Nadia Gabriela

Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica
și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Ceva bun, mami!

Copiii din faţa blocului. Uită în intensitatea jocului de orice altă preocupare. Sinele lor se nesinchiseşte de amăgelile şi ghearele lumii ştiind că undeva deasupra lor părintele, cu un ochi omniscient, îndepărtează prin diferite strigăte şi acţiuni orice i-ar putea tulbura. E timpul când de atâta zbenguială le ghiorăie maţele. Ridică în sfârşit fulgerător capul spre balconul cu ochiul veghetor şi ţipă să audă şi vulturii adormiţi undeva lângă soare: Mamă! Dă-mi ceva buun! Mama devenită o mână darnică dintr-un magazin de fructe sau dulciuri, îi alină copilului pofta fără nume. Cu un zâmbet, o mângâiere, cu un sărut furat, îl convinge în câteva cuvinte că-şi dorea bunul pe care-l ea avea de oferit şi nimic altceva.

Acest „ceva bun”, dacă însă ar fi luat în serios de copil, dacă nu şi-ar lăsa adormite presupunerile printre ornamentele materne, nu ar face decât să deschidă calea unui labirint fără ieşire sau, mai simplu, a unei crize de existenţă. Cum poate ştii o mamă dintre toate felurile de mâncare bune care ar fi cel mai potrivit pentru copil? Nu ajunge argumentul ei cu îmi cunosc copilul. Cunoaşterea presupune împărtăşirea cu alţii. În răspunsul mamei regăsesc sensul dictării unei anumite decizii. Dincolo de relaţia mamă – copil se întrevede un anume fel de a percepe educaţia, protectiv. Mama se află în orizontul tuturor acţiunilor copilului, chiar dacă nu intervine. Mama este acel astru tutelar. Că ulterior astrul îşi pierde dimensiunea fizică, că mai ascultăm de mamă doar din când în când, că nu-i mai împărtăşim din preocupările noastre mai nimic, ce-i trebuie să ştie asta copilului.

Totuşi nevoia de ceva bun rămâne de-a lungul vieţii. Căutăm să ne satisfacem acel gust imprecis, acel chef de nenumit cu diferite surogate, printre ele fiind şi cărţile. Uneori nimerim ceva similar, oarecum inexplicabil apropiat de darul făcut de mamă. Aşa am simţit într-un fel acest dialog al lui Platon. Având ceva bun, inexplicabil. Are un teren propice reflecţiei, consistenţa unui intestin prin care trece şi vine sângele gândirii. Are gustul unei prăjiturele de five o’clock, care tocmai trebuia acelui nemulţumit veşnic din sufletul nostru. Până mâine mi-a trecut şi mă pot dedica gândirii. Mâine, hm! va fi altă joacă şi o altă poftă.

Noica, Creţia, Liiceanu

Înainte de a discuta problemele acestui dialog punctual, să remarc prezenţa în jurul traducerii româneşti a unor gânditori dintre cei mai prestigioşi care au realizat nişte studii temeinice fie prin prefaţă – în cazul lui Constantin Noica, fie prin note consistente filosofic – în cazul lui Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia. Aceste ornamente de gândire mi-au permis o clarificare importantă a termenilor dialogului şi cred că, în acest caz, doar studiul textului platonician ar fi susceptibil unor erori de interpretare devenite demult istorie în lumea iubitorilor acestui filosof.

Cine minte?

Dialogul Hippias minor, numit de Aristotel Hippias cel mic, a fost subintitulat de gânditorii alexandrini – despre minciună. Cu această clasificare a înfruntat vremurile până în modernitate când neoplatoniştii renumiţi au restabilit adevărata sa temă – cum e posibil un agent al răului? Este o confruntare între sofistul Hippias, un cărturar antic, polivalent în preocupările sale şi fără adversar în arta conversaţiei şi atenianul Socrate, care vrea să afle de la acest om încrezător în nemaipomenita sa înţelepciune, cine ajunge să mintă şi ce fel de natură are, bună sau rea.

Marele sportiv al cuvântărilor Hippias

Hippias, învingătorul în duelurile verbale organizate în jurul olimpiadelor vremii sale – (hm! un obicei care nu a fost din păcate adoptat şi de contemporaneitate – ce ar fi la următoarea olimpiadă să participe la categorii separate filosofi, oameni de ştiinţă, oameni politici!) se dovedeşte, în ciuda faimei, un personaj ce mai degrabă înșiruie clişee sociale. Crede că 1. în opera lui Homer, Ulise a fost personajul negativ, mincinosul, făţarnicul, în schimb omul de bine s-a dovedit a fi Ahile prin faptele sale de vitejie şi îndrăzneală.
2. omul bun este cineva diferit de cel rău, că sunt două persoane distincte,
3. omul bun nu poate face răul
4. mai vinovat e cel ce face răul din neştiinţă decât cel care o face din voinţă proprie.
(Să remarc aici o problemă a poliţiei contemporane – anume sunt voci albastre care se plâng de faptul că infractorii se dovedesc tot mai inteligenţi pe zi ce trece, au aparate tot mai performante, maşini utilate cu tot felul de detectoare antipoliţieneşti, reţele subversive de o eficacitate înspăimântătoare. Se confruntă în ultimă instanţă două voinţe – una de a apăra societatea aşa cum e, cu formele de putere vizibile acceptate şi o alta de a anula acest fel de societate în favoarea uneia ierarhice, totalitare, de tip mafiot. Inteligenţa protectivă contra inteligenţei distructive).

Socrate va demonta pe rând

– sub masca modestiei sale de totdeauna – fiecare dintre truismele profesate de Hippias. Filosoful atenian are abilitatea de a-şi transforma interlocutorul într-un yesman. Întrebările sunt puse cu rigoarea unui interogatoriu şi cu sublinierea imediată a oricărei contradicţii în încercările de ofensivă ale celuilalt.
1. Ulise şi Ahile se dovedesc prin fapte ori prin declaraţii deopotrivă de viteji sau de făţarnici.
2. Nu există un om integral bun şi altul complet rău. Albul şi negrul nu-şi au rostul în suflet. Socrate demonstrează că omul rău este în acelaşi timp priceput, decis, conştient, îndemânatic. Ca să-şi atingă scopurile rele pune la bătaie un întreg arsenal de vicleşuguri care au aparenţa unor zone de bine.
3. Numai omul liber se poate mişca între zona răului şi a binelui cu aceeaşi uşurinţă şi se pare nimic nu-l opreşte pe omul bun să comită relele cele mai mari. Doar el se dovedeşte specialist în domeniu şi sceleraţii prin urmare ar fi la origine oameni buni.
4. De asemenea afirmă că faptele neintenţionate sunt făcute de oamenii răi, întrucât ei sunt nepricepuţi şi deseori nici nu au habar de ceea ce fac.
Îmi pare că Socrate înţelege prin oameni răi oamenii fără minte, neîndemânatecii, neştiutorii, iar prin oameni buni pe cei care participă la ştiinţă şi acţionează în numele şi cu puterea ei. Răul cel mare, zice Socrate, e făcut de un om cu minte, nu de unul fără studii, trăitor doar sub semnul întâmplării şi al instinctului.

