Nişte prieteni adolescenţi m-au văzut citind această carte. Au zâmbit. Cu luminiţa aceea strop de ironie din ochi. „A, noi am citit asta în copilărie. De ce-ţi mai pierzi vremea cu aşa ceva”? Cum să le explic că o carte frumoasă nu-ţi iroseşte niciodată timpul. Sau că această calitate de cititor te scoate şi din capcana vârstelor trupului şi din dimensiunea plată a realităţii.

Aceşti prieteni deveniseră mintal oameni mari. Ajunseseră să preţuiască lucrurile după preţ şi după dimensiune. Oamenilor mari le plac alte titluri, eventual să sune cât mai wrestling: Prinţul cel puternic, cât un munte, cu ochi de Gorgona. Prinţul petrolului, regele Wall Street-ului, lordul dansului.

Dar există ceva dincolo de mărime. O zonă care permite existenţa noastră, a celorlalţi fără autoproclamate regate lumeşti, fără pretenţia de a fi fala şi stegarul armatei de acelaşi soi din spate. O zonă în care l-am putea plasa de pildă Socrate, filosoful acela fără operă scrisă din Antichitate, dar şi pe Saint-Exupery. Nu dimensiunea, ci natura lucrurilor pare să aibă un preţ real. De ce sunt aşa şi ce înseamnă ele. Asta căuta Socrate în agora Atenei pe vremuri. Asta caută şi Saint Exupery prin parabola micului său prinţ. Sunetul lucrurilor. Melodia fiinţelor. Misterul lor. Frumuseţea.

Socrate mergea la un negustor oarecare, fără să-l intereseze dacă era cel mai mare. Cum el însuşi nu era negustor sau era foarte rar, înţelegea pe cel din faţa sa ca persoana purtătoare a ideii de negustor. Dar oare noi nu vindem şi cumpărăm toată viaţa? Oare nu încercăm să înfrumuseţăm, uneori în mod artificial, propriile noastre lucruri! Nu suferim de concurenţă! Nu cumva tocmai negustorul ne-ar putea da o imagine a modului cum lucrează astfel de relaţii în mediul lor natural – cel economic – pentru a înţelege apoi cum au ajuns să se insinueze în sufletul nostru? Şi, mai ales, întreba Socrate, ce este până la urmă negustoria, rege al Wall Street-ului? Cum se împacă ea cu dominantele vieţii, binele, frumosul, adevărul?

La răspunsuri cinice de genul negustoria e dincolo de moralitate, sau de-a dreptul indiferentă, ridica din umeri şi căuta pe altcineva dispus să vorbească. Pe acela dintre negustori care înţelegea că a discuta natura lucrurilor nu e o simplă pălăvrăgeală, ci o formă de a coborî în abisurile fiinţei. De cunoaştere a sinelui.

Iată aviatorul Saint-Exupery ne prezintă de la mijlocul secolului XX un Socrate parabolic în persona Micului Prinţ. Cu aceeaşi curiozitate se preumblă printre lucruri şi oameni căutând semnificaţii, simboluri. Ne spune că fiecare om are o planetă a lui, de dimensiuni reduse pe care o înfrumuseţează sau o urâţeşte după cum îi e firea şi purtarea. Că trăim într-o iluzie majoră care ne face îngrozitori de statici. Unul îşi închipuie că-i împărat, deşi n-are niciun supus. Altul e pregătit să muşte letal orice fiinţă vie. Unul crede că toţi ceilalţi oameni există doar pentru a se topi de admiraţie în faţa lui. Unii sunt servi – precum Micul Prinţ – la capriciile unei frumoase.

O călătorie de aceea câteodată are rostul de a mai scutura din rugina lanţurilor, din monotonia realistă a unui „om mare”. De altfel, cele două personaje, aviatorul şi Micul Prinţ sunt în felul lor, călători eşuaţi pentru câteva zile împreună în acelaşi deşert. Aviatorul e înspăimântat de perspectiva unei morţi apropiate, avionul său e stricat într-un loc izolat, Micul Prinţ e trist că planeta sa e covârşită de baobabi sau tiranizată de flori. Lucrurile planetei sale nu sunt în ordine şi de aceea merge pe alte planete pentru a vedea altceva, poate mai bine aşezat.

Înainte de a continua, să explic propria mea reacţie. Prietenilor mei probabil că m-aş fi asociat în ironie dacă aş fi văzut cartea la altcineva. Începutul cărţii dădea impresia unui basm în care un om aflat în condiţii extreme îşi creează o iluzie care să-l ajute în lupta supravieţuirii în deşert. Dar ficţiunea va căpăta pe parcursul naraţiunii mai multe colori sentimentale decât lasă să se vadă de obicei un adult, iar dispariţie ori moartea Micului Prinţ are un ton tragic, apoteotic. Totuşi el nici n-a fost. Şi totuşi el există dincolo de realitate, acolo pe planeta lui şi undeva pe planeta fiecăruia. Este un moment de intensitate din copilărie. Din copilăria noastră eternă.

