Autor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Domnica Goția
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 88
ISBN: 973-7919-82-3

Moto:
”Daţi-vă! Am aşa o viteză
c-abia pot sta pe loc”

Pace și bine!

În volumul 8 este inserat un dialog în care o voce nepersonalizată mărturiseşte că merge să se roage în pădure. Întrebat de ce nu o face în oricare loc din lume, doar Dumnezeu e peste tot, vocea răspunde: ”doar aici eu sunt altul”.

Mă gândeam la un film despre începutul unui mare dansator Billy Elliot 2000 care întrebat ce simte când dansează a spus, printre alte confesiuni smulse cu greu din inimă, că se simte liber numai abandonându-se dansului, că devine pentru o vreme altcineva.

Poetul francez A. Rimbaud spunea de-a dreptul la sfârşitul secolului 19 ”eu sunt un altul” lăsând modernităţii decizia de a se aliena sau nu. Mută accentul din vremelnic în permanent, actul cunoaşterii de sine devine identic unuia de cunoaştere al unei alte persoane.

Îmi pare însă că modernitatea a înţeles lecţia rimbaudiană prea puţin, secolul 20 a fost mai degrabă obsedat de prinderea ego-ului într-un insectar raţional şi eventual să-i definească speciile, nivelurile, caracteristicile. Dar la fel cu orice fiinţă înţepată, rămâne doar un trup armonios şi nimic mai mult. Azi biologii inteligenţi de pildă nu mai sunt interesaţi de insectare, ierbare şi alte asemenea parascovenii cu bold în coadă, ci fac filmări multe ore înţelegând că numai în viu se poate înţelege ceva din viaţa animalelor. Biologia revine la definiţia ei iniţială  – dragostea de viaţă.

Şi ce-am găsit în această relaţie eu – altul, în acest raport identitate – alteritate! Sunt identic cât timp sunt conectat problemelor lumii şi sunt altul atunci când mă abandonez, mă ascund de mine însumi, sunt vizitat de inspiraţie, mă pierd într-o masă.

Cumva starea de eu ca altul este cea firească, de tip iniţial, copilăroasă. Mă gândesc câte abandonuri am avut în copilărie în faţa părinţilor. De ce o făceam? Pentru că simţeam indistinct acolo ideea de bine, de protecţie, de frumos, de dreptate. Aceste forme de abandon erau singurele cadouri pe care le puteam da eu, copilul, fiinţă încă fără nimic. Dăruiam zâmbete, gângureli, o completă adâncire în joacă. Aduceam, precum orice copil, o aşa vârtoasă inocenţă încât maturii îşi pierdeau firea în apropierea ei.

Cumva  a fi altul însemna a redeveni copil. Şi de asemenea a descoperi că faci parte dintr-un grup de voinţe asemenea. Un cor al rugătorilor, ca în povestirea lui Ferrero. Un cor al inspiraţiilor de muzică cum era cazul balerinului debutant.

Am senzaţia că mă învârt în cerc. Când eu, când altul. De aceea poate un răspuns voi găsi în următoarea întâmplare a unei fete din miniatura ”Valoarea”. Aceasta se simţea neînsemnată, lipsită de har, de noroc, se definea ca o persoană nulă, nevrednică de atenţie. I se opune însă o voce din nou impersonală, presupun a unui paroh, cu o viziune neaşteptată – ea este fata cu cei mai tulburători ochi verzi.

Poate că asta înseamnă pierderea într-altul. Căutarea acelui aspect care ne face speciali şi unici. Din interior nu ne mai dăm seama de propria valoare şi de aceea avem nevoie de perspectiva altuia. Îmi pare că noi suntem şi obiecte de muzeu în mişcare, exponate evadate din insectare, dar păstrând ceva din lumina şi fascinaţia de după vitrină.

Anexa de la ”O viaţă solitară” părea că mă ajută la înţelegerea nelămuririi mele – de ce ne pierdem de sine sau în sine? Un comisar politic îşi urla discursul plin de argumente contra religiei în faţa unei săli de activişti. Preluase afirmaţia lui Iuri Gagarin că n-a întâlnit nici urmă de Dumnezeu şi de aici era ferm convins că demascase falsa credinţă. Un bătrânel se ridică atunci din fundul sălii şi îi replică simplu: Hristos a înviat! Apoi o altă voce spune acelaşi lucru şi o alta şi o alta până când toată sala strigă curajos: Hristos a înviat!

Răul ideologic a fost mutat de un torent neaşteptat de credinţă. Uf, ce urâtă era lumea aceea fără de Dumnezeu, activistului aceluia i se părea că devenise centrul lumii. Credinţa a venit însă ca focul şi a ars, măcar momentan, toate ezitările participanţilor. S-au pierdut într-una dintre cele mai puternice forme de rugăciune.

Am să închei cu o povestire intitulată simplu Credinţă care arată diferenţa dintre convingere şi credinţa tare  vizibilă câteva momente în cadrul unei procesiuni de invocare a ploii. Fiecare participant a venit cu ceva obiecte pentru a-l îmbuna pe Dumnezeu. Numai o fetiţă şi-a adus o umbrelă roşie. Era ferm convinsă că ploaia va începe de îndată. Iată ce înseamnă abandonul copilăriei. Emoţionează până la evadarea din sine mulţimile.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Autor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Domnica Goția
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 89
ISBN: 978-973-7688-92-7

Pace și bine!

La acest volum 7 sunt decis să nu mai spun câte povestiri mi-au plăcut. Oricum am făcut o selecţie mentală de la prima lectură, asta da, trei nu, asta ar merge, cealaltă e inutilă. Dar acum stau să mă gândesc la ce ar fi utile povestirile selectate? Fie să mă înveţe pe mine, fie pe alţii. Cum m-ar putea învăţa pe mine? Doar am citit povestirea, am luat act de cursul narativ, ce aş putea învăţa în plus dincolo de eventuala morală finală! Cred că sunt un bun exerciţiu de a privi dincolo de aparenţele acţiunii şi adesea o formă de mângâiere pentru situaţiile de restrişte pe care ni le aduce uneori o anumită zi.

Cum a fost de pildă ieri când în ciuda unor umilinţe realizate voit pentru a-mi ajuta familia financiar, am fost refuzat pe tăcute într-un mod care m-a făcut să nu-mi mai găsesc loc în casă şi să caut urgent altceva de făcut. Sufletul meu se umpluse de supărare şi am găsit această povestire în Bruno Ferrero.

