Senzația de a te mișca printre momâi. Batalioane de ființe fără idei insistă să fie luate ceea ce nu sunt. Viața lor suferă de patetism strident, calcă pe tocuri înalte de aroganță, abia catadicsesc din vocea lor declamativă să-ți arate cât sunt de învolumați. Sunt perfecți, impozabili, statuari până le deschizi volumul. Dintr-o dată parcă vine viitura și le înmoaie piedestalul. Te trezești cu niște ființe cu picioare de mămăligă, văicăreți și bolborosind vrute și nevrute. Mai ales nevrute. Coperțile lucioase ca și statura lor diamantină ascund niște idioții de pus în măreața și inepuizabila carte a prostiei. Un batalion al literaturii acre, ruginite, crăpate la colțuri defilează securistic pe nervii cititorului.
Cine sunt aceste spăimoase persoane? Ignorații, obscurii, nevăzuții, clubiștii literari de mâna patra. Se plâng de nebagare în seamă. Dacă sunt însă luați în serios, ca o consecință nedorită se pot trezi luați în tarbacă. Unii critici chiar nu glumesc în fața operelor cu mătreață și fără bulion de rezervă.
Un astfel de luptător cu momâile aflate între diverse stări de agregare se dovedește Alex Ștefănescu prin cartea sa ”Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste”. Face un inventar de procedee sigure de ratare și arată consecințele triste ale acestor tehnici. Are capacitatea de a găsi jucărica veselă din noianul de bazaconii citite. La câteva cronici, regăsești un episod comic și râzi de-i îngrijorezi pe ceilalți. În lumea sobră și banală, cineva să se strice de râs citind o carte de critică pare neverosimil. Îngrijorați îmi smulg cartea din mînă să vadă titlul. Mi-o dau înapoi imediat edificați. A, este despre scriitori. Pare prea tehnică. Totuși eu continui să hămăiesc când și când. Ce-o fi de râs în glumele cu scriitori, se miră anturajul. Le citesc câte-un pasaj, vai, nu-i prind subtilitatea. Tare mi-e teamă că am un anturaj nepotrivit și, de-ar fi alcătuit din scriitori, s-ar încadra una-două în rețetarul maladiilor lui Alex Ștefănescu.
Acum pentru a nu mă arăta original când nu e cazul, iată căile sigure de ratare așa cum au fost punctate și de critic în prefață. Am să le dezvolt însă cu alte exemple decât cele alese de domnia sa și eventual cu alte fațete. Evident vor fi luate din lectura celor 250 de cronici și tot de aici am mai desprins alte metode similare de stricare literară. La sfârșit, voi puncta câteva idei recurente și eventual folositoare de tip pozitiv. Este din acest punct de vedere o carte a tăgăduirii, un îndreptar catafatic, o cercetare critică dar nu la 1867, ci la început de mileniu. Poate de aici se va dezvolta în viitor o istorie a scriitorilor care nu au ce căuta în literatura română, o istorie a monstruozităților literare. Tot se plâng ratații de nedreptate. Se zice că sunt 15000 de scriitori români în viață. Câți or fi buni? Hai să fiu generos și să sper într-o sută. Și în rest, sunt 14900 de cărți de la slăbuțe la îngrozitoare. Cercuri de infern literar. Alex Ștefănescu a mers parțial prin bolgia gângăvelii, a străbătut ospiciul bolborositorilor, a trecut ars prin stadioane de lăudători, a văzut la tot pasul confetiști și gunoieri.
Strategia sa a fost în sfârșit să numească cărțile putrede, să nu mai zică așa la general, à la pilulă gen Paul Everac care nu atingea de fapt pe nimeni. Cum spune în prefață, ”autorii de maculatură cred că se referă la alte persoane decât ei” și-și continuă procesul de infecție pe care-l numesc viziunea lor literară. Pentru amuzament le-a dat și un nume diferit în funcție de procedeul stilistic inadecvat folosit. Iată câteva nume de metode: Metoda Tanța și Costel, metoda Amorul e un lucru foarte mare, metoda Rețetei ilizibile, metoda Culegerii florilor cu excavatorul…
Ce defecte sunt vizate în această carte?
Banalități la fel de rezistente ca buruienile (truisme solemne, sfaturi de almanahuri, la Vasile Fetescu ori Victor Petru Vulcan). Vorbitul în dodii, obscur, cu abuz de neologisme stridente, cu epatarea unui discurs științific (George Anca n-a găsit nici după mii de pagini un mod de a se face înțeles de către cititori). Obscuritatea care poate fi supralicitată SF (la Gr. C. Bostan SF este înțeles ca stil Sofisticat-fantasmagoric; sau Strictă- fandacsie; sau Suprimarea-Firescului). Lingușirea autorilor obscuri între ei, imitația desfigurantă a marilor scriitori, cu care de altfel se trag ”colegial” de șireturi. Poezia născută din rebus, sloganurile patriotice, limba blocată în lemnul sărbătorilor de cămin cultural. (Dominic Diamant comite doar sonete acrostih cu propriul nume, producătorii de haiku-uri care ascund de fapt o poezie romanțioasă, ieftină; Ioan Hada face din inofensivul adverb ”ca ” drept cel mai enervant cuvânt din limba română repetându-l în mijlocul tuturor poemelor). Lipsa umorului, aerul de inocență penibilă sau vorbirea peltică, caraghioasă, puerilă pentru a ne convinge măcar la rubrica literatura pentru copii (Maria Marin, Daniel Tei, Ion Grosu). De fapt, toate aceste trăsături sunt deformări maladive și neverosimile. Ar putea fi incluse în figurile de construcție ale hiperbolei sau litotei, deoarece fie supralicită estetic realitatea, fie o sluțesc și o focalizează negativ.