În fond în ce constă copilăria? Întrebăm ca Socrate pe un copil. Nu, nu pe cel mai mare copil, pe regele copil. Nu. Un copil oarecare. Şi poate am primi răspunsul că în copilărie trebuie să amintim neapărat de imaginaţie şi de joc. Dar ceea ce ne-am imaginat începe să-şi facă loc în realitate, iar jocul ce este dacă nu o încercare mereu repetată de a rezolva puzzle-urile societăţii?

Asta ţine de copilărie în Micul Prinţ. El se joacă de-a curiozitatea şi obţine de la fiecare întâlnire o învăţătură. E tot ceea ce poate transporta înapoi pe planeta sa, e tot ce-i dăruieşte aviatorului. Oglinzi ale abisului uman.

Iată ce-l învaţă o vulpe. Că oamenii au nevoie de ritualuri şi că apreciază doar realităţile ce pot fi îmblânzite, adică îngrijite, crescute, ajutate de mâna umană. Un şarpe îi arată că de fapt printre oameni te simţi singur, iar un geograf îi dezvăluie că lucrurile frumoase nu au ce căuta într-o hartă fiindcă sunt efemere.

Oare de ce mi-au surâs sarcastic acei tineri? Câte învăţături de felul acesta puteau vorbi între ei? Eu, copleşit de dispariţia acestui prinţişor, simt pentru prima oară nevoia să revin imediat la această carte şi s-o mai citesc o dată. Acum însă în franceză, unde sigur voi întâlni delicatese intraductibile.

Am vrut să spun ceva despre tehnica lui Saint Exupery. Că e apropiat ca ideatică atitudinii voit simple a poetului Jacques Prevert, că are o clară manieră modernistă, că foloseşte procedee cinematografice – îndepărtarea şi prim-planul, că nu are un fundal bine creionat şi de aceea îl compensează prin desene naive, dar în fond cui îi pasă? Abia aştept să i se strice iar motorul aviatorului. Micul Prinţ va reapărea cerând să fie desenată o oaie şi îmi va izgoni depresiile cu râsul său stelian.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/sf-fantasy-horror/micul-print-2/

Ce mi-a atras atenţia!

În acest al doilea volum din seria Cărţile Abaratului, există între numeroasele întâmplări una pe care am memorat-o fără de voie. Ar putea fi intitulată după protagoniştii ei, Numa şi Eleutheria – întrucât ea nu este o naraţiune separată, ci apare într-unul din momentele de pauză dintre luptele cu monştrii şi ciudaţi. E un fel de Riga Krypto şi lapona Enigel cu proporţiile uşor schimbate. Cuprinde îmi pare şi mituri legate de însingurarea, aspectul trecător şi renaşterea sub constelaţia iubirii.

Naraţiunea şi apa

Este o legendă-afluent care doar îmbogăţeşte în profunzimi fluviul naraţiunii, dar ar putea lipsi fără consecinţe vizibile. Sau – poate dintr-o perspectivă opusă – prezenţa ei conferă valoare şi magie acestui nou volum abaraţian. Mă gândeam la consecinţele folosirii unei metafore pentru ţesătura narativă care s-o asocieze curgerii apei. Există neîndoielnic în orice roman un fir narativ puternic, central – care adună toate curgerile în el însuşi, există false cursuri narative, dar lipsite undeva de perspective, există naraţiuni conexe, declarat necesare doar nuanţării firului central. Cartea în sine e o mare de semne, dar pentru a ajunge simţi miresmele sărate tot trebuie s-o luăm de la izvoare.

Totuşi… povestea, please!

Numa, un tânăr aparţinând tribului legendar Fathatai de pe insula Clipa s-a îndrăgostit de neasemuita Eleutheria (din cuvântul grec libertate). Această şarmantă, ameţitoare, plină de delicii fiinţă avea un singur cusur – era o femeie-floare. De aceea trupul său trecea rapid spre moarte. Totuşi cât timp dădea în pârg, nu ai fi deosebit-o de o femeie normală, doar că stătea prinsă într-un tron de frunze. Cei doi tineri s-au îndrăgostit fulgerător şi au început acţiuni doveditoare acestui sentiment. Chestii de genul declaraţii, oftaturi, sărutări, inimioare dăruite veşnic, gingaşe şi năstruşnice atingeri. Lucrurile treceau spre părţile serioase numite de obicei căsătorie, împerechere, sex, dar… ea era o femeie-floare. Timpul ei de frumuseţe era de câteva ore. Apoi începeau să-i cadă dinţii, părul, unghiile, pe obraji se lăbărţau rapid ridurile bătrâneţii şi ajungea să dispară în câteva minute după ce se cocârja sub povara bolii de moarte. Numa trăia intens în prezenţa Eleutheriei două sentimente: iubirea aprigă şi tristeţea copleşitoare. Dar… ea era o femeie-floare. Care renaşte la fel după ce vântul i-a dus sămânţa în altă parte a insulei Clipa.

