carteadeschisa.ro Rss

Cuvântul propăşire

Posted on : 18-11-2015 | By : admin | In : MInutul de gramatică

0

Azi în cancelarie o colegă mai tânără mi-a atras atenţia asupra unei probleme de limbă. Este vorba de cuvântul propăşire. A spus că s-a uitat foarte atentă la jurământul depus aseară de  miniştrii noului cabinet Cioloş şi a văzut că toţi spuneau „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român…”.

Problema dumneaei era că majoritatea elevilor din anii de liceu, nici nu mai vorbim de cei de la gimnaziu habar n-aveau ce înseamnă cuvântul. Îşi dăduse seama de asta în momentul în care vorbise la clasa a XI-a de revistele paşoptiste şi una dintre cele întemeiate de M. Kogălniceanu se numea Propăşirea din anul 1844. Mi-a spus că a găsit doar un singur elev din 60 care ştia răspunsul corect. Amuzat, m-am apucat pe loc să fac familia de cuvinte într-o manieră fantezistă, cum credeam atunci. Cum s-ar numi cel care duce spre progres? Propăşitor. Dar adjectivul cum o suna: propăşit. Şi atunci mi-a sunat clopoţelul. Dar cum ar suna adjectivul pentru cel care  nu ştie sau nu a învăţat: nepropăşit. Probabil că atunci când îi vom reproşa cuiva că este nepropăşit, se va simţi mult mai puţin jignit (pentru că, evident, nu ştie cuvântul!) decât dacă îi vom spune analfabet sau semi alfabetizat. Totuşi, e periculos cu aluziile! Evident că un om care nu ştie ce înseamnă cuvântul propăşire, nu va sesiza ironia (uneori cu intenţii corectoare).

Ideea este că am încercat la propriile clase să văd dacă acea colegă a avut dreptate. Şi, din păcate, a început între elevi o „părerologie” de m-a durut capul. Unul a spus că ar fi ceva despre o ceartă. Alta  a zis că ar fi o chestie cu mers înainte. Unul a sesizat că ar putea fi ceva care ţine de avans. Altul a zis că e desigur un dans. Fără acel joc de marcat zonele calde şi reci probabil că toată oră mi-aş fi pierdut-o cu toată erorile posibile. Până la urmă, am găsit de fiecare dată un isteţ să sesizeze sensul corect, acela de progres.

Un alt coleg a admirat acest cuvânt şi a spus: „Uite, Domnule, ce ingeniozitate şi intuiţie aveau paşoptiştii odinioară!” Cum pornise pe o pantă a laudelor, am făcut o conexiune cumva nepotrivită. Mi s-a părut că este o creaţie internă un astfel de cuvânt venind din tendinţa paşoptistă de a refuza neologismele prin propunerea unor cuvinte de sorginte românească de tipul: gâtlegău (pentru cravată), nasştergău (pentru batistă), cuncorn (pentru inorog). Ideea este că anumite cuvinte permit astfel de creaţii interne, în timp ce altele sunt rizibile, deşi am aflat cu stupoare că sunt considerate de unii adevăratele cuvinte româneşti (http://raluxa.com/de-ce-scurtati-cuvintele/) , iar în altă parte că astfel de cuvinte au intrat în acel buclucaş dicţionar al lui V. Stati Dicţionar moldovenesc-românesc (http://ziarullumina.ro/cuvant-inainte-despre-o-escrocherie-lingvistica-64329.html) .

O simplă consultare a DEX-ului din 2012 lămureşte însă lucrurile astfel. Propăşire înseamnă „acţiunea de a propăşi şi rezultatul ei”. A propăşi înseamnă „a progresa. a prospera, a se dezvolta”. Cuvântul vine din latinescul progredior şi este un compus din pro + păşi (aşa cum intuiau elevii). Mai mult, există şi substantivul propăşitor, însă întâlnit azi rar (cât de?) şi înseamnă „care face să progreseze, să se dezvolte; înaintat, avansat, progresist”.

Mic Dicţionar Academic din 2010 este mai detaliat şi propune patru sensuri pentru propăşire, nu mai acceptă doar o trimitere la verbul de bază. Astfel sensul prim, „expansiune în spaţiu” e considerat o formă învechită. Sensul doi – „mişcare înainte, evolutivă”. Hm, ce ciudat ar suna teoria propăşirii a lui Darwin! Sensul 3 – „Dezvoltare în linie ascendentă”, iar ultimul sens – „progres obţinut de cineva sau de ceva”. Pentru propăşitor sunt propuse sensurile văzute anterior, dar ca sens prim este adăugat unul neaşteptat: „termen care precede un alt termen”. Şi verbul a propăşi are sensuri noi. Astfel se spune despre incendii cu sensul de a lua proporţii sau de a se întinde. (nm. Probabil un incendiator ar putea fi denumit şi un propăşitor de foc). Are şi sensul de a evolua „a trece de la o stare sau o formă inferioară de dezvoltare la una superioară”, pe care deja l-am văzut anterior.

