Autor: William Golding
Editura: Univers
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Dana Covăceanu
156 pagini
ISBN: 978-1-60257-185-3

Ce mai, amazingul nu înseamnă pentru toţi acelaşi lucru!

Internetul este un mediu de întreținut iluzii pe care viața reală adesea nu le permite. Cauza – aparent sunt atâtea oferte în această realitate încât ar trebui teoretic să nu alegem doi același lucru. Șuvoi de cărți, șuvoi de melodii, șuvoi de excursii. Ce-mi smulge mie semne exclamative și icnete entuziaste, altuia i se par fie accente dubioase, fie chiar un bun motiv de ură. Și o indiferență groasă sticlește în ochii atâtora încât mă înspăimînt. Oare cui să vorbesc eu de cărți din moment ce în viața reală nu întâlnesc decât priviri opace, din alte universuri decât al meu. Bun, asta mi se întâmplă mie.

Hai să privim și invers!

Ce mă interesează pe mine? Și am ajuns la faza în care declar, încă și mândru, că nu mă uit cu lunile la tv. Ok, atitudinea e de înțeles, dar asta înseamnă că eu ignor munca a mii de oameni și a vorbi de rău așa, în general, televiziunea e o afirmație imprudentă și în necunoștiință de cauză. Eu, consacrat universului meu, nu mai am timp de auzit admirațiile din universul altora. Pe cine interesează de fapt câți km de sârmă se află într-un pod și să mai și exclame amazing! De ce oare oamenii își încarcă memoria cu atâtea recorduri? Animalul cel mai mare, omul care aleargă pe 100 de metri cel mai repede și care e diferit de cel care aleargă 200 de metri sau de acela care fuge o milă. Recorduri și admirații de week-end. Bun, e ca și cum aș cere puțină atenție atunci când eu am ignorat anterior nenumăratele cereri de atenție.

Așa s-ar părea, fiecare cu universul său și basta.

Lingvistica pare să aibă dreptate. Nu există decât iluzorii punți de comunicare între oameni. Dar așa să fie? Nu cumva prin alegere ne menținem într-o anumită matcă de preocupări! De pildă să consum mai mult literatură, mai degrabă de ordin ideatic, modernă mai mult decât clasică, psihologică într-o măsură mai mare decât de acțiune, etc. Universul nostru nu cumva aglutinează toate acele părți din universul altora care ne-au stârnit interesul sau ne-au ajutat la crearea propriei identități. Avea oare dreptate Platon când lua în serios afirmația sofistului Protagoras că într-o oarecare măsură toți ceilalți sunt învățătorii noștri? Preluăm frânturi, dar nu obsesii, nu fel de a înțelege lumea, nu orizont de așteptări. Cel mult, vedem universul celorlalți așa cum este, nu și potențele sale, mult mai de nebănuit decât realizările concrete. Uite, de pildă în relația cu un profesor elevul silitor, dar dezinteresat poate învăța lecția pe dinafară, eventual citi suplimentar ceva critică ori să se facă niscaiva comparații interesante. Totuși numai un copil fascinat de aceeași disciplină ca profesorul, care citește fără să i se spună lucruri legate de acest domeniu, care se simte comod în week-end făcând ceva în acel domeniu, numai acela îl poaste cumva înțelege pe profesor. Lecțiile sunt doar urme ale universului său, nu esențe.

Dar eu comunic esențe?

Sunt posibile asemenea comunicări? Poate de-aș găsi în viața reală oameni cu universuri asemănătoare… Cumva merg pe premisa că nu găsesc… Și mi-e teamă că n-am întâlnit decât oameni care merg pe aceeași premisă. De la atâtea rezervă ajungem găuri negre de informație. Sugem tot ce putem din alte universuri și nu mai dăm nimic înapoi. Ochii aceia indiferenți așteaptă o nouă pradă. Un spectacol care să le arate că de pildă cartea pe care o citesc e mai mult decât orice altă tentație a realității. Aș putea s-o rup în fața lor. Poate aș dezmetici unele priviri care s-ar înfiora de faptul că, nu-i așa, sunt rupți câțiva Ron. Ori s-ar interesa de carte. Oare merita această pedeapsă? Știu și eu, nu mai mult decât condamnarea la moarte din ochii lor indiferenți, din atitudinea cu care plasează o carte în bibliotecă și o lasă să putrezească pentru mulți ani necitită.

