Un subiect fierbinte – Afganistanul jurnalelor noastre. Cartea cu o mulţime de ecouri şi recenzii a fost citită de toţi însetaţii politicii. Un boom editorial – vinderea a mai mult de un milion de exemplare.

Este mai ales o carte care tinde spre o revoltă organică legată de condiţia femeii afgane. În ce stare de umilinţă, de supunere e obligată să stea! Cât de diformă pare uneori gândirea bărbaţilor de acolo! Totuşi realizez că autoarea nu face altceva decât să apere valorile occidentale pe care le consideră infailibile şi aducând maximum de onoare şi libertate. De asemenea, procedează ca orice ziarist – amplifică evenimentul aproape nesemnificativ , îl face din ţânţar armăsar, îl analizează până-n pânzele albe, apoi, când atenţia cititorilor se îndreaptă spre altceva, uită tot, lăsând evenimentul să-şi reia proporţiile normale, minime. Asta îmi aduce aminte de o scenă cu Don Quijote care a surprins un stăpân ce-şi pedepsea slujnica cu biciul după ce o legase de un copac. I-a servit acelui barbar o morală straşnică, a obţinut promisiunea iertării slugii netrebnice, apoi şi-a văzut de drum. Imediat ce a dispărut în zare, stăpânul a legat-o iar pe slujnică şi i-a tras o ciomăgeală dublă.

A fi în actualitate oferă e drept iluzia trăirii în eveniment, în mijlocul său, dar are şi dezavantaje majore. Iată războiul din Afganistan. Din ce punct ar trebui filmată o scenă de război? Dintr-un avion care aruncă bombe? De lângă un cetăţean terorizat de frica blestemăţiilor din cer? Contemplând ciupercile colorate ale clădirilor pe cale de a se părădui? De fapt răspunsul ziariştilor la această dilemă este mulțimea: de imagini, de locaţii, de statistici. Obligatoriu trupuri sângerând abundent, tărgi şi salvări, înmormântări date pe rapid. Feţe disperate şi copii terifiaţi. Dar dincolo de aceste prim-planuri ori vederi de ansamblu, nu cumva ziariştii se află mai mereu în locul greşit, nesemnificativ şi, pentru a-şi masca incompetenţa, ne oferă un maldăr de evenimente mărunte, dar care ar duce conform interpretării lor la aparenta înţelegere a marelui eveniment? Nu cumva centrul evenimentului nu lasă de fapt să fie intuite care fapte vor avea consecinţe grave şi care sunt doar simple bubuieli? O explozie dă bine pe ecran sau în presă, deşi are un mic număr de victime şi e uitată rapid. O rezoluţie abia de poate fi menţionată, eventual e afişat un oficial tunând la o tribună, dar face adesea însutit mai multe victime şi creează răni adânci, pe mulţi ani.

Acum această carte suferă în mod evident de o parte din reproşurile aduse tehnicii ziaristice, dar are ambiţii mult mai mari decât un simplu articol sau dosar de presă. Vrea să fie ceva mai mult decât un transcript al unei emisiuni Discovery. Încearcă creionarea societăţii afgane din perspectiva fiecărui membru al unei familii. De ce-o fi mai bună această perspectivă decât analiza clădirilor, artelor sau muzeelor afgane, habar n-am. Undeva e promovată ideea că suflul vieţii unui popor nu poate fi surprins decât în oralitate, cultura scrisă – cel puţin în această carte – este puţin reprezentată. Deşi am citit o carte ce se numeşte Anticarul din Kabul – n-am aflat decât titlurile câtorva cărţi. Personajul care mânuieşte mii de volume abia de lasă să transpire 5-6 preferinţe: un poet antic Firdousi şi unul modern Sayd Bahodine Majrouh, apoi celebra pe mapamond Shah Nama şi capodopera lui Rumi – Masnavi. Cât despre cărţile politice am aflat de studiul lui Ahmed Rashid – Taliban şi de un reporter rus lăsat anonim – cu o carte de succes printre combatanţii ONU – Războiul meu ascuns. Şi bineînţeles Salman Rushdie cu Versetele satanice, autor pe care-l caută majoritatea musulmanilor pentru a-i face felul. Şi atât. Cred că vina o poartă mai degrabă Asne Seierstad care se lasă condusă de una dintre dogmele ziaristului modern – menţionarea unor nume poate aduce acuza reclamei mascate. Dar cum am putea înţelege un anticar fără fantasmele sale literare?

Oare intrarea pentru o vreme în familia unui mare autor va aduce o mai bună înţelegere a operei sale? Este un lucru cu totul îndoielnic. Prezentarea unor fapte nu înseamnă şi înţelegerea lor. Naraţia e departe de interpretare. Cartea e cutremurătoare şi din cauza opticii indignat occidentale. Multitudinea de fapte selectate m-a făcut să le încadrez în mai multe categorii. Sunt în fond temele şi obsesiile autoarei noastre suedeze.

Decrete şi isprăvi talibane

Printre alte ingrediente cu care este umplută cartea, ştiu şi eu, situaţia politică, o scurtă istorie a Afganistanului ori iniţierea sumară în islamism, sunt enumerate şi cele 16 decrete emise la începutul guvernării talibane. Reguli îngrozitoare sunt puse într-un talmeş-balmeş alături de reguli minore. Astfel din prima categorie – femeile nu aveau voie să meargă fără burka, acel costum care le acoperea cu totul. (De altfel femeile care poartă burka sunt precum caii cu ochelari: pot privi numai într-o direcţie; este un truc prin care bărbatul ştie unde se uită soţia lui). Se interzice muzica şi dansul la nunţi sau pur şi simplu ascultarea muzicii înregistrate. Şoferii prinşi cu o casetă în maşină erau arestaţi. Interzis de asemenea bărbieritul. Cel prins ras proaspăt era târât la răcoare până îi creştea barba de mărimea unui pumn. Interzisă şi reproducerea imaginilor, de aceea talibanii ard toate cărţile ori ziarele care reproduc vreo imagine fie de om, fie de animal. Distrug statui şi vandalizează anticariate şi librării.

Acestor măsuri îngrozitoare care refuză artele muzicii, dansului şi picturii şi care aduc ani lungi de închisoare le sunt adăugate decrete care dovedesc lipsa de logică. Este interzisă înălţarea de zmeie ca să nu se strice judecata copiilor. Creşterea porumbeilor pentru a nu mai fi folosiţi ca păsări de luptă. Se interzic coafurile englezeşti şi americane, în special bărbaţii cu părul lung. Se interzice spălarea rufelor la râu. Amănunte alături de interdicţii oribile.