În concluzie, bine că elevii nu au pus mâna prima oară pe acest Mic dicţionar enciclopedic (care totuşi are 2 volume foarte groase!) fiindcă altfel m-ar fi certat că nu le-am acceptat o parte dintre sensuri. Evident că azi sensul denotativ este acela de a progresa (multe alte dicţionare îl acceptă astfel – DLRC, Dicţionarul de sinonime din 2002, Dicţionarul lui L. Şăineanu din 1929), de aceea iată că trebuie să fim în dezacord cu cel din urmă dicţionar menţionat care propunea ca sens prim, „a precede”. De altfel, ce sens ar avea jurâmântul miniştrilor dacă am traduce a propăşi prin a precede?

Şi o reflecţie finală: sunt cuvinte compuse acceptate firesc, probabil lansate de figuri publice îndrăgite şi altele care fie nu au nicio şansă, cum a fost cazul cu acele cuvinte rizibile, fie trăiesc câteva luni, apoi se ofilesc la marginea vocabularului la capitolul curiozităţi.

William Zinsser: Cum să scrii bine

Posted on : 06-11-2015 | By : admin | In : MInutul de gramatică

1

Cărţile se fac din cărţi. Este un truism pe care aş vrea să-l remodelez un pic, anume cărţile ajungem parcă să le citim la recomandarea altor cărţi. Cu menţionarea absolut necesară a adverbului: uneori. Truismul, în schimb, pe lângă puţinătatea cunoaşterii, încearcă să fie şi totalitar. Ai senzaţia că doar cărţile duc la alte cărţi, nu şi experienţa, nu şi gândurile noastre, nu şi altceva în genere. Dar iată de ce am făcut această remarcă. În cadrul dicţionarului lui Robert Hartwell Fiske prezentat anterior[i], am aflat de cartea lui William Zinsser considerată un fel de Biblie a celor care se ocupă cu scrierea creativă. Căutând opul respectiv, am prins una dintre multele ediţii[ii] şi m-am pus pe răsfoit, uşor sceptic că aş mai putea învăţa ceva nou. Dar niciodată să nu spui nicodată, aţi uitat că truismele ne pândesc la tot pasul! Aşa că, forţându-vă răbdarea voastră şi încercând să strunesc ideile mele, haideţi să vedem despre ce e vorba.

Titlul promite o  îndrumare spre scris a oamenilor care evită în mod obişnuit o astfel de activitate: avocaţi, ingineri, medici, hm!… liceeni. Această chemare de sirenă scripturală nu avea prea mulţi suporteri înainte de apariţia internetului, oamenii păreau să aibă un fel de frică faţă de scris. Această teamă ar fi fost generată, se pare, de şcoală şi, în bună parte, de profesorul de literatură care continuă să spună şi azi ritos elevilor că nu vor ajunge niciodată la arta scriitorului X sau Y. Iată de ce miza cărţii lui Zinsser este să arate că nimeni nu se naşte cu darul scrierii şi că oricine gândeşte clar, poate să şi scrie clar (p. X). Fără îndoială, nu promite că va deschide calea spre a deveni un mare scriitor, dar oferă o posibilitate de a scrie bine şi pe înţeles.

Această frică de a scrie a dispărut între timp, de fapt nu mai scriem, ci tastăm (măcar pe email), dar nu a dispărut şi calitatea slabă a scrierii. Ba chiar a apărut paradoxul următor, anume că scriitorii devin mai buni odată cu această nouă posibilitate de exprimare, iar nescriitorii evoluează în mai rău. Pe de-o parte, scriitorii au evoluat spre o perfecţiune greu de egalat odinioară prin faptul că puteau revizui textul de câte ori doreau, prin eliminări şi inserţii. Nescriitorii s-au cufundat în schimb în verbozitate care a ajuns dusă la extrem – mesaje ilogice, exclamaţii, în genere limbajul de Facebook cu comentarii „geniale” de maxim 2-3 propoziţii simple, cuvinte monosilabice, like-uri!!!!

Cartea lui Zinsser încearcă să întindă o mână de ajutor celor căzuţi în gaura neagră a verbiajului, a celor care în genere nu au încredere că exprimarea pe larg a gândurilor le-ar putea aduce ceva bun. Este o carte care se adresează într-un fel celor ajunşi la extremitatea limbajului (atraşi poate de ţara de dincolo a tăcerii?), fie celor care vorbesc mult şi nu spun nimic, fie celor care spun prea puţin şi apoi sunt înciudaţi că mesajul le este interpretat în direcţii neconvenabile. Ideea este că, prin scris, trebuie să arătăm clar ce anume vrem şi doar atât. Nici mai mult, nici mai puţin. Prin urmare, cine vrea claritate în scris ar trebui să viziteze şi această carte, cel puţin aşa afirmă prefaţa ei.

