carteadeschisa.ro Rss

Perspectiva de nicăieri

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie, Uncategorized

Tags:

0

perspectivade

Autor: Thomas Nagel
Editura: Vellant
Traducător: Bogdan Lepădatu
Nr. pagini: 456 pagini
ISBN: 9789738875975

Pace și bine!

Ce fel de persoană eşti? Subiectivă sau obiectivă? Spre ce tinzi? Spre punctul de vedere exterior sau spre cel interior? Vrei mai degrabă să cunoşti lumea sau să te cunoşti pe tine? Am pus deja prea multe întrebări. De fapt, problema acestei cărţi este suferinţa neştiută a omului de a se împărţi între două direcţii contradictorii. Subiectivitatea care oferă o importanţă exagerată persoanei şi obiectivitatea care vede persoana ca un simplu individ apărut accidental şi care poate fi cu uşurinţă înlocuit. Suntem totul şi nimic în acelaşi timp. Depinde de perspectiva noastră, de optimismul sau pesimismul structural. De preeminenţa substanţelor din creier, de endorfinele tristeţii sau ale bucuriei.

Thomas Nagel realizează de-a lungul nonperspectivei sale cosmice o continuă paralelă între obiectivitate şi subiectivitate. Aplică o mulţime de grile, de atribute, de coduri pentru a realiza descripţia relaţiei dintre obiectiv şi subiectiv. Lectura este strigătoare la cer de dificilă şi autorul nu ne ajută deloc prin inserarea măcar a câtorva exemple pentru înţelegere. Obiectivitatea sa în propria carte este la fel de ridicată ca a unui tratat arid de fizică. Poate caută să arate astfel că subiectivitatea poate fi tratată cu o seriozitate la fel de ştiinţifică precum cea acordată fenomenelor atomice.

Înţelegerea mea oarecare m-a condus la o despărţire radicală a celor două zone. Conexiunile însă sunt multe, la fel ca şi legăturile neuronale dintre cele două părţi ale creierului, aşa că aceste despărţiri în zone total diferite nu pot fi luate decât ca model de învăţare, ca machetă de lucru. Realitatea este mult mai complexă, cu relaţii nebănuite, cu comunicaţii care scapă microscopului meu critic şi analizelor mele structurale. De aceea am compartimentat propriul meu studiu într-o zonă tripolară în care am selectat manifestările obiectivităţii, am punctat apoi formele opuse sau specifice ale subiectivităţii, iar la final am arătat rezervele generate de obiectivitate şi subiectivitate.

1.

Obiectivitatea

Are mintea un caracter obiectiv? Este o întrebare la fel de dificilă ca şi următoarea – Cum e posibil ca unul din oameni să se numească eu? Ca să pot răspunde la aceste întrebări ar trebui să mă privesc detaşat de trup şi până la urmă de orice punct de vedere. Ar trebui pe de-o parte să mă pot privi pe dinăuntru, să-mi contemplu activităţile creierului, iar pe de alta să mă ridic cumva deasupra tuturor oamenilor şi să mă percep ca o furnică oarecare ce-şi spune printre alte identităţi şi „eu”. Pentru a ne obiectiva ar trebui să ne întrebăm nu „ Ce trebuie să fac” ci „Ce trebuie să facă această persoană ” (care sunt eu).

Să-mi văd viaţa, naşterea, moartea ca lipsite de semnificaţie şi să înţeleg că exist dintr-o întâmplare norocoasă şi nu din vreun drept sau din vreo necesitate anume. Ating astfel însă obiectivitatea? Se pare că nu deoarece obiectivitatea e diferită de concepţiile particulare ale obiectivităţii. Cum este posibil acest lucru? Simplu, din cauză că ne aflăm într-o lume care nu e creată special pentru oameni .

Lumea ca totalitate e diferită de lumea ce poate fi înţeleasă obiectiv, de lumea mea, de lumea noastră, de lumea mentalului (acestea sunt doar puncte de vedere). Iată o nouă dilemă la care ne trimite să reflectăm Thomas Nagel: „ Cum aş putea să creez o teorie asupra lumii independent de percepţia mea asupra ei? Şi cum aş putea şti dacă această teorie este corectă?