Un om se plângea unui preot în povestirea Alegerea că are o viaţă plină de supărări şi că nu mai ştie cum să le facă faţă. Atunci preotul a luat un pahar, l-a umplut cu apă limpede şi apoi a pus acolo un pumn de cenuşă. Evident apa s-a făcut neagră. S-a dus din nou la sobă, a luat un alt pumn de cenuşă şi deschizând fereastra, l-a aruncat în mare. Evident casa se afla pe ţărm. Marea a rămas la fel de neschimbată. Şi preotul i-a zis – poţi lua necazul în două feluri – fie te tulburi ca apa din acest pahar, fie rămâi neschimbat ca marea din faţă.

Era un sfat de alinare cum nu se poate mai binevenit. Ce contează! Valul acesta e murdar, celelalte vor fi însă imaculate. Şi sufletul meu trebuie să fie ca marea, nu ca picătura. Şi apoi a fost şi o pildă a unui înţelept care a vindecat o prinţesă foarte bolnăvicioasă. I-a dat să îngrijească un bebeluş şi mai bolnav decât ea, astfel încât atunci când acesta din urmă a reuşit să biruie boala după mai mulţi ani, prinţesa s-a vindecat şi ea. E aici învăţătura cui pe cui se scoate, dacă am fost refuzat, să refuz şi eu să-mi mai doresc acel lucru.

Am mari dureri sufletești, dar oare localizez bine unde mă doare. Să nu mi se întâmple ca pacientului unui medic din anexa de la povestirea Marea căpetenie: Se plângea că îl doare în tot trupul, când îşi apăsa capul, avea dureri, când îşi freca mâinile, apăreau din nou, şalele îl dureau teribil, când îşi masa tălpile din nou dureri. Ce mai, corpul i se încovriga aproape tot timpul de durere. La care medicul i-a dat un răspuns neaşteptat – Nu corpul te doare, ci degetul cu care apeşi. Acolo era adevărata durere. Prin urmare,o localizez eu oare în mod corect sau am nevoie de vocea unui om priceput!

Cum i-aş putea învăţa pe alţii cu povestirile lui Ferrero? Sunt mai multe căi pe care le întrevăd. În primul rând prin acest blog pentru cei care citesc recenziile ferreriene. Apoi, în discuţiile private folosind ca exemplu când una, când alta dintre povestiri. Apoi într-o discuţie cu un profesor de religie i-am sugerat să le clasifice în funcţie de lecţiile pe care le are de predat, deoarece o povestire atrage mult mai mult sufletele copiilor decât teancuri de morală şi rugăciuni mormăite. Spunea autorul într-una din povestiri că un pustnic avea o nelămurire cu privire la un pasaj din biblie şi a postit preţ de 7 săptămâni în speranţa că va primi un semn de cum să descifreze acele text. După ce ajunsese groaznic de slab şi a constatat că nu venise nimic de la cer, şi-a zis în sinea sa: dacă Dumnezeu nu-mi răspunde, barem să-mi întreb un confrate de credinţă. În acel moment, i-a apărut un înger care i-a zis că Domnului nu-i spusese nimic actul de postire, dar înfrăţirea cu altul l-a făcut să-i îndeplinească cererea.

A comunica învăţătura printr-o povestire, iată ce îmi pare util pentru un profesor de orice specialitate. De ce asta? Fiindcă ştiinţa tot vrea să uite de faptul că noi suntem fiinţe jucăuşe, nu ne place să fim tot timpul serioşi, scrobiţi, sărind dintr-o cracă logică într-alta. Nestatornici, ne zboară gândul la vreo delicatesă, la pauza apropiată, la o cafeluţă bună, un sărut care ne va aştepta în viitor, la frumuseţea unui peisaj pe care-l vom vedea sâmbătă.

Povestea leagă efortul de reverie, pauza de ora de lucru, diminuează diferenţele de vârstă, de rang, de avere. Argumentaţia deseori nu foloseşte la nimic. Iată un preot, în povestirea Ceea ce se vede întreabă un prieten drag, foarte profund de ce nu se converteşte. Atunci acesta îi răspunde că nu are putere să urmeze tăria învăţăturilor creştine, şi nici nu e viclean să facă precum creştinii prefăcuţi care nu se iubesc unii pe alţii. În schimb, poate un copil de primară l-ar fi convins pe acel prieten indecis cum am văzut în anexa la povestirea Cutia. Stătea tot timpul cu pumnul stâng strâns şi când răspundea la ore şi când ieşea la tablă şi când mergea la joacă. Întrebat de învăţătoare acesta a spus că în fiecare zi mama lui îi săruta palma şi-l punea să-i închidă sărutul în pumn. Copilul era aşa fericit încât ţinea sărutul închipuit toată ziua acolo. Acel prieten ar fi putut fi Robert Schumann din anexa la povestirea Sfatul, un ministru francez care nu s-a căsătorit niciodată pentru că a văzut o femeie la o masă vorbindu-i foarte urât soţului ei, dar devenind lapte şi miere în prezenţa altui bărbat.

Şi poate chiar preotul respectiv şi-ar fi putut convinge prietenul amintind de povestirea  Soţia perfectă. Un anume Mulla Nasrudin a fost întrebat de ce nu s-a căsătorit niciodată. El a mărturisit că a mers într-o cetate şi acolo a găsit o femeie frumoasă, dar nesociabilă, într-alta una veselă, dar cam risipitoare, într-a treia, una populară, dar urâţică, în sfârşit într-a patra era una care întrunea toate criteriile. Numai că şi ea căuta bărbatul perfect şi ei bine…

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Autor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Simona Ştefana Zetea
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 90
ISBN: 978-973-7688-87-3

Pace și bine!

Parcă simţul critic mi se diminuează cu fiecare volum din Bruno Ferrero. A ajuns să-mi spună ceva aproape orice povestire. Să realizez că de fapt situaţiile de viaţă sunt atât de variate şi netrăite de mine încât mă mulţumesc şi cu aceste schiţe. Am impresia că spiritul critic depinde de o mulţime de factori aproape niciodată menţionaţi. Doar atât se spune, că îl ai sau nu, dar nu şi de faptul că nu îl ai tot timpul, că poate cunoaşte fluctuaţii, duce la erori flagrante (şi sunt atâtea cazuri în istoria literaturii), că poate avea diverse nivele de intensitate. Are spirit critic şi un foiletonist şi un mare critic, dar ce diferenţă de substanţă, de viziune, de concepţie!

Şi acum mi-e greu să mărturisesc că această carte am lăsat-o să treacă aşa, cu bariera simţului critic în sus, fără să-i mai cer documentele, fără să-mi bag nasul prin bagajele ei. M-am simţit aidoma unui vameş nepăsător, la sfârşitul programului de cine mai trece prin filtrul lui.