Iubirea clonelor

Şi ciclul iubirii şi al morţii era reluat, Eleutheria era identică sie înseşi, era la fel de frumoasă, totuşi îl uita de fiecare dată pe Numa. Era aceeaşi floare şi totuşi de fiecare dată alta. Şi toate aceste clone Eleutherii ajung să se îndrăgostească de Numa dacă erau găsite în timp util. Sărmanul îndrăgostit rătăcea disperat – precum un damnat dantesc – prin jungla întinsă a insulei căutând disperat pe noua-vechea Eleutherie. Devenise subiectul unei pasiuni orbitoare: libertatea ajunsese s-o asocieze frumuseţii. De multe ori sosea la ea după ce aceasta îmbătrânea sau trăgea să moară. Alteori o găsea încă în stare de boboc şi îi aştepta împlinirea. Urmau orele de carnaval erotic după care tânjea luni în explorările sale insulare.

Să vorbim despre frumos!

Eleutheria – personificarea frumuseţii. O teorie demultă spunea că frumosul nu este imobil, nu poate fi ţinut prizonier într-un obiect, o fiinţă, o stea, ci are o natură rătăcitoare, apărând când ici, când colo, plecând prea repede pentru speranţa noastră de voluptate, regăsindu-se apoi în locuri neaşteptate. Frumuseţea nu poate fi posedată în întregime şi ca atare nici cumpărată. Plătim amar de bani să achiziţionăm o plăcere de tip Numa – o floare-fiinţă de genul Eleutheriei care se păleşte după câteva ore. Ce repede uităm lucrurile cumpărate! De ce li se duce aşa rapid frumuseţea? Oare numai cât stăteau cuminte în rafturi erau atrăgătoare? Doar cât li se asocia reclama, clopoţelul, prezenţa unei tinerele strong? Odată cu achiziţionarea lucrurilor, acestea încep instantaneu să îmbătrânească. Da, spun oamenii, se devalorizează. Un cuvânt politicos pentru evoluţia înspre urâţenie şi moarte.

Cum rămâne cu recenzia?

Mi-e teamă că şi într-o recenzie se întâmplă ceva similar. Cât timp citeşti o carte bună, ai parte de splendori eleutherice. După ce sfârşeşti cartea şi dai să scrii recenzia, constaţi că partea aceea mai frumoasă din lectură, spirituală, confortabilă, şarmantă nu poate fi aşternută în mod real pe hârtie. Frumuseţea nu poate fi reînviată, ci doar povestită. Recenzia unei cărţi bune este în mare parte o legendă despre frumuseţe.

Ce se întâmplă în Abarat volumul doi? Mai multe detalii, nene!

De ce v-aş spune? Ia puneţi mâna şi citiţi cartea! Ete, mură în gură! Este în fond o călătorie printr-un ţinut oniric cu numeroase fiinţe bizare, sfidând inconştient legile anatomiei şi având fiecare o bucăţică de Superman: una zboară precum o pasăre, alta are guri multiplicate, una face momâi de cârpă vii, alta creează aerostate din cuvinte. Împreună cu iscoditoarea Candy Quackenbush veţi descoperi noi legături între lumea reală şi cea din fantazicul Abarat care, la un moment dat, va invada localitatea din Minnesotta – Oraşul Găinilor – ha! Chickens Town – şi va face câteva victime. Iar Candy va afla despre sine niscaiva secrete care o leagă de Abarat într-un mod spectaculos. Precum că ea ar fi… dar vreţi să vă povestesc? Chiar vreţi!!

Oftez!

Frumuseţea nu o poate da nicio recenzie, ci uneori… mai rar decât îmi imaginez… doar cartea. Sau poate mă înşel… feminina şi neaşteptata frumuseţe te pomeneşti că i se năzare să răsară şi între colţii de stâncă ai unei recenzii!

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/sf-fantasy-horror/abarat-zile-de-magie-nopti-de-razboi/

Printre cusururile unei recenzii, le-aş putea numi şi pe acestea două: este prea subiectivă şi dovedeşte un ridicat grad temperamental. Să explic. Deseori motivele care mă fac să citesc o carte sunt confidenţiale sau datorate unor recomandări dubioase. Apoi lectura şi recenzarea unei cărţi o realizez sub influenţa unei anumite dispoziţii sufleteşti dominante care bineînţeles nu mă caracterizează mai mult decât altele nescrise. O jumătate de an mai târziu şi verdictul meu s-ar putea schimba cu 180 de grade. Mai puţină concentrare ori mai multă ar muta accentele. Oficializarea motivaţiilor mele ar aduce un suflu doctoral, o frază mai îngrijită, împănată cu termeni preţioşi, de specialitate.