Cum am ajuns într-un nivel de generalizare prematur, să privim obiectivitatea cu ajutorul instrumentelor clasice de analiză. Astfel ne obiectivăm în mai multe etape: percepem acţiunile lucrurilor, le înţelegem proprietăţile şi le identificăm natura.

Să vedem şi cum este imaginată lumea obiectivă conform lui T. Nagel: e lipsită de centru – omul ca şi Terra este un obiect printre miliarde de corpuri, prin urmare nu deţine o poziţie privilegiată; este o lume raţionabilă care poate fi comunicată prin cifre şi care nu conţine puncte de vedere.

Obiectivitatea ne face să ne dăm seama că nu există ceva care să fie considerat unic în structura corpurilor noastre, e de ajuns să vorbim doar de aspectele lor chimice şi fiziologice. „ Eu sunt o întâlnire de baze şi acizi”. Se propune o continuare teoretică în care ar apărea posibilitatea de a construi un corp viu din absolut orice material (deoarece oricum este alcătuit din atomi).

Să notez câteva comentarii apărute în urma lecturii zonei obiective – o consecinţă până la urmă amuzantă – mi-aş putea reconstrui corpul din propria mea statuie.

Să amintesc şi faptul că spaţiul fără centru în carte apare ca existent tot timpul fără a se menţiona şi tendinţa făuririi unui centru. Ori toate acţiunile umane gravitează în jurul unor centre de putere şi protecţie (casa, oraşul, ţara). Convenţionalismul lor apare doar din perspectivă temporală, istorică. Primul centru al mentalului de pildă, este chiar creierul. E interesantă ideea unui univers fără centru, dar asta ar însemna să-mi consider toate acţiunile aleatorii. Faptul că am apărut dintr-o şansă infimă ori că toate acţiunile mele sunt la fel de pline de hazard e un aspect care poate fi discutat contradictoriu. Convingerile mele apar ca absurde, viaţa mea nesemnificativă. Obiectivitatea zice că eu nu sunt mai important decât oricine altcineva. De aceea şi caritatea devine un act absurd: „Dacă nicio viaţă nu are sens prin sine, cum ar putea căpăta prin devoţiune faţă de vieţile altora fără sens?

Obiectivitatea a generat în cartea lui Thomas Nagel discutarea printre altele a modului cum se realizează cunoaşterea, a unei descripţii sumare a sinelui, a înţelegerii rolului acţiunii şi a variantei sale superlative – libertatea.

1. Cunoaşterea

Conţine în finalitatea sa una din următoarele trei tipuri de atitudini – scepticismul, reducţionismul sau eroismul

* Teoriile sceptice – sunt cele mai frecvente. Convingerile ştiinţifice sunt extinse nejustificat şi nu mai pot fi apărate în faţa îndoielilor şi greşelilor inerente. O poziţie sceptică clară este exprimată de filosoful Kant care afirma că suntem capabili să înţelegem lucrurile doar cum ne apar ele, nu cum sunt ele în sine, adică esenţa lucrurilor este inaccesibilă cunoaşterii. Mai mult Kant consideră că lucrurile în sine transcend toate aparenţele sau conceptualizările posibile. Este exprimat aici scepticismul cunoaşterii absolute.

Scepticul merge direct la absolut. Cu el nu merge conceptul de full option.

Oricâte atribute i-am da unui lucru, totuşi nu-i vom cunoaşte esenţa. Oricât de abili am fi în a-l construi, lucrul în sine va fi mult diferit şi în parte necunoscut de ceea ce am mânuit noi din componentele sale.

De altfel în orice acţiune există de la început perspectiva scepticismului (a eroziunii credinţei). Mi-amintesc că am cunoscut un tip care zicea că nu se scula din pat dacă nu urma să câştige 2-3 milioane pe zi. Din câte am înţeles cele mai multe zile le petrecea în pat, sub plapuma sa sceptică.