Să nu uit şi alte fapte vrednice de talibani, membrii după cum îmi pare ai unei adevărate Inchiziţii musulmane – au intrat în casele oamenilor, le-au spart televizoarele şi radiourile şi mai ales au călcat în picioare orice figurină jucărie, în special păpușile, de faţă cu copiii. Nici nu vreau să-mi închipui teroarea pe care o resimţea o fetiţă de 3-4 ani văzând că îi este sfâşiată păpuşa cea mai dragă.

Tot în vremea talibană au avut loc o mulţime de vandalisme printre care şi cea a Muzeului Naţionale de istorie: „au hăcuit sculpturile până când nu au mai rămas decât soclurile acestora… Le-a trebuit o jumătate de zi ca să şteargă 1000 de ani de istorie”. Culmea poveştii a fost că vandalii au fost conduşi meticulos de însuşi Ministrul Culturii care a lăsat în locul exponatelor un citat din Coran.

Femeia

Privirea asupra condiţiei femeii afgane pleacă de la evidenţa încă de la începutul cărţii a conflictului inexplicabil dintre deschiderea cosmopolită a anticarului şi conservatorismul fanatic conservat în propria familie. Acest personaj e un fel de Moromete amestecat cu Badea Cârţan. Prin intermediul familiei sale aflăm amănunte de genul:
Sunt foarte multe căsătorii între fete de până în 16 ani şi bărbaţi trecuţi de 40-50 de
ani deoarece se pot obține mai mulţi bani din partea pretendentului. Aici să inserez o mică
anchetă. Stăteam de vorbă cu nişte prieteni şi constatasem că pe toţi ne sfătuiseră părinţii să ne căsătorim cu câte o persoană care li se părea potrivită pentru noi, dar care de fapt era îndrăgită de ei. Noi toţi refuzasem astfel de oferte părinteşti şi ne cuplasem mai târziu după cum ne dusese capul. Credinţa în relaţia de dragoste era în societatea mea o tradiţie atotputernică. În societatea afgană însă, fetele nici măcar nu au voie să se gândească la o relaţie de iubire, ele trebuie să accepte pe cel desemnat de părinţi fără nicio împotrivire. Nici măcar nazuri nu pot să facă, aşa cum era prin Europa clasicistă de acum 3-4 secole. Trebuie să-şi ducă viaţa alături de fiinţa nepotrivită aleasă de părinţi de obicei pentru bani.
În familiile afgane, căsătoriile se fac de obicei între rude, de preferat între veri
Femeile nu iniţiază niciodată o conversaţie cu membrii masculini ai familiei, ci doar răspund la întrebări – existenţă o credinţă bine înrădăcinată în superioritatea masculină
În posturi bărbaţii şi femeile stau în camere separate
În autobuz femeile stau înghesuite pe rândurile din spate în timp ce restul mijlocului de transport rezervat bărbaţilor şi cel mai spaţios este pe jumătate gol
Talibanii au interzis purtarea pantofilor cu toc de metal care putea distrage atenţia bărbaţilor pe stradă; de asemenea au interzis lacul de unghii şi au tăiat câtorva femei ghinioniste un deget de la mână sau picior dacă le-au văzut unghiile ojate
Şi azi femeile îmbrăcate inadecvat la diferite ocazii riscă să fie împuşcate în picioare sau să li se arunce acid pe faţă de către fundamentalişti
În oraşul Khost unde gândirea talibană este o practică obişnuită, femeile nu ies niciodată în oraş, stau doar în curtea din spatele casei precum găinile
Multe dintre soţiile unui bărbat se urăsc una pe cealaltă profund şi nu-şi vorbesc niciodată; foarte rar soţul o iubeşte când pe una, când pe alta, o seară aici, cealaltă seară dincolo. De cele mai multe ori are loc o a doua căsătorie abia când prima soţie îmbătrâneşte şi soţul nu o mai vizitează niciodată. „În timp ce prima nevastă primeşte tinereţea bărbatului, cea de-a doua se alege cu bătrâneţea”
Jamila, o tânără căsătorită cu un bătrân care plecase de câţiva ani în Occident a fost suspectată că e vizitată de un amant noaptea. A fost desfăcută rapid legătura căsătoriei şi retrimisă familiei. Mama împreună cu fraţii ei au decis s-o omoare, iar culmea a fost că nimeni nu i-a acuzat de crimă, ci toţi au dat vina pe fapta de incest a Jamilei. „În Afganistan o femeie care tânjeşte după dragoste e o noţiune tabu”. Tinerii nu au voie să se întâlnească, să se iubească sau să aleagă. Dragostea e văzută ca o crimă ce trebuie pedepsită cu moartea şi de obicei e ucisă femeia. Iată din capitolul dedicat poeziei landay (cu câteva versuri în care sunt presărate strigăte despre viaţa netrăită din plin) poemul „Lipește-ți gura”:

”Lipeşte-ţi gura peste a mea,
dar lasă-mi limba liberă, ca să poată vorbi despre dragoste.

Ia-mă în braţe mai întâi!
Apoi vei putea să te prinzi de coapsele mele,

Gura mea este a ta, mănânc-o, nu-ţi fie teamă!
Nu e făcută din zahăr ce se topeşte.
Gura mea, poţi să o iei.
Dar de ce mă stârneşti – sunt udă deja.

Te voi transforma în cenuşă,
dacă numai pentru o clipă îmi voi întoarce privirea spre tine”.

Religia

Mă gândeam că fanatismul este de obicei generat de prea puțina singurătate – un musulman riguros se roagă la moschee de 5 ori pe zi, ceea ce duce la cel puțin 5 contacte cu o masă de oameni care par înrolaţi într-o armie permanentă. Gândirea şi progresul presupun libertatea de a-ţi organiza timpul cum vrei. De aceea apar în realitate numeroase abateri de la regula celor 5. Islamismul nu e un bloc fanatic sau tabără militară, deşi lasă această impresie.
Tot talibanii, dragii de ei, considerau dezbaterea o erezie, iar îndoiala un păcat. Studiul altei cărţi decât Coranul un lucru inutil, periculos. Mai mult, în vremea guvernării lor toţi miniştrii au fost înlocuiţi de mulahi, lipsiţi de orice înţelegere pentru progres sau dezvoltare economică.
În anii ’80 comunismul a încercat să pună capăt societăţii structurate în clanuri prin colectivizare – ţăranii săraci au refuzat însă să lucreze pământul luat de la proprietarii bogaţi întrucât o cutumă islamică spunea să nu sădeşti în solul furat.