Mă gândesc că este în mine o luptă între sentiment şi raţiune, între vocea interioară de cititor şi cea de critic. Că se întâmplă – şi nu de puţine ori – ca vocea de critic, cea greu dobândită și care presupune ani destui de lectură îndârjită şi aparent fără scop, să fie eclipsată de poziţia cititorului – mult mai veche în timp şi până la urmă formatoarea iniţială a criticismului. A fost o frază lungă, poate uşor de neînţeles, intenția mea fiind de fapt să atribui în special zonei cititorului partea de simţire a eului şi zonei criticului partea de raţiune. Evident că noi nu avem aceste zone numai într-o anumită parte a creierului, mai degrabă ele seamănă ca structură statului palestinian, respectiv un număr considerabil de oaze palestiniene inserate în compactul stat izraelian. Dacă ne-am mai imagina un alt stat, într-o situaţie asemănătoare în acelaşi Israel, atunci am avea imaginea perfectă a celor două zone din creier de care vorbesc: cititor – critic.

Prin urmare, lectura mea dintâi a unei cărţi stă mai totdeauna sub semnul sentimentelor, al dispozițiilor de moment, al actualităţii unei zile. Lectura aceea este doar una dintre senzaţiile primite de corp, mă inundă în acelaşi timp lumina, zgomotul păsărelelor ori al autocamioanelor, suprafeţele mângâiate, gustul încă netrecut al prânzului, mirosul pătrunzător de lemn. Să nu uit alte zone ale creierului care uneori îşi fac simţită imperios prezenţa, doar nu mă pot concentra exclusiv doar pe acele oaze creieratice de care am vorbit, cum ar fi: memoria, asociaţia, gândul razna, simţul datoriei, pofta bruscă de un telefon sau de o fructă.

Simţul critic însă scăpat de grija lecturii, a sursei, până la urmă are intervale libere când iese de sub agresiunea senzaţiilor şi poate oarecum procesa informaţiile din sursă. Cele două zone îmi pare că au aceste funcţii – lectura, de receptare de noi cunoştinţe, iar rațiunea, de asimilare în masa creierului sau de îndepărtare imediată. O carte îmi provoacă cel puţin o senzaţie şi un gând. De identificare sau de separare clară. Argumentele urmează totdeauna senzaţiei. În spatele discursului critic se vede oricând entuziasmul sau dezgustul degajat de prima lectură.

Acestea au fost un şir de consideraţii pentru a-mi explica puţinătatea spiritului critic în cadrul primei lecturi, deşi ar trebui să se manifeste şi în această situaţie. Cred că se întâmplă asta atunci când citeşti cu pauze, nu te mai afli legat permanent de firul cărţii, de întâmplările şi raţionamentele ei, are timp zona critică barem o parte din informaţii să le proceseze. Lectura continuă, cum se spune, fără a lăsa cartea din mână, cea care te face s-o consumi până la cotor, nu îţi permite decât foarte greu altă poziţie în afara celei de cititor.

Altă explicaţie n-am pentru ce am dus-o din apreciere în apreciere referitor la povestirile acestui volum 5. Poate că e şi cauza lipsei aşa de mari de povestiri din jurul nostru şi aici găsim un concentrat interesant de naraţiune.

Iată Acrobatul – se simte în permanenţă stimulat de încrederea celor din jur şi face performanţe din ce în ce mai uimitoare. Trece pe sârmă peste cascada Niagara. Totuşi atunci când invită pe unul dintre stimulatori să facă împreună o acrobaţie, se trezeşte refuzat de toţi. Îl încurajau, da, însă doar el să scoată castanele din foc.

Aşa şi cu un blogger de succes. E de ajuns să facă proba de a cere cititorilor cei mai fideli, cei mai stimulanţi să scrie alături de el ceva posturi. Este cea mai sigură cale de a-i pierde.  Povestea aceasta are şi o trimitere mai adâncă. Suntem aidoma acrobatului şi vrem să captăm atenţia doar asupra noastră fie şi cu riscurile cele mai mari. Ne lipseşte – în perioada de nefericire – mediul stimulant şi tovărăşia în aventura expunerii de sine.

În ”Cei trei copii”, la o fântână, în prezenţa unui bătrân, trei mame se laudă cu talentele odraslelor. Primul este saltimbanc şi-l întâlneşte la întoarcea de la fântână cu găleţile pline şi grele, făcând tumbe. Al doilea are vocație de cântăreţ şi-l găseşte în pline vocalize. Al treilea n-are niciun talent, e doar băiat bun şi singurul care merge la mama lui s-o ajute la cărat apă. Bătrânul e întrebat de femei ce părere are despre copiii lor. Răspunsul îmi pare memorabil: ”care fii? Eu nu am văzut decât unul singur”.

Este o situaţie asemănătoare cu proba nevestelor din ”Îmblânzirea scorpiei” de W. Shakespeare. Are şi o puternică trimitere contemporană la gravele neînţelegeri dintre părinţi şi copii în numele vocaţiei. Copiii vor să se ducă vestea valorii lor, dar nicio găleată de apă nu sunt dispuşi să ducă pentru familie.

”Trandafirul albastru” – cea din urmă povestire pe care am ales-o – asta în ciuda indeciziei mele de început -  arată că iubirea are de partea ei argumente dincolo de raţiune. O frumoasă prinţesă vrea căsăt oria doar cu un pretendent care-i va aduce un trandafir albastru. Chiar primeşte unul adevărat, obţinut după sforţări disperate ale experţilor, dar spune că e prea fragil, apoi unul de diamant, dar i se pare prea preţios şi unul de porţelam, dar zice că e un bibelou. Până la urmă se îndrăgosteşte de un poet care însă îi aduce în faţa curţii regale un trandafir alb. Toată curtea râde, numai prinţesa spune că acesta e adevăratul trandafir albastru şi că ea aşa îl vede. Orice împotrivire a celorlalţi a fost de prisos. Prinţesa s-a măritat cu poetul.

Te pui cu amorul!!!!

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Autor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Simona Ştefana Zetea
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 87
ISBN: 978-973-7688-89-7

”Trandafirul de mare preț” de Bruno Ferrero se constituie într-o carte de suflet, lectura ei fiind un exercițiu spiritual adresat oricăruia dintre noi, de orice vârstă și pregătire.

Alcătuită din mici narațiuni, cele mai multe categorii, cartea cicatrizează răni, pe care le avem poate din copilărie (vezi Tata de sub pat, Ceva ce nu este de vânzare, Ce mi s-a spus și ce-aș fi vrut să mi se spună în copilărie, Schimbul), ne vindecă de orgoliu (Maimuțele și licuriciul), de singurătate și mirajele lumii moderne (Mirajul).

Dar mai presus de asta, se poate constitui într-un breviar care celebrează valorile cardinale fundamentale  (Firul de nisip, Masa de duminică, Trandafirul) care, dacă ați deschide cartea, v-ar deschide și sufletul.