Îndoiala radicală neagă posibilitatea obţinerii oricărui fel de cunoaştere, libertate sau adevăr etic, deoarece suntem limitaţi de condiţia umană şi de imposibilitatea de a ne recrea de la zero. Probabil un asemenea scepticism implică perspectiva de pe vârful unui munte unde oamenii apar ca nişte furnici nesemnificative. Sunt menționați şi criticii scepticismului care invocă posibilitatea verificării cunoştinţelor, existenţa unor referinţe sau a unor principii de filantropie.

Cumva scepticismul extrem este caracteristic leneşului din povestea lui Ion Creangă care la sfârşit după oferta de supravieţuire abia îşi mişcă gura cu o replică de genul: Ce să ne mai batem noi capul cu viaţa asta!

* Teoriile reductive – în zona lor nu există convingeri, ci doar puncte de

vedere. Cunoaşterea este un fel de explorare mereu mai profundă a gratiilor cuştii mentale; de pildă Strawson punctează diferenţa dintre modul cum ne apar lucrurile la un moment dat şi modul datorat unei optici superioare sau unei analize amănunțite. Una este să vorbesc despre lene din perspectiva unui cititor a lui Creangă, alta să scriu Ghidul Leneşului aşa cum a făcut-o Tom Hodkinson. Reductivul consideră paradoxal că înţelegerea lucrurilor are un curs progresiv – înţelegem mai mult decât predecesorii noştri datorită tehnicii ori gândirii avansate. Înţelegerea precum universul este în expansiune: învăţăm nu doar cum să răspundem întrebărilor mai vechi, dar şi cum să putem pune altele noi; Totuşi, criticii lui Strawson vorbesc de posibilitatea ca lucrurile în sine să conţină şi realităţi despre care nu vom putea formula niciodată întrebări indiferent de gradul de evoluţie. Adaug şi eu că s-ar putea în goana după cunoaşterea tot mai aprofundată să omitem o serie de lucruri care au fost asimilate în trecut. Leneşul de azi este diferit de cel din cartea lui Ion Creangă. Nu-mi dau seama dacă este un progres între leneşul care stă în faţa unui calculator sau citind toată ziua ziarele şi leneşul care aştepta să-i cadă para mălăiaţă în gură.

Reducţionismul prin urmare are o poziţie melioristă, cunoaşterea poate fi îmbunătăţită cu fiecare generaţie, apar întrebări noi, răspunsuri la vechi dileme, există progres. Cred că reducţioniştii refuză să considere lucrul în sine şi sunt interesaţi doar de formele sale de manifestare.

* Teoriile eroice (cu o denumire clar nepotrivită) admit prăpastia între convingerile

despre lume şi conţinutul acestora, deşi prăpastia e plină de „ cadavre epistemologice” – de pildă teoria formelor sau doctrina reminiscențelor a lui Platon. Între cunoaşterea lucrului în sine şi a lucrului din lume nu poate fi imaginată o punte stabilă. Mai mult, majoritatea descoperirilor doar aduc cunoaştere, fără să implice fundamentul relaţiei noastre epistemice cu lumea. Este aici vorba de omul care se amăgeşte printr-o dimensionare nepotrivită a celor din jur. Un prieten de-al meu are întotdeauna numai cunoscuţi extraordinari, oameni minunaţi, nepreţuiţi, fantastici. Îi cunoşti şi dai din umeri sceptic. Nişte ăia ca oricare alţii. O măslinăreasă de la Carrefour vindea numai marfă de giganţi – avea măsline big, giants, supergiants, mamouth… Eroul trăieşte în Ţara uriaşilor văzută de Gulliver.