Educaţie

Autoarea îşi consideră naraţiunea „basmul celei mai neobişnuite familii afgane. Familia unui anticar este un lucru ieşit din comun într-o ţară în care trei sferturi din populaţie nu ştie nici să scrie, nici să citească”. Iată trei curiozităţi educative:
Vandali afgani au supravieţuit căderii talibanilor deoarece au jefuit ulterior Biblioteca
Naţională de unde au furat manuscrise vechi de sute de ani. O parte dintre ele au ajuns ulterior pe preţuri derizorii în mâinile personajului nostru, anticarul kabulean.
Modul în care se învaţă alfabetul sub regimul taliban: „I este de la Israel, duşmanul
nostru; J este de la Jihad, scopul nostru în viaţă; K este de la Kalaşnikov, noi vom învinge; T este de la taliban…” Războiul este tema centrală şi în manualele de matematică. Băieţii făceau calcule nu cu mere şi prăjituri, ci cu gloanţe şi Kalaşnikov-uri. Dacă un glonţ poate extermina 10 necredincioşi, de câţi o să scăpăm cu o duzină de gloanţe?
Un sfert din copiii afgani mor înainte de a ajunge la vârsta de 5 ani de pojar, oreion, friguri, diaree. Mulţi părinţi consideră că nu trebuie să le administreze copiilor nimic, că boala va trece de la sine.

Această privire literară dinlăuntrul societăţii afgane m-a făcut să realizez că între studiile politice se vorbeşte foarte rar despre societatea fundamentalistă, construită pe prescripţiile religioase. Este societatea în care nu este nevoie de poliţie sau armată pentru simplul motiv că toţi cetăţenii îşi fac foarte vigilent datoria civică. Cutumele se aplică întocmai, fără nicio critică, iar încălcarea lor aduce pedepse foarte grele. Este o concepţie tribală în care îndoiala nu-şi are locul. Nici nu ştiu dacă trebuie să mă revolt. La origine, aceste fapte sunt datorate nevoii de dreptate. Şi convingerii că o singură carte, Coranul are toate răspunsurile pentru evenimentele societăţii sau dacă nu, interpreţi potriviţi, mulahii pentru orice altă nelămurire. Restul e datorat lipsei de educaţie şi sărăciei.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/biografii-si-memorii/anticarul-din-kabul/

Emil Cioran spunea undeva că suntem foarte superficiali în cunoaştere, că nu înţelegem de fapt nimic din ce ni se întâmplă, că trecem ca însetatul pe lângă fântână fără s-o recunoaştem. Şi ne dădea de contraexemplu pe Buddha căruia i-a fost de ajuns să vadă suferinţa, boala şi moartea întruchipate de primii trei oameni întâlniţi ca să înţeleagă totalitatea universului.

Poate că filosoful român voia să transmită prin această pildă (şi acest manifest dispreţ la adresa cunoaşterii omului comun) că de fapt marile adevăruri se nasc nu din lungi perioade de agonie, nu din munca intelectuală susţinută, ci din revelaţii, din perceperea bruscă a realităţii ca o ilustrată, din prelungirea ei în gândire şi semnificaţie.

Aflat undeva la ţară, am privit (ca tot omul aflat sub cuţitul ironiei lui Cioran) tot felul de peisaje care mi-au încântat pentru o clipă ochii, apoi le-am uitat la fel de repede ca pe aspectele dezagreabile. Dar vederea unei tinere care-şi hrănea găinile m-a făcut să mă gândesc că o asemenea activitate nu poate fi desfăşurată decât dacă stai tot timpul la ţară. Că persoanele care au doar o casă de vacanţă nu pot să crească păsăret domestic, sunt împărţiţi mereu între cele două spaţii. Au un picior în urban şi altul în rural (fie că acesta s-ar chema munte). Mă gândeam că probabil sunt fericite acele persoane care reuşesc să evite capcana dublului, a diviziunii, care ştiu să aprecieze ceea ce au, ceea ce sunt. Un alt spaţiu spre care aspirăm decât cel în care ne aflăm presupune fie o umilire, fie o laudă excesivă a sinelui. Cine aspiră spre o ţară occidentală îşi umileşte locul din ţară, e nevoit s-o facă pentru a se convinge că aici nu e fericit, în schimb acolo sunt câinii cu covrigii în coadă. Cine aspiră spre zonele rurale pleacă într-acolo convins că face un sacrificiu imens şi că ţăranii/muntenii/delurenii ar trebui să fie muţi de recunoştinţă. Ei bine, nu sunt pentru că de fapt nu-l înţeleg pe acest orăşean divizat sufleteşte. La rândul lor ruralii au de ales între a se diviza sufleteşte sau a rămâne fericiţi în ţarina lor. Oraşul însă ispiteşte cumplit şi nu prin defectele sale, ci prin produse, prin servicii, prin tehnică, prin comodităţi.

Bun, toate aceste reflecţii ce legătură au cu cartea lui Kurt Vonnegut? Mie îmi pare că recenzorul este prin excelenţă un astfel de om divizat. El citeşte pe altul, dar în acelaşi timp se citeşte pe sine. Deşi îşi dă seama rapid care vor fi senzaţiile transmise de carte, continuă lectura pentru a le observa intensitatea şi pentru a putea articula în cuvinte această tensionare sentimentală.

Tot n-am răspuns la întrebare. Legătura? Ei bine cartea lui Kurt Vonnegut este o mare farsă îmbrăcată într-o copertă frumoasă. Sunt numeroase suite de locuri comune jucate c-un entuziasm de reclamă. Câteodată scriitorii ar trebui să se oprească la o anumită vârstă, altfel îşi arată ramolismentul în cărţi de genul celei Un om fără de ţară. Neamţul americanizat ne mărturiseşte mândru de mai multe ori că îşi redacta scrierea la 82 de ani (probabil în raport cu alţii care o azilează). Ce importanţă ar avea povestea asta pentru destinul unei cărţi? Suna mai degrabă a dezvinovăţire. Autorul poate avea orice vârsta, cartea lui este un produs a cărei existenţă începe abia odată cu acceptarea cititorului.

Ce-i reproşez cărţii? Este scrisă în genul acela american în care sunt amintite realităţi din goana maşinii, fără nicio reflecţie profundă asupra lor. Parcă ar fi o carte scrisă de un om hrănit cu filme de duzină. Gândurile nu sunt duse la capăt, aspectele rememorate sunt groaznic de fragmentate, se face tranziţia între planuri temporale diferite fără justificare, într-un cuvânt o pălăvrăgeală de moş scriitor.

De fapt ce e această carte? Nici după prima ei lectură, nici după revizuirea sa nu sunt foarte sigur. Cu ezitări o încadrez la genul jurnal, dar o asemenea scriere memorialistică superficială n-am mai întâlnit decât la scribii literari sau în jurnalele personale ale unor scriitori care nu au avut nicio clipă intenţia publicării lor.