Răul – forma de exilare din bine

Cum remarcau cele trei somităţi menţionate mai sus, acest dialog pune sub semnul întrebării teza platoniciană conform căreia un om aflat sub steagul binelui, dreptăţii şi frumosului nu poate face răul. Totuşi din inducţiile realizate în dialog reiese că numai un om bun poate face răul şi nimeni altcineva.Trebuie să fie priceput, stăpân pe mijloace, să aibă nişte scopuri proprii, să fie liber în a lua decizii bune sau rele, etc. Acest dialog l-a provocat pe Aristotel în Etica Nicomahică să discute cine poate fi om bun. El spune categoric că săvârşirea voită a răului te scoate din starea de bine (eşti capabil şi de a face binele, pe care în acea situaţie nu-l mai faci).

Expertul şi binele

Din comentariile anexate dialogului s-a mai sugerat că omul bun nu poate avea niciun prilej de a face răul, îl refuză conştient chiar dacă el s-ar datora obiceiurilor locale sau unei anumite categorii umane. A fi superior prin ştiinţă nu aduce cu sine şi bunătatea sufletească. Socrate vorbeşte de un om bun care este de fapt un om de ştiinţă, un expert, dar în domeniul lui, nu şi în cel moral. Expertul este în acelaşi timp capabil de răul cel mai mare care ar putea fi provocat de domeniul său. Asta fără îndoială aminteşte de problema nerezolvată până azi a savanţilor care au ignorat faptul că descoperirile lor au dus la crearea unor bombe infernale ce au curmat vieţile multora. Argumentul lor poate fi moral: „ Eu ştiu să lucrez doar detonatorul unei bombe atomice. Nu e treaba mea dacă politicienii decid s-o folosească împotriva unui alt popor”. Este o distincţie modernă foarte clară între responsabilitatea de serviciu şi cea morală, politică. Acelaşi om care se dovedeşte magistru în domeniul său, în plan moral rămâne sclavul voinţei altora.

Nepriceputul

Socrate nuanţează problema binelui şi a răului punctând cu observaţia că omul nepriceput nu poate face răul decât la fel de întâmplător cum poate face şi binele. Observ însă că nu există un om nepriceput complet şi numai nebunii ori retarzii nu au ştiinţa binelui şi a răului. Cel mai adesea facem răul conştient, fără remuşcări. Problema care se ridică este de ce un om care are posibilitatea de a face binele alege răul. Ce motivaţii îl conduc la asta? Am fost tentat să dau o suită de cauze, dar am înţeles că orice explicaţie a unei anumite opţiuni aduce cu sine sclavia persoanei respective. Cine îşi explică acţiunile prin alţi factori decât cei interni se dovedeşte sclavul acelor cauze, adică un om rău în accepţie platoniciană. Totuşi nu sunt luate în discuţie în Hippias Minor situaţii de genul celor când faci un rău mai mic pentru a provoca un bine mai mare. Sacrifici o echipă de 5 oameni pentru a salva un oraş de distrugere. Te sacrifici pe tine pentru a-ţi salva familia. Mă gândesc că modernitatea a exploatat prin ororile sale toate posibilităţile de alegere între bine şi rău.

Prin urmare numai un om cunoscător poate face răul

Dar acesta se face voluntar. De aceea se pune problema dacă putem măsura ori îmbunătăţi amplitudinea cunoaşterii noastre, oare putem face la fel şi cu propria voinţă? Există oare forme de a ne educa voinţă să prefere binele? Dacă ştim binele şi răul, oare vrem să le facem pe amândouă, exclama Constantin Noica. Să enunţăm atât soluţia corectă cât şi soluţiile eronate! Atât capodopera cât şi ciornele! Şi adăuga că trebuie să deosebim totuşi natura cunoscătoare de simpla cunoaştere. Pe omul drept în raport cu tehnicianul, cu expertul, cu robul tehnicii. Primul acţionează sub semnul propriei înţelepciuni. Cel de-al doilea ascultă de îndemnul omului drept, dar poate acţiona neînţelept, în mod rău. Omul drept nu concepe nici măcar în posibilitate faptul de a face rău, în timp ce tehnicianul, omul de toate zilele, îl vede ca o soluţie posibilă şi uneori onorabilă. Înţelepciunea se dovedeşte o sumă de ştiinţă şi adevăr, după cum explică Aristotel. Şi dacă filosoful din Abdera credea că înţelepciunea nu este o ştiinţă, ci mai degrabă o virtute, în schimb Constantin Noica preciza din perspectivă modernă că problema filosofică a platonismului este dată de dilema dacă se dovedeşte cunoaşterea doar ştiinţă a cunoştinţelor exacte sau e o ştiinţă a valorilor adevărate? Și până la urmă e filosofia totuna cu cunoaşterea?

Să menţionez ca o paranteză

din ce discipline dă exemple Socrate: matematică, astronomie, mnemotehnică, sport (alergări, lupte, culturism antic), muzică, navigaţie, armată, echitaţie, medicină. Este una dintre cele mai lungi serii de paralele din realitate şi în care se demonstrează că un expert dacă voieşte poate avea o acțiune rea permanentă, în timp ce un amator, un neprofesionist poate spune şi adevărul sau face binele întâmplător.

Cum s-a ajuns la problema binelui şi a răului?