Cel mai mult m-a impresionat istorioara ”Scaunul gol”, metaforă – simbol cu încărcătură dramatică, care reanalizează raportul omului cu Dumnezeu pe care ni-l închipuim stând pe un scaun și ascultându-ne rugile.

Titlul care dă și numele primei povestiri semnifică iubirea care deschide căi de comunicare cu lumea, cu sinele și cu Dumnezeu.

O ușoară nostalgie străbate cartea, care nu este deloc lipsită de elemente dramatice sau de meditație (A ne juca cu Dumnezeu, Magazinul, Înțelepciunea vulpii).

Acțiunea este lineară, urmărind un singur fir epic în care naratorul se situează într-o perspectivă dindărăt, știind ce se întâmplă cu personajele sale, pe care le lasă să evolueze și să ne ajungă la inimă.

”Trandafirul de mare preț” este un exercițiu de lectură pentru cei neinițiați în a-și descoperi ”golurile interioare” pe care le poartă cu sine.

Nadia Gabriela

Autor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Simona Ştefana Zetea
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 90
ISBN: 978-973-7688-87-3

Pace și bine!

Dacă ar fi să dau câteva informații sub forma unor scurte fraze, iată ce am consemnat sub tirul primei lecturi al acestui volum doi din Bruno Ferrero. Am găsit 16 povestiri și notițe demne de luat în seamă, dar până la urmă abia de am selectat 3-4 pentru recenzie. Am avut uneori senzația că povestirile pleacă de la bancuri simple. Structura povestirilor -  sub același titlu sunt inserate 2 povestiri, una principală și una sub formă de anexă (scrisă cu italice) cu mențiunea că uneori cea de-a doua povestire este înlocuită de o învățătură morală. Bănuiesc și faptul că aceste povestioare sunt folosite pentru predici, au un caracter oral, conțin cel puțin un sâmbure moralist, sunt orientate pe acțiune și învățătură directă, au fraze scurte, percutante, căutând să capteze nemediat interesul cititorului.

Totuși să vedem câteva dintre povestioare.

În Peștișorul de aur – găsim naivul care atras de mirajul îmbogățirii își pierde pe drum averea și viața.
Farmecul povestirii constă în dialog cât și în prezentarea din perspectiva naivului și are ca temă discrepanța dintre intenție și realitate.
Mă gândeam la naiv ca la moștenitorii bogaților. Crescuți într-o lume protejată, când dau față cu adevărații rechini, își pierd averea fulgerător. Și rechinii au mască de peștișori de aur. Totul este ca noul rechin să intuiască modul de apărare al rechinului-tată, instituit ca moștenire naivului.

Gata, mă enervează chestiile cu peștișori, rechini și alte asemenea știme venite din galeria fabulelor în proză. De altfel, fabula este tot o formă impersonală de narație. Convenționalitatea – spui ceva ca să se citească altceva – peștișor de aur, dar să se citească naiv – e aici împinsă în kitsch prin supraîncărcare – un peștișor de aur cu talanți de aur.

Oare asta admirăm la literatură? Modul cum evităm numirea directă, localizarea, pentru a convinge cititorul că de fapt despre el e vorba, indiferent de locul și timpul în care se află? În povestirea aceasta, ești fie victimă, fie infractor.

De altfel, relația stăpîn – servitor o regăsesc în următoarele două povestiri.

În Milostenia – stăpâna prefăcută într-o cerșetoare primește de la sătenii din vecinătatea castelului doar resturi de mâncare cu excepția a doi oameni milostivi care o omenesc cu toată cuviința. Ulterior îi invită pe toți sătenii la castel și acolo le servește exact ceea ce au dat și ei ca milostenie, adică în tăvi uriașe de argint li se oferă coji de cartofi, varză putredă, mere mucegăite. Doar celor două ființe umane le oferă un ospăț regesc.

Pilda asta am auzit-o de nenumărate ori și în numeroase variante, începând cu elenii Philemon și Baucis vizitați de către Jupiter. Potopul și Noe cel bun. Arderea cetăților Sodoma și Gomora de unde scapă doar dreptul Lot. Se degajă aici o gravă neîncredere în umanitate, în fiecare localitate existând cel mult un suflet bun. Restul – inimi aspre și îngroșate de rău. Vai de așezarea care e încercată așa – par să nu merite supraviețuirea decât acei doi milostivi. Vrem bunătatea stăpânului, dar nu și comportamentul său caritabil față de inferiori.

În Invitația – stăpânul unui castel îi cheamă pe săteni la ospăț, dar îi roagă să aducă ei vin și să-l pună într-un butoi uriaș din curte din care ulterior să-și toarne la masă. Un sătean își zice de ce nu ar duce în loc un ulcior cu apă, doar nu s-o cunoaște într-atâta vin. Apoi lacom își toarnă un pahar de la cep. Când colo, vasul i se umple tot cu apă. Toți sătenii gîndiseră la fel.

Unde nu e lege, omul viclenește. Nu ne stă în fire să dăruim stăpânului, ci să-l pupăm în bot și să-i păpăm tot. Aici avem un sat unde nu mai găsim nici măcar licărul acela de bine. Toți sătenii au ceva malefic în gândire. Situația e evident clasică și ține de tema păcălitorul păcălit.

Poate ceea ce e frumos în acestă carte ar consta în faptul că nu în toate povestirile lipsește speranța. E de ajuns să apară un suflet nobil, generos, care să contamineze mulțimea fără speranță, stinsă în lăcomie și egoism. Avem aici grupul de individualiști, de oameni cu gândirea de genul ”Mie ce-mi iese la faza asta”.

”Pe eșafod” este o povestioară în care doi miri întâlnesc în drumul lor spre ospăț un loc de osândă unde tocmai urma să fie spânzurat un tâlhar. Cum mirele era prinț, cere clemență pentru condamnat, dar judecătorul îl refuză în numele legii sugerându-i în schimb singura cale posibilă – plătirea unei răscumpărări de 1000 de ducați. Cum cei doi miri nu au atâția bani cash în caleașcă, tâlharul ar fi trebuit să fie executat. De aceea mireasa coboară din caleașcă și cere tuturor celor din alai să contribuie la actul de salvbare. Se strâng 999 de ducați și nimic mai mult. Mirele îi oferă acești bani judecătorului, dar acesta totuși dă ordin să fie spânzurat infractorul fiindcă legea nu putea fi îndeplinită – nu erau 1000 de ducați și pace. Noroc că vinovatul ascundea și el un ducat în buzunar și… dacă e salvat sau nu, citiți și voi!
Din povestea asta am reținut așa:
-    Nu trebuie să existe favoruri acordate puternicilor zilei în dauna legii
-    Prinților le pasă de soarta nefericiților doar de sărbătorile lor importante – dacă nu s-ar fi ivit moartea în traseul nupțial, cei doi miri nu ar mai fi intervenit
-    Rigiditatea legilor și inaderența lor la proporții.  Cine a hotărât că o viață de om valorează cel puțin 1000 de ducați și nimic mai puțin!
-    Generozitatea poporului are până la urmă la origine tot o formă de egoism – nevoia de a se simți bine și cumva aristocratic, de a se simți domni
-    Bunătatea vine cumva pe cale ierarhică… Să mă explic. În aceste două povestiri se degajă un egoism și din partea stăpânilor, unul umblă printre săteni, spionându-i care va să zică, celălalt este generos parțial, banchetul său este șui, fără băutură.
-    De altfel în toate cele trei povestiri analizate oamenii se comportă ca o turmă.
Excentrici sunt mirii și cei doi bătrâni în care fără efort recunoaștem aceleași ființe generoase fără condiții.