Totuşi este Kurt Vonnegut, un mare scriitor al secolului XX (uitatţi site-ul propriu – aici). Ceva din statura sa de scriitor tot a rămas. Gândirea omului în vârstă poate avea câteodată limpeziri raţionale de neatins mai devreme. De pildă ceea ce mi-a rămas dincolo de fişele mele a fost această idee: că numeroasele divorţuri care se întâmplă astăzi sunt datorate în mare măsură politicii demografice. Copiii cei mulţi de odinioară au fost înlocuiţi de unul sau doi, multitudinea a fost înlocuită de monotonie, comunicarea şi câteodată binevenita bârfă sunt retezate de prezenţa aceluiaşi confident. Cei doi soţi singuri sau care au copii puţini riscă, dacă stau tot timpul împreună, să-şi acrească foarte repede relaţiile de comunicare, de aceea trebuie să-şi găsească tot timpul preocupări sociale care să suplinească lipsa altor membri ai familiei. Astfel se explică o mulţime de fapte de neînţeles altminteri. Meseriaşul care îşi îndeplineşte activitatea aproape artistic la toţi clienţii săi, numai la el acasă totul e vraişte, omul care lipseşte zi-lumină acceptând probleme de serviciu până peste cap, beţiile occidentale de week-end, plictiseala adolescenţilor de a-şi petrece vacanţa cu părinţii, familiile în care se ascultă tot timpul radio, se priveşte la televizor non-stop înlocuindu-se implicit membrii cărora le-a fost refuzată existenţa, etc. Hm, cine a refuzat naşterea unui copil, va accepta în viaţa sa un şir de vedete de doi bani… Decât un copil în plus, mai bine pe Andreea Marin, nu-i aşa!!!!

Cartea, în ciuda opiniei mele contrariate, se citeşte uşor. Este flecăreala unui om fără griji, care îşi cunoaşte foarte bine locul şi aparţine acelor fericiţi de care pomeneam la început care nu mai aspiră la altceva. Ştiu şi eu, poate este o vârstă sau un număr de cărţi dincolo de care ajungi să te bucuri doar de ceea ce-ţi oferă locul de faţă, să găseşti în aici-ul de obicei ignorat o complexitate tot la fel de mare ca şi în acel acolo aspiraţie.

Supărător că în această carte găseşti atât mostre de locuri comune şi linguşeală a cititorului cât şi idei interesante, dar neduse la capăt.

Iată din primele câteva exemple de perle:

„Am făcut o mare greşeală luându-mi diploma în antropologie, deoarece nu suport oamenii primitivi, sunt extrem de proşti.” O propoziţie care anulează toată antropologia pe motiv de… prostie!

„Situaţia lui Hamlet este aceeaşi ca a Cenuşăresei, doar că diferă sexul.” Sau, putem completa noi, cu a armăsarului lui Caligula, doar că diferă specia!!!

Are deseori obiceiul de a se adresa prea familiar cititorului, povestea asta deranjând, mai ales într-o limbă în care politeţea ocupă un loc mai important în cadrul relaţiilor sociale: de pildă expresia „înţelegeţi dvs.”, îţi dă senzaţia că, pe de-o parte ai obligaţia atât să înţelegi ce a fost zis, cât mai ales ce nu a fost zis şi n-ai decât să completezi cu propria ta fantezie ce ar mai fi de înţeles de aici. Emiţătorului puţin îi pasă, şi-a încheiat discursul cu acest şmecheresc interogativ de mică înţelegere.

Întrebarea cu care se deschide un capitol: „Ştiţi ce e acela un umanist?”. Mă întreb dacă nu o considera că toţi cei aflaţi sub 80 de ani nu au habar de acest cuvânt.

De multe ori dă senzaţia că îşi redactează textul pe baza ultimelor cărţi citite. Cu o afirmaţie de genul „Îi socotesc tembeli pe toţi cei care nu au citit cartea Democraţia în America, de Alexis de Tocqueville”, mi-a adus aminte de anumiţi snobi culturali care, după ce mă întrebau despre o carte de care nu ştiam nimic, mă priveau superiori şi-mi pufneau în nas: Dar atunci ce ştii? Ce ai putea să ştii fără acea carte?. Îmi înţepau balonul vreunei posibile pretenţii culturale. Ei tocmai citiseră cartea cunoaşterii absolute. Şi nici carte religioasă nu era, nici filosofică , ci un drac de roman oarecare.

Să aşez dedesubt şi puţinele idei care mi-au spus ceva:
Se întreabă justificat ce le-am putea spune tinerilor noştri despre speranţă în condiţiile în care „oameni fără conştiinţă, fără sentimentul milei ori al ruşinii, au pus mâna pe toţi banii din trezoreriile guvernului şi pe ai corporaţiilor şi şi i-au însuşit?” Şi continuă afirmând că pe măsură ce devenim „tot mai industrializaţi şi mai militarizaţi, ne pasă tot mai puţin de mame, de bebeluşi, de bătrâni ori de alte persoane vulnerabile din punct de vedere fizic ori economic”.

Aminteşte de medicul ungur Ignaz Semmelweis care credea că bolile se răspândesc prin germeni. De aceea a cerut medicilor de la o maternitate austriacă unde de obicei murea o mamă din zece să se spele pe mâini înainte de a atinge pacientele. Doctorii au refuzat iniţial indignaţi, cum să accepte sfatul unui imigrant, dar, după multe insistenţe, au decis să nu mai opereze cu acelaşi bisturiu cu care înainte făcuseră la morgă disecţii pe cadavre. Răsplata acelor doctori după ce au văzut succesul recomandării lui Semmelweis a fost aceea că l-au silit să plece din spital şi chiar din Austria.

Iată şi o strategie de copil care vrea să participe la discuţiile dintre adulţi. Constată că singura modalitate este de a fi glumeţ, altfel în subiectele obişnuite de conversaţie este exclus de obicei. Îmi pare uneori că adulţii fără copii nu prea ştiu cum să se poarte cu aceştia, ce să le spună, cum să comunice. Copiii – aceşti extratereştri de lângă noi cărora le refuzăm existenţa în favoarea haitelor de maidanezi.

Iată şi două exemple hilare:
Conform propriilor declaraţii George Bush a fost beţiv până la 41 de ani când „susţine el, i-a apărut Isus şi l-a făcut să renunţe la băutură şi să devină băiat cuminte. Alţi beţivi afirmă că au văzut elefanţi roz.”

„Mark Twain în Străinul misterios arată că „Satana, nu Dumnezeu, a creat planeta numită Pământ şi «blestemata rasă umană». Dacă vă îndoiţi de asta, citiţi ziarul de dimineaţă. Nu are importanţă data apariţiei.”

Chiar dacă am fost dur cu diagnosticul meu, nu am pretenţia de a fi luat ca absolut. Poate altcineva va găsi mai multe idei semnificative, mai multe glume bune. Asta m-a motivat şi pe mine să străbat această carte până la sfârşit. Nu prea au fost. De aceea vă îndemn ca librarul nou angajat care încă mai crede în actul cultural. Întrebat de o carte slabă dacă merită cumpărată, de spaima şefului care-l urmăreşte, va spune că este o capodoperă la reducere, dar va face din ochi avertismente de genul: Să nu cumva să…!