La începutul dialogului Hippias îl defineşte pe Ulise ca o fiinţă politropică. Acest cuvânt avea în greceşte două semnificaţii contrarii – una pozitivă ce trimitea la înţelept, iscusit, expert, încercat şi o altă negativă ce privea contexte de genul înşelător, mincinos, făţarnic, perfid, versatil. Pe de-o parte omul sincer, pe de alta omul mincinos. Problema care a fost dezbătută cel mai mult în dialogul este dacă sunt două persoane diverse sau îi cuprindem pe aceşti doi oameni într-un singur sine. Socrate a afirmat că nu poate fi mincinos un om incapabil să mintă. Un politrop, o fiinţă cu multe feţe, în schimb are capacitatea şi inteligenţa de a înţelege binele şi răul. Opţiunea sa vine din propria voinţă. Problema este că majoritatea suntem politropi, prin urmare capabili la fel de bine de minciună. Ne diferenţiem după fapte. Unele răutăţi sunt penalizate de legi, altele sunt considerate minore şi netaxate social. Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia spun „ că mincinosul şi veridicul pot fi una şi aceeaşi persoană, dar în realitate nimic nu dovedeşte că şi sunt”. (pentru mai multe referiri asupra aspectului politropiei vezi studiul meu precedent asupra cărţii Înţelepciune şi filozofie a profesorului Vasile Tonoiu în paragraful Ochii roată

– http://www.carteadeschisa.ro/?p=235 )

Merită menţionate şi câteva ironii socratice

Prima este aceea de a-i da aparent posibilitatea adversarului să renunţe, deşi astfel i-ar știrbi prestigiul de sofist, de om plătit generos pentru a da învăţături.
Apoi îi reproşează lui Hippias că, deşi se crede o natură atotcunoscătoare, are păreri schimbătoare, aducând de fapt în beznă pe cei doritori de înţelepciune.
Este ironizată suficienţa din discursul lui Hippias care se lăuda că nu întâlnise pe nimeni în stare să i se opună argumentelor sale. Această suficienţă e tradusă din cuvântul grec autarkia, care, după cum spune avizatul comentator italian Momigliano în 1930, nu era doar simplu orgoliu, ci mai degrabă o metodă intelectuală prin care se rețineau cunoştinţe gata făcute. Ea se baza pe mnemotehnică şi cred că poate fi relaționată cu seriile nesfârşite de distincţii din cărţile unor universitari care sunt neinteresante, total inaplicabile şi bineînţeles obligatorii de învăţat.
O notiţă m-a marcat pentru câteva zile. Lui Socrate îi sunt dezagreabile macrologiile (discursurile lungi, monologurile, retoriile) punând faptul pe seama memoriei sale scurte (,, de vreme ce ai de-a face cu unul care e uituc, mai taie din lungimea răs­punsurilor şi fă-le mai scurte dacă vrei să te pot urmări“). Uf, câte discursuri ţin şi de câte am parte. Ce departe sunt de ştiinţa întrebărilor şi a răspunsurilor lui Socrate.
Cât despre memorie, Socrate nu iartă pe cel care se bazează pe o asemenea ştiinţă. Îi spune subtil când vede că Hippias se încăpăţânează să nu răspundă conform raţionamentului că „ Pesemne că în momentul acesta nu te foloseşti de mnemotehnică, spunându-ţi de bună seamă că aici nu are ce căuta. Hai atunci să-ţi amintesc eu”.
Iar în altă parte când Hippias crede că Socrate e pus pe rele, acesta îi răspunde că sofistul trebuie să se dovedească îngăduitor, fiindcă mai devreme ceruse această atitudine pentru cei care fac răul fără să fie pricepuţi, aşa cum se afirma pe sine atenianul.

Despre acest dialog

am citit o mulţime de încercări de definire. Că ar fi o farsă platoniciană în care se încearcă să se exploateze consecinţele unor inducţii greşite. Că a fost „ o joacă a spiritului şi o lecţie menită să clintească încrederea de sine a atotştiutorului Hippias”. Că ar fi un labirint în care te poţi pierde printre paradoxurile mincinosului care când spune adevărul minte şi când minte spune adevărul. Eu l-am perceput la modul grav. Este un semnal de alarmă că educaţia de azi urmăreşte să creeze numai specialişti, numai oameni utili şi omite educaţia sub semnul binelui şi al valorii. Hm, au ajuns bloggerii să ţină locul profesorilor și, deseori, al moraliştilor. Problema lui Platon rămâne în continuare cu puncte nelămurite:

de ce alegem să facem răul?

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/dialogul-hippias-minor/

Dark zone

Într-un ziar din ţară mi s-a dedicat o jumătate de articol acid. Am aflat că am o lectură „naivă” – ca în faţa unui roman poliţist – care poate fi inclusă printre formele nefericite de destin ale cărţilor lui Platon, că sunt un harnic rezumator şi că toate concluziile mele nu pot fi decât „filosofice!” Că nu sunt pătruns până la măduva lecturii de importanţa acestui autor clasic şi nu am ştiinţa cum trebuie citit un text de o asemenea anvergură. Ce mai, alte posibile lecturi decât cea canonică sunt o adevărată blasfemie şi vai cine a ajuns să-l citească pe Platon – un oarecare de pe-un blog.

Povestea cu rezumatul

E posibil ca scrierile mele despre dialogurile lui Platon să stea sub semnul facilităţii şi al jucărelelor, de aceea n-am să fac teoria conspectului ori rezumatului şi să confrunt cu ceea ce am scris, adică numeroasele conexiuni, actualizările, intenţiile. Problema cu dialogurile lui Platon este până unde se poate merge cu condensarea ideilor. Trebuie păstrat algoritmul de judecată – eu aşa am considerat că fascinează un articol – sau pur şi simplu doar enunţ conceptul cu toate nuanţele achiziţionate pe parcursul dialogului. Mi s-a părut interesant să arăt şi tatonările, definiţiile aproximative, dificultăţile cu care ne confruntăm în teritoriul oral al fiinţei.

Apoi e problema autorităţii

1. Eu, un oarecare, cum îmi permit să-l recenzez pe Platon? Au făcut-o doar nume celebre în domeniu, ce ar mai fi de zis! Doar vreo chichiţă neinteresantă, superfluă. Platon e deja clasificat, totul e pus în sertar şi conservat cu mult praf. Despre acest filosof există nenumărate cărţi. I s-a studiat orice mişcare, orice gând, au fost izolate ferm ideile sale de cele ale lui Socrate. Problema mea este că în ciuda acestor măreţe realizări culturale nu aud aproape deloc de acest filosof în jurul meu. Sunt repetate cel mult o suită de poncife din Platon, dar raţionamentele, învăţăturile sale, vitalitatea nu sunt cunoscute de nicio persoană din anturajul personal. Înseamnă că am cunoscuţi de slabă factură, ar trebui să-mi schimb viaţa şi să caut numai profi universitari de filozofie. Sau să-mi accept prima formă de autoritate dată de oamenii ce au căpătat încredere în interpretările mele.

