carteadeschisa.ro Rss

Literatura română în postceauşism. Eseistica. Piaţa ideilor politico-literare

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

literaturainpostceausism3

Autor: Dan C. Mihăilescu
Editura: Polirom
Anul apariției: 2007
Locul apariției: București
Nr. pagini: 536
ISBN:  978-973-46-0433-3

Pace și bine!

Dan C. Mihăilescu stabileşte în acest al treilea volum din literatura postceauşistă o distincţie între Nicolae Manolescu, care face critică literară chiar şi când scrie despre autori de demult, şi Eugen Simion, care îşi arată stofa de istoric literar chiar când scrie despre contemporani. Sunt accentuate opoziţiile deschidere – închidere, sugestie – constatare. Lucru care m-a făcut să mă întreb care-i metoda mea de a prezenta o carte? O transform în fluturi sau în cărămizi? Ce simte oare cititorul meu – că e martor la un botez sau la o îngropare?

Cred că depinde de bunăvoinţa şi de lupa cu care priveşte evenimentul numit recenzie. Bunăvoinţă fiindcă spune Dan C. Mihăilescu sunt o mulţime de comentatori care privesc la anumiţi autori numai partea plină a paharului: realizările, vitejiile culturale, în timp ce altora le arată doar jumătatea goală a paharului: colaborările, inexactităţile stilistice, conformismul, partea de ţărână umană. Această bunăvoinţă cu colţi este vizibilă, conform spuselor criticului în majoritatea istoriilor literare* de azi.

A doua condiţie de care aminteam era lupa cititorului. Aici sunt atâtea filtre de contorsionare a realităţii literare încât teoretic nu ar trebui să pui mâna pe condei, întrucât dacă vei scrie în cheie psihologică vei nemulţumi ontologii, dacă vei avea o abordare tehnicistă se vor supăra fantaştii, dacă vei tenta polivalenţa, se vor supăra monovalenţii tuturor doctrinelor. Oricum o dai, tot trebuie să găseşti persoane care te vor măcina cu voluptate şi vor decreta că eşti greşit încă de dinaintea naşterii. Trecând de puseul acesta pesimist, vizibil din plin însă în volumul III de eseistică postceauşistă la anumiţi autori, constat că sunt propuse aici două perspective importante, de altfel răstălmăcite, deghizate de critic în mai multe rânduri: una analitică care merge spre o solidă sinteză şi una speculativă care umblă disperată să-şi înlocuiască picioarele de lut cu altele mai solide. Analiză, sinteză, iată cele două perspective pe care le putem aplica cărţii noastre. În acest sens, Dan C. Mihăilescu are o voce dublă care ţine cont de spaţiul jurnalistic iniţial. Atunci când îşi publică recenzia într-un cotidian literar generos tipografic, îşi permite digresiunea, citatul multiplu, asociaţiile, naraţiile digresive. În acelaşi timp, probabil ca o sursă de subzistenţă paralelă a criticului, există şi colaborarea cu suplimentul Ziarul de Duminică unde spaţiul iniţial era mult mai mic, de aceea nu vor exista decât eboşe ale etapelor enumerate înainte, accentuându-se totuşi pe digresiune, pe portret şi în rânduri care nu pot fi decât sintetice pe conţinutul cărţii analizate. Avem prin urmare două tipuri de cronici – una festivă, însoţită de curteni citate şi opinii critice şi una lucrată în filigran, pseudospartană. O cronică epopeică şi o cronică într-un vers.

Trecând acum spre abisul perspectivelor multiple, observ că personalităţile literare alese sunt privite în general cu simpatie, uşor hiperbolic, superlativ în mod subtil. Despre Horia Roman Patapievici ne spune că a scris o carte de citit ca pe ace. Evident joacă dublu, vizând atât aciditatea cât şi fascinaţia cărţii. Despre acelaşi autor afirmă că are trei daruri esenţiale pentru un eseist – darul formulei memorabile; darul verdictului lapidar / lapidant; darul pragmatismului.