Se spune că realismul (acum poate fi înţeles ca o teorie reducţionistă) este o poziţie care ne ajută să înţelegem şi lucrurile pe care nu le putem înţelege – ex starea de a fi liliac. Realitatea poate fi imaginată ca un set de sfere concentrice care sunt revelate pe măsură ce ne desprindem de contingenţele sinelui. Ne ducem înspre realitate prin intermdiul unor obiectivităţi tot mai generale. Dar asta nu înseamnă că atingem lucrul în sine sau că-l putem epuiza. Mă gândesc că străbaterea multor cercuri concentrice presupune deja un traseu şi aduce cu sine ignorarea explorării deschiderilor pe care le generează un anume cerc. De pildă şcoala care vrea să dea cât mai multă informaţie nelăsându-l pe tânăr să se oprească la o anume materie pentru aprofundare. Înainte de începerea facultăţii să-şi ia gândul de la aşa ceva sau riscă să fie eliminat de la studii.

2. Sinele pare foarte pur dintr-o perspectivă interioară şi fără legătură logică cu orice altceva, mintal sau fizic; nu i se poate capta esenţa şi nu există încă metode de înţelegere a sinelui; să reamintesc totuşi de convingerea carteziană că sinele poate fi pe deplin revelat prin introspecţie, convingere auzită mai ales la cei care nu sunt atenţi la nuanţele sale; nu ştim dacă sinele rămâne identic după ce se confruntă cu două experienţe diferite. Sunt oare tot eu persoana care râdea de moarte şi acum nu mai pot zâmbi fiindcă mi-a murit cineva foarte apropiat. Prima experienţă era obiectivă. Moartea este un dat. A doua se dovedeşte subiectivă. Moartea este o catastrofă care nu trebuie să mi se întâmple mie.

Sinelui i se poate concepe migraţia de la un corp la altul, deşi practic operaţia nu e posibilă. Mă gândesc cât loc e aici de Sf-uri cu păstrarea sinelui în alt corp, de carne sau metal.

Sinele generează senzaţia că parcă ştiu ce înseamnă cuvântul „eu”. Sunt cât pe-aici să mă cunosc,dar îmi stă pe limbă. Şi din păcate nu pot emite decât o tautologie de genul „Eu sunt X”.

Putem spune că sufletul este forma obiectivă şi autonomă a sinelui. De altfel obiectivarea sinelui presupune transformarea lui„eu” în „cineva/ceva”, fie acesta şi sufletul. Nu mai zic „ eu sunt leneş”, ci „ X este leneş” ca şi cum ar fi vorba de un altul.

Să menţionez şi faptul că creierul este esenţial sinelui şi de aceea o declaraţie corectă este: „ eu sunt creierul meu”. Totuşi Nagel îşi exprimă rezerva prin faptul că creierul nu garantează dacă vreunul din centrele conştiinţei existente la un moment dat îmi aparţine sau nu. Nu poate fi în acelaşi timp şi proces şi obiectul procesului.

Sinele poate fi închipuit ca o sumă de predicate mentale, „ eu sunt mulţimea”. Ne dă senzaţia că suntem mulţi într-unul, ne extinde ce e drept puterea înţelegerii, dar ne aduce şi îndoielile, respectiv ne măreşte gradul de nesiguranţă. Trebuie reamintită imaginea lui O. Neurath despre sine care considera că ne aflăm pe o mare agitată unde nişte marinari încearcă să-şi reconstruiască vaporul, bucată cu bucată. Imagine care duce spre un scepticism profund. Ajung oare vreodată marinarii să facă un vapor al sinelui impozant?