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/biografii-si-memorii/un-om-fara-de-tara/

Pofta pentru Jurnalul acestei nemulţumite fete, Jeni Acterian, mi-a fost deschisă de Literatura română în postceauşism a lui Dan C. Mihăilescu, care în volumul dedicat memorialisticii îl considera un ghid excelent pentru atmosfera interbelică şi, mai mult, în entuziasmul cronicăresc îl recomanda ca o carte fundamentală pentru orice prof de română de la liceu.

Jurnalul acesta nu a fost publicat din voinţa autoarei, ea l-a considerat mereu prilejul unor reflecţii exclusiv personale, ci abia după 1989, la mai mult de 30 de ani de la dispariţia sa, de fratele său, Arşavir Acterian. Dan C. Mihăilescu vorbea de o anume vâlvă în jurul acestui jurnal; Doina Uricariu, prefaţatoarea volumului crede că ar avea un loc similar cu Jurnalul lui Mihail Sebastian. Mă rog, i-am lăsat pe critici să aranjeze operele literare în care cutiuţe valorice vor, iar eu după ceva eforturi de obţinere a cărţii – era totuşi reeditată pentru o a doua oară – am găsit cu cale că ar putea fi o bună lectură pentru perioada de la mare.

Aşa că în timp ce grupuleţul cu care hăituiam plajele se bălăcea în apele discutabil de sărate, eu gustam frământările zburdalnicei intelectuale interbelice, având senzaţia că lectura are aparenţa încărcării unei baterii interioare. În puţină vreme, am ajuns să văd în Jeni Acterian un echivalent feminin al lui Mircea Eliade, prin tăria reflecţiilor şi prin cantitatea de pagini citite pe zi – mărturiseşte că trece de mai multe ori de limita de 1000 de pagini pe zi. Sunt ani buni în care stă de vorbă de la egal la egal cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Emil Botta, impresionând printr-o cultură redutabilă, ca şi printr-un anume cinism şi neîncredere funciară. Asta datorită faptului că este obsedată de moarte încă de la o vârstă fragedă şi pare înspăimântată că i-ar putea scăpa lucruri esenţiale nelecturându-le. Evident acest crescendo cultural nu o putea duce decât înspre tărâmul filosofiei cu care însă paradoxal nu are prea multe tangenţe, deşi face facultatea de profil din Bucureşti şi aici devine o admiratoare fanatică a lui Nae Ionescu. Este mai degrabă o literată, are un uşor aer salonard, iar distincţia dintre viaţă şi literatură începe să se vadă odată cu angajarea ei în cadrul unei instituţii financiare. Practică o psihologie de fineţe, ajunge să cunoască oamenii într-un mod aproape infailibil şi, din această cauză, pătimeşte mult timp de fetie. Abia la 29 de ani îşi întâlneşte iubirea, pe bizantinologul Alexandru Eliad, un personaj despre care e conştientă că nu o merită, care are o mulţime de cususruri, irezistibil însă fizic, atunci când o onorează cu prezenţa. Este mai degrabă un iubit inventat, aproape tot timpul absent de lângă vâltoarea sentimentală numită Jeni Acterian.

Ultimii doi ani din Jurnal sunt aproape o istorie neîntreruptă a acestei pasiuni şi aici nu mai există senzaţia unei memorialistici oarecare, ci a unui pătimaş roman epistolar. Mă gândeam că în lunga perioadă de care se ocupă jurnalul, 1933 – 1947, ar putea fi distinse două perioade – care să nu urmeze legătura cu istoria, aproape deloc consemnată: una a experienţelor intelectuale, alta a celor sentimentale. Amândouă perioadele încearcă să priceapă realitatea prin exces – de idei sau de sentiment. De aici şi tentaţia dezamăgirii, realitatea este mai inodoră, necioplită, dură, urâtă într-un mod care deseori revoltă sufletul iluzionat şi incandescent al Jeniei.

Stăteam pe plaja potopită de călduri tropicale – şi asta nu într-un sens metaforic – undeva înlăuntrul pielii simţeam cum băşicile bronzului începeau să-şi facă manifestată dantela şi reflectam la ideile acestei dispărute demult jurnaliste. Of, acest termen abia aici se potriveşte, nu ziaristului care nu face cu adevărat un jurnal. Sau iată o rană a termenilor literari, rană care permite să i se zică jurnal şi unui ziar şi unei scrieri memorialistice.

Înainte de a lăsa să se desfăşoare câteva dintre ideile lui Jeni Acterian, aş vrea să dezvolt o mică intuiţie care a plecat de la întrebarea nu foarte inocentă de ce selectez anumite citate dintr-o carte. Ce anume mă face să remarc anumite idei şi nu altele. Mi-au trecut prin minte noţiuni ca infailibilitate, jignire, aroganţă, dar le-am eliminat ca neavând în ultimă instanţă raport direct cu chestiunea, fiind de fapt aspecte ale receptării literare. Am observat însă ulterior că există indirect un anume pattern după care gândesc, că undeva cel puţin la bazele operaţiei de selectare se ascunde o grilă implicită, greu de formulat, o hartă care poate fi parţial vizibilă abia după o psihanaliză literară. În ultimă instanţă ideilor acestei cărţi le caut un loc în tipologii prestabilite, găsind identităţi sau diferenţe, recunoscându-le ca prelucrări ale altor idei mai vechi sau inserându-le în locurile goale de pe hărţi. Raţiunea mea vrea să treacă dincolo de frumuseţea intrinsecă a citatelor şi să le găsească un rost în viitoarea mea existenţă. Ce e de făcut cu toată această înţelegere? Un act de speculă, unul de seducere, o pedagogie sau un alt act artistic? Baza sau decoraţia unei filosofii? Ridic din umeri şi revin la citatele care m-au fascinat la Jeni Acterian: despre artă, despre idei, despre viaţă şi moarte. Ce o să fac cu ele şi căror hărţi ale subconştientului vor aparţine are vreo importanţă numai dacă reuşesc să treacă de sitele uitării.

1. Ce vrea Jeni Acterian de la un artist? Încredere în sine. Naturaleţe şi mai puţină literatură pudrată. Detestă originalitatea forţată, arta preţioasă, figura de om interesant. Dar întrebarea care se pune e: „n-am oare tendinţă contrarie excesivă? Atâta discreţie şi sobrietate, simplitate şi realism nu este oare un soi de sărăcie artistică? Mi-e teamă că da.”

De la mediul ambiant în care îşi desfăşoară activitatea un artist. Liniştea creatoare, nu oameni care se apucă să ţipe fără motiv, nu posedaţi. Şi aici aş putea adăuga şi eu un puseu de enervare la cel dovedit de autoare datorat unei maşini încărcată de manele la blană.