Această atitudine afabilă, amicală, recunoscătoare literar contrastează flagrant cu viziunile negre ale autorilor. Acelaşi H.R. Patapievici are o viziune de coşmar care poate duce printre altele la sinucidere. În ultimul deceniu al secolului trecut s-a manifestat un grupuscul de cioranieni comportându-se asemenea unor corbi vorbitori. Mihai Şora accentuează dezamăgit pe felul băşcălios al românului şi de aici comportamentul său lălâu, refuzând responsabilităţi. Ovidiu Hurduzeu crede că postmodernismul în formele sale multiple – poststructuralism, feminism, multiculturalism – a contribuit la reducerea individului. Dintr-o fiinţă autonomă şi responsabilă, omul a devenit slab şi dependent, lipsit de capacitatea de a înţelege lumea şi cu atât mai puţin de a o schimba. Tot el inventariază libertăţile câştigate de societatea modernă, în raport cu „figurile de autoritate politică şi morală (familia, Biserica, statul, etc.), cu constrângerile interioare şi exterioare (prejudecăţi, pasiuni violente), cu obstacolele naturale (natura, corpul omenesc)”. În acelaşi timp însă oamenii au devenit sclavii altor forme şi coduri. Mihaela Cristea intră cu armele logicii în paradoxul bazei creştine – iertarea duşmanului ajungând ca în trei propoziţii să-şi nege credinţa – „este creştineşte să ierţi, dar cine ne spune până unde merge uitarea? Cei pe care tu îi ierţi nu ştiu adevărata încărcătură a acestui gest, căci altfel nu ne-ar polua zilnic cu atitudinile şi gesturile lor. Şi atunci de ce să iertăm – numai ca să dovedim că suntem creştini?”

Evident, cu un critic destul de alunecos ca Dan C. Mihăilescu, a cărui mare grijă este adăugarea a cel puţin un bemol la partitura critică, care evită stridenţele şi năravul sfruntării adolescentine, lucrurile nu pot fi puse numai în termenii alb-negru. Temporizează, coteşte, e greu de prins. Este un portretist de seamă? Dacă eşti înclinat să răspunzi afirmativ, constaţi că trece spre zona comparatismului. Înainte însă de a-şi arăta muşchii a şi fugit spre liste de scriitori, iar de acolo când o taie spre istoria literară, când spre fraza eseistică. Procedeul se dovedeşte însă deseori obositor şi pe deasupra nu reuşeşte să prindă nuanţele cărţii analizate decât în subsidiar. Îi reproşează lui Manolescu ceea ce este de fapt o privire în oglindă – indiferenţa faţă de tot ce ţine de metafizica actului literar. La care aş adăuga evitarea cu orice preţ a teoriei literare, domeniu care probabil în ziaristica culturală nici nu e amintit din motive de marketing. În schimb e foarte atent la cine iese bine din examinarea critică a istoriilor literare, cine lipseşte, cine este prezentat şi cum, care este ponderea ori dimensiunea prezentării. Marchează de pildă la Alex Ştefănescu modul de alcătuire a comentariilor – „formula epatantă de introducere, găsirea unui punct de interes în jurul căreia să curgă discuţia, predilecţia pentru portret.” Niciunul dintre aceste ingrediente nu lipseşte din propriile sale recenzii. Rar, dă senzaţia unei gândiri tabelare – vorbeşte la pagina 250 de pildă de secţiunea rezerve & observaţii, utilizează ticul interogativ, titlul provocator, împărţirea în secţiuni critice cărora le lipseşte doar un va urma. Mă întreb dacă nu i se potriveşte şi lui, dar cui nu din ţara noastră aceste cuvinte ale lui Patapievici – „intelectualul român e un excelent Mitică, un irecuzabil băiat bun: el publică opere relativ valoroase într-o lume despre care ştie că este absolut abjectă”.

Lumea abjectă, lumea cioraniană. Prinsă de obicei în bacanale, manele ori în televizorul cu comentatori chelneri. Să vedem ce idei din viziunile decadente de tip Fukayama am întâlnit în cartea Literatura română în postceauşism.

1. Despre poporul român – Corneliu Baba crede că „este cel mai duşmănos faţă de intelighenţia sa din tot Estul Europei, cel mai intolerant. De altfel a şi distrus-o”. Sunt enumerate 5 ieşiri posibile cui îi e ruşine că e român: exilul (B. Fundoianu, sufocat de provincia franceză ce eram); organizarea anarhiei (suflete dornice de o religie nouă – Goga), sinuciderea, ospiciul, autorisipirea în frivolitate (estetică sau politică). Se aminteşte de „binecunoscutul nostru nombrilism care nu cunoaşte decât extremele: narcisismul şi masochismul. Ori ne ipostaziem ca sumă de calităţi şi placă turnantă planetară, ori ne scuipăm otrăviţi în oglindă, acuzându-ne de toate racilele posibile”. Ar putea fi amintit aici şi tradiţionalul nostru „diabet etnic” prin care se anulează din start orice tentativă de coagulare, de unire a eforturilor, aspect vizibil în special la diasporeni.