Cu toate acestea, paradoxul s-ar menţine şi aş avea în continuare acelaşi grad de convenţionalitate a motivaţiilor şi sentimentelor.

De aceea nicio recenzie nu este decât jumătate de adevăr despre o carte.

Dintr-o altă perspectivă, merită consemnată şi această îndoială: voi regreta sau îmi va fi indiferent faptul că am citit această carte peste câţiva ani? Dacă aş gândi aşa în permanenţă, multe dintre lucrurile care mi se par presante le-aş abandona urgent. Cartea lui Barker este pentru aici şi acum. O fantezie care fie te prinde de la primele pagini, fie o laşi pentru mai târziu, adică la Sfântu Aşteaptă. Nu zic, am avut numeroase tentaţii s-o încredinţez acestui sublim sfânt – de altfel oncle writter Clive are nişte clivaje imaginative greu de suportat (şi o să am grijă să le pomenesc undeva în text) – dar acţiunea totuşi din nesuferire în nesuferire m-a prins până în final şi, de unde bombăneam că de ce-o mai fi nevoie şi de volumul al doilea, că şi unul mi se pare prea lung, am ajuns să capăt un uşor guturai de curiozitate pentru urmare.

Dintr-o a treia perspectivă când stăteam de vorbă cu nişte amice cu ochii patinoar de inspiraţie, am avut intuiţia că principala aventură a mea, cunoaşterea de sine, este împiedicată de tot felul de acţiuni din exterior. Am tentaţia de a exagera, fie pozitiv, fie negativ. Nu am măsura propriei personalităţi, nu ştiu câte parale fac în mod corect, ba pe deasupra când nu mă dau pe tot aurul din lume dimineaţa, cînd mi se pare că am ajuns la fel de valoros ca o ceapă degerată după-masa. Nu-mi ştiu preţul, iar dacă întâlnesc un mediu care mă încurajează sau mă dispreţuieşte hiperbolic încep să fie tot mai departe de adevărata mea realitate.

Şi dacă sunt oaia neagră într-un mediu, trebuie să găsesc formule compensatorii care să mă susţină moral într-altul. Dar dacă principalele nuclee sociale prin care mă preumblu generează faţă de mine aceeaşi aversiune sau nu le pot pur şi simplu înţelege? În acest caz, inventez o proiecţie fantastică, un story unde devin omul the best, eroul care reglează toate evenimentele, fiinţa pe care o desemnează toţi cu degetul, de la sugari la bătrînei miopi. Este cazul de pildă al lui Harry Potter din cartea lui J.K. Rowlins care în viaţa reală este o fiinţă neînsemnată, dar în ţinuturile vrăjitoreşti ce mai, e un fel de Deux ex machina. Nu ştiu, al Cireşarilor, nişte fiinţe anonime care învaţă destul de bine la şcoală, dar în vacanţe se transformă în aventurieri şi detectivi de talia lui Sherlock Holmes. Cred că această proiecţie fantezistă apare în aproape toate scrierile de ficţiune, modelul Superman – fiinţa neînsemnată de ziarist, dar care îşi schimbă pe neştiute ţinuta şi devine sprijinul miraculos al societăţii, al vieţii, al unor sentimente.

Totul din cauză că nu ştim să ne evaluăm propriul sine. Acceptăm foarte uşor evaluarea altora – deşi şi ei sunt la fel de nesiguri şi de altfel ce i-ar face să nu fie aşa! – şi ajungem astfel la consumul exagerat de ficţiune. La a ne înfăşura în manta ficţională şi de a ne pierde câteodată cu totul pe acolo. Alice după ce revine din Ţara minunilor reuşeşte (sâc!) să-şi spună poezia. Venită din plin miracol, realizează o interpretare mediocră şi în mare măsură copiată.

Şi în romanul lui Clive Barker se întâmplă ceva similar. Fetiţa Candy Quackenbush din anonimul Oraş al Găinilor are o famile dezorganizată, cu un tată rău, o mamă placidă, un frate necomunicativ, iar la şcoală are un colier de adversari constând în anumite colege şi profesori. Aceste sunt principalele două spaţii sociale pe care le cunoaşte şi niciunul nu o pune în valoare. De aceea atunci când se va răsturna paharul răbdării sale, o gravă neînţelegere cu una dintre profesoare, va refuza să fie dusă la directoare, va fugi din şcoală, din orăşel şi va nimeri cumva din aridul stat Minnesotta într-un ţinut miraculos. Acolo începe să acumuleze puteri de Superman şi se dovedeşte înzestrată genetic pentru vrăji dificile. Hm, bineînţeles!