3. Acţiunea

Iniţial T. Nagel o defineşte ca orice mişcare care nu e involuntară. În consecinţă pare să nu existe acţiune în lumea neurală, a reacţiilor chimice, a reacţiilor corpului. Stând sub semnul voinţei, acţiunea ar trebui considerată o categorie mentală întrucât ne conştientizăm propria acţiune în raport cu acţiunile altora. Acţiunea ridică problema liberului – arbitru. Facem ceea ce dorim, prin urmare cum spunea Brian O Shaughnessy noi ca subiect experimentator ne transformăm în subiect al acţiunii; dacă însă ne privim dintr-o perspectivă exterioară, părem să fim înghiţiţi de circumstanţele acţiunii; nimic din ceea ce reprezentăm nu poate interveni pentru a controla aceste circumstanţe; tot ceea ce facem constituie o parte din ceva ce nu facem, dar care totuşi se petrece; avem impresia că suntem autorii propriilor noastre acţiuni, dar de fapt acţiunile noastre sunt determinate cauzal. S-ar putea ca leneşul ori măslinăreasa de mai devreme să nu-şi fi putut controla decât o mică parte din acţiunea propriu-zisă. Unul nu poate prevedea ce vor face sătenii. Azi leneşii nu se mai spânzură de pildă. Cealaltă nu poate să ştie dacă denumirile măslinelor sale vor da clienţilor motive destul de puternice pentru a le cumpăra.

Nu putem explica inteligibil de ce alegem să facem sau nu o acţiune în loc să alegem alternativa. Nu lămureşte de fapt nimic propoziţia că aşa am avut chef. De altfel putem judeca responsabilitatea cuiva conform alternativelor pe care le-a avut disponibile: fapta este privită ca o alegere din spectrul de posibilităţi. Măslinăreasa ar putea da după clienţii care n-o bagă în seamă cu măsline stricate. Fiecare îşi are propria individualitate şi alternativele lumii nu sunt şi alternativele sale. Într-o zi, sper, va veni un client care va primi o măslină stricată în cap în ciuda oricărei norme de comportament a supermarketului.

Oricât aş încerca să mă cunosc nu pot ieşi total din mine, nu mă pot privi total obiectiv. Se pare că procesul de cunoaştere a sinelui ca o formă de lărgire a libertăţii duce la distrugerea ei. La sfârşitul cărării care pare să ducă spre libertate şi cunoaştere pândeşte scepticismul şi neputinţa. Măslinăreasa ar putea să-şi abandoneze postul enervant şi să fie liberă. dar va fi fără bai, fără măsline, ba chiar şi fără identitate.

În ceea ce priveşte libertatea să notez şi că o fiinţă raţională nu vrea doar să acţioneze liber, ci şi să analizeze motivele, raţiunea şi valorile ce-i influenţează alegerile. Ne dorim nu numai să facem ce vrem, ci şi să fim aşa cum vrem să fim. Să menţionez şi eu alături de gânditorul englez formele comune de limitare a libertăţii – prejudecăţile diferite; iraţionalitatea; obtuzitatea, frica.

2.

Subiectivitatea

Este structurată în jurul unei concept denumit zona mentalului. Am încercat să extrag informaţii privitoare la acest loc misterios, dar am constatat că sunt puţine şi mai ales îndreptate înspre obiectivitate.

Ce este sinele? Doar un punct de vedere personal? Ar fi bine să adăugăm şi punctul de vedere al altor entităţi, similare sau diferite de noi? Să nu omitem nici tipurile de judecată? E un fel de aluat cu o mulţime de ingrediente sau o suită de cercuri tot mai largi, unele interioare, altele exterioare. În orice caz sunt folosite concepte empiriste pentru descrierea sa.

Mentalul după Thomas Nagel este o trăsătură generală a lumii în care noi am fi doar simple ipostaze nici măcar centrale; Mintea mea ar fi doar un exemplu de fenomen mintal, doar unul dintre punctele de vedere posibile. Problemele mentalului legate de cum pot fi eu o anumită persoană se pot rescrie ca întrebări astfel: Care din toţi aceşti oameni pot fi eu? Cum aş putea fi doar o persoană anume? Aici e clar o privire dinspre obiectivitate atunci când încerc să-mi dau temeiuri de existenţă propriului meu sine.

Teoriile asupra mentalului nu pot fi exhaustive şi de aceea pentru a fi oneste trebuie să-şi arate gradul de incompletitudine, respectiv să menţioneze că sunt lucruri şi evenimente pe care nu le cunoaştem încă.