Am să vorbesc în gol

către oamenii fără chip și fără nume ai internetului despre ultima carte a lui William Golding. Scriitorul acela care a scris Împăratul muștelor și unul dintre premianții Nobel pentru literatură. Vorbesc adică indirect de niște efecte. Un film care a speriat ceva lume prin problemele sale de socializare, dar și despre o pradă consistentă financiar, cam un milion jumătate de euro. Prin urmare acest roman a fost scris de un om bogat, bătrân, celebru. A avea, a gândi, a fi – toate aceste trei atribute se pot găsi în persoana Goldingului nostru.

Aceste așteptări ar trebui să genereze o carte pe măsură,

cu cele trei puncte de interes cumva precizate, cu fertile direcții de acțiune pentru cei interesați de una dintre cele trei atribute. Adică, domnul Ban, doamna Celebritate, rușinoasa Înțelepciune. Ar trebui să… Literatura râde de acest verb. Literatura nu trebuie să facă nimic. Poate fi privită și ca arta plastică modernă, dincolo de acțiune, doar așa, ca un șir de cuvinte care joacă o horă nestăvilită prin toate registrele limbii.

Naratorul cumva coincide cu autorul.

Este vorba de o Pythie bătrână, aflată aproape de punctul terminus, celebră, cu o viață plină de succese profetice și cu o avere demnă de invidiat, dar din care nu poate consuma mai nimic. Tonul ei este unul melancolic, chiar aș zice elegiac și, bineînțeles, plin de regrete pentru universul său pierdut. De aceea o parte cam prea consistentă a cărții este dedicată evocării unei copilării cu intensități mult mai semnificative în amintire. Da, și mie îmi pare neclar ce zic. Orice lucru tulbure în comunicarea mea face să-mi pierd din anonimii internauți. E mereu problema prezentului. Pentru copii acesta e plin de nenumărate forme de viitor. Pentru bătrâni, trecuturile sunt sărurile și coloanele de fum ale prezentului.

Un scriitor bătrân, un narator bătrân, o evocare incredibilă a Pythiei copil. Mi-amintesc acum cât de dură sună constatarea unui nepot către bunicul său: Ai fost și tu cândva copil!!! Ai putut fi așa ceva!!! Și chiar de i se arată poze, ceva în mintea nepotului refuză să creadă o asemenea posibilitate. Cum să fi fost copil bătrânul acesta din fața noastră. Copilul nu are în vedere în niciunul dintre formele sale de viitor aspectul de bătrân. El se vede mereu un om plin de succes, un adult important și mai ales frumos și tânăr.

Cred că există o regulă în teoria literară

care spune că acțiunea într-un roman psihologic tinde către zero. Romanul are trei spații de mișcare – ferma copilăriei viitoarei Pythii, Delosul, locul oracolului și Atena. Eroina ne va descrie două călătorii între aceste trei locuri. Cam puțin pentru noi, oamenii obișnuiți cu tv-ul unde în 2 minute se întâmplă 100 de călătorii, au loc trei asasinate, patru profeții și, eventual, începe și se sfârșește un război. Noi, oamenii clipului, cu interese de o secundă pentru o anumită realitate, s-ar putea să nu ne simțim atrași de o carte cu atât de puține mișcări.

Și atunci cu ce ne momește autorul?