De asemenea un lucru caracteristic ţinutului Fanteziei, aici unul în care fiecărei Ore îi este consacrată o insulă din marea semipersonificată Izabella, este uşurinţa cu care îşi face duşmani de moarte sau prieteni de nădejde. Omul hiperbolic suscită emoţii negative sau pozitive intense. În Fantazia, deşi aproape toate aceste fiinţe sunt deformate corporal, totuşi au cumva o atitudine nenuanţată. Fie sunt copilăroşi şi amabili în ciuda unui aspect uşor înspăimântător – fiinţa cu nouă capete John Bucluc – fie sunt grosieri, slugoi sau explorând urâtul şi răul, să zicem Mendellsohn Formă sau Lordul Stârv. Aici se vede caracterul ficţional – ştii imediat cu cine ai de-a face, lumină sau întuneric, nu dai ca în realitate de atitudini indiferente sau de înnebunitoarea nehotărâre.

Ilustraţiile numeroase realizate chiar de autor sunt vizibil influenţate de pictura lui Picasso. O mărturiseşte vădit naratorul atunci când ne prezintă câteva dintre fiinţele primei insule vizitate de Candy, Ziua Yebba Din. Pe străzi se perindă o mulţime de cetăţeni „rezultat a mii de căsătorii între omenire şi marea grădină zoologică a Abaratului”. Se întrevăd acolo o femeie care are borul pălăriei sub formă de acvariu cu un peşte enorm şi viu înăuntru, o fiinţă cu scări roşii în loc de picioare, un nor cu faţă umană, oameni care se luptă cu nişte insecte enorme. Impresia este de carnaval continuu, de râsete şi defilare, de vacarm anglofon, fiindcă, oare de ce nu mă mir – indiferent de specie sau metisaj – toate fiinţele ştiu engleza nativ.

Personajele negative posedă în schimb obiecte nocturne în înfăţişarea lor – trăsături de liliac, şerpi în păr, gheare lungi, ochi imenşi, trompă de ţânţar, faţă dublată de coşmar sau proteică. Se supun mai mult sau mai puţin Lordului Stîrv, Conducătorul Întunericului care plănuieşte o Noapte a Nopţilor, un eveniment când va pune definitiv stăpânire pe lume şi va deveni un nou făuritor de Univers după chipul şi asemănarea sa. În ţinutul Fanteziei numai asemenea fiinţe se pot opune înălţimii eroului, nu vreo plevuşcă oarecare, un găinar de rând. Acest Lord diabolic locuieşte în ţinutul Gorgossium, Ora Miezului Nopţii unde sunt adunate toate spaimele ce-au îngheţat vreodată o inimă umană şi este slujit de 7000 de ticăloşi şi de nenumăraţi slujitori de tip Frankenstein.

Tot un geniu al răului, dar în forme mai subtile este şi Domnul Pixlar care complotează să îndepărteze magia din Ţinutul Fanteziei şi prin invenţii potrivite să-l facă asemănător lumii umane. Este genul distrugătorului de mituri care oferă în schimb plăceri meschine şi lasă în urmă o cantitate grea de nefericire. Aparţine speciei progresistului care omoară farmecul lucrurilor. Vrea să zdrobească vrăjile şi mândria locuitorilor stranii, oferind în schimb magia dezinfectată, sistematizată, comercială.

În altă parte naraţiunea despre cât de departe pot fi reprezentate astfel de personaje devine umoristică. Un personaj aminteşte de Archie Kashanian care „avea picioare ce i se plimbau pe tot trupul. Se trezea cu urme de paşi pe piept, pe toată faţa. Într-un final a murit de durere”. Candy este salvată de Malingo, un fel de momiţă care are în loc de faţă o mască de carnaval de Ziua Tuturor Sfinţilor. Mintea îi este derulată de către fiinţa rea şi mincinoasă Wolfswinkel cu ajutorul unui toiag magic, sugerându-se astfel că imaginile s-ar afla depozitate în capul nostru eventual într-o ordine cronologică. Şi tot aşa.

O idee frumoasă mi s-a părut cea despre Cântecul Şarpelui de Veghe. Acesta era o fiinţă care cânta toată viaţa, fără să poată ajunge la capăt, un singur cuvânt, din limba străveche a speciilor. Şi mă gîndeam oare dacă nu cumva în propria noastră viaţă nu suntem în căutarea unui asemenea cuvânt magic, unul care să semnifice tot ce ni s-a întâmplat, sensul realizărilor noastre, al propriilor exagerări.