2. Am constatat că filosofia a ajuns azi mai degrabă sofistică, vorbeşte aproape de orice altceva decât de om (de existenţă, voinţă, cosmologie). Filosoful nu se mai află în mijlocul oamenilor, nu mai e o posibilă instanţă sau oglindă la care să vină diverşi particulari, ci s-a retras în spatele unei catedre şi se pronunţă aidoma unui oracol, cu subînţelesuri. Virtutea, idealul său, a ajuns ignorată (şi în anumite contexte trivializată). Deşi în câmpul său semantic presupune prezenţa adevărului, binelui, dreptăţii, curajului şi credinţei, totuşi modernitatea e lansată într-un foarte puternic atac contra ei. De aceea iată o a doua autoritate dată de o misiune sinucigaşă – găsirea măcar a unui început de drum înspre virtute (prin desfăşurarea uşor largă a dialogurilor platoniciene). În fond, Socrate discută de aceleaşi probleme cu care ne confruntăm azi – averea, sănătatea, gândirea, alegerea dintre bine şi rău.

3. Dar ce înseamnă a fi în mijlocul oamenilor? E oare totuna cu a fi un fel de muzicant de stradă sau un orator de parc? Îmi pare că miza cea mare nu este de a enunţa o învăţătură, ci de a-l face pe celălalt s-o asimileze prin descoperire proprie şi astfel s-o poarte spre un alt context. În mijlocul căror oameni? Cei de la facultăţile ori instituţiile de profil? Printre cei care au făcut şi parţial filozofie? Printre autodidacţii filosofiei sau printre cei care amestecă filosofia cu alte lecturi? Să vorbesc numai de cei pasionaţi de filosofie sau de toţi acei atraşi de virtute?? Filosofia trebuie restrânsă la un cerc de iniţiaţi cu păsăreasca auxiliară sau adusă în diferite forme în faţa unui public numeros??? Tinerii desconsideră filosofia fiindcă pare fără niciun viitor. Dar să fie cunoaşterea adevărului, binelui şi frumosului o formă de inutilitate! Nu cumva din cauza abstracţiunilor pierdem infinitatea şi frumuseţea exemplelor concrete!!

Poate că e filosof cel care posedă deopotrivă arta exemplelor şi arta abstracţiunilor. Care ne poartă delicat când în realitate, când în idee. Care fascinează şi în poveste şi în raţionamentul arid. E în stare să ne facă un început bun cum să ajungem cetăţeni demni ori gospodari de soi. Iată un al treilea argument al autorităţii. Dorinţa de a înţelege aceste dialoguri m-a dus la interpretări nebănuite, la o traducere într-un articol. Sper să fi avut măcar uneori o lectură corectă. Dacă nu, asta e. Să încerce altul mai bine pregătit. Cea mai neagră zodie a unei cărţi este de a nu mai fi citită. Fiecare nouă lectură îi conferă sens. Şi fiecare comentariu îi dă o valoare. De aceea la întrebări răuvoitoare de genul cine îmi dă dreptul să recenzez un anumit text, prima şi singura justificare trebuie să fie aceasta: LECTURA.

Rezumatul conştiincios

Personaje cu roluri mai importante

Dialogul Protagoras este unul de demascare a sofisticii. Socrate relatează discuţia pe care a avut-o în casa unui atenian bogat, Hippias, cu cel mai de seamă sofist al vremii, Protagoras, venit într-o scurtă vizită. La întâlnire a mers împreună cu Hippocrates, un entuziast gata să plătească oricât pentru a fi primit la învăţătură de acel sofist.

Neîncrederea în sofişti

Pe drum Socrate îi atrage atenţia prietenului său energic că riscă să-şi primejduiască sufletul, deoarece nu a cerut nimănui sfatul dacă merită să frecventezi sofiştii şi nici nu are habar de fapt ce poate oferi Protagoras. Socrate percepe sofiştii ca pe nişte traficanţi de învăţături, lipsiţi de cunoaşterea a ceea ce e bun şi rău pentru suflet. Faptul e foarte grav fiindcă pentru învăţături nu există protecţie şi acestea uneori pot păgubi grav.

Protagoras, înconjurat de un roi de tineri care-i sorbeau orice cuvânt, îl primeşte cu bunăvoinţă pe Socrate care îi cere asigurări că îi va da posibilitatea lui Hippocrates să ajungă cineva în cetate. Cum cercetarea promite o discuţie lungă, toţi oaspeţii se retrag într-o încăpere potrivită pentru a-i auzi pe cei doi oameni de seamă.

Un CV de sofist

Protagoras îşi deschide pledoaria afirmând că sofistica durează de multă vreme, într-o formă deghizată, şi poate fi identificată în poezie, muzică, gimnastică. El însă îşi recunoaşte deschis apartenenţa la sofistică, de aceea se laudă că poate învăţa pe oricine din public să sporească zilnic în virtute. Cum Socrate vrea să afle la ce învăţătură se referă, Protagoras după ce se deosebeşte de ceilalţi sofişti care ofereau învăţături împotriva voinţei tinerilor, precum matematica, astronomia, muzica, promite asimilarea deprinderii de organizare bună a gospodăriei şi a cetăţii, respectiv transformarea tinerilor în buni cetăţeni. Părea exact de ce avea nevoie Hippocrates.

Se poate oare învăţa virtutea?

Socrate nu crede că se poate învăţa virtutea şi argumentează cu obiceiul politic al Atenei care chema specialiştii pentru treburile obşteşti, în timp ce lăsa la voia tuturor cetăţenilor activităţile de organizare a cetăţii. Constată de asemenea că oamenii virtuoşi nu-şi pot transmite calităţile nici măcar propriilor copii.