Autorul propune o teorie preluată din fizică – o viziune atomară a mentalului. Se întreabă „ ce proprietăţi ar trebui să deţină atomii pentru a fi consideraţi entităţi protomentale ce ar da naștere stărilor mentale”. Ne trimite spre lumea microscopică, cea care aduce realităţii faptului mii de actanţi invizibili: „ oare un eveniment mintal presupune nenumărate evenimente protomentale mai mici (un fel de atomi mentali) ”. Totuşi nu există posibilitatea de a construi subiectivitatea din „ 200 de livre de particule subatomice”. Dacă evenimentul mintalar putea fi constituit dintr-o suită de proto, de ce totuşi nu am putea imagina şi aranjarea subatomică într-o formă numită fiinţă? Totul e să descoperim în ce condiţii un atom ajunge purtător de conştiinţă.

Modalităţile de manifestare a mentalului sunt amintite de câteva ori: astfel undeva se afirmă că vedem lumea în funcţie de interacţiunile noastre. Că trăsăturile subiective nu pot fi receptate de formele purificate de gândire. Rezolv un exerciţiu la mate şi plâng după iubita pierdută între măsline. Nicio legătură între acţiuni.

Sufletul e văzut ca o noţiune convenţională şi vizează zona „purtătoare a proprietăţilor mentale”. Identitatea sa subiectivă şi care nu poate fi accidentală e determinată se pare în timp de identitatea corpului care-l conţine.

Subiectivitatea generează problema alterităţii. Trebuie să accept că există şi alte minţi cu acelaşi potenţial ca al meu. Sunt de aceea înclinat spre solipsism care constă în incapacitatea acceptării altor minţi sau fiinţe raţionale. Războiul este înainte de toate bazat pe această concepţie. Nu-l pot accepta pe străin ca propriul meu egal.

Cum am spus există o privire a subiectivităţii prin intermediul criticii obiectivităţii. Ne vedem prin oglinda antitezei, deşi nu avem dovada că obiectivitatea se opune în tot domeniul ei subiectivităţii. Să nu uităm menţiunea lui Nagel – cele două stări coexistă în acelaşi individ.

Lipsurile obiectivităţii – cea mai obiectivă perspectivă pe care o putem construi va avea un fundament subiectiv neexaminat. O propoziţie care desfiinţează realismul cu toate variantele sale hipermoderne. Strawson afirmă chiar că numai ocazional putem fi obiectivi faţă de alte persoane. Hopa. Şi în rest! Ce mă fac eu cu directoarea mea! Mai mult se pare că ne agăţăm de o anumită obiectivitate pentru a evita alte atacuri obiective din viitor. Asta realizează birocraţia. Consemnează o anume obiectivitate pentru a se acoperi. Chiar dacă realitatea din jur e defectuoasă, chiar dacă lucrurile se îndreaptă spre haos, birocratul s-a acoperit. El trăieşte cu cochilia lui protectoare de hârţogar.

Gradaţii ale obiectivităţii – Un punct de vedere care este obiectiv prin comparaţie cu viziunea personală a unui individ poate fi subiectiv prin comparaţie cu un punct de vedere teoretic. De pildă moralitatea este obiectivă în raport cu viaţa privată, dar subiectivă în raport cu fizica.

Concepţii obiective care sunt influenţate de elementele mentale. Idealismul este perspectiva prin care putem identifica ceea ce există cu ceea ce putem conceptualiza, în cel mai larg sens cu putinţă. De asemenea scientismul, cel care e deghizat în cele mai multe discursuri sub mantia generoasă a realismului este de fapt o formă de idealism în care se evocă supremaţia unui anumit tip de înţelegere umană ca fiind singurul mod de interpretare a lumii; istorismul, o altă poziţie radicală susţine că nu există adevăr în afară de ceea ce este interior unui anume punct de vedere istoric.