Primul volum se încheie cu consemnarea câtorva fragmente din „Almanahul lui Klepp”, un fel de ghid de orientare pentru eroină şi cititori. Conţine tot felul de date utile abaraţienilor, reguli sportive, date astronomice ori maritime, liste de evenimente şi mai ales date despre fiecare oră-insulă. Iată numele câtorva dintre insule – insula Plăcerilor, insula Balivernei, Insula Orei a Douăzeci şi Cincea, insula Xuxux, insula Idjit a Exceselor, Tărâmul Pestriţ unde se află specii stranii precum zadarnicul sau pretutindinelul. Iniţial am avut senzaţia că Orele sunt reprezentate sub o formă copilărească, apoi acest Ţinut al fanteziei, al timpului am realizat că şi-ar pierde consistenţa dacă ar fi văzut numai aşa schematic, naiv. Există acolo proiecţii fascinante – fiinţa care anulează distincţia între singular şi plural – acelaşi John Bucluc, între masculin şi feminin, există fiinţe antitetice, Stăpânul Zilei şi Stăpânul Nopţii.

O singură întrebare îmi rămâne după lectura acestui prim volum şi după o firească nerăbdare de a cunoaşte continuarea sa: Oare de ce simţim nevoia de a ne imagina fiinţe anormale anatomic? Cui foloseşte?

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/sf-fantasy-horror/abarat/

Când aud cei din jurul tău că te îndeletniceşti cu lectura unui roman de groază, ba chiar grămada respectivă de pagini că ar mai avea şi ceva captivant, imediat îţi şi solicită date concrete, autorul, titlul, îşi exprimă şi spaima de totdeauna cu numărul de pagini, dar cu ajutorul unei coperte lucioase, a unui desen potrivit, al unei postfeţe abile cad repede în capcana curiozităţii şi-şi exprimă invariabil aceeaşi dorinţă: aş vrea s-o citesc şi eu. Ei bine, după Michel Faber devin parţial nişte vodseli ai cititului.

Dar ce sunt vodselii? Nu am să dezvălui mai mult din subiect decât o face coperta a patra a cărţii… deşi nu ştiu ce mă opreşte. O tânără foarte bine echipată din punct de vedere pieptos culege în fiecare zi câte un autostopist pentru ca oamenii din lumea ei subpământeană să-l proceseze aidoma fabricilor noastre de carne şi să-l servească sub formă de file bogătaşilor submundani. Aceste fiinţe cu o morfologie diferită de a noastră, de ajuns să spun că merg pe patru picioare, au bot de vulpe, urechi lungi, coadă, au descoperit un mod de a o transforma pe una dintre semenele lor, Isserley, într-o femelă vodsel, adică într-un biped gen bombă sexy.

Romanul include în spaţiul său narativ fie locurile pe unde Isserley îşi caută victimele, drumurile care sunt în jurul autostrăzii 9, fie ferma în care victimele femeii aţâţătoare sunt îngrăşate şi tranşate. De altfel, mă gândeam că orice roman de groază care se respectă trebuie să aibă un site întunecat, cu fiinţe barbare, grosiere şi abilităţi de măcelar.

Perspectiva din care ne este înfăţişată cartea este cea a femeii momeală, a fiinţei care trebuie să se prefacă fragilă, arzând de o sexualitate vizibilă din belşug, dar care de fapt abia aşteaptă momentul apăsării unui buton care-i va paraliza victima. Isserley este floarea lumii de dincolo, modificată morfologic pentru a avea aparenţa vodselilor, dar cu nostalgiile irepresibile ale organelor pierdute. De altfel, atracţia ei sexuală este dată în principal de sâni şi plete, altfel femeia îi sperie pe unii autostopişti, are o piele plină de cicatrice, iar ochii inumani şi-i maschează cu ajutorul unor ochelari cu dioptrii foarte groase. Are un aer straniu, o capacitate rară de înţelegere, ceva ciudat emană din fiinţa ei. Cei mai mulţi autostopişti o interpretează drept dorinţă sexuală, însă câţiva mai fini psihologi rămân cu un mare semn de întrebare asupra rostului acestei femei şofer.

Acum de ce am citit romanul? În primul rând datorită unei afirmaţii de pe coperta a 4-a cum că acest roman ar putea fi considerat un nou „1984”, respectiv descrierea unei faze a societăţii prin care trecem sau vom trece. Am putea astfel înţelege că există sau e pe cale de a exista o lume subpământeană care să aprecieze culinar carnea umană şi neapărat şoferi care caută singuratici autostopişti pentru a-i transforma în friptură şi ciorbă de potroace.

Cât despre realizările narative ale cărţii, constatăm că acţiunea constă de fapt într-un şir monoton de asasinate după aceeaşi reţetă, că societatea umană continuă indiferentă la numărul victimelor şi acesta sperie având în vedere că aproape zilnic Isserley măreşte contingentul lor. Remarc de asemenea că dincolo de acţiune este vorba despre un şir de tablouri umane ale unor indivizi care, nebănuindu-şi apropiata moarte, îşi povestesc preocupările zilnice, nehotărârea, neînţelegerile, indiferenţa societăţii faţă de ei. Isserley aşteaptă din partea fiecărui autostopist confesiunea că nimeni nu se va interesa de ei şi odată această declaraţie făcută apasă butonul paralizant. Unii reuşesc să-i scape, fiinţele populare, iubite sau slab utilate fizic. În această maşină diabolică ne aflăm ca într-un birou psihiatric unde pacienţii, sub efectul afrodisiac al imenselor ţâţe ale şoferiţei se confesează uşor, nu-şi dau seama că sunt traşi de limbă, că le este gâdilat orgoliul de emiţător tocmai pentru a se dezvălui mai bine.