De la un jurnal – „Ca să fiu sinceră, mă plictiseam şi cum, când te plictiseşti, cauţi cu disperare să plictiseşti altă persoană şi cum nimeni altul afară de mine nu se găsea acasă, am luat în mâna acest caiet şi m-am apucat – precum se vede – să plictisesc „eul” meu viitor”. Oricum interesant raţionamentul – putem considera că există un eu viitor dispus să ne asculte plictiseala noastră actuală. Un eu viitor care va fi la fel de străin sau de apropiat ca şi un cititor oarecare. Şi tot despre jurnal, autoarea crede că nu poate fi o oglindă a omului, că nu este un reper corect de apreciere. Şi totuşi Jeni Acterian pare să-şi fi câştigat un loc în literatură chiar prin acest jurnal. Un loc pe care nu l-a dorit, mă rog, care nu mai depinde de autor, ci de mecanismele receptării.

Şi tot în domeniul artei iată şi două gânduri despre actori. Aflată în cabina actriţei Marieta Sadova, se gândea de ce depinde crearea unui personaj: o perucă, nişte sprâncene, câteva dungi negre. Apoi într-o altă însemnare gândul o duce la conflictul actorului cu propria personalitate: „Cred că personalitatea unui actor derivă din faptul că n-are personalitate, ca să-şi poată îmbrăca personalitatea oricui. Dacă ar avea o personalitate definită, nu şi-ar putea-o scoate ca pe o haină ca s-o ia pe alta. Şi dacă joacă folosind „propria haină”, adică reduce personalitatea oricărui personaj la a lui, atunci e un actor lamentabil. Deci sau e actor, sau are personalitate.”

Prin urmare, în arta propusă de Jeni Acterian am selectat gânduri despre calităţile unui artist, (scriitor sau actor), conflictul cu personalitatea sa, uimitoarele şi simplistele transformări ale înfăţişării umane, necesitatea unui climat prielnic artei, jurnalul – loc de plictiseli pentru cititori viitori, dar şi oglindă strâmbă a unui autor.

Un aspect pe care îl caut la fiecare scriere în proză sunt ideile propuse de autor sau atitudinea faţă de ele. La Jeni Acterian există mai mult reflecţii asupra modului de receptare a ideilor – crede că acestea îşi arată importanţă uneori numai după ce au fost repetate de sute de ori -, se îndoieşte odată cu lectura Idiotului lui Dostoievski că esenţa ideilor nu poate fi exprimată până la urmă, ori crede că ideile nu ar trebui arătate în public fiindcă ele oricât de bune sau rele ar fi, tot rău vor fi interpretate.

Mi-au atras atenţia şi două reflecţii ale lui Jeni Acterian despre natura inutilă a discuţiilor de natură filosofică care ating probleme oricum irezolvabile ori a raţionamentelor care fiind în ele însele perfecte îşi pierd în acelaşi timp semnificaţia: „Iunie 1938. Raţionamentul e incontestabil perfect logic şi în consecinţă nu înseamnă nimic. Nu poţi să pretinzi de la cel mai perfect aeroplan din lume, sub pretext că zboară, să-ţi scoată ouă de vrabie. Cum ai putea să pretinzi de la un raţionament, sub pretext că e perfect logic, să mai şi însemne ceva?”

Constată că ideile în învăţământ se transformă într-o vorbărie oarecare, conceptul de originalitate fiind anulat de plagierea continuă a ideilor altora. „5 februarie 1935. Încep să văd partea comică a examenelor….e foarte interesant să pui pe hârtie ideile altuia ca şi cum ar fi ale tale. De altfel, nu înşeli pe nimeni, căci toată lumea ştie că nu sunt ideile tale. Şi, dacă din întâmplare intercalezi ceva de la tine, asta n-are nicio importanţă, nimeni nu va crede că acel ceva îţi aparţine.”

Am constatat că autoarea noastră nu emite idei esenţiale, aşa cum afirma criticul Dan C. Mihăilescu, ci mai degrabă se ocupă de circulaţia ideilor, de modul lor de receptare, de ceea ce s-ar putea chema pragmatica ideilor. După parcursul printre idei am rămas cu impresia unui eu incomunicabil, cu receptarea greşită a celorlalţi, deci cu o grea senzaţie de necomunicare, cu inutilitatea de a încerca să rezolvi probleme filosofice sau cu faptul că omul nu este educat, ci obligat să devină în şcoală un papagal de idei.
O obsesie care a constituit în bună parte raţiunea de a fi a acestui jurnal este reprezentată de problema morţii. Aminteşte să zicem de dilema propusă de Socrate prietenilor săi în momentele de dinaintea morţii: „ Dar e vremea ca să ne retragem fiecare la locul său – eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din voi sau eu, deţinem ce-i mai bun? Nimeni nu ştie, în afara lui Dumnezeu.” Această remarcă socratică săpată în minte poate crea nostalgii redutabile. Înotam în sărătura aceea de mare şi mă gândeam dacă sunt oare mai fericit menţinându-mi încă trupul la suprafaţă. La o remarcă disperată a lui Jeni Acterian cum că niciodată nu va mai avea vârsta de 18 ani, mi s-au năzărit aceste combinaţii. Niciodată nu mai suntem ceea ce suntem. Suntem ca şi cum n-am fi.

În 1938 e revoltată că moartea continuă să existe, chiar dacă admitem că există Dumnezeu: „nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însumi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul că Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant. Ce legătură mai pot avea eu cu orişice fel de realitate care ar mai putea fi dacă eu nu voi mai fi!” Obsesia nemuririi o va face chiar să-şi imagineze cum ar fi să nu mai existe timp, cum ar fi fără devenire şi ajunge la concluzia că de fapt devenirea e o moarte continuă. Cu un an înainte, într-o însemnare constată că nu reuşeşte stabilirea identităţii dintre sinele prezent, scriptorul şi cel trecut, puţin îndepărtat şi crede că asta e cea mai bună dovadă pentru a arăta că viaţa noastră de fapt nu ne aparţine. Nu spune însă pe care proprietar al vieţii îl presupune.

O formă de moarte o întrevede şi într-un plictis suveran. Ba chiar se întreabă la ce bun să ne zbatem pentru câte un scurt moment de bucurie, din moment ce plictisul revine cu toate seriozităţile şi ştrangulările lui! Ar vrea să-şi noteze în jurnal lenevia, să vadă cât căscat intră în viaţa unui om, acţiune până la urmă imposibilă, fiindcă în starea de leneş nu poate scrie nimic. Are senzaţia de monotonie a timpului, „că timpul trece inutil. Dar e locul să mă-ntreb ce anume e util? Tare aş vrea să ştiu.”

