima baie. – Bine, i-a reproşat un prieten, dar nu ştiai că pisicile mor dacă sunt spălate? – Nu, dragă, replică acesta, pisica mea n-a murit din cauza spălatului, a murit la stors.

Ultimele articole sunt dedicate aproape exclusiv unor aspecte trăite din istoria recentă. Printre ele mi-au atras atenţia consideraţia că în comunismul de import „cauza avea valoare supremă, persoana umană – niciuna” cum de pildă s-a întâmplat cu grupul Pătrăşcanu prin care la noi s-a repetat după decenii procesele de la Moscova din 1937.

Apoi, faptul că Alexandru George s-a considerat un exilat interior, înţelegea că nu are rost o rezistenţă socială şi că în general dizidenţii erau dintre cei care aveau spate în Occident sau chiar erau susţinuţi de o parte din clasa conducătoare comunistă. Îi numeşte chiar dizidenţi cu ştaif, fără însă să dea nume pe care le-aş fi consemnat la rândul meu cu mare plăcere. Exilul interior însă nu mi-a sunat bine, aşa poate afirma orice fiinţă pasivă sau orice executant orb, iar scuza că nu a avut cui să se plângă – poate unui tătuc-stat consolator! – ascunde de fapt o acceptare prin neimplicare. „Cui să înaintez eu o jalbă timbrată cu 3 parale, pentru tinereţea mea pierdută, pentru studiile pe care nu le-am putut face, pentru cărţile care mi-au lipsit, pentru călătoriile pe care nu le-am putut efectua?” Dar eu, sărmanul recenzent al acestei cărţi, cui? M-ar interesa o călătorie în jurul lumii!!

Autorul revine însă la viziunea sa lucidă atunci când arată că naţional-socialismul în clipa de faţă este singura formă de comunism care se mai menţine la putere în Cuba, China, Coreea de Nord. Totodată arată inutilitatea unei revoluţii întrucât crede că o lege votată în linişte (sau chiar în tumultul unei Camere înfierbântate) poate însemna mai mult decât doborârea unui „despot” aproximativ, în bubuitul tunurilor şi pe fondul incendiilor şi distrugerilor populare.

O întâmplare care m-a fascinat în articolul Arta într-adevăr pură este cea cu ostaşul sovietic care, abia venit de pe front într-un oraş ardelean, a intrat într-o biserică catolică. Era înarmat până în dinţi şi a păşit înăuntru chiar când se cânta o misă la orgă. Oamenii de la slujbă îl priveau înfricoşaţi, lui nu-i păsa de nimic decât de muzică. Stătea în picioare şi savura fiecare atom scos de fluierăturile şi şoaptele orgii. Când a venit însă momentul ca preotul să ţină o predică, soldatul a ţipat deznădăjduit: “Niemă propaganda! Davai muzik!” Ştia că discursurile, predicile, vorbele nu aduc nimic bun. Venea din ţara pălăvrăgelii şi a şedinţelor nesfârşite. Din ţara birocraţiei inumane. Numai muzica era pură, nu se putea disimula. Davai muzik!

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/capricii-si-treceri-cu-gandul-prin-spatii/

"));