carteadeschisa.ro Rss

Literatura romana în postceauşism. Proza. Prezentul ca dezumanizare

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

postceausism2

Autor: Dan C. Mihăilescu
Editura: Polirom
Anul apariției: 2006
Locul apariției: București
Nr. pagini: 392
ISBN:  973-681-773-3

Pace și bine!

După primul volum al Literaturii române în postceauşism, apărut în 2004, doi ani mai târziu se ivi şi acest al doilea volet, dedicat prozei, un gen care i se pare lui Dan C. Mihăilescu inadecvat fiinţei, pregătirii şi aşteptărilor sale, disculpându-se astfel subtil de eventualele scăderi ale cărţii. Vedeţi, eu încă din prefaţă v-am mărturisit că mi-am făcut doar obligaţia de cronicar, la ce vă aşteptaţi, la minuni critice, la naratologie, tehnici de compoziţie, textualisme? Mai mult, se defineşte funciar drept un critic de poezie, „impresionist incurabil şi cu fobia teoriei literare”, o persoană interesată întâi de toate de sociologia şi psihologia literară. Evident va constata că în linii mari literatura română actuală se împarte în funcţie de aceste două domenii, părere pe care o va reitera într-un număr mare de recenzii.

Pe de-o parte sociologia (la Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Caius Dobrescu, Dan Stanca, Adrian Oţoiu, Petre Barbu) este ocultată de eticheta unui realism apocaliptic, cu nuanţe groteşti, derizorii, cinice, argotice. Numeşte acest tip de literatura mizerabilism, respectiv forma de evadare la un moment dat din real „prin blasfemie, insurgenţă, mizofilie sau gâlgâit rabelaisian, în gnoză, sex debordant & hăţişuri argotice”. Prin parabolă sau fabulos, prin cinism şi sictir.

Pe de alta, psihologia (predominantă la Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Corin Braga, Dima Bicleanu, Ovidiu Verdeş), cu toate radiografiile Eului: refugiul în trecut şi mitul copilăriei, amestecul biografiei cu bibliografia, proiecţiile egotice de tip mitologic, oniric, simbolic, nevrotic, provocator. În acest sens consider revelatoare afirmaţia sa care duce acest tip de lectură până la ultimele consecinţe: „cartea lui Mircea Nedelciu este un extract de memorie fabulatorie”.

Iată o frază care ar acoperi conform viziunii sale socio-psiho o mare parte din literatura de azi. Aflăm că există „o teribilă, insaţiabilă nevoie de urât şi depresie, de cruzimi vizuale şi de limbaj, de nuditate, cinism, perversitate şi exhibiţionism. Pasiunea etalării mizeriilor. Din sine, din familie, din cartier, din cancelarie. Se poartă minimalismul mizerabilist, ecorşeul şi copiii „fierţi în mămăligă”, orfani sau abuzaţi sexual de părinţi. Copii malformaţi, debusolaţi, irecuperabili dintre maidanele cu eşecuri şi edecuri. La Paris, lumea bună deplânge „deprimismul” şi cultivă parodicul recuperator, în vreme ce în Est ai zice că – nefăcut la bară – procesul comunismului s-a transferat la nivel de ADN şi de etalare suicidară în plan estetic.”

Posibil. Dar există şi alte chei de lectură care oferă perspective ceva mai vesele asupra aceleiaşi contemporaneităţi. Să zicem o realitate de dinaintea fierberii copiilor în mămăligă, copiii normali ori autorii maximalişti. Dan C. Mihăilescu nu prea acceptă însă alte lecturi, întrucât le expediază la capitolul plictiseli critice, grafomanii, gogoşi moraliste ori acrituri filosofice. Nu pot fi decât interstiţii în roman ori disperări doctrinare. Este preocupat excesiv de spectacolul fizionomiilor, de caracterizările de personaj sau de autor, de citate semnificative, de consideraţii asupra epocii literare, generaţiilor, seriilor de autori. Totuşi iată câteva idei desprinse din multele citate ale cronicilor sale. Cum adaugă adesea enervante şi numeroase menţionări de pagină (Ex. vezi scena Dorinei de la 100 ş. urm., mersul Tinei de la pag. 155…), voi aplica şi eu acelaşi procedeu. Cine nu are cartea să mă verifice, să-i fie de bine!
p.47 – I.D. Sârbu (personajul Adam Lendvay): „prostia brutală nu poate fi învinsă decât prin pasivitate. Răul care se bate cu un duşman ce i se opune devine mai puternic; răul lăsat liber, necombătut şi necontrazis devine propria-i otravă”.

p. 48 – „Domnule Lupu, suntem aşezaţi şui şi pieziş în Europa, am ieşit destul de târziu din păduri la lumină, carte, stat modern. Ne lipseşte glanda fanatismului, mai uşor punem mâna pe un sictir sau o îndoială, decât pe o dogmă sau un program, mai ales dacă-s venite din vecini”.
p. 86 – Dan Stanca: „De unde atâta logică la un popor care face naveta între ţuică şi isterie? Iar pe drum eventual o escală la halta băşcăliei”.
Acelaşi personaj, contele Adam Lendvay obişnuieşte ca mulţi alţii să atribuie integral sau plenar o mulţime de sentimente, calităţi sau defecte naţiei căreia îi aparţine. Te întrebi ce le mai rămâne celorlalte naţii; este poate la mijloc o plăcere hiperbolică. Iată un raport de pildă între fenomenul românesc şi cel maghiar: „la voi toate defectele sunt calităţi, la noi toate calităţile sunt defecte… ne completăm ca temperamente şi caractere”. (probabil de aceea ne confundă americanii!).

