carteadeschisa.ro Rss

Lecturi împreună

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

ilieconstantinlecturi

Autor: Ilie Constantin
Editura: Libra
Anul apariției: 1998
Locul apariției: București

Pace și bine!

Ce rost are actul critic pentru o carte care a apărut acum mai mulţi ani? Cei care practică critică de întâmpinare şi-au spus demult cuvântul, uneori autorul nu mai e în viaţă, multe dintre problemele abordate s-au perimat. Cui foloseşte îndepărtarea prafului de pe o carte trecută, fanată în pagini galbene în afara istoricului literar care îi ia sămânţa biografică ori a doctorandului care, în goana de a-şi îndesa lucrarea cu multe amănunte, omite integral discutarea valorii cărţilor alese. Răspunsurile care îmi vin în minte par truisme şi totuşi simt nevoia articulării lor fiindcă simt în mine un mare grad de neîmpăcare privind săvârşirea actului de critică asupra unei cărţi ieşită de ceva vreme din atenţia ziaristului literar.

În primul rând, cred că o carte nu este scrisă pentru reacţiile criticii din primul său an de apariţie. Aici trebuie deosebite două perioade, una antumă, în care autorul poate verifica existenţa, calitatea şi eventual numărul reacţiilor şi una postumă care presupune o amplificare sau o estompare definitivă a reacţiilor critice.

Apoi, cred că fiecare cititor simte nevoia fie şi printr-o simplă afirmaţie sau negaţie de a-şi arăta satisfacţia sau neplăcerea cauzată de o carte şi uneori ajunge să-şi închege opinia în forma unui comentariu literar.

În al treilea rând, poate că autorul a scris exact pentru mine cartea, dar a avut neşansa să trăiască ori să scrie mult prea devreme pentru a primi reacţia pe care o aştepta.

Până la urmă, orice carte, oricât de recentă, dacă nu e citită în manuscris, aparţine trecutului şi prin urmare intră deja în concurenţă cu toate celelalte scrise înainte.

Este şi problema banilor, de ce nu, o carte achiziţionată de la anticariat sau împrumutată de la bibliotecă este un procedeu mult mai economic. Altfel, nu ar mai putea face critică decât persoanele care sunt fie bogate, fie stau pe lângă redacţii literare care primesc noutăţile pe gratis de la editori ori direct de la autori.

Uneori o analiză corectă presupune atât detaşarea de evenimentele descrise, cât şi schimbarea eventuală a paradigmei culturale. Şi orice s-ar zice în critică există mode impresioniste şi mode raţionaliste, furtuni formaliste şi structuralisme academice, limbaje şi filosofii.

Sunt cărţi care se adresează apoi unei anumite nişe şi care pot deveni în timp printre cele de referinţă ale genului, după cum pot fi tot la fel de bine îngropate atunci când se constată că articulaţiile sale ideatice au fost depăşite în majoritatea lor.

Cartea lui Ilie Constantin, apărută acum 7 ani, aparţinând neîndoielnic nişei critice, mi-a surâs dintr-un anticariat prin titlul său comunist: Lecturi împreună. Un titlul care uneşte proletarii lecturii şi, cum recenzia este la mare căutare prin aceste meleaguri virtuale, a venit poate şi timpul expunerii unei viziuni asupra lecturilor de acum aproape un deceniu. Această culegere de articole critice personale poate constitui, de ce nu!, un ghid prin labirintul milioanelor de cărţi pentru alegerea unor titluri, pentru înţelegerea istorică, pentru diversitate.

Conţinutul cărţii în parte m-a dezamăgit, dă impresia că mai mult de jumătate de carte a fost scrisă de un profesor de literatură, fiindcă sunt comentate într-un stil cvasididactic Nopţile lui Macedonski, Luceafărul lui Eminescu, se realizează curse de 100 de metri prin Mahabharata, Ghilgamesh sau prin numeroasele opere ale lui Honoré de Balzac. Totuşi cealaltă parte, bine, o jumătate, o treime, nu ştiu, nu am folosit criterii aritmetice, sunt importante pentru anumite precizări critice şi cred că în urma lecturii cărţii se pot adăuga câteva instrumente practice în geanta cu scule a criticului. Îndoiala mea cea mare este asupra originalităţii acestor noi instrumente, întrucât cele mai multe au fost numite de personalităţi mai vechi, cum vom vedea imediat.