Filtrând apele ultimelor fraze, mă gândeam că nu avem habar dacă suntem mai fericiţi trăind sau murind. Că hotărâm o anumită vârstă drept cea mi bună cu putinţă fără să avem habar ce ne rezervă viitorul şi fără să sesizăm discrepanţele uriaşe dintre sinele prezent şi trecut, că argumentele nu depind de propria noastră vieţuite, au un caracter general, că nu ştim ce e util în viaţă.
La final, iată un mesaj al lui Jeni Acterian din 1934 care poate fi interpretat în două feluri în funcţie de vârsta cititorului. „Singură tinereţea poate salva lumea. Experienţa şi bătrâneţea sunt cei mai redutabili microbi ai omului.”

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/biografii-si-memorii/jurnalul-unei-fete-greu-de-multumit/

Pace și bine!

La editura Univers, în 1986, a apărut în traducerea Adinei Arsenescu o carte a englezoaicei Agatha Christie nepreţuită pentru iubitorii genului poliţist, intitulată modest O autobiografie. Am ochit cartea într-unul din anticariatele moderne ale Bucureştilor, având un fel de statut de regină într-un raft plin ochi exclusiv cu cărţi de Agatha Christie. Un amic de-al meu, cu care mă aflam în magazinul cărţilor, a exclamat: “E timpul, frate, să strâng bani şi să încep să citesc la Agatha Christie”. Preţul unul volum e destul de modic, 5 lei, aşa că dacă nu o veni alt fan policier înaintea mea, s-ar putea să-mi cumpăr cărţile cu Mr. Poirot. Poate că e timpul să menţionez şi un aspect avantajos de a trăi în această Românie pe care toţi o denigrează de pe unde şi cum pot. Anume cărţile second-hand, preţul lor este accesibil oricărui buzunar, adesea o revistă fiind mai scumpă decât, iată, o carte autobiografică de Agatha Christie. E adevărat şi asta ar putea fi considerată o iluzie, în anticariatele franceze ori spaniole prin care am umblat am ochit şi acolo cartea de un euro din abundenţă, dar dacă vrei literatura română sau în română, apoi nu prea poţi găsi aşa ceva decât în neiubita noastră ţară.

În cartea sa realizată în 1965 în localitatea irakiană Nimrud la vârsta de 75 de ani, Agatha Christie ne înfăţişează în unsprezece capitole principalele sale aspecte biografice, legate de copilărie, adolescenţă şi începuturi literare, cele două războaie mondiale şi căsătorii, gloria artistică, bătrâneţea. Înainte de a intra în materia cărţii, ţin să relev un aspect neplăcut, respectiv prezenţa în multe locuri a unor tăieturi absurde din jurnal, făcându-mă să mă întreb retoric ce motivaţii or fi avut editorii români să cenzureze fragmentele respective, mai ales că nu s-a dorit economie de spaţiu tipografic, cartea având peste 600 de pagini.

Într-o autobiografie, evident, primul aspect care mi se pare de luat în seamă este atitudinea faţă de amintiri. Autoarei însuşi cuvântul autobiografie i se pare pompos, întrucât pare a sugera „un studiu cu un scop bine determinat al întregii vieţi a cuiva”. Un fel de autoscopie, cuvânt de care am avut eu însumi întotdeauna oroare. Întâi ţin să remarc faptul că reflecţiile autoarei sunt păsări rare în aceasta groasă carte, ea ţinând seama până şi în autobiografie de sfaturile primite de la scriitorii englezi interbelici, aceea de a nu pune morală în cărţile sale, întrucât nimic nu pare mai plictisitor. Totuşi genul ales, cartea de memorii, nu permite eliminarea oricărui aspect teoretic şi, în fond, a unei aşteptări a cititorului de a găsi principiile literatului Agatha Christie. Astfel, nu reuşeşte să identifice un mecanism care să ne permită derularea amintirilor şi de aceea are mai degrabă senzaţia unei fiinţe care se joacă imaginar cu un buton, cu fiecare apăsare apărându-i altceva din vârste diverse. Totuşi clipele pe care le poate smulge din trecutul aproape impenetrabil ştie să le povestească într-o formă pasionantă şi face aproape insesizabilă trecerea prin aceste spaţii ale memoriei cu ajutorul unor formule ideatice de genul că nu se exprimă bine în public, că pe vremea aceea era mai nu ştiu cum ori a unor trucuri grafice, paragrafe despărţite de linii de pauză ori de numere de subcapitole. Împarte zonele amintite în mici scenete pe care le dramatizează şi în care ai senzaţia unui reality-show. Prospeţimea acestor scenete este explicată de Agatha Christie prin faptul că a refuzat să se întoarcă cât s-a putut la locurile pline de amintiri, întrucât simţea că le-ar distruge semnificaţia şi frumuseţea de odinioară. Nu numai aspectul lor ajunge schimbat, dar şi privitorul revine cu alţi ochi şi o altă mentalitate.

O suită de întrebări dificil de răspuns legate de memorie (Ce are mai multă importanţă dintre toate întâmplările petrecute? Ce se află dincolo de selecţia făcută de memorie? Ce determină alegerea lucrurilor pe care ni le amintim?) am conectat-o cu o relatare a sa despre o carte cu mistere criminaliste egiptene pentru care a avut nevoie de un egiptolog. Tehnica sa consta în a-i pune la telefon întrebări despre viaţa omului simplu egiptean şi a atitudinii sale faţă de lucruri, însă tocmai aceste aspecte se dovedeau cel mai greu de găsit. Spre sfârşitul autobiografiei găsesc o paralelă interesantă asupra modului de organizare a cărţii: Agatha Christie crede că viaţa este aidoma unei corăbii cu compartimente etanşe şi că omul nu face altceva decât să treacă dintr-un compartiment într-altul, închizând în spate uşile blindate ale memoriei. De unde iată şi numele capitolelor: Copilăria, Căsătoria, Primul război mondial, etc.

O parte foarte consistentă a cărţii este dedicată relaţiilor sale sociale, cu familia, prietenii, diferite personalităţi şi mai ales a modului cum a căutat să se eschiveze de la onorurile publice, meritate de altfel. Totuşi un punct de orgoliu, dar privit ca din perspectiva unei fetiţe a fost invitaţia de a lua masa cu regina, lucru care o făcea să se gândească la un cânticel al copiilor care vedeau drept cea mai mare onoare faptul de a sta la masă cu un suveran. Între reflecţiile sale asupra relaţiilor sociale am selectat câteva aleatorii din diverse domenii.