Acum, cu voia dvs., să vedem cum arată cuprinsul. Nu vă îngrijoraţi, nu o să dau spoilere. Sunt atâtea lucruri interesante în cartea asta încât ar trebui să scriu la propriu o carte născută din carte. De aceea, am să mă dau de trei ori peste cap şi o să mă prefac în continuare într-un reporter (R) cu scopul  de a pune întrebările pe care le găsiţi în interviurile cu oricare scriitor. Dar, de data asta, le va ţine locul d. Zinsser (Z).

R: Bună ziua, dle Zinsser. Voi începe abrupt (aşa cum se procedează, de altfel, când se deschide o carte): când credeţi că se scrie cel mai bine?

Z: Bună ziua şi bine v-am găsit, dragi cititori români. S-a constatat că unii scriu bine ziua, alţii noaptea. Unii nu pot fără gălăgie, alţii fără linişte deplină. Unii scriu doar pe hârtie,  alţii doar la calculator (p. 5).

R: Eu cred că majoritatea sunt heterocliţi. Scriu şi, şi. Dar iată şi o altă întrebare de început: când trebuie revizuit textul?

Z: Unii nu revizuiesc decât la sfârşit, alţii după fiecare propoziţie, frază, capitol. (p. 5).

R: Da, cred că majoritatea artiştilor fac întâi o primă mână, apoi încep să-şi dichisească opera. Totuşi am întâlnit şi persoane opuse. Cum scriu o frază, poc o trimit la conducătorul lor de lucrare să-i dea aprobarea de continuare. În fine, dar iată un risc pe care l-au constatat mulţi dintre cei care scriu: de ce se pierd rapid cititorii?

Z: Trebuie să ţii cont de faptul că atenţia cititorului sare după 30 de secunde din text atrasă de un alt impuls din realitate. Acest lucru se întâmplă fiindcă mesajul scris nu a fost destul de clar formulat (p. 9).

R: Şi cum ar putea fi limpezit?

Z: Cu condiţia rescrierii ori a recitirii de mai multe ori a mesajului (eliminând ori adăugând de fiecare dată cuvinte, semne de punctuaţie, nuanţe noi) (p. 11). Mai mult,  cel care scrie trebuie să aibă în permanenţă în minte ce are de gând să spună. Surprinzător, adesea nu ştie. Trebuie să se întrebe dacă asta a dorit să scrie şi dacă s-a exprimat destul de clar. Nu uita: „a clear sentence is no accident” (p. 12).

R: Ok. Mi-a rămas în cap cuvântul eliminare. Dar cum îmi pot aerisi mesajul?

Z: Elimină cuvintele care nu spun nimic, gunoaiele lingvistice, cele care amorţesc interesul ori aruncă praf în ochii cititorului. Astfel de cuvinte servesc doar la camuflarea adevărului şi adesea la dezinformare. În acest sens, sunt foarte des folosite de limbajul corporatist, de cel politicianist fiindcă realizează false comunicate în care spun pe larg mai nimic. Îndemnul cărţii mele ar trebui să stea ca regulă tuturor: “simplify, simplify”(p. 17).

R: De ce scriu prost atât de mulţi oameni?

Z: O să-ţi dau un răspuns în oglindă răsturnată. Fiindcă puţini oameni realizează cât de prost scriu (p. 18).

R: Mda. Oare ce cifră să ascundă aceşti puţini! Să zicem că faci parte dintre cei care au revelaţia asta: Domnule, scriu prost! Ce aş putea face să o fac bine?

Z: Păi trebuie ca scrisul tău să sune natural. De aceea propune-ţi să fii tu însuţi (p. 20). Relaxează-te, fii încrezător în tine, de aceea scrie la persoana I. Cititorul va simţi în tine o altă persoană cu care poate sta la taifas. Dacă adopţi însă un discurs impersonal, tinzi să devii  plictisitor.

R: Dar sunt atâtea locuri unde trebuie să scrii impersonal. Ce facem în asemenea situaţii?

Z: Într-adevăr, există o mulţime de instituţii care nu-l vor pe EU în hârtiile lor; reviste, afaceri, şcoli; profesorii de literatură adesea descurajează complet folosirea persoanei I eu, cel mult permiţând un impersonal noi (…) Dar dacă nu ţi-e permis să-l foloseşti  pe EU în scris, măcar gândeşte-l atunci când scrii (p. 22). Astfel persoana care eşti nu va dispărea complet în anonimat.

R: Prin urmare, un prim pas spre scrierea de calitate ar fi utilizarea directă ori mascată a persoanei I. (De altfel, majoritatea sscririlor noastre nu se adresează unor instituţii). Dar numai atât trebuie să fac pentru a-mi dezvolta skill-ul de scris? Nu cred, răsfoind cartea dvs. Dar înainte de a-mi răspunde, să vă pun  întrebarea capitală ce înfricoşează pe oricine se apucă de o asemenea îndeletnicire. De fapt, pentru cine scriu?