Înainte însă voi vorbi despre articolul cel mai valoros al cărţii, „Autoritatea în critică”, consacrat lui Şerban Cioculescu. Acest fin analist luptând cu prejudecata că într-un critic se află un scriitor ratat, răstoarnă argumentul afirmând că „fiecare scriitor valabil e un critic care a vrut să fie altceva decât critic”. Şi între ideile sale marcate de Ilie Constantin aflăm că critica literară îşi va păstra standardele înalte numai cât timp va apela exclusiv la criteriul estetic. De asemenea sunt numite posibilele devieri şi anomalii ale criticii: pe de-o parte atitudinile critice părtinitoare – subiectivitatea, narcisismul, personalismul -, pe de alta tipurile de critici eşuate – critica de cenaclu, complezentă, critica agresivă fără distincţii, critica care crede în tradiţii perimate, dar şi critica aderentă tuturor inovaţiilor, critica deviată în psihologism, sociologism, istorism. Şi tot aici găsesc un nou argument pentru nedumerirea de la începutul articolului, opera de artă nu poate fi interpretată exhaustiv din cauza bogăţiei amănuntelor, de aceea o mare creaţie nu poate fi epuizată de un singur critic, lucru care se întâmplă însă cu operele lipsite de valoare.

Trecând spre un alt articol găsesc o întreagă tehnică de critică. Astfel Matei Călinescu era capabil să discearnă tonul fundamental al unui autor dintr-o singură carte sau din câteva bucăţi literare şi reuşea ulterior o definiţie într-un mod anevoie de uitat. Poate că această tehnică presupune iniţial găsirea unui cuvânt care să pară definitoriu pentru artistul vizat şi ulterior se clădeşte memorabila frază în jurul omului devenit o noţiune. De pildă luciditatea devenită morbidă: „la Anton Holban a fi lucid nu este doar un semn de intelectualitate, ci şi un indiciu al unei suferinţe, al unei manii” care constă în tentaţia de a interpreta orice lucru din realitate pentru a găsi indici de dezastru.

Ilie Constantin este în special preocupat de critica poeziei, cum vedem din autorii aleşi: Geo Bogza, A.E. Baconski, Alexandru Philippide, Alice Călugăru, Horia Bădescu… Uneori afirmă că reuşeşte să găsească centrul identitar al poetului studiat, cum crede de pildă cu poemul Noapte de mai al lui Alexandru Macedonski, definit drept capodopera sa absolută şi în acelaşi timp „o tenace captatio benevolantiae”. Este convins că nu există evoluţie în poezie, ci numai în interpretările critice asupra poeziei. Arată că şi marii comentatori, precum Ion Ianoşi pot avea uneori exprimări nefericite: „creaţia lor este pătrunsă de cel mai autentic fior liric”, dar el însuşi practică lauda gongorică: „puţini scriitori de azi ştiu să scrie româneşte atât de complet, de exact şi sugestiv ca Petru Popescu”. Şi tot acest scriitor aflăm că nu se rătăceşte prin „abstracţiuni articulate glacial”, ţinuturi care tentează ce e drept şi azi o mulţime de poetaştri. De altfel e foarte atent în analiza poemelor la distincţia abstract – concret întrucât încercările de definiţie, generalizările în poezie sunt cu foarte rare excepţii sortite eşecului şi pe deasupra compromit grav valoarea poemului. În Luceafărul recunoaşte proza gureşe în versuri de tipul: „Dar ce frumoasă se făcu/ Şi mândră, arz-o focul” care va dezvolta ulterior forme manieriste, să zicem în anume opere ale lui George Coşbuc. Selectează câteva poeme remarcabile cărora le comentează în trecere rapidă jocul de umbre şi lumini: Flanela de Mihai Ursachi, Istoria unui amurg de Florin Mugur, Natură moartă de A.E. Baconski ori Răbdare de Ben Corlaciu.

