carteadeschisa.ro Rss

Poemele poetului singur

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

1

stefan baciu

Autor: Ștefan Baciu
Editura: CRITERION PUBLISHING
Anul apariției: 2002
Locul apariției: București
ISBN:  1-887304-46-0

Pace și bine!

Deunăzi am rugat doi oameni, un critic şi un blogger, să citească volumul lui Ştefan BaciuPoemele poetului singur. Să-mi spună ce părere au şi cum ar putea face o prezentare a acestui volum.

Din păcate, nu am prevăzut că întâlnirea lor va începe cu scântei. Cum l-a văzut pe critic, bloggerul nostru îmbrăcat în blugi şi care tocmai ce terminase de blogăit, i-a şi aruncat:
A, tu eşti dintre cei 5 care vă credeţi buricul pământului, pentru a cărui părere scrie poetul. Păi da, că ne ignori pe noi ăştialalţi care om fi mai puţin cititori de poezie, dar avem şi noi gusturi, noi ăştia 50, 100, 1000 de cititori.

Domnule, mi s-a adresat celălalt înţepat, pufăind uşor nervos din pipa lui cu tutun de Virginia, de ce nu mi-aţi spus că mă veţi alătura (şi a pufnit) unui blogger. Adică o persoană de o condiţie dubioasă, de obicei anonimă, care probabil se pierde în fleacuri de mesaje despre ce a mai făcut aseară în gaşcă.

Pardon, l-am interpelat eu vădit deranjat de tonul criticului, acest blogger a terminat ca şi tine sau e pe cale să termine facultatea, nu e un oarecine de pe stradă, de ce crezi că fac reuniuni aleatorii?

Mă rog, cum arată!

Şi cum arăt? s-a şi repezit agresiv bloggerul.

Păi aşa, ca un student care abia de se târâie prin anii de facultate, un pui de restanţier cu frecvenţă sută la sută doar prin baruri.

Ete, s-a găsit tocilarul să vorbească. Tu ce făceai, mâncai carte pe pâine în facultate. Erai nenea zece, pesemne că nu-ţi scăpa cursurile niciunui plictisitor de profesor. De altfel şi tu degaji o plictiseală că mă faci să adorm doar trăgând la tine cu coada ochiului.

Domnilor, i-am interpelat eu, vă înţeleg sentimentele agreabile unul pentru altul, dar hai să revenim şi la oile noastre.

Apropo de oi, se şi repezi criticul, eu cred că Ştefan Baciu se aseamănă, după cum îi e şi numele, actantului mioritic care în faţa pericolului alege ca în foarte puţine dintre variante să dea bir cu fugiţii. Regândind Mioriţa prin filtrul cărţii lui Ştefan Baciu, o percep ca o baladă a dorului, un inventar de pierderi şi totodată un mod de a se prelungi viaţa şi după moarte – ce altceva sunt decât iluzii cântecele de fluieraş, bocitul oilor, mama bolnavă de durere, necunoscuta crăiasă nedesprinsă încă din tiparele iubirii? Ciobănaşul nostru nu are nevoie de plecare în afară, el trăieşte deja în rai şi orice ieşire din locurile natale, echivalează cu exilul primilor oameni. A pleca înseamnă a da ocol etern paradisului pierdut, refuzat.

Aha, l-am întrerupt eu, în acest sens moartea e tot o formă de plecare. Şi am impresia că asemenea coşmaruri furtunoase, astfel de ocoluri ale Edenului îl încearcă şi pe Ştefan Baciu.

Atunci, hai să te întreb şi eu, dacă tot ne-ai luat cu Mioriţa, interveni bloggerul. În ce constă dorul de meleagurile natale la Ştefan Baciu?

Criticul replică: După cum ştii probabil de pe blogurile tale pline de vorbe, ne aflăm în plină perioadă minimalistă, în care defilarea de nume geografice, de patriotisme avântate, de, de…

De gâlgâieli hiperbolice, sugeră bloggerul.

Mă rog, de gâlgâieli hiperbolice, ne lasă rece. La Ştefan Baciu nimic din toate acestea. Este un minimalist cu fond simbolist. Oscilează între expresionism şi suprarealism.

Păi hotărăşte-te, după cum văd Ştefan Baciu se refuză la o ultimă privire oricărei etichete, părând ca în versul lui Arghezi când că este, când că nu mai este.

Poezia sa e plină de flash-uri ale locului de baştină inserate în aproape orice poezie printre mirosurile, imaginile, iubirile exotice. O cafenea, cuvântul dor, un fapt divers, o lovitură de stat sunt brusc conectate unei amintiri româneşti.

Da, reveni bloggerul, văd că se poate deschide un drum spre inima poeziei lui Ştefan Baciu. Cred că până la urmă nu este chiar rău un critic la casa omului. Dar de ce nu ai adus decât un critic, care este diferenţa între el şi mine?