Z: O fi întrebarea înfricoşătoare, dar are un răspuns foarte simplu: scrii pentru tine (p. 25).

R: Pardon!? Nu scriu pentru cititori ori măcar pentru cunoscuţii mei?

Z: Nu. O faci pentru tine. Audienţa te va urmări dacă o vei face într-un chip interesant. Dar pentru asta nu trebuie să încerci să vizualizezi audienţa fiindcă fiecare persoană este diferită, are alte interese, discursul tău va trebui mereu s-o ia în direcţii nedorite (p. 26).

R: Revenind la îmbunătăţirea scrierii. Ce modele îmi recomandaţi?

Z: Citeşte şi ce se scrie acum şi ce au scris maeştrii de odinioară. Scrisul se învaţă prin imitaţie. Cultivă însă cele mai bune modele. De asemenea, obişnuieşte-te să foloseşti dicţionarul. Învaţă, de pildă, să stăpâneşti fina gradaţie de sens dintre sinonime (p. 35).

R: Ce regulă mai trebuie să am în vedere la recorectare pe lângă eliminări şi adăugări de cuvinte?

Z: Teoretic, nu ar fi şi altceva. Totuşi, vezi cum sună mesajul. Cititorii percep mesajul nu numai vizual, dar şi auditiv. De aceea, cred că ar fi recomandabil să dai preţ cadenţelor şi sonorităţilor limbajului. În acest sens, aminteşte-ţi de citatul celebru: “Somebody out there is listening.” (p. 36- 37)

R: Mi se pare ce spuneţi cumva prea greu. Mai degrabă cred că a scrie e un fel de miracol!

Z: Nicidecum. Înveţi să scrii doar scriind. Este un alt truism, e adevărat, dar uitat de mulţi. De altfel, cu timpul, tot scriind, stilul tău plin de emfază şi de clişee se va clarifica (p. 49).

R: Căutând câteva date pe net despre carte, am observat că în ţara ta natală (SUA) eşti admirat în special pentru capitolul dedicat unităţii stilului. Ce înţelegi prin asta?

Z: De fapt, se ocupă tot de modul cum să-ţi îmbunătăţeşti scrisul. Atunci când scrii, foloseşte o singură persoană (scriem bine sau la persoana I-a sau la a III-a). Alege un singur timp: unii scriu mai bine folosind trecutul, cei mai mulţi însă se simt confortabil folosind prezentul. Alege o singură perspectivă asupra subiectului şi dezvolt-o (p. 52).

R: Dar cum pot să-mi amintesc ce am intenţionat să scriu dacă am fost întrerupt o vreme de la scris?

Z: Fă-ţi un plan anterior, dar nu fii prizonierul planului (p. 53), ci fii flexibil în funcţie de cursul studiului tău. E posibil să apară direcţii neprevăzute şi care par mai promiţătoare. Şi nu uita: Colectează înaintea redactării mai mult material decât ai să foloseşti. Ai de unde să alegi detaliile cele mai potrivite. Nu aduna însă în exces. “At some point you must stop researching and start writing.” (p. 59)

R: Ai putea sintetiza ideile tale despre unitate?

Z: Când vrei să scrii, gândeşte-te la regula celor 4 unităţi, ca să-l aproximez pe clasicul Boileau: O singură persoană, un singur timp, o singură perspectivă, un singur plan, dar flexibil.

R: La noi în România se pune accent în comentariile literare pe incipit şi final. Sunt oare acestea importante? De pildă, incipitul?

Z: Da, sunt foarte importante. Esenţiale, aş spune. Prima propoziţie  e cea mai importantă. Dacă nu atrage cititorul spre o a doua propoziţie, textul este mort. Şi dacă a doua nu ne îndrumă spre cea de-a treia, la fel. Şi aşa cu tot textul (p. 55).

R: Spuneţi-mi, e bine să ai un început scurt sau unul lung? Şi, în general, există o limită a începutului?

Z: Nu, totul depinde de publicul-ţintă. Într-un fel începi pentru un public literar (care probabil va accepta şi un început mai lung), altfel pentru unul specializat în ceva şi care are puţină răbdare. (…) Oricum, condiţia e să capturezi publicul imediat şi să-l seduci să citească (p. 56).

R: Ok, dar despre final? Trebuie neapărat să existe unul, la fel ca în textele clasice?

Z: Azi adesea nu, totuşi ar trebui să existe un marker de final dacă nu scrii un text literar. În astfel de situaţii, care sunt şi cele mai multe, foloseşte o formulă de tipul: „adunând, făcând bilanţul, în concluzie, prin urmare”.

R: Este important finalul? Mulţi îl neglijează.

Z: Şi rău fac. Este foarte importantă ultima propoziţie, altfel cititorul va pleca nemulţumit că ai un final catastrofal. De aceea, un final bun va lua cititorul prin surprindere şi îi va da senzaţia că nu-l desconsideră. Altfel se va despărţi cu o impresie proastă despre carte (p. 65).