Discursul cel lung protagoreic

Protagoras este meşter în adormirea adversarului, aşa că va realiza o expunere lungă. Pleacă de la mitul înzestrării fiinţelor de către titanii Epimeteu şi Prometeu. Primul a dat daruri din belşug tuturor animalelor, uitând de om. Cel de-al doilea a furat în schimb „dibăcia meşteşugărească a lui Hefaistos şi a Atenei dimpreună cu focul.” Zeus a trimis ulterior pentru a-i aduna pe oameni în cetăţi liantul dreptăţii şi al ruşinii. După această pildă, sofistul afirmă că virtutea se poate învăţa, altfel nu ar avea rost pedepsirea nedrepţilor. Cel care pedepseşte o face pentru a preîntâmpina, pentru a da exemplu. Arată că virtutea este rostul prin care funcţionează cetatea şi de aceea ea e transmisă copiilor de către toţi cetăţenii. Dar cei mai virtuoşi, după el s-ar dovedi oamenii bogaţi, deoarece ar avea mijloace numeroase pentru o bună educaţie. Evident, toţi atenienii în raport cu nişte oameni sălbatici ar putea transmite virtutea, dar unii o fac mai bine şi de aceea îşi merită onorariul uriaş.

Cearta continuă

Socrate îi cere lui Protagoras să răspundă scurt şi din această cauză de mai multe ori sofistul va dori să abandoneze discuţia. Vor ajunge o vreme la schimbări de rol. Socrate nu mai vrea să facă nicio concesie, nu acceptă argumente de genul dacă tu vrei, respectiv ipoteticul şi condiţionalul. Adversarul său cere o plată considerabilă, aşa că trebuie să-şi etaleze mărimea cunoştinţelor. Numai intervenţia celor din auditoriu îl va determina pe Protagoras să rămână până la capăt deoarece e conştient că joacă o partidă pierdută. Să adaug că răzbate dinspre spectatori remarca lui Alcibiade care îl laudă pe Socrate ca expert în arta întrebărilor şi a răspunsurilor sau remarca lui Hippias care îi socoteşte pe bărbaţii din adunare rude după fire, deoarece sunt fiinţe ce caută bucurii intelectuale.

Părţile virtuţii

Protagoras a afirmat că virtutea cuprinde mai multe părţi, anume dreptatea, chibzuinţa, pietatea, înţelepciunea şi curajul. Socrate întreabă dacă sunt părţi diferite între ele sau sinonime pentru virtute? Par a fi la fel cum sunt părţile feţei în raport cu faţa întreagă. Dar posedăm oare numai anumite părţi ale virtuţii sau prezenţa uneia trimite şi la celelalte. Dreptatea să fie şi pioasă? Pietatea şi dreaptă?

Cum nu se înţeleg asupra relaţiei dintre părţi, Socrate stabileşte prezenţa unei singure perechi de contrarii pentru fiecare lucru. Numai că nechibzuinţa dovedeşte că ar avea două opuse, înţelepciunea şi chibzuinţa, de unde ar putea rezulta că acelea două ar fi similare, la fel cu pietatea şi dreptatea.

Iată unul dintre raţionamentele sale:

Oare oamenii chibzuiţi comit nedreptatea? Dar a fi chibzuit înseamnă a delibera bine. Rezultă paradoxul că nu poţi delibera bine comiţând ceva rău. De aici rezultă că a chibzui e totuna cu a face ceva folositor.

O scurtă trântă sub semnul poeziei

Protagoras încearcă să devieze dialogul propunând analiza unei ode a poetului Simonide, dar dovedeşte că face confuzia între fiinţare şi devenire. Socrate va examina caracterul odei în ansamblu, dar mai ales intenţia clară de a combate afirmaţia unui înţelept Pittacos: „ e greu să fii bun”.

Astfel doar cel bun poate deveni rău, nu şi cel rău care este aşa de la început. Acesta stârneşte permanent ceartă printre apropiaţii săi, pe când cel bun caută să-i înţeleagă şi eventual să-i iubească. După ce punctează astfel de idei, Socrate afirmă că discuţiile despre poezie i se par lucruri simple şi, de altfel, acestea suscită totdeauna păreri contradictorii, de aceea îi cere sofistului să revină la părerea iniţială.

Problema curajului

Lucrurile trebuiau lămurite deoarece de câte ori ne vine o idee avem nevoie de clarificarea sa deplină ori cine ne-ar putea ajuta dacă nu un dascăl de virtute?

Protagoras, după multe codeli, afirmă că patru părţi ale virtuţii sunt asemănătoare, dar cea de-a cincea, privitoare la curaj, este deosebită.

Socrate face imediat distincţia între curajoşi şi îndrăzneţi. Primii ştiu când să acţioneze fără primejdie, au cunoştinţa binelui şi a răului. Protagoras se împotriveşte afirmând că sunt oameni care, deşi cunosc cele bune, le fac pe celelalte, afirmând că au fost învinşi de plăcere sau durere. Se ajunge la distincţia dintre plăceri momentane şi necazuri de durată (Ex: mâncarea şi boala de stomac), între dureri momentane şi avantaje de durată (Ex: tratamentul dureros şi vindecarea). Dar dacă facem acte bune în vederea unora plăcute, atunci putem considera că plăcerea e totuna cu binele şi atunci nu mai putem afirma că ne lăsăm învinşi de bine pentru a face fapte rele. Nici de plăcere pentru a face fapte neplăcute. Omul curajos alege în funcţie de un criteriu proporţional, respectiv dacă lucrurile plăcute covârşesc pe cele neplăcute. Îndrăzneţul se află sub efectul aparenţei, se ia după lucruri care par mari de aproape şi mici de departe, pe când curajosul foloseşte tehnica măsurătorii, compară mărimea lucrurilor raportându-le la altele de acelaşi fel. Dar tehnica presupune apelul la ştiinţă. De unde va rezulta noua definiţie că omul învins de plăcere se lasă de fapt învins de neştiinţă. Omul curajos în schimb cunoaşte ce e primejdios şi ce nu şi acţionează asigurându-şi o bună siguranţă.

Poziţii finale

Cum Socrate a demonstrat că toate cele cinci părţi ale virtuţii sunt asemănătoare, conchide că virtutea pare să fie totuna cu învăţarea unei ştiinţe, adică poate fi învăţată, în timp ce Protagoras pare să afirme că este orice altceva şi deci îi susţine poziţia lui iniţială, anume că virtutea nu poate fi învăţată.

Cum cei doi au ajuns să-şi inverseze rolurile şi Protagoras nu mai vrea să continue, Socrate, după ce se declară nemulţumit că nu a examinat natura virtuţii, părăseşte adunarea rudelor după fire.