Voi încheia cu cea de-a doua povestire din ”Mâinile curate” -  o femeie ajunsă în iad este
reevaluată și se constată că a fost și ea odată generoasă în viață, a dat de pomană o ceapă. I se întinde un praz viguros de care să se agațe și să iasă din focul veșnic. Femeia reușește să se prindă și este trasă în sus. Dar de haina ei se agață o altă umbră. Și de umbra aceea alta astfel încât iadul se golea în mod vizibil. Ajunsă la porțile raiului damnata privește în urmă și vede șirul nesfârșit de umbre din hău și atunci țipă: ”Dar ceapa era numai a mea”. În acel moment ceapa se ofilește și toți păcătoșii inclusiv femeia cea egoistă cad înapoi în iad.
Iadul am impresia înseamnă egoism, pornește de la obsesia lui al meu, de la falsa izolare de ceilalți. Am văzut turma răului în 4 ipostaze -  într-una mirele a mântuit-o, într-alta era pe cale să. Altfel se comportă tern, gri, hapsân.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Autor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Simona Ştefana Zetea
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 90
ISBN: 978-973-7688-87-3

Pace şi bine!

Povestioare…  povestioare. Situații care încep într-un fel și se termină pe dos.  Povestioare cu revers. Ce e până la urmă paradoxul dacă nu o returnare neașteptată a mingii în terenul celuilalt! Dezavantajatul, săracul, disprețuitul  își arată o clipă caratele umane prin spirit, prin puterea exemplului, printr-o abilitate nebănuită.

Politicianește vorbind, remarc apetitul pentru clasele inferioare, un stângism mascat în povestire, un populism ce pare să dea întâietate omului simplu. Filonul însă devine mai degrabă socializant decât partizan, deoarece personajele nu se bucură şi  de  bunăvoința autorului marcată verbal, ci mai degrabă sunt ținute într-o stare anonimă, ele fiind modelul categoriei:  ţăranul, vâslașul,  lustragiul.

Un prim palier de confruntare este prin urmare între omul bogat fie în avere, fie în învățătură și cel sărac în aceste date, dar bogat într-o anume virtute.

Ca să nu vorbesc în dodii comentaristice, hai să vedem primele trei povestiri alese. Dacă la primul volum am avut un fel de program de lectură – primele 10 povestiri – am constatat ulterior că era un criteriu nepotrivit, aşa că voi folosi acum altul, cel al povestirilor care mi-au plăcut de la prima lectură. Să punctez şi faptul că la Bruno Ferrero există tentații dramatizante, aproape fiecare povestire conține un dialog  care sparge monotonia narațiunii.

Greierele și moneda – Venit în Italia în vizită la un prieten,  un indian aude în mod bizar un sunet de greier acolo unde gălăgia orașului era mai mare. Mirat de întâmplare, ghidul local îl laudă pentru auzul bun. Indianul îi răspunde că de acest sunet este el atras în mod natural, nu că ar avea urechea mai bună. Și aruncă o monedă pe jos.  Imediat câteva zeci de persoane se uită involuntar spre moneda căzută. Indianul spune că sunetul  monezii  era de 10 ori mai slab decât cel al greierului, dar de acesta erau atrase acele persoane.  Constat aici prezenţa ideii  că nu există superioritate, ci percepții pe paliere diferite. Că sunetele vin din lumi diferite, unele străine, altele familiare.

Iat-o și pe a doua, Profesorul și vâslașul. Cel din urmă se dovedește nepriceput la majoritatea disciplinelor asupra cărora insistă școala, dar știe să înoate  și asta îi va scăpa viața, în timp ce profesorul, cu toate cunoștințele sale, va ajunge să se înece. Este povestirea unde disprețul categioriei inferioare este cel mai vizibil. Învățătura ar fi că adesea uităm de cunoștințele elementare, cele care ne fac să supraviețuim favorizându-le pe cele inutile, astronomia, matematica, biologia. Dacă ai plăcere de asemenea atracții, nu te aventura pe lac într-o barcă șubredă.

Hopa și cea de-a treia – Petrecerea de la castel. Stăpânul îi cheamă pe toți supușii la o mare petrecere,  dar îi roagă să-l ajute cu apă, fiindcă nu are destulă. Unii săteni vin cu multe butoaie de apă, alții râd însă de această cerință și aduc o sticluță simbolică. La sfârșit însă miștocarii au o surpriză neplăcută. Stăpânul a umplut tuturor vasele cu galbeni. Și cine a avut vas mic, a luat doar o mică răsplată.

Aici găsesc o altă opoziție, cea dintre harnici și leneși, dintre oamenii serioși și cei pentru care viața este o caterincă eternă. A nu lua în serios invitația și porunca stăpânului presupune un dispreț adânc pentru acesta, o izolare vizibilă de influența sa, o separare în care rolurile s-au inversat. Miștocarul este întotdeauna persoana superioară și el va râde atât de serioși, cît și de stăpânii săi. Nu are nimic sfânt pentru că s-a înălțat pe sine însuși ca statuie. Dărâmarea propriului postament vine odată cu răsplata. El rămâne cu fumurile sale de sărăntoc, în timp ce luații în râs de mai înainte se îmbogățesc miraculos. Hm, pe plan sentimental această pildulea are numeroase ramificații. Investind mult suflet, vei primi însutit. Disprețuind pe celălalt, vei primi cât ai dat și nimic mai mult. Puțină inimă, puțin dar. Cine-și bate joc de gâsca cu ouă de aur riscă să rămână mofluz.

O a treia opoziție pe care o pot marca este între lăcomia anumitor persoane poftitoare de putere cu orice preț și modestia celor din jurul lor.  Oameni care pentru a-și strica vechea piscină de 50 de metri și  a-și face una de 100 de metri în care însă nu vor face niciodată baie sunt gata să falimenteze o fabrică de trei mii de angajați, lăsându-i pe drumuri și muritori de foame.