Nu ştiu, i-am răspuns, am simţit că fiecare are ceea ce-i lipseşte celuilalt. Criticul nu are cititori, bloggerul nu are profunzime. Unul reflectează prea mult asupra unei unice realităţi, o carte, un aspect literar, celălalt are o tentaţie pantagruelică de a cuprinde în blogul său tot ceea ce mişcă în jur. Modelul criticului ajunge să fie Kant, filosoful pe care nu-l înţelegea mai nimeni, modelul bloggerului este instinctiv omul politic pentru care contează doar popularitatea şi numărul de alegători, adică de accesări. Aveţi totuşi o notă comună – folosiţi de obicei în dialog termenii dificili receptării: anahoret, parcimonie, pelagra comunistă, perspectivă paradigmatică pe de-o parte, iar pe de alta, stuff, a da un ping, permalink, outfit şi topping. Criticul abuzează de tehnicisme, iar bloggerul de englezisme.

Am înţeles, reveni bloggerul, dar un critic nu ar trebui să aibă în primul rând autoritate? Nu se reclamă el ca un filtru de lectură între carte şi cititor?

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar azi criticul s-a cam rupt de public. În ultimă instanţă putem vorbi de critic abia atunci când este deja lider de opinie. Până atunci, chiar dacă are o tonă de cărţi publicate, mii de articole analitice ori sinteze şi comparatisme pline de subtilităţi, putem vorbi de un foarte bun activist cultural şi asta e tot.

Aşa e, oamenii au nevoie în permanenţă de lideri. Şi dacă au ajuns lideri nişte analfabeţi, atunci se vor comporta la fel. Cred că ai dreptate, reflectă bloggerul, avem tot felul de lideri, ba politicieni, ba analişti, ba Andree, Marin, Esca, ba miştocari, ba pricepuţi la de toate, numai un lider literar nu. Şi, ce e drept, blogul nu poate acoperi această nevoie care totuşi există, a unei interfeţe între carte şi cititor.

Ba eu cred, împinse înspre tavan criticul fumul de pipă, că bloggerul are un rol foarte important azi. În ultimii ani am constatat că nu mai are prea mult succes critica de întâmpinare şi, mai ales, aproape nimeni nu mă mai întreabă ce citesc, ce autori îmi plac, pe ce carte merită să fie daţi banii. Nu, toţi cei care vor azi recomandări se duc spre net şi citesc fie recomandările editurilor care evident nu sunt decât forme mascate de publicitate sau părerile unor bloggeri, care într-un ton lejer, relaxat, familiar atrag involuntar spre lectură.

Inseamnă că şi eu sunt oarecum un critic, reveni bloggerul.

Vezi bine, i-a ponderat celălalt entuziasmul, dar sunt cititori care după ce au luat act de subiect revin cu o a doua lectură, au tentaţii sintetice, realizează conexiuni, meditează mult asupra unei cărţi, eventual o fac carte de căpătâi şi atunci resimt necesitatea să găsească şi pe altcineva care să aibă o privire la fel de matură, de profundă. Cum s-ar spune să locuiască împreună cu autorul. Cred că aici s-ar putea defini rolul criticului de azi.

Bine, lectura unu şi lectura doi, profunzime şi superficialitate, dar să revenim la poezia lui Ştefan Baciu. Cam ce criterii de analiză credeţi că ar trebui să-i aplicăm?

V-am lăsat să vorbiţi despre rostul criticului fiindcă mi s-a părut că anumite lucruri ar putea sta chiar aşa. M-am gândit şi că nu am mult timp şi nu am venit să intru într-o polemică. Totuşi aş simţi nevoia unei precizări.

Te rog, cum se spune, eşti doar invitatul meu.

Ca să ajungi critic nu există nicio şcoală. Cred că te naşti astfel, cred că ai o predispoziţie naturală spre analiză, să îţi pui întrebări de genul: de ce se întâmplă acest fapt, ce semnificaţie are, care îi e cauza, ce ierarhii tulbură şi unde bate? De aceea eu în analizele mele ezit de multe ori spre care compartiment critic să mă îndrept. Spre sonorităţi şi retorică? Spre frazare şi corectitudinea limbii? Spre inovaţiile ori revalorificările lexicale? Spre teme, obsesii, sentimente?

Poemele poetului singur, începu bloggerul, arată ce înseamnă să suferi de răul exilului. Uite în poezia Emigranţi. Persoane venite din toată Europa de Est, cu bagaje pline cu lucruri din toată Europa constată că nu ştiu cum să ceară un pahar cu apă. Sau într-alta, Exil, când sugerează că există în persoana plecată pe alte meleaguri o aşteptare profundă, o stare de gol, de refuz al tuturor binefacerilor de acolo: Auzi acest vers: „Este exil/ când dincolo de toate, nimic nu-ţi aparţine”.