La sfârşitul fiecărui articol, Ilie Constantin are obiceiul de a insera o strofă sau o poezie din autorul comentat. Uneori reuşeşte să selecteze citatul incitant, cu forme spectaculoase şi să ajungă de a trezi gustul de lectură pentru un anume text. De pildă am simţit nevoia să recitesc toate Nopţile lui Alexandru Macedonski, pe măsură ce urmăream gândul criticii sale.

Totuşi, acest har se evidenţiază rar şi a trebuit să-mi revăd notiţele ca să-mi aduc aminte de această experienţă de la începutul lecturii, întrucât ulterior acest tip de tentaţie dispare. Fapt care poate fi explicat prin tehnica deficitară a criticului Ilie Constantin care după o pipăire printre versuri, alege un poem căruia îi dedică o minianaliză încununată la sfârşit cu alte versuri „conclusive”. Exprimarea este deseori laconică şi apare senzaţia că avem de-a face mai degrabă cu o raită prin opera scriitorilor prezentată cu un fel straniu de intensitate superlativă, lipsită de stridenţă, mascată binevoitor într-o tonalitate ponderată. Sunt marcate câteva simboluri prin sumare trăsături expediate vag într-o propoziţie sau frază. Ajunge până la a face treceri de la o idee la alta fără tranziţie, doar în logica selectării anumitor poezii şi mai ales îi lipseşte clar orice posibilitate de a întemeia o privire sintetică asupra volumului. Lipsesc în aproape toate articolele frazele memorabile – cele pe care le constata la Matei Călinescu – deoarece comentariile împletesc de obicei un fir ideatic în continuarea poemului, dar şi pentru că sunt înţesate de o mulţime de tehnici critice ale altora. Ai senzaţia că a citit volumul unui poet prin ochelari împrumutaţi de la un alt critic. Încep să cred că astfel de articole şi-au pierdut de fapt conţinutul critic în favoarea unei condensări, unei miniantologii explicate a volumului de autor.

Cartea aceasta, Lecturi împreună, emană o încredere infailibilă în judecăţi, în aserţiuni, nu există decât rareori dubii ori problematizări. Ilie Constantin se comportă ca şi cum ar fi însuşi criticul cu literă mare, judecata sa pare de neclintit, iar citatele alese cele mai relevante posibil. Este oarecum un semn de suficienţă intelectuală sau până la urmă orice critic are o tendinţă absolutistă ori demiurgică? Şi apoi critica trebuie să taie mult din carnea cărţii, să spună răspicat care sunt scăderile sale, nu să adune doar spuma cea frumoasă, esteticul. De fapt este o problemă mai importantă decât ar părea la prima vedere întrucât până la urmă ce arăţi într-o carte te instituie caracterul pozitiv sau negativ al criticii. E acelaşi lucru cu mersul într-un parc – poţi recomanda altora locul pentru florile de o mărime nemaivăzută sau poţi crea o proastă reputaţie afirmând că sunt multe coşuri de gunoi care dau pe dinafară. Cred că aşa este şi cartea lui Ilie Constantin, cu lucruri frumoase şi altele nereuşite. Depinde de bunăvoinţa cititorului. Este un autor care merită străbătut măcar în prima jumătate a cărţii. Din CV-ul ataşat la sfârşitul cărţii am înţeles că a debutat odată cu Nichita Stănescu în 1960, a scris vreo 10 cărţi până în 1973 când a plecat în ţară, apoi fapt uimitor şi probabil dovadă de neacomodare nu a mai publicat decât 2 cărţi până în 1990. Ulterior a revenit la producţia prolifică, aceste Lecturi împreună urmând unui prim volum de articole critice. Episodul negru al întreruperii publicării m-a făcut să mă gândesc că uneori şi exilul este o formă de Gulag, de interzicere a dreptului la semnătură.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/lecturi-impreuna/

Write a comment

"));