În Manhattan, mister Lidell, președintele unei companii ce înghițise industrii întregi și acum umbla să achiziționeze țări intrate în incapacitate de plată se oprește să-i lustruiască un negru pantofii săi cei scumpi. În mod ciudat, pantofii cei strălucitori îl poartă nu spre serviciu, ci de-a lungul întregii zile prin locurile săracilor și va vedea ce nu fusese interesat de numeroșii ani petrecuți în slujba lăcomiei. Pantofii se dovedesc aici un fel de lupă pentru a pătrunde în eterna mizerie și lipsă de speranță umană. Nu știu de ce, pilda mi-a adus aminte de prima parte ddin Scrisoarea I de Mihai Eminescu acolo unde luna focalizează câteva secunde contradicțiile umane.

Iată și răspunsul iscusit al unui țăran adresat unor atei învățați, orășeni și muscăriți din Cine nu se roagă. Aceștia îl întreabă dacă e mereu așa credincios când stă la masă. El răspunse că nu e deosebit de ceilalți din sat, toată lumea se roagă. Atunci exasperați, comesenii cei mucaliți doresc să afle cine nu se roagă. Țaranul le răspunde: ”vacile mele, măgarul sau porcii…” Iată și forma de atac indirect, țăranul se simțea printre animale, nu cu creștini de-o seamă cu el. Răspunsul său totuși nu e jignitor, ci mai degrabă un avertisment, luați aminte, cine se îndepărtează de rugăciune, se apropie de animalitate. Omul accede la condiția sa umană numai cât timp caută o legătură cu Dumnezeu.

Observ că aceste povestioare nu aparţin doar lui Bruno Ferrero, ci sunt culese din diferiţi autori (Biblie, Joseph Brodsky,Shel Silverstein, Khalil Gibran, Sa’di),  e adevărat este menționat la sfârșitul povestirii locul culegerii și se simte repovestirea în manieră ferreiană. Totuși, a critica o repovestire este o operație fără sens, așa că de cele mai multe ori voi fi atent de acum încolo la sensurile povestirii, nu la manieră, întrucât nu mai știu ce e al autorului, ce e luat de aiurea. Care sunt cuvintele sale, cât a preluat, cum… nu sunt comparatist, nu mă bag, dar mi-a adus o umbră pe care nu știu cum s-o îndepărtez.

Poate că ar tebui să văd povestirile ca forme de predică fără amvon și atunci povestirile oralizate din nou capătă o nouă savoare!  În fond, o poveste devine valoroasă când trece din gură în gură și poate din condei  în condei. Îmi pare că aici s-ar putea pune problema proprietății intelectuale. Lăcomim la drepturi de autor consistente, dar uităm cel mai adesea că am folosit materiale pentru folosința tuturor. Oare pictorul care cere un milion pe tabloul său dă partea cuvenită trecătorilor, dă o cotă parte urbaniștilor peisagiști, un procent important celor care au făcut pensulele, culorile,  pânza. Oare poetul care folosește numai cuvinte care nu sunt scornite de el n-ar putea să dăruiască o parte din venit făuritorilor de limbă sau celor care au grijă de cuvinte! Și tot așa. Ştiu că numai unul la o sută de mii de artiști ajunge să câștige potul cel mare, ceilalți plătesc cu viața și cu ratarea drumul spinos al artei, dar asta nu înseamnă că proprietatea se întinde pe prea mult din operă.

De altfel ce ușor cuvintele pot duce la despărțire. Anexa povestirii Mă iubeşti? Doi îndrăgostiți discută despre cum se iubesc. El îi zice că este aidoma unui vis. Ea se supără că de ce o face nălucă, nu vrea să fie o arătare, ci soția copiilor săi. Așa că se despart fiecare căutând fie concretul, fie meditația. Și dacă de iubire nu putem fi siguri, o putem pierde iute din inabilități lingvistice, cum putem fi siguri de proprietatea noastră asupra unei opere? Ce e comun în comun se va reîntoarce fie prin tăcere, fie prin uzaj excesiv. Doar dacă povestea va fi frumoasă numele autorului va străluci o perioadă mare de vreme, dar mereu cu alte culori, cu alte înțelesuri. Şi evident cu numeroşi interpreţi noi.

Uneori nici prea multă morală nu este bună și nici dacă ai căpătat un anume rang nu se cheamă că ai ajuns la înțelepciune. Anexa la povestirea Raportul dat vulturului. Un preot vrea să-i facă morală unui rocker soios şi cu blugi rupţi, și profitând de întrebarea ce este dispepsia,  ajunge să afirme că e o boală grea, a celor care trăiesc rău, fără un ideal și un program în viață, neînfrânat și vicios. Tânărul rămâne nedumerit și spune că a citit în ziar că Papa suferă de… dispepsie.
Hm, aparențele înșeală. O dojană necugetată te poate arunca în ridicol. De cîte ori n-am văzut asta la babe, cele care sunt gata să-i tragă o observație de pus la punct indiferent de context.

Voi încheia cu alte trei povestiri, nici nu știu pe care să le aleg din mulțime. Două dintre ele sunt despre intenții.

Intenţiile bune - Un tânăr inventariază ce erou o să fie el, pe cine o să salveze de la înec, din foc, din cine știe ce primejdie. Rugat însă de mamaă să aducă un pic de pâine de jos, o refuză.  Vrea direct fapte mari și uită de cele mărunte.

Călugărul cel sărac şi călugărul cel bogat – Un călugăr sărac își ia o strachină de orez și puțină pâine și pornește pentru un an în pelerinaj la Ierusalim de unde se întoarce nevătămat. Un călugăr bogat îi mărturisește la întoarcere că și el ar fi mers la Ierusalim, dar încă n-a terminat cu pregătirile. Și trecuse un an.

Alegerea pictorului - Poate ce mai ciudată întâmplare este cea a lui Leonardo cu unul dintre modelele sale.  După multe căutări găsise un tânăr care se potrivea modului cum și-l imagina el pe Iisus. La doi ani,după aceea, era din  nou în căutare de modele, de data asta pentru a-l picta pe Iuda. Merge în lumea cea mai de jos a cetății și, după noi căutări dificile, găsește un amarât cu o figură înspăimântătoare. Când colo, după ce îi pozează, modelul îi mărturisește că este același Agnello care îi pictase și pentru figura Mântuitorului.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Autor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Simona Ştefana Zetea
Număr pagini: 85
ISBN: 978-973-7688-86-6

Pace și bine!