R: Dar cum ar putea un final să-l surprindă pe cititor în mod plăcut?

Z: Mergi din nou la notiţe şi caută acolo ceva drăguţ, sau amuzant sau care aduce o lumină nouă asupra subiectului (p. 67).

R: Trecând la altceva, mă gândeam că în ultima vreme, a apărut şi posibilitatea, cel puţin în engleză, de a-ţi dicta textul. Oare, dacă aş vorbi pur şi simplu, ar suna textul mai natural ori măcar mai fluent?

Z: Eu zic să eviţi pe cât posibil forma dictată deoarece „Dictated sentences tend to be pompous, sloppy and redundant” (p. 79).

R: La final, vreau să vă spun că, de obicei, reuşesc să scriu bine din prima. Nu cred că mă privesc pe mine toate aceste sfaturi.

Z: Eu, dimpotrivă, afirm că numai rescrierea e cea care face diferenţa între un scriitor bun şi unul slab, deşi este un fapt greu de acceptat întrucât avem senzaţia că totul a ieşit bine din prima (p. 84). De fapt, este întotdeauna ceva de eliminat. Iată o listă cu care are de luptat orice scriitor:

“It’s not clear. It’s not logical. Its verbose. It’s klunky. It’s pretentious. It’s boring. It’s full of clutter. It’s full of clichés. It lacks rhythm. It can be read in several different ways. It doesn’t lead out of the previous sentence.” (pp. 84-85).

 Refuz să traduc citatele. Oricum, voi, rarii cititori care aţi ajuns până la sfârşitul articolului, ştiţi mai multă engleză decât mine. Aţi învăţat ceva din acest pseudodialog cu autorul? Credeţi-mă, este doar a suta parte din ceea ce găsiţi în cartea lui. Sau poate este chintesenţa? Cine ştie! A, de fapt puteţi ştii, dacă îi deschideţi cartea. Lectură plăcută, viitorilor mari scriitori!

 

[i] Robert Hartwell Fiske, To the point: A dictionary of concise writing, editura W. W. Norton & Company, New York, 2014

[ii] William, Zinsser. On writing well. The classic guide to writing nonfiction. 25th anniversary ed. New York: HarperCollins Publishers, 2001.

Posted on : 05-11-2015 | By : admin | In : Uncategorized

0

 

 

Dicţionarul scrierii concise a lui Robert Hartwell Fiske[1]

 

Alegerea unui titlu aduce cu sine o anume responsabilitate în faţa cititorilor. Ei se aşteaptă să găsească înăuntru ceea ce promite titlul. Nu mai mult, nu mai puţin. Până la urmă, nu funcţionează nicio justificare (existentă, eventual, în prefaţă) în situaţia când titlul e contradictoriu faţă de conţinut. În fond, titlul este cel care atrage primul pe cititori, este singur în câmpul nostru vizual, aduce cu sine promisiuni şi reverii. De aceea unii scriitori evită titlul pentru că probabil au constatat greutatea de a acorda titlul cu conţinutul. Aşa că mai bine nu-l folosesc.  Dar un asemenea procedeu nu poate funcţiona şi în domeniul lexicografiei, deoarece când faci un dicţionar nu îl poţi intitula simplu dicţionar ori, şi mai general, carte. Trebuie să spui ce anume vizează. Aici e cazul unei lucrări ştiinţifice, întreprinse cu metodă, care trebuie să genereze siguranţă şi, mai ales, corectitudine.

Robert Hartwell Fiske propune un titlu care derutează uşor: „To the point – A dictionary of concise writing”. Aşteptările sunt însă mai mari decât oferta. O sintagmă precum scrierea concisă, m-a făcut să mă gândesc la exprimarea spartană, la abilitatea de a formula în câteva cuvinte adevăruri puternice, la proverbele şi vorbele de spirit existente în atâtea cărţi ori circulând prin limba vorbită. Poate, exagerând un pic fantezia, la acele texte laconice (haiku, tanka) lăsate în urmă de samurai atunci când îşi făceau seppuku. De fapt, dicţionarul propune doar modul de a ajunge la scrierea concisă, de a elimina diferitele forme de prolixitate din frază. Cum am văzut şi într-un alt dicţionar al său[2], Harwell Fiske îşi îndreaptă interesul spre inventarierea greşelilor de limbă (aici exprimările prea lungi) şi spre propunerea unei forme mai scurte şi, cel mai adesea, mai pertinente.