Iată din cine s-ar compune conform criticului nostru persoanele care pot amenda viziunea de coşmar a lui Patapievici asupra românilor evident în afară de doctrinari, oportunişti şi indiferenţi: incondiţionalii (care se folosesc de lozinci de genul fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea… cui nu-i place, să plece); moderaţii fesenizaţi (elitele să lase politica şi să pună osul la treabă); opozanţii moderaţi (cei care promovează ideea coabitării reciproce); minimaliştii mucaliţi şi cinici (consideră că toate naţiile sunt o apă şi-un pământ, important este contul lor în bancă); maximaliştii resentimentari (să mai fie o revoluţie, să împuşcăm un milion, să radem tot…)

2. Despre Biserică – Cristian Bădiliţă se întreabă retoric ce-i apropie la ora actuală pe preoţii ortodocşi români de elita intelectuală credincioasă? Ce probleme au ei în comun, ce frământări, ce-i interesează la fel pe unii şi pe ceilalţi? Aproape nimic. Cum nu ştiu cartea acestui eseist, nu cunosc dacă nu există şi reversul acestei suite de întrebări: ce probleme au în comun intelectualii şi cum caută ei să se întâlnească cu preoţii? Mihail Neamţu într-un consens paradigmatic crede că în România abordarea marilor teme ale cotidianului din perspectiva creştină este practic absentă. Şi cere cu bună dreptate ca Biserica să nu mai fie indiferentă la plânsul prelungit al dreptăţii într-o ţară care se declară nominal creştină, dar în care plaga corupţiei are cote alarmante.

3. Despre politică – aici este de marcat dihotomia eşicherului politic analizat de Patapievici – „devine acum mai limpede ce înseamnă în mod esenţial dreapta şi stânga în viaţa de zi cu zi. Mă voi rezuma aici la aspectul psihologic. Dreapta caută să impună o tradiţie, stânga încearcă să dinamiteze orice tradiţie. Ordinea stângii este schimbarea continuă a tot ce poate fi imaginabil schimbat; ordinea dreptei constă în îngheţarea schimbării la ceea ce mai poate fi încă păstrat neschimbat. Nevroza stângii –schimbarea cu orice preţ…nevroza dreptei –îngheţarea cu orice preţ a schimbării.” Şi dacă tot vorbeşte în termeni psihologici evident că uiţi că ai de-a face cu un discurs care vizează politica şi începi să-ţi psihanalizezi trecutul şi să te întrebi când ai fost de dreapta, când de stânga. Ba chiar am ajuns să-mi acuz prietenii când sunt nostalgici că suferă de dreapta, iar când îşi fac proiecte de mers la munte că sunt de stânga. Mă rog, iată şi câteva dintre temele politice favorite care privesc românitatea: „continuitatea, omogenitatea, importul formelor fără fond, dar cu sens, ortodoxie şi catolicism, alogenia şi autohtonismul, liberalism versus arhaicitate, tradiţia ca frână sau ambreiaj, model balcanic sau modele occidentale, paseism sau sincronism”. Cred că acela care are răspuns pentru fiecare dintre ele se poate apuca liniştit de politică.

4. Despre cultură – Mircea Vulcănescu considera că „nu peroraţia, ci administraţia e ceea ce ne lipseşte chinuitor, de fapt chiar la modul sinucigaş. Exces de reverie şi frazeologie şi un acut deficit de faptic, de pragmatic”. Şi adevărul este că subcultura are aziinfinit mai mulţi adepţi decât cultura subţire, poate şi din cauza proastei administrări patrimoniale.De altfel Dan C. Mihăilescu marchează în continuare existenţa unui aiuritor hăţiş de impostori, veleitari şi grafomani care i se vâră pe gât criticului literar ca scriitori. Deşi oare ce se aşteaptă de la un public consumator de kitsch, dispreţuit, uitat cu bună ştiinţă pe motive ierarhice. De ce se plânge de potopul de grafomani când în public poetul modern cunoscut este prolixul Adrian Păunescu. În altă ordine de idei, constată că „în noile promoţii mediatice prea puţini au rămas cei pentru care umanul nu se rezumă la scandalos, editorialul nu se rezumă la politic, iar emoţia nu se rezumă la visceralitate”. Ajung interesaţi doar de circul şi bârfa culturii.