Mergând la o librărie din Târgu Lăpuş, am primit recomandarea să mă uit peste cărţile editurii Galaxia Gutenberg unde s-ar afla cărţi de mare valoare culturală. Mă rog, nu aveau prea multe titluri disponibile, nici nu mă dădeau afară banii din casă, aşa că m-am uitat şi eu la titluri mai accesibile financiar. Între ele îmi atrage atenţia un autor cu 11 volume tipărite, Bruno Ferrero, de care nu auzisem nimic şi, deschizând una dintre cărţi, am constatat uimit că are nişte povestioare drăguţe la citit, foarte uşoare, iute memorabile. Ce-am răsfoit m-a entuziasmat, aşa că uitând de prudenţa financiară, mi-am achiziţionat majoritatea volumelor, fără numărul 6, indisponibil în acea librărie.

Voi încerca pe parcursul următoarei săptămâni să prezint diferite aspecte din volumele acestui italian despre care am auzit ulterior că are o mare influenţă în rândurile tineretului catolic. O să aleg după diferite metode câteva povestiri din fiecare volum şi o să le detaliez după cum m-o duce capul, fie cel de critic, fie cel de amator de poveşti, fie de gânditor în marginea naraţiunii. Şi mai ales o să emit o grămadă de prostii, dar astea sunt şi cu ele defilez. Ştiu că mai bună e tăcerea, dar şi prea multă e la fel de rea şi apoi despre anumite cărţi merită să se vorbească,cât ar fi de departe de la subiect. Măcar atât lucru sper să nu fac, să nu sar din cadrul propus de povestitor. Cine este Bruno Ferrero altădată, după ce o să am timp să mă documentez mai pe larg.

Deşi iniţial, îmi propusesem să prezint din primul volum la rând primele zece povestiri, acum parcă cheful mă îndeamnă să le iau altfel după cum mă duce cursul acestei prezentări. Ce să fac să fiu consecvent şi faţă de eul meu de mai acum 2 ore care a scris rândurile ce urmează pe hârtie şi faţă de eul meu de acum care pofteşte la povestirea numărul 6. O să încerc să dau prioritate poftei, dar apoi o să mă ţin de ordinea aleasă, asta dacă nu mai mă trăsneşte o altă poftă. Mai avertizez că am auzit voci în cadrul acestei lecturi. Deşi stăteam în pat, odată ce Povestitorul se ambala în prezentarea naraţiunilor, se auzea ba o voce de critic ce se recomanda ca fiind Călinescu de la catedră, ba una de moralist, autodenumindu-se Stăniloae cu un deget rotitor, ba una de gânditor şi aceea ar fi trilogicul Blaga.

În Povestitorul un om ajunge să-şi spună poveştile în piaţă fără a mai fi ascultat de nimeni. Este ca la un blog, scrii, scrii într-o veselie şi nimeni nu postează niciun comentariu, nici nu eşti sigur că statisticile acelea de la Google Analitics sunt veritabile şi că au venit atâtea zeci să-ţi audă melodiile în proză. Ei bine, acest povestitor realizează la sfârşit că de fapt nu povesteşte în zadar, ci o face pentru a nu-l schimba lumea.

Călinescu de la catedră murmură: personajele lui Bruno Ferrero sunt monotone, fac o singură acţiune exasperant de insistent, zi după zi. Timpul este comprimat şi repetarea nu cunoaşte nuanţe.
Stăniloae cu un deget rotitor o ia pe altă parte. Cumva ne definim atât prin nume, cât şi prin acţiunile noastre. Şi dacă vocaţia noastră ne spune că facem un anume lucru bine, până la urmă contează faptul că stăruim în vocaţia noastră, nu în chefurile şi răgazurile lumii.
Călinescu de la catedră insistă: probabil că la această povestire un om de marketing ar fi zâmbit. De ce să mai povesteşti într-o piaţă unde nu te mai ascultă nimeni? Numai că aici se povesteşte despre spaima oricărui marketer – saturaţia pieţei de un anumit produs.

Şi acum gata cu cheful, prima poveste, îi zice a celor două blocuri de gheaţă care se contopesc într-o nouă stare de gregare – lacul, după ce stătuseră reci unul în faţa altuia o mulţime de vreme. Călinescu de la catedră doar ridică un cartonaş: un fleac, povestire + morală. Stăniloae cu un deget rotitor, neîncălzit murmură de o parabolă a răcelii vecinilor până la găsirea unui numitor comun.

A doua poveste, Vizita, este despre un tânăr cu o rugăciune foarte scurtă: Isuse, sunt Jim.
Stăniloae cu un deget rotitor intervine – ne rugăm de fapt fără a aştepta răspuns… Călinescu de la catedră pufneşte supărător: O povestioară acolo religioasă. Actantul abia este schiţat, un Jim în blugi rupţi – este aici o insistenţă pe învăţătură şi acţiune. Stăniloae cu un deget rotitor revine: dacă medităm asupra acestei forme de rugăciuni, putem vorbi într-un fel de o formulă prescurtată de rugăciune a inimii, printre numeroasele căi ale religiosului, existând unele simplissime. Poate ai dreptate, este o acţiune monotonă şi insistentă, dar sare dintr-o dată din tipar printr-un răspuns miraculos – vizita ori cuvântul Domnului.

A treia povestire se numeşte Pendula şi este o pildă realizată în două fraze. Un înţelept se întreba în fiecare oră odată cu bătăile tari ale pendulei ce a făcut cu timpul său. Călinescu de la catedră îngână afurisit: un fel de time management popular. Trilogicul Blaga intervine pentru prima dată, mângâindu-şi barba şi ţinându-şi bărbia în poziţia caracteristică: Paradoxul acestui înţelept care devine desigur şi paradoxul meu îmi pare acesta – dacă la fiecare oră se întreabă cât de bine a folosit timpul, atunci acţiunile sale trecute puteau fi considerate cele mai importante de săvârşit sau toate puteau fi puse sub semnul îndoielii în ciuda meditaţiei asupra lor înaintea săvârşirii!

În povestirea a patra, Cele două seminţe, una rodeşte, alta nu de spaima unor primejdii viitoare. Călinescu de la catedră mereu încruntat: povestioare naive, de învăţat copiii de la grădiniţă şi care sunt depănate de bunicuţe cu lanţetă şi croşetă. Din nou personificarea este baza naraţiunii caricate în manieră Oscar Wilde. Stăniloae cu un deget rotitor îi dă cu bine, bine, ai dreptate, dar constatăm că aşteptarea este uneori excesivă şi prea multă prudenţă strică. De fapt nu eşti nicăieri ferit de pericole şi dacă pui răul înainte nu mai ajungi să faci nimic. Şi pierzania oricum vine, chiar dacă te-ai înconjurat cu ziduri de plumb şi te găseşte că n-ai mişcat nimic în drumul tău.