Păi cu istorie, de bună seamă. Senzația asta de năvală de informații ne-o generează prin viziunea istorică care se mișcă între prim-planuri și vederi generale. Da, într-un mod ciudat viziunea istorică este asemenea unei emisiuni tv. Se joacă, îmi pare, cu imponderabilele mișcări ale ochiului și ale gândului. Copleșește prin informații ca să nu ne fugă gândul la milioanele de alte realități. De care istorie vorbește prin urmare autorul: întâi de una care localizează perioada în care se află acea civilizație greacă. Undeva în jurul anilor `60 înainte de Hristos, pe vremea când Cezar urma să devină primul împărat roman. De aici apare prilejul reflecțiilor asupra formelor de rezistență ale celor două civilizații, să fie subliniate formele de dispreț reciproc – de pildă romanii îi criticau pe greci că sunt neuniți și de aceea ușor de cucerit, în timp ce grecii aveau grijă să sublinieze incultura romană și inapetitul lor pentru filosofie și gândire. Foarte de departe, cred eu, este de fapt o reflecție asupra a două tipuri de oameni – militarul și învățatul.

De altfel, avem un guru

într-o carte ce reduce totul la înțelegerea unui personaj. Este marele Preot al Templului din Delfi care se dovedește în particular ateu și fabricant de vorbe cu două înțelesuri pe care le dă drept oracole transmise de zeul Apollo. Este măreț prin teatralitate, este un foarte bun actor și un poet nu rău care se exprimă în distihuri sau în poeme într-un vers. Profeția întâlnește poezia prin bogăția de semnificații a mesajului. Așa o va educa pe viitoarea Pythie să gândească în alexandrini, să aibă un limbaj dublu, în care conotativul să aibă cea mai mare putere. Să ne gândim la acel laconic Cunoaște-te pe tine însuți, de mare preț mai ales în aria sa conotativă.

Cartea asta are istorie, puțină acțiune, un captivant stil de a povesti. Generat poate de efectul narării la persoana întâi, poate de abilitatea cu care autorul zugrăvește o mulțime de scene în două, trei fraze. Nu insistă, nu e pisălog, nu vorbește în dodii sau nu stilizează fără necesitate. E laconic, evocă exact atât cât trebuie. Să dau un exemplu. În copilărie Pythia a refuzat niște pești din iazul pe care-l avea în curte și care fuseseră prăjiți înainte. A cerut sclavului bucătar să-i arunce înapoi în iaz. Mai târziu s-a dus să-i vadă cum pluteau morți pe apă. Dar, în chip ciudat, peștii aceia prăjiți păreau că reînviaseră și se pierduseră printre cei mulți din iaz. Probabil că bucătarul îi dosise pe undeva, dar lumea acelei ferme avea nevoie de o minune, așa că mulți au preferat să creadă că Pythia fusese cea care înviase peștii.

O interesantă reflecție despre sclavie și libertate.

Care ar fi diferența dintre cele două? Unii sunt sclavi de bunăvoie, alții forțați de împrejurări. A fi liber nu înseamnă decât a face uneori ceea ce-ți place, dar oriunde privim, de fapt lanțurile sună. Este privirea omului obsedat de singurătate, de comunism, de o manie în general. De omul pentru care nu există decât absurdul care reduce totul la universul său. A spune că nu există decât sclavi sau doar oameni liberi înseamnă a suprima într-un mod reducționist alte posibilități de gândire. A fi orb la sticlirile de indiferență ale celorlalți. În „Dublu Limbaj” este vorba de libertatea sau sclavia unei fete, apoi a unei preotese, apoi a unui grec, a unui roman. De libertatea și sclavia unui oraș în raport cu o supraentitate de tipul conceptului de țară sau imperiu. Abia prin cucerirea romană grecii încep să se gândească la o unificare într-un Hellas comun. Mă gândesc că sentimentul de apartenență la o supraunitate este generat mereu de prezența dușmanului. Și când acesta nu există, trebuie inventat de conducători. Altfel, disprețul reciproc dintre diferiți mafioți locali, duce rapid la disoluție. Blocul de voință se vede iute nisip luat de vânt. Adevărata cucerire a dușmanului se face prin indiferență, nu prin forță. Un univers devine predominant atunci când pare că liniile sale de forță ar fi constitutive pentru oricare alt orizont particular. Ulterior se vede că nu-i așa și prăbușirea a e atât de dură încât viața devine de nesuportat. Asta îmi pare că spune cartea…

Gabriel Mirea