Acum deşi criticul vorbeşte de o antipatie personală faţă de naratologie, afirmaţia sa trebuie percepută într-o partitură cu mai mulţi bemoli – expresia sa favorită pentru circumspecţie. Utilizează termeni ai acestui domeniu într-un mod insesizabil: realizează corespondenţa între roman şi jurnal (acuză romanul că ar fi un jurnal deghizat şi în consecinţă în anumite cronici va conserva procedeele folosite în cronicile dedicate memorialisticii); vorbeşte de energia locutorie şi de tehnica suspansului, reia trăsăturile romanului postmodern (intertextualitatea, răspărul referenţial şi turbionul temporal-narativ; tehnicism şi ludic asociativ, palimpsestul, ironia). Constată de pildă în romanele lui Dan Stanca prezenţa lythomaniei, respectiv fascinaţia faţă de diferite pietre magice (unghiulare, filosofale, căzute din cer, devenite suflete).

Probabil că toate aceste domenii (psihologia, sociologia, naratologia) mărturisite sau respinse conştient de Dan C. Mihăilescu ar putea fi ignorate în favoarea adevăratului său atu de critic – limbajul. Eliminând reziduul academic al înaintaşilor săi, Dan C. Mihailescu este o sinteză de George Călinescu (prin apetitul pentru descripţii şi biografism, prin etichetele cu iz hugolian sau gongoric) şi de Tudor Vianu (prin atenţia cu care urmăreşte jocul scriitorilor cu limba la diferite compartimente – în argou, în jargonul englezit, în descriptivism, în dialogurile luxuriante ori cu accente agresive de Ferentari). De pildă observă că „la Stelian Tănase limbajul tuturor mediilor sociale e invariabil acelaşi; că e neverosimil şi că autorul se vede şi se aude permanent în locul personajelor.” Dar… la alţi prozatori deprimişti şi mizerabilişti de factura unui Ovidiu Verdeş sau Dima Bicleanu de pildă, se abţine în a face remarci de tip polifonic. Oare limbajul vulgar sau preţiozităţile de tip Cool Girl nu poate genera aceeaşi impresie de monotonie?

Nota de impresionism confesată la începutul cărţii este audibilă la tot pasul. „Agopian este o lume cu un sunet absolut aparte, astfel încât nu cantitatea sau numărul de volume contează în cazul său, ci viziunea.” Sau mă rog viziunile. Şi rămâne de reţinut: lumea Agopian. „Radu Aldulescu este cel mai puternic scriitor debutat în proza românească după 1989.” Ok, puternicul, virilul, cel mai coios prozator (expresia criticului) suferă în acelaşi timp de incontinenţă narativă, de avalanşă fabulatorie. Ca să păstrăm aceeaşi tonalitate argotică Dan C. Mihăilescu crede că unitatea de măsură a prozatorului e testiculul „Are sau n-are?” – prin asta evident înţelege – ca noi toţi de altfel – definirea unei epoci, conturarea unei tipologii, caricaturizarea unei lumi. Iată şi un comparativism care presupune lecturi serioase: „Petre Barbu are un ochi satiric gogolian, dar şi atracţii către fantasticul oarecum bulgakovian, realul e când gros ca talpa de cizmă, când inefabil, gata să decoleze… iar lumea de aici nu e departe de bâlciul cu psihoze din Adio, Europa a lui I.D. Sârbu.” La care operă a lui Bulgakov sau Gogol se referă însă! Şi să consemnez una dintre numeroasele caracterizări – „Stelian Tănase e un amestec enervant (dar şi înduioşător) de cultură şi carierism, de epicureism mercantil şi tacla levantină, cu principii sever liberaliste şi utopii social-democratice.”