Acum îi vom vedea argumentele, ne vom plimba printre exemplele sale şi vom cerceta valorile dicţionarului. Într-o prefaţă foarte scurtă, dl. Richard Lederer[3] observă apariţia fenomenului prolixităţii, al verbiajului în general, la vârsta adultă. Când suntem copii, ne exprimăm sumar şi arătăm în chip direct ceea ce dorim. Odată cu maturizarea însă, discursul se diversifică şi, mai ales, se încâlceşte. Ajungem să umflăm fraza până la ininteligibil. Notez aici că fraza ajunge să aibă tot felul de elemente toxice ori să devină un labirint în care sensul intenţionat de emiţător să fie doar unul printre altele. (Teoria pare, de altfel, atrăgătoare la prima vedere. Copilul – discurs concis, adultul – discurs confuz. În realitate, lucrurile sunt mai complicate şi, până la urmă, cine învaţă pe cine?)

De ce nu scriem simplu? Pentru că ne este frică să nu fim rău înţeleşi. Ori vrem să impresionăm pe alţii. Ori adevărul pe care-l spunem deranjează şi ne poate aduce prejudicii grave. Şi notez aici că, de fapt, prin limbă, adulţii se luptă între ei toată viaţa. Supravieţuiteşte în zonele de sus ale ierarhiei cine stăpâneşte bine arta războiului verbal. Dar autorul nu are astfel de ambiţii tactice. Doar vrea să dea oarece sfaturi despre cum să scrii bine. Şi, în această privinţă, îl invocă pe  William Zinsser (3) care afirma că  „nu poţi să scrii bine până ce nu te antrenezi tu însuţi să scrii cu puţine cuvinte[4].

În acest dicţionar al scrierii concise, găsim 3 secţiuni distincte: prima inventariază şi explică diferitele categorii de greşeli, o a doua detaliază formele de verbozitate aşa cum apar în texte şi propune alte forme reduse, iar o a treia parte – este un fel de dicţionar de sinonime în care intrării lingvistice concise i se oferă adesea numeroase sinonime prolixe.

În prima secţiune, în prefaţă este furnizată o interesantă definiţie a cuvintelor: „Cuvintele există pentru a fi gândite şi a fi aşadar formate, pentru a fi  scrise şi a fi revizuite şi chiar pentru a fi spuse şi apoi interzise[5]. Cum vedem, în limbă este o permanentă mişcare de du-te-vino, cuvintele aduc de fiecare dată o anume deschidere, dar aceasta trebuie abordată cu precauţii, în orice caz cu anume revizuiri şi, eventual, cu anume retractări. Iată stindardul spre care ne îndreaptă acest dicţionar. Deoarece „puţini dintre noi scriem fără efort”[6], trebuie să găsim diferite forme de a ne atenua verbozitatea, exprimarea încâlcită, lipsită de mesaj. Întâi ne este oferită o cale în patru paşi[7]: 1. Reducerea numărului de cuvinte în frază 2. Substituirea eventuală a unei fraze ori propoziţii cu un singur cuvânt; 3. Ştergerea cuvintelor ori a propoziţiilor inutile, lipsite de semnificaţie ori redundante; 4. recitirea şi rescrierea materialului pentru identificarea cuvintelor superflue.

Şi iată un sfat care nu ar trebui omis niciodată: „Întreabă-te dacă fiecare cuvânt din fiecare propoziţie a scrierii tale este necesar. Mai mult de atât, dacă este vital?”[8] Ideea este că noi înşine ar trebui să stăm cu un foarfece imaginar  atunci când formulăm ori ne recitim textul pentru a îndepărta excesele lingvistice, straturile nedorite ori nesemnificative. Notez faptul că exemplele pe care le voi oferi în continuare conţin în prima coloană formele prolixe, iar în cealaltă coloană propunerea concisă. Iată câteva criterii de eliminare a verbozităţii desprinse din corpul dicţionarului:

 

  1. Îndepărtarea elementelor superflue
Forma prolixă Forma concisă
ecranul arată listarea joburilor ecranul listează joburile
sistem GPS GPS
ultimul dintre toţi ultimul
a face conversaţie a conversa

 

  1. Evitarea eufemismelor
Forma prolixă Forma concisă
daune colaterale uciderea civililor
a avea abilitatea să a putea
         a păstra în minte a-şi aminti
         poziţie în schemă job

 

  1. Evitarea perifrazelor verbioase
Forma prolixă Forma concisă
             un număr limitat de obiecte un obiect disponibil
             o semnificativă proporţie câteva
    în viitorul apropiat curând
    a permite să a lăsa
    timpul iernii iarnă,
   grădină zoologică zoo
   scurt şi la obiect concis
   în cantitate suficientă de ajuns

 

  1. Evitarea clişeelor
Forma prolixă Forma concisă
   cu viteza luminii repede
   o fereastră de oportunitate o oportunitate
   falsă iluzie iluzie
   vechiul proverb proverbul

 

  1. Evitarea cuvintelor cu silabe multiple
Forma prolixă Forma concisă
   metodologie metodă
   remuneraţie plată
   substanţialitate substanţă
   notaţie notă
   notificare notiţă
   uzaj uz

 