Povestioara cinci, Taina fericirii - un învăţăcel are de dus o lingură cu câteva picături de untdelemn împrejurul unui palat fermecător. Prima oară, aduce picăturile integral, dar nu vede nimic din frumuseţile palatului, a doua oară, se uită la peisaj, dar îşi pierde picăturile. Povestitorul nici nu apucă să termine că se şi repede Călinescu de la catedră: Am senzaţia de dejà-vu. Am mai citit fraţilor, această povestire undeva, într-un PDF pe net şi atunci o fi fost preluată  din Bruno Ferrero, sau poate Bruno Ferrero a preluat-o din înţelepciunea orientală. Oricum, aceste pilduleţe îmi dau senzaţia unei antologii replică la cele de sorginte orientală, tot la fel de scurte şi înzestrate cu morala coadă de rigoare.
Trilogicul Blaga încearcă să-şi lege şi el gândurile: Pe scurt, atenţia noastră ar trebui să fie bine distribuită atât spre ceea ce facem noi, cât şi spre lumea înconjurătoare. Dacă ne concentrăm spre acţiunea noastră, uităm de exterior, dacă procedăm invers, ne facem rău propria acţiune.
Povestitorul, supărat că tot e întrerupt, taie şi el vorba cum prinde prilejul: Aici se poate adăuga povestea şoferului care abia apucă să vadă câteva peisaje din cauza vitezei şi a pericolelor drumului. Dacă vrea să vadă mai mult, slăbeşte acceleraţia, dar întârzie.

Şi sărim la povestirea a şaptea, cea de dinainte fiind poveste în poveste, sau mai bine zis, poveste cu chef. Asta, următoarea, îi zice Focul şi vedem cum ura în 6 forme diverse duce la moartea prin îngheţ a 6 naufragiaţi, deşi fiecare avea câte-o bucată de lemn în mână; dispreţul, mânia, egoismul, lăcomia, dezgustul, revolta, intervine Stăniloae cu un deget rotitor, sunt faţetele mizantropiei şi ale îndepărtării de semeni. Este o altă pildă a seminţei nerodite. Prudenţa excesivă, meschinăria, bănuiala pot face un rău la fel de mare ca o acţiune duşmănoasă. Mai bine un semn mic de bine, de preţuire, decât o atitudine consecvent protectivă. Călinescu de la catedră nu se lasă nevorbit . Personajele – dacă sunt mai multe – au cel mult şansa unui gând şi cam asta e tot ce le defineşte. Morala îşi are legile ei neliterare.

Jos, cea de-a opta povestire, poate fi spusă prin diferite cercuri. Este despre un băieţel care caută ţinuturile miraculoase care se întrevăd în depărtare şi care e dezamăgit oriunde ajunge.  Stăniloae cu un deget rotitor punctează rapid: viitorul nostru este în culori ispititoare. Prezentul este însă gri, tern, obositor. Paradoxal când privim spre trecut, lucrurile devin din nou colorate frumos şi constatăm că am petrecut vremuri bune, deşi atunci, la prezent, nu ni s-au părut aşa. Povestirea aceasta a omului care evoluează prin griul prezentului, dar care vede că în spate şi în faţă sunt aceleaşi culori atrăgătoare este însoţită de o morală extinsă în care călătorii unui autobuz au devenit tot mai entuziaşti de ce vedeau pe drum, deşi la început fuseseră indiferenţi şi cu o percepţie la fel de gri ca a băieţelului din poveste, din cauza descrierilor unui bătrân din faţă. Apoi au constatat că au văzut cu adevărat lucrurile frumoase cu ajutorul unui orb.

Penultima povestire, Scorpionul, ne spune despre un călugăr insistent care tot salvează de la înec un scorpion care-l înţeapă rău de fiecare dată. Fiecare îşi urmează natura – scorpionul să-şi verse veninul, iar călugărul să fie îndurător. Povestitorul se opreşte şi se uită la ceilalţi. Toţi tac. Trilogicul Blaga dă din umeri indiferent. Stăniloae cu un deget rotitor deocamdată nu are motiv să vorbească. I-a luat-o Povestitorul înainte. Singurul care catadicseşte să mai deschidă gura este Călinescu de la catedră care spune că pilda se încheie deranjant cu întrebarea noi pentru ce suntem creaţi? Să fim făptaşi sau victime, cu acelaşi ton pe care-l auzim într-unele din povestirile lui Tudor Octavian. Şi continuă că auzim de fapt aici de povestiri gen frescă de tip naiv. Bune de citit în 2 minute, pentru oamenii grăbiţi de azi, dar vai! şi de ţinut minte cam tot atât. Stăniloae cu un deget rotitor atacă: Mai degrabă sunt nişte ace în conştiinţă, nişte împunsături în pielea groasă a rigidităţilor noastre mentale. Călinescu de la catedră răspunde că ar fi de acord, dar mai departe după ce ai fost înţepat te întrebi cum să mergi, ce să faci. Am primit un cartonaş roşu, buun, cum să procedez în continuare! Vezi paradoxul înţeleptului din povestirea de dinainte.

Şi iată şi Zidul, ultima povestire aleasă, despre doi pustnici, unul milos, celălalt convins că e desăvârşit. Acesta din urmă hotărăşte să pună o piatră la propria grotă de câte ori îl vede pe celălalt milostivind şi în câteva luni ajunge să se zidească pe dinăuntru. Aşa şi noi ne izolăm unii de alţii. Călinescu de la catedră evidenţiază totuşi obosit: povestirea asta nu-mi spune nimic. Stau foarte bine în propria mea cetate, bine izolat şi bineînţeles crezându-mă ales. Stăniloae cu un deget rotitor murmură: Da, dar priveşte împrejurul tău, este pustiu, nu reuşeşti să interesezi pe cineva.

Povestitorul nu vrea să se termine acest discurs nici într-o notă arogantă, nici într-una pesimistă aşa că adaugă: ar fi meritat prezentate şi alte schiţe din carte, Chipul lui Iisus, Câinele în oglindă, Stelele de mare, Şoricelul sau să comentăm învăţătura că experienţa proprie nu e una dintre metodele educaţiei, ci este unica metodă, dar hai să prezint mai bine la final ceva foarte scurt dintre întâmplările lui Bruno Ferrero.

”Într-o dimineaţă, un profesor de cardiologie îşi conduse studenţii în laboratorul de anatomie umană al universităţii.
Studiară anumite organe, când văzură dintr-o dată o inimă nespus de mare.
Profesorul îi întrebă pe tineri dacă ştiau cui i-ar fi putut aparţine, înţelegând deopotrivă ce boală produsese moartea persoanei în cauză.
-Ştiu eu, zise un băiat, cu un ton foarte grav. Aceasta a fost inima unei mame.”

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Autor: Romano Battaglia
Editura: RAO
Anul apariției: 2008
Locul apariției: București
Nr. pagini: 128
ISBN: 978 973 103 656 4
Traducere: LOGHIN, Marina

Pace și bine!