Ce a arătat indirect filosoful atenian?

Lui Hippocrates şi nouă implicit. Faptul că Protagoras care se lăuda cu predarea virtuţii, cea necesară pentru a fi un om de seamă, nu ştie nici măcar care sunt relaţiile dintre părţile virtuţii. Deşi face apel la poeme, nu e în stare să dea o asemănare corectă a modului cum sunt organizate părţile în raport cu virtutea. Tatonează şi e nevoit să-şi contrazică spusele. Profesorul de virtute nu ştie multe despre cum funcţionează interiorul virtuţii şi prin urmare nu are control asupra învăţăturii sale, îndreptăţindu-i presimţirea lui Socrate că este doar un negustor de învăţături cărora nu le cunoaşte aspectele utile sau dăunătoare.

Dialogul lui Platon este o pildă de a ne feri de oamenii îndoielnici care ne pot fura uşor mintea cu discursuri lungi, fără miez. Aceştia promit buna organizare a ţării sau a căminului, dar nu au habar de ce e nevoie pentru asta. Şi dacă virtutea e totuna cu dreptatea, pietatea, chibzuinţa, binele şi curajul, asta înseamnă că sunt foarte multe persoane amatoare de filozofie fără s-o ştie. De aceea filozofia trebuie să iasă în stradă. Să proclame virtutea ţelul urgent al cetăţenilor. Liantul tuturora, cel care ne face să nu rătăcim ca nişte sălbatici.

Care sunt ideile mele evident nefilosofice

* Dilema prezentării unui dialog din Platon – păstrarea unui algoritm sau doar enunţarea unei idei nuanţate

* Prima formă de autoritate este dată de cunoscuţii mei depărtaţi complet de aceste scrieri antice

* Filosofia a ajuns azi într-un grad foarte mare sofistică, nu se mai ocupă de cunoaşterea sinelui, a pasat pe nevăzute această îndeletnicire psihologiei şi acum ne vorbeşte exact de ceea ce dispreţuia până şi Protagoras – filosofia matematicii, a ştiinţelor, a existenţei

* Filosofia s-a retras din mijlocul oamenilor în spatele catedrei. Este o goană disperată pentru a găsi vreun aspect neînsemnat care nu a fost spus de autorii dintr-o lungă bibliografie în loc de a căuta bolile spirituale ale celor de lângă noi. Dacă filosofia nu ne ajută să fim mai buni, atunci nu merită să fie.

* Filosofia poate să se adreseze tuturor celor care caută virtutea într-una dintre variantele sale, nu numai iniţiaţilor. Ea devine eficace atunci când îmbină abstracţiunea cu infinitatea exemplelor.

* Şi o idee preluată din teoria lecturii: în modernitate accentul se mută de pe sensul cărţii pe sensul instituit de cititor. Adevărata zodie neagră a unei cărţi o reprezintă lipsa interesului de a mai fi deschisă. Cum eu nu sunt Kant, desigur că voi trezi şi o nuanţă de dezamăgire cunoscuţilor sau cititorilor proprii. Dacă însă îi fac să iasă din orizontul îngust al îndeletnicirii lor şi să citească măcar câteva pagini platonice, nici nu mai contează gândurile mele. Cartea a ieşit la suprafaţă pentru o nouă generaţie.

Ceva de genu′

un oarecare Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/protagoras/

Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica

În numeroasele spectacole de circ văzute cu voie sau din obligaţii familiale, am întâlnit şi numărul jongleurului de mingi de fotbal. Personajul era în stare să se contorsioneze în mod dificil cât timp ţinea mingea pe picior, pe genunchi, pe cap, să joace cu unul, două, trei, patru baloane simultan ca într-o jonglerie cu beţe, mă rog, ziceai că parcă avea o piele cu lipici. Un singur lucru îi lipsea în toată această măreţie: aura fotbalistului. Era doar un om care învârtea aproape magic o sferă intenţionat având forma unei mingi de fotbal, dar era în acelaşi timp departe de acest sport. Te întrebai dacă ştie atâtea trucuri, oare de ce nu s-a impus şi în echipa naţională, de ce nu ştie nimeni dintre microbişti de el? Şi realizai că practicarea unui sport nu presupune numai stăpânirea instrumentului specific, ci şi o bună strategie, rezistenţă, viclenie procedurală şi ascultarea deplină a antrenorului.

O altă conexiune m-a dus la sălile cu karate apărute precum ciupercile în ultimii ani. Specialişti cu o mulţime de dani ne asigură că la terminarea cursurilor vom fi imbatabili, vom executa la perfecţie procedeele de jiujitsu, vom cunoaşte acea păsărească japonizantă din karate, ne vom însuşi disciplina şi spiritul acestei îndeletniciri, ne vom transforma interior şi hei, ce marotă modernă, vom scăpa de stres. Aceşti guru sunt gata să-şi demonstreze îndemânarea, să spargă cărămizi, să trimită pumni şi picioare cu viteze ameţitoare ori să ne arate cum încheieturile moi ale corpului pot deveni de granit. Şi totuşi acestor zei cu centură neagră le lipseşte acelaşi prestigiu de care vorbeam mai sus. În afara disciplinei lor, nu ajută în niciun fel la menţinerea ordinii în oraş, nu auzi de ei venind să potolească niscaiva turbulenţi, vandali, nemernici. Din perspectivă civică karatiştii se dovedesc doar ceva diplome lipsite de semnificaţie mâine, o grămadă de cunoştinţe măcinând până la urmă în gol.

Circarul de mingi era doar spectacol, karatistul promite în schimb şi disciplinarea sufletului, conectarea la un spirit şi o energie cosmică. Este aici paradoxul găsirii liniştii prin violenţă. Mă gândeam că maeştrii bătăii cu membre dincolo de orice deontologie profesională dacă ştiu atâtea lovituri mortale, oare n-or cunoaşte şi câteva să-i potolească pe agresivii de lângă noi? Sunt o mulţime de oameni care au nevoie de ajutorul lor acum.

Astfel de gânduri îmi apăreau în timp ce citeam Lahes, un dialog al lui Platon mai puţin prizat, poate şi din cauza faptului că personajul nostru Socrate este ţinut mai retras, tema pare uşor neinteresantă, despre curaj, este şi un dialog subţire, de vreo 20 de pagini, o joacă de citit într-o jumătate de oră.