  1. Evitarea cuplurilor
Forma prolixă Forma concisă
   nou şi inovativ fie nou, fie inovativ
   între mine şi tine între noi
   a combina împreună fie a combina, fie a uni
   diferit şi distinct fie diferit, fie distinct
   scump şi costisitor fie scump, fie costisitor
   lucruri esenţiale importante ori lucruri esenţiale ori importante
   oaspete invitat ori oaspete, ori invitat
   relicvă a trecutului relicvă
   separat şi autonom fie separat, fie autonom
   gândeam eu însumi gândeam
   necesitate vitală ori necesitate, ori vital
   prieten personal prieten

 

  1. Ştergerea unor cuvinte care duc la încurcături şi care de fapt nu spun nimic în plus
Forma prolixă Forma concisă
   şi un lucru ca acesta de şters
   în orice caz de şters
   orice ar fi de şters
   tipul acesta de lucruri de şters
   prin definiţie de şters

 

Într-o scurtă secţiune de la sfârşitul primei părţi se realizează un inventar al câtorva tipuri de jargon profesional. Astfel arată că sună neplăcut în jargonul de business cuvinte precum „a prioritiza” ori „parte componentă”. În jargonul juridic cuvinte precum „compensaţie”, ori „în concordanţă cu”. Iată rapid şi cuvinte din alte tipuri de jargon – folosirea unui limbaj evaziv ori pompos în politică: Exemplu – „eu confirm ceea ce spun, dar eu nici nu confirm, nici nu infirm ceea ce înseamnă asta[9]. „Atenţie focusată” (în jargonul jurnalistic), etc.

Prin urmare, verbozitatea constă în folosirea tautologiilor, a multiplicării inutile a silabelor, a cuvintelor, în apariţia clişeelor, a eufemismelor inutile care, de fapt, nu protejează de nimic în afara îngreunării mesajului. Evident că este discutabilă clasificarea propusă de dicţionar, se îndepărtează de propunerile lexicografice clasice, în domeniul greşelilor limbii lucrurile nu sunt la fel de bine fixate ca în porţiunile corecte. De obicei, dicţionarele vorbesc despre normă, nu despre abaterea de la normă. În dicţionarul lui Robert Hartwell Fiske AŞA NU este la început, urmând îndreptarea. În dicţionarele obişnuite, AŞA NU fie nu există, fie cel mult este plasat la sfârşitul intrării lexicografice.

 

 

 

[1] Robert Hartwell Fiske, To the point: A dictionary of concise writing, editura W. W. Norton & Company, New York, 2014

[2] Idem, The Dimwit’s dictionary, editura Marion Street Press, Portland, Oregon, 2012

[3] Idem, To the point…, 2014, pp. 6-7

[4] Idem, p.8 apud William K. Zinsser, On writting well, The classic guide to writing nonfiction, Ed. Harper Collins Publishers, New York, 2001

[5] Idem, p. 10

[6] Idem, p. 11

[7] Idem, p. 12-14

[8] Idem, p. 14

[9] Idem, p. 28.

Clişeul, banalitatea şi eroarea sau dimwitticismul

Posted on : 05-11-2015 | By : admin | In : MInutul de gramatică

0

 