Da, am intervenit, se pare că este şi un exil al vârstelor, Ştefan Baciu nu regretă numai Braşovul natal ori o Arcadie târgovişteană, ci şi tinereţea boemă, nepăsarea cu care arunca versuri, vorbe de spirit prin cafenele celebre de dinaintea războiului, adunările de prieteni unde strigau fanatic, legionar: „Trăiască poezia, moarte prozatorilor!” Şi-aminteşte de „caterinca de pe Calea Victoriei”, un instrument de care eu nu ştiu decât din filme, stai să deschid cartea la pagina 95, da uite, sunt acolo numite persoane care frecau menta, chibiţi, ţuţări, pensionari, ghigherli, actori, toţi puşi pe băut şwarţuri ori capuţinere sau trăgeau retro din ţigări de contrabandă.

Un exil al vârstelor, gândi cu voce tare criticul. Poate, uite aici Elegia sexagenarului adolescent, cu versul acesta de început care ar putea deveni obsedant: „Ninge cu flori de plumeria peste automobile”. Parcă era şi o melodie spaniolă: Plumeria, plumeria! Şi ia auzi cum se continuă: „bunici sunt azi neuitatele noastre copile”. Este clar că pe Baciu l-a marcat un dublu exil, atât cel firesc al tuturor, al îmbătrânirii, dar şi cel al depărtării, al suferinţei că pentru el dintr-o dată toată lumea în care a copilărit a murit . A devenit inaccesibilă. Şi mi-am adus aminte că după 1989 nu a mai putut reveni în ţară. Avea 70 de ani, o boală gravă care l-a şi secerat rapid.

Da, am insistat, suferinţa sa a prelungit-o şi după moarte. Şi totuşi are acest poem, Amintiri din viitor. Uf, mi se pare că era spre finalul volumului, când e conştient că va ajunge o persoană celebră în propria ţară, va deveni efigie de timbru poştal, nume de stradă sau un bust pe a cărui ochelari de piatră vor poposi porumbei, subiect de studiu pentru doctorate ori analizele în care e specialist criticul de faţă. Din păcate însă a avut de aşteptat să curgă multă apă pe Dunăre şi el a dispărut şi fluviul tot nu s-a terminat.

Poate că în acest poem, începu bloggerul, şi-a prevestit ca şi Alexandru Macedonski gloria viitoare. Din păcate, din ce ştiu eu prin manualele şcolare încă nu a ajuns, aşa că iau de el cunoştinţă doar cititorii înrăiţi, rarisimii cititori de poezie ori, evident, criticii.

Eu zic, interveni criticul să nu marşăm numai pe povestea suferinţei. Există şi senzaţia unui volum cu sonorităţi geografice exotice, să vedem… în poemul O bucată de Nicaragua poetul se mută într-o altă ţară şi duce cu el din acea ţară doar o bucată de brânză afumată. Ajuns în Honolulu, locul său de reşedinţă din ultima parte a vieţii, păstrează multă vreme această brânză pe care o savurează încet tocmai pentru a-şi reîmprospăta aerul capitalei Managua, „mirosind a fum şi a munte”. Iată într-un alt poem, Sub zgârie-norii din Rio de Janeiro, constată că pădurea natală s-a transformat într-o junglă urbană, acum în loc de păsări, de frunze, de tamtamuri ascultă cântecul ascensoarelor, ciocârlii de oţel, muzica barurilor ori a lirei sterline. Este în fond cealaltă realitate a volumului, este o întreagă civilizaţie la care are acces, pe unde este peregrin deşi cum spune în adâncul sufletului o refuză.

Da, am remarcat şi eu în altă poezie, Călătorului îi şade bine cu drumurile, această defilare de sonorităţi sud-americane, punctă binevenit bloggerul, camioanele din El Salvador, fluieratul pescarilor din Cuba, poeţii de la colţurile de stradă din Port au Prince, orbul venezuelean din Maracaibo.

Este amintit acolo, am intervenit, şi Gaugain, fapt care trebuie conectat cu subiectul mai multor poezii ale volumului, respectiv evocarea unor personalităţi româneşti interbelice: Arghezi, Radu Stanca, Urmuz, Emil Botta, Ion Vinea. E adevărat poeziile nu au strălucirea celor mai înainte numite, dar au calitatea de a găsi un epitet caracteristic acestor personalităţi: Emil Botta este „un ambasador al bufniţelor”, Radu Stanca îşi freacă mâinile de frig, Urmuz a ajuns o nouă legendă, Legenda Meşterului Urmuz.