Simt nevoia să revin la aspectele sociologice ale criticii sale. La I.D. Sârbu remarcă satira complementară actului critic sau înţelege relaţiile dintre personaje ca aţe păpuşereşti. (Şi mă întreb oare de ce nu are aceleaşi considerente de arlechiniade şi în partea a treia dedicată literaturii egotiste ori rapid pornografice). La Dan Stanca îl atrage parabola, la Gheorghe Crăciun numeşte cu rară intuiţie şi umor de bună calitate toate relaţiile erotice ale personajului Leontina un inventar de bondari prinşi în insectar, iar atmosfera specifică o defineşte drept bâzâit erotoman. Distinge odată cu romanul Exuvii (al Simonei Popescu) între un cititor „amator de puberalităţi maladive, vâscozităţi nimfatice şi „cogito avortat”” şi unul de tip kalokagathic, „preţuitor de frumuseţi senine şi aflat în plin stadiu estetic”. Merită un accent special expresia „vâscozităţi nimfatice” care conform prozatorului Liviu Antonesi ar putea şoca pudibonzii „criticii de afiliere academică”.

Are tentaţia de a sări mereu pe alţi cai decât cei estetici: „când am început să întreb în dreapta şi stânga cine-i A.M.S., ce vârstă are, unde s-a născut, dacă vine din exil, ce studii şi ce profesie are, ce-a mai publicat ş.a.m.d. – mi s-a spus că am o concepţie de cadrist. Şi că vezi Doamne, critica literară are a se ocupa de planul estetic şi nu de mulţimea detaliilor extraliterare. Fals, absolut fals. Să creadă cine-o vrea în estetismul pur, în lucrul-în-sine ori în parthenogeneză; eu unul cred, pardon, în buna vorbă a ţăranului când îi iese necunoscutul în cale: Tu de unde vii şi al cui eşti?” Îi e frică de cărţile de debut fiindcă nu ştie cine este autorul, de unde vine, în ce arie de lecturi s-a format. Crede că sunt cei pertinenţi, cei mai pe undă, criticii congeneri autorului.

Perspectiva sociologică este accentuată în dauna criteriului estetic odată cu această afirmaţie: „A-i cere criticului literar să analizeze Quo vadis, Domine? (a lui Mihai Sin) exclusiv din unghi literar e o perversiune, câtă vreme matriţa ei politico-sociala e de un interes imens.” Câteva zeci de pagini mai încolo într-o cronică dedicată lui Stelian Ţurlea crede însă că suferim „de sindromul Delirul, adică de convingerea că tot ce nu poate să spună manualul de istorie trebuie să spună – pieziş, labirintic, morbid sau delicios de ambiguu – ficţiunea literară”. Dar ce e de înţeles? Să căutam deliruri istorice sau să revenim în matca estetică?

Ce m-a exasperat la Literatura română în postceauşism este obişnuinţa de a cita din alte recenzii, (de ex. la p. 30-32 urmează doar o înşiruire de păreri critice – Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Alex. George), repetarea unei părţi din citatele folosite în volumul 1 la prozatorii autori şi de memorii (I.D.Sârbu), numeroasele digresiuni ale personajelor. Remarc însă tentaţiile ludice dar şi cele serioase ale cărţii, puterea de persuasiune – după primele trei cronici am început să caut prin anticariate ori în librăriile online cărţile recomandate şi chiar m-a făcut să ignor partea financiară a acestui demers. Curios să observ cum funcţionează acest mixaj de vrăjitorie şi fixaţie am analizat la întâmplare o cronică (despre aflăm că a fost iniţial publicată în ziarul de Duminică), dedicată romanului Omuleţul roşu al Doinei Ruşti. Pe de-o parte găsim aspecte biografice (meseria, vârsta, condiţia femeii romancier la 25 şi la 45 de ani, nemulţumirea inexistenţei unor date despre autoare în interiorul cărţii), pe de alta faţetele bibliografice (tema – singurătatea feminină, propusă la sfârşit drept cheie de lectură, caracterizarea personajului principal, Laura Cosea precum şi detalierea sumară a relaţiilor sale cu celelalte personaje, reproducerea unor lungi citate considerate edificatoare prin ele însele şi de aceea puţin explicate, identificarea unui ton cu mai multe modulaţii al cărţii). Este un critic atras în egală măsură de Biblioteca şi Hetaira, de contemplaţie şi virilitate. Deşi am impresia unei redundanţe, cred că merită menţionată la final una dintre opiniile critice despre tipul de critică practicat de Dan C. Mihăilescu: „Ca o carte să ofere motive de entuziasm atât factologului, celui ce reconstituie cu exactitate evenimentele, cât şi împătimitului de efecte şi formule memorabile se întâmplă mai rar şi s-ar cuveni să fie salutată ca eveniment (Gabriel Coşoveanu)

Şi iată dilema propusă de această carte care presupune o multitudine de răspunsuri şi evident de alegeri: „Cum s-ar fi împăcat lilialul metaforic al Medelenilor, lirismul idealizant, sentimental-utopic al Liceenilor (lui George Şovu) cu cinismul avalanşelor argotice, cruzimile de limbaj, tentaţia demonismelor carnale şi narcomane, mahalaua sufletească… cu toată această baie de furie acidă, totalmente sterilă, dezaxată, alienată, a unui mecanism psihologic huruind sarcastic în gol?”

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/literatura-romana-in-postceausism-proza-prezentul-ca-dezumanizare/

Write a comment

"));