Să amintesc ceva şi de tehnicile persuasive – Isserley urmează câteva etape aproape obligatorii: aflarea destinaţiei pasagerului, dacă acesta e grăbit sau nu să ajungă la o anume destinaţie, dacă îl aşteaptă un drum în continuare, dacă este aşteptat de cineva, apoi are grijă să-şi etaleze în poziţii provocatoare sânii de regină a bordelurilor, să-i provoace astfel pe clienţi să se gândească la propriile lor relaţii sexuale, cât de bine se împacă la această oră cu femeile de acasă şi constată că mulţi au dat divorţ, trăiesc în singurătate, nu sunt înţeleşi. Isserley devine un confesor aidoma târfelor care ascultă răbdătoare tot felul de poveşti melodramatice ale bărbaţilor care caută să-şi motiveze astfel şi eventual să se disculpe ce caută în compania lor. Divorţaţii sunt înţepaţi, călătorii din străinătate la fel, şomerii nu scapă nici ei, singuraticii, izolaţii au de asemenea parte de înţepătură. După cum îşi spune Isserley însăşi, are impresia că societatea însăşi îi trimite victimele potrivite, autostopiştii au mai toţi o problemă de conflict social, sunt nestatornici, abuzează… Isserley are impresia că seamănă unui leu care are grijă de turma umană curăţând-o de exemplarele nedemne, izgonite la marginea societăţii. Este în fond aici o alegorie a eutanasierii sau într-un plan mai îndepărtat o pildă a legii junglei.

Ceea ce lipseşte acestui roman sunt ideile, o anume consistenţă. Lucrurile de acest gen pot apărea sau nu doar în urma unei analize a cititorului, lăsat de altfel să creadă ce vrea, iar la sfârşit băgat de tot în ceaţă printr-un final ambiguu. Ce înseamnă condiţia de autostopist, de ce unii oameni au vocaţia de a sta mereu pe lângă şosele, sunt un fel de pescuitori ai pomenilor şoselei aşa cum mult mai mulţi pândesc ce le-o mai aduce marea, ce mentalitate au cei care iau autostopişti şi de ce-o fac, relaţia dintre şoferie şi singurătate.

Nu trebuie uitat nici Platon cu ale sale două lumi, mereu reluat în romanele care presupun un noi şi un ei, iar fiinţele din lumea lui Isserley seamănă acelora din peştera alegorică conturată de filosoful grec. Mai mult, mă gândeam că Isserley deşi are şansa de a se bucura de frumuseţile acestei lumi, de necrezut pentru fiinţele regnului ei, totuşi păstrează mental aceleaşi apucături şi neînţelegeri iniţiale. Este din acest punct de vedere o fiinţă inferioară psihic, doar primul din seria de măcelari ai lumii vodselilor. Cel care realizează discrepanţa dintre cele două lumi, deosebirile lor fundamentale şi micimea de care dau dovadă semenii săi este Amlis Vess, un vizitator din Lumile Întunecate de dedesubt, o fiinţă foarte bogată care nu mai e nevoită să facă muncile murdare ale semenilor săi mai săraci. El este chipul care admiră frumuseţile Lumii de deasupra, cerul i se pare miraculos, marea uimitor de întinsă, frunzele – un fenomen la care reflectează ore întregi, iar o sărmană oaie o confundă cu o fiinţă inteligentă. Isserley este în schimb chipul care admiră Lumea de jos, este ceea ce o motivează să comită lungul său şir de crime, are o nostalgie de neînvins pentru trupul său de odinioară nemodificat genetic, îi place carnea trufanda de vodsel şi adesea vede în oamenii care aşteaptă la marginea drumului doar nişte viitoare hălci apetisante, dar mai ales ne prezintă imaginea lumii de jos şi a capacităţilor superioare de care s-ar bucura semenii ei.

Din păcate, Michel Faber nu ne explică în ce ar consta lucrurile care defineau cu adevărat o fiinţă subpământeană care îi dispreţuieşte pe oameniii-vodsel fiindcă: „nu puteau să cuşte, să împleşfuiască, n-aveau nicio idee despre slen. În sălbăticia lor nu evoluaseră atât de tare încât să folosească hunşurul; comunităţile lor erau atât de rudimentare că hissinii nici nu existau; aceste creaturi nu păreau să aibă nevoie nici de ciail, nici măcar de ciailisin”. Ce-or fi cuvintele astea barbare care sună a parafrază lingvistică şi ce realităţi or fi desemnând autorul ne lasă în ceaţă. Ce o fi aia a împleşfui, e un cuvânt care ar merita soarta măcar a unei existenţe efemere.