Am găsit un dicţionar cu un nume bizar: The Dimwit’s dictionary, realizată de Robert Hartwell Fiske. Mă uit la ediţia a treia din 2012 realizată de editura Marion Street Press din Portland, Oregon. Ce este un dimwitt, în opinia acestui autor? În primul rând este antonimul witticismului (al vorbei de spirit,) care ar fi reprezentată de remarca sau fraza inteligentă. Iată de ce definiţia este realizată în oglindă, respectiv un dimwitticism ar reprezenta un loc comun, o frază banală. Altfel spus, conţine cuvinte şi fraze gata-făcute şi este folosit când suntem prea leneşi să gândim: „when we are too lazy to express what we think or even to discover how we feel”(p.18).
În consecinţă, colecţionarul de dimwitticisme Hartwell Fiske a clasificat toate aceste cuvinte care ocolesc gândirea în următoarele categorii.
1. Fraze străine – care adesea nu spun nimic nou – Exemplu: c’est la vie, mea culpa, modus vivendi, persona non grata, sine qua non, déjà vu, rara avis, vis-à-vis
2. Trucuri gramaticale (numite de autor „grammatical gimmicks”) – sunt acele fraze prin care vorbitorul nu poate să-şi explice gândurile sau sentimentele – Exemplu: şi chestii din astea; totuşi; înţeleg; ori asta, ori aia; tipul acesta de lucruri, ceva de genul, etcetera, etcetera.
3. Fraze neterminate – au rostul de a nu comunica gândul vorbitorului, ci de a întârzia ori tăia mesajul – Exemplu: îţi voi spune eu ceva; e interesant de notat; faptul rămâne evident; este important de realizat
4. Fraze infantile – arată lipsa de realism în aprecierea lucrurilor – Exemplu: pariez pe un munte de aur, în niciun caz, nici într-un milion de ani, întreaga mea viaţă. sunt sigur 100%, eu sunt la datorie 24 de ore din 24, eu nu sunt doctor (avocat, profesor, inginer) dar…, pe cât facem pariu?
5. Metafore muribunde – folosite în contexte nepotrivite şi deja lipsite de semnificaţie – Exemplu: afară este o junglă, sunt înfometat ca un lup, văd luminiţa de la capătul tunelului, la sfârşitul zilei, mi-ai frânt inima, am simţit fluturi în stomac, eu sunt centrul atenţiei, a fi mână în mână, sărutul morţii, a muta munţii din loc, mi-am plătit datoria faţă de societate, am ajuns în al nouălea cer
6. Cuvinte uzate – dacă sunt folosite în exces diminuează mesajul transmis Exemplu: acţiune, minunat, criză, efect, incredibil, interesant, parametru, scenariu, stupid
7. Exprimarea unor sentimente „plebeiene” (populare) – Exemplu: eşti drăguţ, sunt plictisit, gândeşti prea mult, de ce eu?, lucrurile astea se întâmplă altora, nu mie, nu am cuvinte pentru a descrie ceea ce simt
8. Prescripţii populare – aici se încadrează sloganurile sociale şi clişeele lingvistice – Exemplu: o imagine este mai bună decât o mie de cuvinte, mai bine mai târziu decât niciodată, fă ce zice popa, nu ce face popa, cu cât mai repede, cu atât mai bine; nu poţi să ai totul; nu te pot ajuta dacă nu te poţi singur ajuta, totul se întâmplă cu un motiv, vechile obiceiuri nu mor niciodată, tu poţi face diferenţa
9. Tautologii (numite de autor ecuaţiile Mac-Mac „quack equations”) – nu comunică nimic nou – Exemplu: un politician e un politician; o promisiune e o promisiune; mai mare e mai bun; Dumnezeu e iubire; ce-i corect e corect; legea e lege; ce a fost, a fost.
10. Superlative suspecte – persoanele care le folosesc se mişcă doar la modul „topmost”, respectiv între cele mai bune chestii – Exemplu: o persoană minunată; eu sunt un perfecţionist; celebritate, clasă, gentleman, personal prietenos, bogat şi faimos, a face diferenţa, lady, am cunoscut adevărata iubire
11. Termeni torpizi -care moleşesc, încetinesc comunicarea – Exemplu: am făcut un pas în spate pentru a vedea direcţia corectă, să avem un optimism moderat, să facem o acţiune de corectare, e timpul să prioritizăm, voi remedia situaţia, o acţiune corectivă, factor cheie, eu am un sentiment negativ în legătura cu asta
12. Termeni redundanţi – a spune acelaşi lucru cu alţi termeni – Exemplu: a plănui în avans, perioadă de timp, tocmai recent, experienţa mea din trecut, concluzia finală, a-şi focusa atenţia, a lua în considerare

Gramaticile tradiţionale clasifică aceste asociaţii lingvistice cu alte etichete. În ultimă instanţă, un asemenea dicţionar probabil că a apărut din cauza uimirii autorului că există atâtea locuri comune şi atât de puţine vorbe de spirit. Indiferent de clasificare, evident că ar putea fi întrebat de ce aceste categorii, de ce astfel de denumiri (chiar sună amuzant „ecuaţiile măcăite”), este un dicţionar care atrage atenţia că suntem înconjuraţi de dimwitticisme, că e foarte greu să scăpăm de ele, că sunt foarte numeroase. La sfârşit, merită să amintim şi de articolul lui Titu Maiorescu Oratori, retori şi limbuţi (http://literaturapopoarelor.blogspot.ro/2013/07/titu-liviu-maiorescu-oratori-retori-si.html) unde criticul român constata încă de acum un secol şi jumătate prezenţa unui mix de witticisme la un paşoptist care l-a pronunţat odată cu venirea regelui Carol I în România: „În mai puţin de 2 luni aţi trăit mai mult de 2 secoli. Voi, născuţi de ieri la viaţa libertăţii, aţi devenit învăţătorii lumii civilizate. Europa, uimită de înţelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale şi aşteaptă tot de la voi. Nu simţiţi, fraţilor, că dumnezeirea furnică în toată fiinţa voastră?” Dacă ne luăm după grila acestui dicţionar de witticisme, constatăm prezenţa unei fraze infantile (2 luni cât două secole), metaforă muribundă (născuţi de ieri la viaţa libertăţii), superlativ suspect (învăţătorii lumii civilizate), trucuri gramaticale (Europa a suspens cursul lucrărilor sale), superlativ suspect şi totodată frază infantilă (dumnezeirea furnicătoare). Şi da, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, am găsit cea mai bună traducere pentru The Dimwit’s dictionary, anume Dicţionarul limbuţilor.

"));