1. Atrage atenţia că o adevărata lady este politicoasă în primul rând cu oamenii a căror situaţie îi face să nu poată fi nepoliticoşi cu ea.
2. Crede că oamenii cei mai anoşti sunt cei care nu fac altceva decât să-ţi vorbească despre calitatea mâncărurilor atunci când te afli la masă cu ei.
3. Încearcă să explice prin pierderea independenţei sociale de ce anume sunt aşa mulţi bătrâni ranchiunoşi care cred că sunt otrăviţi ori furaţi.
4. în Orient se pare ca se aduc daruri bărbaţilor, nu femeilor, de exemplu un buchet de flori sau o cutie cu bomboane. Şi tot acolo, arabii ţipă unii la alţii, încredinţaţi că atunci când cineva vorbeşte încet sau calm de fapt vorbeşte cu el însuşi. Mă gândeam câţi dintre cunoscuţii mei se comportă ca arabii!
5. În sfârşit, iată şi reflecţia unui actor englez, Charles Laughton, asupra modului cum poţi obţine o mulţime de avantaje din adoptarea unei măşti de fiinţă nervoasă. „Cel mai bine e să pretinzi că eşti nervos, chiar dacă nu-i chiar aşa. Am găsit că e foarte folositor. Lumea spune: să nu facem aşa şi aşa ca să nu-l enervăm. Ştii cât de nervos poate fi. Uneori e obositor să te porţi aşa, mai ales dacă n-ai chef. Dar rentează. Rentează de fiecare dată”. Mă rog, e discutabilă atitudinea asta, de pildă în hăţişul birocraţiei noastre am observat că mai degrabă se potriveşte alternarea stării de nervos la început cu starea de bunăvoinţă, replica tăioasă cu gâdilarea de orgoliu. Una moale, una tare.

Un punct des discutat în carte este relaţia dintre bărbaţi şi femei. Păstrează încă prelungiri ale mentalităţii victoriene în stilul său de comportament când afirmă de pildă că farmecul vieţii unei fete consta în aşteptarea hotărârii hazardului asupra a ce fel de soţ urma să aibă. Lumea întreagă era deschisă „nu pentru a face o alegere, ci pentru orice ar aduce soarta”. O remarcă în ultima instanţă fatalistă căreia mai târziu îi va aduce serioase contraargumente. De pildă, în raport cu iubirea, crede că nedreptăţile vieţii sunt inversate, întrucât băieţii arată ca nişte prostănaci, atunci când sunt îndrăgostiţi, în timp ce femeile devin de zece ori mai frumoase. Apoi este mentalitatea faţă de iubire. În timp ce bărbaţii se îndrăgostesc pe moment de foarte multe femei, ele cântăresc pe fiecare nou venit ca pe un nou soţ posibil şi în nici un caz nu se îndrăgostesc la prima vedere. În sfârşit, problema prieteniei dintre un bărbat şi o femeie crede că nu-i posibilă decât unidirecţional, dinspre bărbatul care are nevoie de o persoană feminină pentru a primi sfaturi despre relaţia sa de amor cu o alta. În ceea ce priveşte propria viaţa a lui Agatha Christie ţin să remarc că atât ea, cât şi fiica ei, Rosalind, s-au căsătorit în timpul războiului într-o căsătorie fulger, acţionând astfel contrar oricărei prudenţe şi reţineri feminine.

Mi s-au părut interesante considerentele şi povestirile sale despre educaţie. Crede că aceasta are valoare numai în măsura în care activează o anume receptivitate a învăţăcelului, altfel oricât de amplă ar fi informaţia, folosul este nul. Este uimită de valul de snobism intelectual de azi al unor părinţi care ţin morţiş să aibă copii strălucitori, oferindu-le o aşa-zisă educaţie aleasă şi învinovăţindu-i dacă nu le îndeplineşte standardele. Ei merg pe premisa că totul depinde de împrejurări şi nu de aptitudinile naturale ale copilului.

Aspectele care sunt totuşi elementele-cheie ale unei biografii de scriitor merită un loc special într-o recenzie. Definesc concepţia despre artă şi o anume manieră, arată stilul şi universul personal, obsesiile, introvertirea vieţii şi extrovertirea verbală, un anume mod de a apărea şansa succesului. Agatha Christie ne comunică de pildă că în procesul său creator exista întotdeauna un moment de criză de câteva săptămâni în care credea că nu va mai putea scrie un rând, apoi venea o zi când focul creaţiei o imobiliza la masa de scris pentru o săptămână, o lună cel mult, apoi venea senzaţia că nimic nu era bun, că totul fusese o prostie care nu merita un penny şi în sfârşit, recitirea, când autocritica se îndulcea şi cartea scrisă părea totuşi comme il faut. Crede că nu e recomandabil ca un scriitor să vorbească despre cartea sa înainte de a fi scrisă, întrucât orice critică iniţială, orice modificare de planuri datorată unor recomandări „binevoitoare” pot distruge elanul creator. Lucrurile se schimbă după scrierea romanului, întrucât se poate umbla la manuscris şi eventual vedea care e orizontul de aşteptare şi impresionare al cititorului.

Experienţa sa de scriitoare de romane poliţiste poate fi înfăţişată sumar printr-o experienţă biografică, anume când a început să scrie primul roman a utilizat o intrigată mult prea complicată, cu prea multe chei false greu de rezolvat şi de ţinut minte pentru cititor şi printr-o meditaţie asupra rostului romanului poliţist: asasinul să fie cineva foarte evident, dar în acelaşi timp datorită unor motive oarecare cititorului să i se inducă credinţa că era singura fiinţă care nu ar fi putut să comită crima.

Scriitoarea a fost şi o pasionată călătoare, străbătând în special sudul Europei şi peninsula Arabică. Consideră călătoria ca un vis populat cu personaje pe care nu le vei întâlni decât o singură dată. De asemenea se dovedeşte şi o fină observatoare a realităţii psihice, când de pildă caută motivaţia rostului unor teste de aptitudini, aflate în mai toate revistele. Unul dintre ele ale cărui răspunsuri a găsit potrivit să le detalieze în carte cere întocmirea unei liste de lucruri care ne plac sau ne displac şi o alta cu lucrurile pe care le putem ori nu realiza. În fond o asemenea listă nu face să arate decât deruta de care suntem cuprinşi când încercăm să ne autocaracterizăm ori să ne facem autobiografia.

La final vreau să menţionez câteva dintre titlurile care au marcat-o pe Agatha Cristie, respectiv Confesiunile unui opioman de Quincey, orice roman de May Sinclair, Experimentul timpului de un anume Dunne şi Povestea vieţii mele de Jaffers. Cunoscuta autoare de romane poliţiste nu s-a rezumat însă doar la acest gen, a fost în acelaşi timp autoare de cărţi de aventuri, o bună nuvelistă, o poetă estompată (transcrie totuşi un poem în maniera lui Heine intitulat Balada lumii florilor) şi mai ales autoare de piese de teatru, precum Martorul acuzării, Musafirul neaşteptat, Reţeaua păianjenului. Ţin să menţionez iată şi o posibilă utilitate a lecturii unei asemenea cărţi – într-un articol de ziar din 17 aprilie mai mulţi critici se plângeau de lipsa autorilor români de romane poliţiste. Cred că Autobiografia lui Agatha Christie ar putea constitui un bun punct de plecare pentru amatorii genului.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/biografii-si-memorii/o-autobiografie/