Nu cred că ar trebui să terminăm această discuţie, începu să turuie net-amicul meu, fără să punctăm şi cochetarea cu limbajul jurnalistic, respectiv a obsesiei pentru fapt divers şi a semnificaţiilor sale. Mă gândesc că această atracţie nu este întâmplătoare, un călător are de-a face aproape numai cu fapte diverse, el are cumva o viziune de blogger, vede un aspect prin care defineşte un loc, o ţară, aduce cu el nu ştiu un bibelou sau uite, o bucată de brânză afumată. Poemul Ultimele ştiri e pe deplin convingător în această privinţă – poetul se află într-un autobuz alături de o femeie care citeşte un ziar în chinezeşte şi iată ce anume citea: „O femee în autobuz/ cetea/ lângă mine un ziar chinezesc/ păianjeni/ semicercuri/ turle/ peşti/ copaci/ flori/ păsări/ gratii/ şi iar/ gratii;”

Da, sună ca jocul acela din copilărie, flori fete, filme sau băieţi, am intervenit eu. Cred că ar trebui să terminăm.

Cu siguranţă îl voi recomanda pe Ştefan Baciu pe blogul meu, mi-a creat senzaţia unei singurătăţi teribile şi păstrez ideea că până la urmă orice peisaj, cât de exotic provoacă aceeaşi senzaţie de gol, de efemer, de sufocare. Are şi magia unei lecturi acaparatoare, dacă eşti pasionat cât de puţin de versuri, odată ce ai pus mâna pe acest volum cu greu te desprinzi de el înaintea ultimei pagini.

Eu cred că nu ar fi trebuit să terminăm aşa uşor, am făcut acum o trecere în revistă a temelor acestui volum şi am lăsat deoparte bogăţia olfactivă şi vizuală, sonorităţile şi incantaţiile, procedeele stilistice cum ar fi repetiţia sau metaforele insolite – spunea undeva că „fructele îşi fac hara-kiri în compotieră” sau definiţiile lirice autoscopice, cum declară emfatic: „Sunt plantator de cântece. Pirat de orhidee”.

Din păcate, am intervenit eu, răbdarea cititorilor mei a ajuns dincolo de orice limită, aşa că ne oprim aici cu observaţia că are în acest volum nu mai puţin de 25 de poezii care pot sta în orice antologie respectabilă contemporană.

Şi s-a lăsat genericul şi a venit iarăşi uitarea peste Ştefan Baciu şi s-a văzut cine a vorbit: Eu, Criticul şi Bloggerul.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/poemele-poetului-singur/

Comments (1)

Chiar crezi ca se poate raspunde la o asetfl de intrebare?!… De aceea ti-am pus si eu una asemanatoare. Pe mine nu m-a suparat intrebarea ta; pe tine se pare ca te-a suparat intrebarea mea…In fine, convingerea mea este ca Dumnezeu nu poate fi definit si nici explicat prin intermediul mintii. Chiar si a incerca sa faci asta este o dovada de neintelegere a limitelor acesteia. Daca vrei sa fac o analogie, imagineaza-ti ca diferenta dintre noi si Dumnezeu ar putea fi ca cea dintre o furnica si un om. Furnica are, la randul ei, un sistem social bine structurat, traieste intr-o comunitate, lupta sa o apere, isi creste puii si asa mai departe. Totusi, chiar daca viata ei se aseamana intr-o anumita masura cu a omului, crezi ca o furnica ar putea intelege ce este un om, crezi ca ar pricepe fizica cuantica, ar putea sa asimileze cunoasterea necesara unui zbor in cosmos? Nu, nu va putea face asta. Si chiar daca o furnica ar trai pentru o zi la nivelul de constiinta al unui om, atunci cand s-ar intoarce in musuroi nu ar gasi nimic din limbajul propriu al furnicilor care sa ii permita sa descrie experienta traita ca om, nici sa il descrie pe acesta si nici sa spuna cum a evoluat omul pana la conditia actuala. Prin urmare, singurul lucru intelept pe care l-ar putea face ar fi sa le spuna suratelor sale ca singurul mod de a stii ce este OMUL este sa fii tu un om, sa ii traiesti conditia. Si chiar daca o vei face, nu vei putea sa spui prea multe despre asta in limbajul furnicilor.Revenind din aceasta analogie, singurul lucru pe care il poate spune cineva care a avut o stare de supraconstiinta este ca aceasta transcende mintea, ca nu poate fi tradusa si ca existenta lui Dumnezeu este dincolo de orice repere cunoscute, ca orice incercare de explicare sau de descriere nu va fi niciodata satisfacatoare. Daca vei intelege ce ti-am scris aici vei constata, poate, ca intrebarea ta este pusa gresit si atunci, nu te vei mai supara ca ti-am pus si eu o intrebare din aceeasi categorie, ca sa vad cum reactionezi…Numai bine!

Write a comment

"));