Prima metodă a fost numită de criticul Alex Ștefănescu Artistizarea forțată a textului. Presupune un stil afectat, înfrumusețând realitatea cu superlative fără acoperire, cu personaje și obiecte transformate în kitsch (Ion Avram, Stela Brie, Igor Pașa, Mariei Dincă, Nicușor Constantinescu. Emilia Dabu a publicat un roman edulcorat, înmuiat în frumusețe ca o baclava în sirop. După fiecare pagină citită îți vine să bei un pahar cu apă; la Georgeta Blendea Zamfir multe peisaje par confecționate din zahăr ars și turtă dulce)
Metoda opusă, mizerabilistă a primit numele de Exhibarea mizeriei fără o justificare estetică. Creatorii acestui tip de literatură posibil sunt recrutați dintre producătorii inscripțiilor din toaletă. Sunt mândri de grosolănia lor, de obscenitatea, de blasfemia etalată în orice frază (lui Ovidiu Băjan i se dă o singură dată dreptate, atunci când constată că ”poezia sa duhnește a alcool și căcat”. Fraza de fals acord e continuată într-un Do strident: ”Este și concluzia criticului, care însă, paralizat de prejudecăți, nu ar fi îndrăznit să formuleze atât de tranșant.”
Alte forme de abuz, nemarcate în prefață de Alex Ștefănescu, le-am cules din cele 250 de pastile critice. Ratarea metaforică, prozaică, simplistă, învechită. Analfabetul. Critica obscură, suprasimbolică, de guguștiuc delicat.
• Abuzul de metaforă: Dorin Almășan – ”niciunui alt poet nu i-a mai trecut prin cap să compare răsăritul soarelui cu o erecție! Ne întrebăm îngroziți cu ce anume ar putea fi comparat apusul…”; Ion Antoniu liricizează o enigmatică vulvă prehensilă
• Prozaismul - Gheorghe Andrei scrie în poemul ”Încurcat” un articol de ziar
• Chinuirea cititorului care îmbătrânește, se cocoșează, simte că timp de o manvatara va fi pacientul unui Gulag textual (Roxana Gabriela Braniște,Petre Bucinschi, Ioan Buduca)
• Scriitorii fără complexe – folosesc stiluri învechite de secol XIX, cu poncife abandonate (Ionel Câmpeanu, Emil Dogaru). Au o retorică ieftină de romanță (Petre Dobrescu). Sunt posesorii unui fel de metafizică de poșetă (Rafila Radu).
• Plictiseala amintirilor personale, a amănuntelor lipsite de semnificație la majoritatea scritorilor selectați. De altfel, este un bun criteriu de comentariu al poemelor: Cum mă privește pe mine lumea prezentată de autor, indiferent cât de autentică ar fi, de ce m-ar interesa ceva la care nu am acces. Criticul Alex Ștefănescu este categoric cu vagi rezonanțe maioresciene: ”un scriitor autentic se preocupă nu de sentimentele pe care le investește într-un text, ci de sentimentele, pe care, prin intermediul textului, le provoacă”
• Simplitatea pernicioasă – cel mai adesea simplitatea nu presupune inocență, ci o reprezentare hilar-grotescă a lumii (Alex. Vâlcu)
• Texte de analfabeți – Alexandru Paul Moldovan prin mulțimea de erori a volumului său a primit o amuzantă nota 4
• Discursurile de pișcot – cele susținute prin tot felul de conferințe anonime și ulteriorpublicate într-o carte (Ilie Ștefan Rădulescu)
• Excesul de interpretare – a vedea în text ceea ce nu este în niciun chip evident; fiecare personaj și fiecare situție sunt considerate simboluri ezoterice (Cornel Munteanu)
• Critica duioasă a lui Miron Țic de la cenaclul Amurg Sentimental
Din păcate, prefața nu conține și câteva dintre criteriile de apreciere ale criticului. Va trebui să fugim la alte opere critice ale domniei sale pentru a vedea ce anume apreciază. Totuși o lectură atentă va surprinde câteva idei literare, nedezvoltate. Fără îndoială, aici este scăderea cărții, condensarea într-un număr fix de caractere a cronicilor datorată obligațiilor de ziarist a dus probabil la multe eliminări de pasaje savuroase ori la nedezvoltarea unei viziuni critice coerente. Deși nimeni nu mai crede în genurile literare azi, acestea sunt consemnate ca tehnici critice utile. Iată o parafrază în care se reclamă prezența necesară a dramatismului: ”Dacă dramatism nu e, nimic, nu e”. Este amintit G. Călinescu care afirma categoric ”În poezie nu căutăm idei, ci lirism”. Proza nu trebuie să fie exclusiv prozaică, altfel ”intră în categoria istoriilor pe care și le spun gospodinele când stau la coadă”. E important tonul literar care ”poate salva sau arunca în neant orice text”. La final să consemnez alte două constatări amare ale criticului Alex. Ștefănescu, anume că scriitorii se adresează unui public educat de școala Evenimentului Zilei și că nici măcar premiile literare nu sunt niște mărci sigure de valoare, după cum a constatat răsfoind antologiile de premianți.
Cartea aceasta are o continuare interesantă. În fiecare luni seară, pe TVR Cultural de la ora 21 criticul citește una dintre tabletele sale, iar fragmentele strâmbe le lasă în seama actorilor de comedie. A început ofensiva contra rataților sadea. E oare o poziție singulară lupta contra legiunii aberanților?
Ceva de genu`
Gabriel Mirea
Autor: Vasile Tonoiu