Să amintim şi câteva procedee culturale – respectarea political correctness, evitarea maximalismului etic şi alegerea cu penseta doar a părţilor benefice din fiecare biografie (d.ex. să nu vezi la Marin Preda scrierea sa Ana Roşculeţ, ci Moromeţii, ori funcţia sa de director la editura Cartea Românească), să refuzi orice fel de sacralizare a scriitorilor fiindcă apar şabloane, formule stereotipe, etichete, lozinci (Cristian Bădiliţă), să promovezi o continuă criză şi imperfecţiune.

Şi de ce nu, am găsit în dinţii pieptenelui critic şi câteva constatări ale literaturii moderne. Astfel, Cornel Ungureanu evidenţiază faptul că „literatura modernă nu mai trăieşte din euforia aşezării într-un timp şi un loc, ci din aventura în non-locuri”. Şi pac, m-am gândit la seria de romane fantastice pentru copii în frunte cu înnecăciosul Harry Potter. Dan C. Mihăilescu crede că de obicei „debutul prin jurnal este privit cu îndreptăţită mefienţă: cine este autorul, prin ce isprăvi culturale s-a remarcat pentru a avea pretenţia să ne cufunde în subteranele eului său? Să vedem mai întâi construcţia propriu-zisă, structura de rezistenţă, anvergura proiectului arhitectural şi abia apoi structura, ancadramentele ferestrelor…”. Dar despre jurnal, trebuie văzut primul volum al acestei trilogii critice.

În sfârşit, dacă faci istoria literaturii, „eşti obligat să intri în hora axiologiei,a taxonomiilor, a înghiţirii polarităţilor. Eşti obligat să cumulezi tendinţele şi doctrinele antinomice, să corelezi seriile şi grupările, să iei pulsul pieţei de idei, să urmăreşti schimbările de canon, evoluţia orizonturilor de aşteptare, să petreci esteticul cu politicul şi sociologia creaţiei, să punctezi istoria instituţiilor culturale, a cenzurii, a mentalităţilor, a relaţiilor dintre specificul geografiei literare şi directivele politice ale centrului, evoluţia tensiunilor intergeneraţioniste, legăturile dintre dinamica traducerilor (sincronizarea) şi literatura autohtonă”.Sunt punctate toate aceste cerinţe întrucât criticul este nemulţumit că nu le-a găsit reunite pe toate în niciuna dintre istoriile literare* recente apărute în postceauşism.

Mă întreb dacă nu am făcut involuntar o prezentare în care ideile recenziilor au o coloratură desprinsă din zona întunecată a spectrului, evidenţiind în schimb zonele luminoase ale prezentărilor lui Dan C. Mihăilescu. Oricum am avut mari îndoieli în privinţa acestui volum asupra criteriilor folosite de critic între ceea ce este literar şi nonliterar. Sunt pasaje foarte lungi de pură istorie, politică şi politologie, sociologie, biblioteconomie (prezenţe şi absenţe din dicţionare). Dan C. Mihăilescu a dovedit că în numele imposibilităţii separării criteriul estetic de cel etic, pot fi asimilate literaturii o mulţime de opere care erau probabil la orice bibliotecă adăugate altor domenii. Am senzaţia că am revenit la epoca de dinaintea lui Eugen Lovinescu.

* De altfel şi numeşte şase istorii literare importante care nu ar trebui să lipsească din casa unui intelectual – în condiţiile în care ne-am imagina că dispune de bani suficienţi pentru achiziţionarea lor. (Istoriile lui Marian Popa şi Alex Ştefănescu, Lista lui Nicolae Manolescu, Ficţiunea jurnalului intim de Eugen Simion, Enciclopedia exilului literar românesc de Florin Manolescu, Geografia literaturii române, azi de Cornel Ungureanu, Dicţionarul general al literaturii române)

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/literatura-romana-in-postceausism-eseistica-piata-ideilor-politico-literare/

Write a comment

"));