E aici acelaşi truc pe care l-am găsit şi în romanele SF. Când tocmai ar urma să ni se explice cum se intră în viteza warp sau cum arată frumuseţile Lumii din viitor, de sub pământ, de pe Planeta XP 223 atunci firul se taie ca prin minune şi se face trecerea spre partea psihologică. Poate de aceea romanele SF sau rudimentele lor fanteziste nu au început să aibă succes decât după ce s-a acceptat mutarea accentului de pe acţiune pe psihologie şi de pe motivaţie pe introspecţie.

La sfârşit – sunt un pic derutat. Mi-a plăcut sau nu romanul? Este un nou 1984! Cred că verdictul critic de pe copertă nu se justifică, această scriere a lui Michel Faber este datată, aparţine categoriei cărţilor pe care după ce le-am străbătut le dau mai departe fără regrete. Să consemnez totuşi capacitatea de povestitor a acestui autor englez şi mai ales ştiinţa de a se juca în înţelesuri multiple, de a se menţine pe linia distinctă, dar foarte subţire dintre sexualitate, abjecţiune şi cunoaştere.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/sf-fantasy-horror/sub-piele/

Autor: Ray Bradbury
Editura: Univers
Anul apariției: 2006
Locul apariției: București
Nr. pagini: 160
ISBN: 9787532-8-3
Traducere: Marius Dobrescu

Pace și bine!

În colecţia propusă de ziarul Cotidianul în colaborare cu editura Univers a fost republicată săptămânile trecute, sub titlul Omul ilustrat, o culegere de SF-stories a lui Ray Bradbury, un nume de referinţă al genului fantastic.

Tehnica utilizată de autorul american este de povestire în ramă. Un narator ce înconjura de plăcere statul Wisconsin se însoţeşte cu un peregrin care ascunde un secret epidermic. Întâlnise pe omul ilustrat, omul tatuat pe corp şi a cărui ciudăţenie consta în faptul că desenele înfăţişate erau într-o permanenţă mişcare, era apropiat unui televizor – poate ar fi fost bun şi un asemenea titlu – şi oricine viziona scurgerea unor poveşti pe acest suport insolit cu timpul îşi putea vedea propria moarte. Naratorul e hotărât să nu privească spre fuga de imagini a Ilustratului, dar cum acesta dormea, o privire fugară l-a rătăcit printre întâmplări.

Caracteristic tuturor povestirilor este timpul viitor, ele sunt de fapt un fel de premoniţii, deşi au o aparenţă realistă, accentuat prozaică şi pigmentată – cu un firesc exasperant – cu rătăciri spaţiale, fiinţe stranii, agonii planetare. Un alt factor polarizator este prezenţa rachetelor – arbore al lumii povestirilor, mijlocul de trecere din spaţiul real în cel imaginar. Fiecare naraţiune aduce o altă perspectivă asupra rachetelor. Este pe rând un avansat mijloc de locomoţie, obsesia piloţilor spaţiali, forma de contact cu alte civilizaţii.

Într-o povestire marţiană, eroii dispar pe rând sub un continuu diluviu. Într-alta o omenire de negri aşteaptă cu furie sosirea unui alb de pe pământ. Niscaiva călători spaţiali se pierd unul de altul după ce racheta lor explodează. Baloane de lumină marţiene se pretind fiinţe perfecte, nemuritoare în faţa unui pământean care a venit să le convertească la creştinism. O navă ajunge a doua zi după apariţia lui Mesia pe o planetă străină. Unii din echipaj au şansa de a-l întâlni, alţii, în frunte cu căpitanul sunt predestinaţi ratării perpetue a întâlnirii cu El.

Povestirile sunt despre moarte, neînţelegere, neşansă. În ciuda mijloacelor avansate, există o nelămurită senzaţie de depresie. Cauzată poate de refacerea aceloraşi răspunsuri în prezenţa misteriosului. Deşi smuls din matca sa pământeană, omul lui Ray Bradbury şi-a restabilit pattern-ul original. Nu există însă timp pentru contemplarea semnificaţiilor poveştii. O alta o izgoneşte pe cea dinainte de pe pielea Ilustratului. Şi cititorul fascinat de acest viitor al trecutului – este vorba de un Marte imaginat la jumătatea secolului douăzeci – devorează împreună cu naratorul de Wisconsin viziunile epidermice.

De ce acest calificativ? O întrebare rămâne după lectura acestei cărţi: Oare în care parte a epidermei ascundem noi înşine poveştile? Oare în creier nu ar putea exista un loc care privit la microscop să ne înfăţişeze visele, iluziile, proiecţiile omului? Oare imaginaţia are şi ceva epidermic sau există oare o piele a imaginaţiei?

Ceva de genu

Gabriel Mirea