Totuşi acest dialog începe cu o dilemă cu nimic mai slabă decât a altor dialoguri. Este sau nu necesară educaţia? Tinerii trebuie lăsaţi în voia lor, de pildă să se joace cu săptămânile Crysis, CS ori Wow sau să meargă la niscaiva adulţi care să le furnizeze o educaţie armonioasă? Azi răspunsul a devenit evident pentru cei mai mulţi părinţi şi într-o manieră clară pentru stat care obligă adulţii să-şi petreacă odraslele la şcoală. Dar este cu adevărat şcoala locul unde copilul devine mai bun? Oare toţi absolvenţii consideră şcoala doar o primă etapă de învăţare din viaţa lor şi continuă ulterior cu alte forme de autoperfecţionare? Cu siguranţă nu, după ce constatăm numărul uriaş de tineri care au pus cartea în cui încă din ultimii ani şcolari, care refuză orice nouă învăţare şi cred doar în forme hedoniste de genul contează ce mănânc, ce beau, ce posed.

Multlăudata şcoală, poate cea mai birocratică instituţie a societăţii, raportează pentru liniştea cetăţenilor doar rezultatele pozitive, premianţii olimpici, savanţii şi oamenii de frunte care i-au călcat pragul, eficienţa remarcabilă a anumitor cadre didactice. Dar ascunde cu grijă sub preş faptul că majoritatea elevilor şi profilor se comportă mediocru, le lipseşte orice chef de pregătire în continuare, în timpul liber sau în viaţă, declară după terminarea şcolii că le-au displăcut toate materiile şi, în general, nu au înţeles nimic.

Pentru care motiv se întâmplă aşa? Să enumerăm câteva cauze. În primul rând elevului i se induce starea de turmă. Este pus într-un colectiv de 30 de fiinţe adunate pe criteriul vârstei şi al unei vagi opţiuni a sa ori a părinţilor, i se impun o grămadă de materii asupra cărora el ori propria familie nu au niciun control, apar la clasă o mulţime de tipi care se pretind specialişti în domeniu, dar nu au fost în stare să se impună prin nimic în faţa comunităţii în afara unui şir oarecare de diplome, şcoala devine un serviciu epuizant, sunt între 6 – 8 ore zilnic la care se adaugă alte 3 – 4 ore acasă teme. Şi uite cum intenţiile şcolii se duc pe apa sâmbetii că stai să te întrebi oare de ce să chinuim tinerii şi să nu-i lăsăm să se bucure de vârsta aceea minunată a adolescenţei.

Această problemă o au şi cei patru părinţi din dialogul Lahes al lui Platon. Doi dintre ei sunt bătrâni, Melesis şi Lysimachos, ceilalţi doi, Lahes şi Nicias au cam 50 de ani şi sunt cunoscuţi şi discipoli de-ai lui Socrate, un tinerel care merge pe 30 de ani. Acest grup a asistat la demonstraţiile unui profesor de arme foarte îndemânatic şi care le-a stârnit admiraţia. De aceea le-a năzărit ideea ca poate merită să fie educaţi de acest om odraslele personajelor noastre. Nicias este convins că tinerii ar învăţa o mulţime de lucruri – nu numai cum să se folosească de diferite arme, dar ar şti să se apere în orice ocazie, ar putea accede la arta tacticii şi a strategiei, având perspectiva astfel de a conduce părţi importante din armată. Mai ales s-ar desprinde să fie curajoşi şi mândri în faţa duşmanilor.

Nicias vorbeşte ca în prospectele unei academii militare, dar asta să fie realitatea? Lahes, cel care i se va opune permanent în tot dialogul, crede că nu există o artă de a-ţi însuşi folosirea armelor şi emite paradoxul următor: Dacă nu e învăţătură, atunci avem de-a face cu o înşelătorie, dacă este totuşi învăţătură, dar nu merită osteneala, atunci ce rost are s-o înveţi? (Şi mă gândeam cum sunt o mulţime din micii karatişti care nu au niciodată ocazia să se bată dacă nu sunt agresivi ei înşişi! Sau câte cunoştinţe inutile aflăm de la şcoală!!) Apoi aminteşte de Sparta, cetatea în care locuitorii sunt obsedaţi de lupte, dar spre care niciunul dintre profesorii de arme nu merge, probabil fiindcă ar fi imediat demascat. Şi îşi sfârşeşte punctul de vedere cu acest reproş pe care l-am făcut şi eu circarului de mingi, maeştrilor de karate, celor mai mulţi profesori – nu s-au distins în bătăliile reale ale societăţii – în fotbal, în menţinerea ordinii, în îndreptarea morală ori ştiinţifică a societăţii.

Mai mult, era cunoscut un episod comic despre acel maestru de arme, Sterilos care într-o bătălie navală îşi înfipsese suliţa fără să vrea în corabia duşmană, a trebuit să alerge să o recupereze toată puntea propriei corăbii şi fusese cât pe-aici să fie smuls de pe punte de acea armă buclucaşă. Ajunsese el, ditamai maestrul de râsul ambelor corăbii, şi întâmplarea făcuse ulterior ocolul Atenei. Oare putea fi un asemenea om demn de încrederea capitală pe care i-o acordau aceşti părinţi cu stare?

Cum lui Socrate i se acordă rapid rolul de prim judecător, i se cere să arbitreze cele două poziţii în conflict şi ce va decide el, aia se va face. Filosoful nostru cel tinerel se supără însă spunând că un părinte nu trebuie să se ia după gura lumii, ci să meargă la un specialist a cărui părere ar cântări mai mult decât ei patru la un loc. De aceea acest dialog va fi de fapt examinarea faptului dacă printre ei se găseşte cu adevărat un specialist în educaţie, dar şi o sumară metodă cum ar putea fi găsită o asemenea comoară.

Un specialist ar trebui fie să aibă profesori buni, fie realizări proprii importante şi în ambele cazuri e important să arate ce oameni a reuşit să-i schimbe în bine. Lipsa acestor criterii din C.V. duce la nulitatea părerilor asupra subiectului. Socrate mărturiseşte că nu a avut un profesor bun, i-au lipsit banii pentru a-l plăti şi nici nu e în stare să descopere singur această artă. Dar poate că oamenii de lângă el, mult mai bogaţi să fi avut astfel de educatori şi să poată da sfaturi despre educaţie şi de aceea le dă cuvântul.