Iată şi atacurile contra tipului de obiectivitate care priveşte otova orice formă de manifestare a viului: „ Un animal nu-şi poate supune propria natură aprobării, criticii sau revizuirii. Nu-şi poate spori propria raţionalitate. ” Sau a manierei obiective care duce lipsa de importanţă la extrem. Putem spune la rândul nostru că dacă nimic nu are vreo valoare obiectivă, atunci nimic nu are importanţă în mod obiectiv.

Problema supraobiectivării – tentaţia de a interpreta obiectivitatea raţiunilor într-un mod mult prea ferm. Iată de pildă nu suntem capabili de fapt să descifrăm mesajele unor fiinţe care nu ne sunt suficient de similare nouă; să analizăm anumite expresii fără să le fi avut (de exemplu simţuri specifice unor animale); nu ştim ce gust are omleta pentru un gândac, chiar dacă imaginăm o fenomenologie a gustului acelui gândac.

Subiectivitatea conştiinţei este una din trăsăturile ireductibile ale realităţii şi ar trebui să ocupe un loc tot atât de fundamental ca acela ocupat de materie, energie, spaţiu, timp, numere. Chiar visez la un capitol din fizică dedicat subiectivităţii. Oare în ce ar trebui măsurată? În suflet-putere!

Se consemnează şi că nu este uşor să-ţi urmezi impulsul obiectivării fără să-ţi denaturezi viaţa şi relaţiile personale. Poate cel mai bun exemplu de impersonalizare a sinelui este în cartea lui Luigi Pirandello – „ Unul,niciunul şi o sută de mii”.

O sesiune specială trebuie s-o dedicăm motivaţiilor. După cum constată Thomas Nagel motivele unei persoane nu pot fi ale tuturor; ar trebui să ne armonizăm lumea cu viziunea pe care o avem despre ea. De aceea stabileşte trei tipuri de motivaţii:

* Raţiuni ale autonomiei – dorinţele, proiectele, legăturile personale ale agentului. Au drept consecinţă realizarea unei vieţi bune.

* Raţiuni deontologice – dorinţele altor persoane de a nu se abuza de ele în diferite feluri – de exemplu încălcându-le drepturile; sunt normate de sfera eticii care însă nu poate exista fără politică (unde ni se vorbeşte de punctele de plecare, de alegerile care ne stau la dispoziţie, de consecinţele acţiunilor întreprinse şi de raporturile interumane stabilite). Se are în vedere mai ales viaţa morală.

* Raţiuni ale obligaţiei – datorate celor cu care suntem rude, prieteni, colegi şi care necesită o grijă specială. Aici se manifestă mai ales viaţa raţională.

Iată şi un posibil cod de comportament: „ O judecată de bun simţ sugerează că fiecare dintre noi ar trebui să-şi trăiască propria viaţă (autonomie), să acorde o atenţie specială altor persoane (obligaţie), să aibă în grad semnificativ preocupare pentru binele general (valori neutre) şi să se poarte frumos cu oamenii care interacţionează (deontologia) ”.

Filosofia a mizat de-a lungul timpului pe relaţia dintre viaţa bună şi viaţa morală:

Nagel a stabilit cinci alternative unde primele două sunt poziţii de nonconflict, următoarele două se arată conflictuale, iar la final este menţionată o poziţie neutră. Să menţionez şi că acest conflict poate fi rezolvat fie în sensul convertirii, fie în sensul găsirii unei forme de moralitate de tip politic.

1. Viaţa morală este definită în termenii unei vieţi bune – Aristotel
2. Viaţa bună se defineşte în termenii vieţii morale – Platon
3. Viaţa bună trece peste viaţa morală – Nietzsche sau sofistul Thrasymachos din dialogul „Republica”.
4. Viaţa morală are prioritate asupra vieţii bune – utilitarismul sau teoria drepturilor.
5. Nici viaţa bună şi nici cea morală nu au în mod consecvent prioritate asupra celeilalte.

3.