După ce atrage atenţia asupra lui Socrate ca persoana care poate să scoată şi sinele din om şi să-l oblige să-şi cântărească viaţa trecută, Nicias crede că experienţa maieutică îi va fi de folos toată viaţa. Totul este să vrem să învăţăm. De aceea prevesteşte că discuţia va trece de la subiectul celor tineri la ei înşişi.

Lahes, eternul contrazicător, spune că putem vorbi de un educator dacă i se acordă faptele cu vorbele şi mai ales dacă este un om de bine şi cu caracter integru, criterii în opinia sa mult mai importante decât vârsta sau faima. (Despre ce şcoală putem noi afirma azi că are numai oameni de bine, integri, armonioşi cu cuvântul şi cu fapta? Până la urmă pe mâna căror dezaxaţi ne lăsăm copiii!)

Socrate intervine în discuţie cu tactica sa de recapitulare a ideilor de la care s-a plecat. Ce virtute presupune ştiinţa armelor? Cum vorbitorii ceilalţi se declară neputincioşi să spună ce e virtutea, vor alege să studieze numai o parte a ei, cea privitoare la curaj.

De aici urmează un set de definiţii furnizate fie de Lahes, fie de Nicias asupra curajului.

1. Lahes – „ Curajul presupune a avea voinţa de a rămâne în rânduri şi a-i respinge pe duşmani fără s-o rupi la fugă.” „

Corecţiile lui Socrate urmează imediat: uneori se dovedesc curajoşi şi cei care se retrag, cum erau de exemplu sciţii care simulau deseori retragerea pentru a-şi surprinde adversarul sau spartanii care în bătălia de la Plateea i-au învins printr-o astfel de stratagemă pe perşi.

De asemenea menţionează ca persoane curajoase nu numai firile militare, ci şi pe cei care înfruntă marea, boala, sărăcia, furtunile politice, poftele, plăcerile.

2. Lahes – „Curajul presupune o anumită dârzenie (rezistenţă) a sufletului”.

Orice definiţie în faţa lui Socrate îşi dovedeşte rapid imperfecţiunea. Astfel nu orice dârzenie (rezistenţă) este totuna cu curajul, ci numai cea însoţită de chibzuinţă care oferă spectacolul unui lucru frumos. Lahes simte că i se blochează mintea, nu mai ştie ce definiţie să dea, dar Socrate îi arată că e un act de curaj şi în a explora ce e curajul, că trebuie să fie dârz, (rezistent) în continuarea discuţiei. Acum intervine oponentul său:

3. Nicias – „Curajul este ştiinţa pericolelor şi a semnelor încurajatoare, atât la război cât şi în orice altă privinţă”.

De data asta vor fi contre din două părţi. Întâi Lahes îi spune că medicii cunosc pericolele, deşi nu sunt curajoşi. Prin această definiţie par curajoşi doar prezicătorii.

Socrate pentru a nu se duce discuţia spre ceartă atacă mai molcom din altă direcţie. Atrage atenţia că din această perspectivă pot fi curajoase şi animalele. Nicias îşi corectează de aceea definiţia făcând distincţia pe de-o parte a prevederii şi curajului de care au parte foarte puţini şi pe de alta a cutezanţei, îndrăznelii, lipsei de frică de care au parte cei mai mulţi, inclusiv animalele. După el ajung curajoşi numai cei în stare să gândească.

Socrate intervine cu propriile sale opţiuni. Arată că a recunoscut în afirmaţiile lui Nicias modul de a gândi al sofistului Prodicos, cel care a stabilit numeroase nuanţe asupra numelor ajungând să scrie un tratat de sinonime. Revine din nou recapitulativ cu percepţia curajului doar ca o parte a virtuţii alături de înţelepciune ori dreptate. Face apoi distincţia între pericole, cele care provoacă teama care la rândul ei provine din lucrurile ce or să vină şi semnele încurajatoare care vor aduce evenimente ce nu vor fi rele. Şi după ce atrage atenţia că avem o singură ştiinţă, nu una împărţită la viitor, trecut, prezent, constată că definiţia lui Nicias vorbeşte doar despre partea viitoare a curajului.

4. Socrate – „Curajul este ştiinţa care cuprinde tot binele şi tot răul oricând ar fi ele gata să se întâmple.”

Constată că virtuosul este cel care are cunoştinţă de tot ce e bine şi rău, e înţelept, drept, pios. Numai că definiţia sa vorbeşte de fapt de virtute, iar nu de una din părţile virtuţii, curajul. Astfel încât ajunge la concluzia că toţi cei trei participanţi activi ai discursului eşuează în căutarea lor. Socrate nu vrea să-şi ducă la sfârşit ideile, ne lasă în aporie şi fiindcă va primi oferta de a-i educa pe copiii lui Lysimachis şi Melesias. Este portiţa lui de scăpare prin care poate declina propunerea arătând că nici el nu a ieşit din încurcătura discuţiei. Recomandă totuşi înainte de a căuta un maestru bun pentru copiii noştri să găsim unul pentru noi înşine. Cum lipsa de rezolvare finală se observă imediat, am aflat din nota introductivă a dialogului scrisă de Dan Sluşanski că această scriere face parte din dialogurile aporetice care urmăreau nedumerirea publicului şi răspândirea metodei socratice.

Revenind la gândurile care m-au frământat în timpul lecturii dialogului, constat că aş putea privi şi invers. De ce dintre fotbaliştii de succes nu ajunge niciunul să facă demonstraţii cu mingea după terminarea carierei? De ce dintre luptătorii adulaţi de toată ţara apar aşa puţin antrenori de calitate? De ce şcoala care se declară nu numai formativă, dar şi educativă are atâtea eşecuri practice? Cât de relevante sunt acele olimpiade când în fiecare an sunt împărţite premiile la 10 licee din ţară! Ce ne facem cu toate celelalte mii de instituţii şcolare? Am senzaţia că un profesor de la o şcoală no name are de foarte puţine ori în viaţă parte de un elev cu talent excepţional pe care să-l educe. Vremurile antice păreau ideale – adolescenţii aveau doar trei discipline: gramatică, muzică şi gimnastică. Sunt visul oricărui elev leneş de azi. Şi care e situaţia în licee: se face o oră de sport pe săptămână, de două ori pe lună câte o oră de muzică, cât despre gramatică s-a scos cu totul. Ritmul, armonia şi corectitudinea nu mai au ce căuta în educaţia noastră!

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/lahes/