Acuzele la adresa subiectivităţii

Vin în special dinspre filosoful nominalist, Wittgenstein care consideră că procesele mentale sunt doar simple ficţiuni lingvistice. Crede că tot ceea ce îşi propune depăşirea experienţei nu are sens. Elimină printr-o astfel de poziţie printre altele limba vorbită de o singură persoană sau acele lucruri despre care nu se pot emite judecăţi. Crede că sensul sub forma acordului apare numai în cadrul unei comunităţi. Să observăm totuşi că acordurile limbajului cuprind doar o parte limitată a lumii; există acorduri care se referă doar la ele însele fără nicio referire la realitatea exterioară.

Prin urmare conform lui Wittgenstein ar fi o eroare adăugarea mentalului ca un nou capitol în fizică. Că mai degrabă ar trebui să vorbim de acorduri şi proceduri juridice. Că unul care bălmăjeşte pe limba lui de fapt nu comunică nimic. Că scriitorii neînţeleşi de contemporani nici nu au şansă în viitor să se impună. Recunoaştem aici scepticism şi o formă de realism extremist.

Să menţionez şi alte atacuri venite dinspre alte zone decât cele wittgensteiniene. De pildă se sugerează că subiectivitatea ar genera pericolul unei deviaţii de genul scepticismului, idealismului sau solipsismului. Cum s-ar putea evita deviaţia? Am ajuns cumva să cunoaştem lucrul în sine între timp! Am căpătat instrumente obiective cu care să măsurăm ori să recunoaştem subiectivitatea!

Să amintesc şi de faptul că o declaraţie de tipul „ eu sunt X” e adevărată doar dacă e rostită de X; orice traducere a propoziţiei implică noţiunea de eu, deşi vorbitorul nu ştie cine este cu adevărat: ce altceva aş putea fi eu în afara unei anumite persoane?

Iată şi o un exemplu extrem de obiectivism, forma tare de antiumanism – lumea nu ne aparţine nici măcar potenţial, este parţial de neînţeles din cauza lipsei timpului, lipsei abilităţilor tehnice, structurii noastre intime. Cât de diferită e propoziţia asta de noţiunile noastre teritoriale ori legate de proprietate!

Probleme comune

Subiectivitatea are problema detaşării, obiectivitatea are problema integrării.

Nu se poate face o disjuncţie clară între suflet şi trup. Dacă punctele de vedere sunt trăsături ireductibile ale realităţii, atunci nu există motiv pentru care ele nu ar aparţine unor trupuri fizice”.

Concluzii

Perspectiva de nicăieri” este o carte dificilă pe care nici s-o deschidă cei ce nu au călcat niciodată prin tărâmurile filosofiei. Cartea asta este până la urmă un alt eşec de cunoaştere a sinelui care aduce totuşi o suită de instrumente, un entuziasm, deschidere şi bunăvoinţă.

Oare de ce nu s-o da şi premiul Nobel pentru filozofie? Sau înţelepciunea ori cunoaşterea sinelui sperie!

Autorul este obsedat să nu-şi trivializeze ideea. Să fi lăsat de înţeles că orice altă preocupare este trivială! Eu cu acest articol să-i fi trivializat ideea prin exemple nepotrivite. Sau dacă ne coborâm din tărâmul generalităţii, ajungem fără şansă de scăpare contaminaţi de trivialitate. Thomas Nagel m-a făcut să simt că până la urmă orice efort al nostru nu înseamnă decât o tatonare de obiecte. Scriem cărţi de filozofie pentru a lupta măcar o vreme contra incertitudinilor continue. Suntem aidoma copacilor. Ne ţinem mugurii prudenţi multă vreme contra posibilelor intemperii. Dar până la urmă vine o clipă când nu te mai poţi ţine din înmugurire. O faci indiferent de cum arată lumea. Nu-ţi mai poţi permite să aştepţi. Apoi, pe deplin înflorit, aştepţi vagi admiraţii, contrapuncte exclamative. Urmează un torent de critică şi indiferenţă. Şi lucrul în sine rămâne la fel de nevătămat pe Muntele cu măslini.

Ceva de genu`

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/perspectiva-de-nicaieri/

Write a comment

"));