carteadeschisa.ro Rss

dialogul Alcibiade

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate

Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica
și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Prolegomene

Eşti pasionat de traiectoriile curioase ale gândirii? De diferenţa dintre o gândire întâmplătoare, dar năvalnică şi una strategică, dar aparent rece? Acest dialog este una dintre cele mai aprige palme date orgoliului unei persoane. Filosoful Descartes de mai târziu s-ar putea să fi urmărit acelaşi traseu de desfiinţare a unei personalităţi până la a găsi acel punct de sprijin prin care s-a rematerializat spiritual. Socrate este un generator de big-bang al personalităţii umane, contrage în vârtejul neantului frumuseţile aparente de dinainte, apoi le reinventează în noua lumină a kalogathiei, respectiv a relaţiei dintre adevăr şi bine. Interesul lui Socrate de altfel în acest dialog nu este să se întreacă în jucărele filosofice cu Alcibiade, interlocutorul său, ci mai degrabă de a-şi crea un discipol. Este, dacă vreţi, o primă şedinţă de meditaţie la care ipotetic asistă şi părinţii care sunt convinşi că elevul nu mai are ce învăţa de la profesor, iar la sfârşit nu ştiu cum să se mai scuze cu perlele odraslei. Şi aşa cum meditatorul şi-a câştigat respectul părinţilor pentru un an întreg, în urma unor trucuri ale meseriei sale, aşa şi Socrate şi-a făcut din Alcibiade unul dintre cei mai înflăcăraţi susţinători.

Viziuni

Acest dialog mi-a provocat două viziuni – una geometrică, una teatrală. Astfel îmi imaginez un sistem de coordonate în care punctul iniţial este deja foarte sus. Aparent printr-o simplă linie s-ar atinge maximum la care poate tinde o personalitate umană. Acel punct ţintă este faima nemuritoare. Toate celelalte sunt deja obţinute sau moştenite. Mutarea neînsemnată a unei căsuţe şi avem un nou idol al mulţimii. Ei bine, intervine orbirea desenatorului care nu pierde contactul cu punctul iniţial, dar nu mai vede poziţia punctului final. De aceea creionul va desena o serie de valuri cu puncte maxime şi minime care însă nu ating nici măcar o dată punctul ţintă. Mai mult, în urma acestor tatonări aceste valuri vor ajunge la un moment dat în zona negativă, acolo unde niciunul dintre darurile iniţiale nu mai contează, iar cel care era dotat iniţial aproape full option acum se dovedeşte mai prost decât unul complet neechipat. Orbirea din păcate nu este un fenomen trecător, de aceea căutarea punctului maxim nu se poate face decât împreună cu un maestru şi fără a avea garanţia reuşitei. Ce clară era situaţia la început! Ce afurisit de încurcată a devenit ulterior?

Ziceam de o a doua viziune teatrală. Să ni-l închipuim pe Socrate, un bărbat în vârstă, foarte urât, stând de vorbă cu Alcibiade, cel mai frumos tânăr al Atenei. Hidosul nesemnificativ de-o parte, Făt-Frumosul cu muşchi de cărămidă de cealaltă parte. Primul este sărac, lipsit de consideraţia compatrioţilor, nu are o familie puternică, nu se bucură de prietenia unor oameni influenţi. Cel de-al doilea are toate darurile bogăţiei, prestigiul familiei onorabile, pile la cel mai înalt nivel, ba în plus se bucură şi de o trufie cum rar găseşti la vreun muritor şi care i-a îndepărtat pe cei mai mulţi atenieni. Socrate pare ultima persoană de care are nevoie Alcibiade. Uimit de faptul că Socrate se declară fanul său necondiţionat, necoptul nostru erou acceptă să-l însoţească într-o călătorie în lumea interogaţiilor. Doar urma în două zile să ia cuvântul în forul atenian unde vroia încă de la prima sa apariţie să preia toată puterea. Iubitorul Socrate îi atrage atenţia că acest lucru este imposibil fără ajutorul său, aspect care-l face pe Alcibiade să surâdă cu totul neîncrezător. Cine ar avea nevoie de sfatul unui babalâc atunci când prin simpla ta prezenţă şi prin forţa personalităţii tale vei fi adorat de un stadion întreg, ce mai, de cetatea şi universul civilizat. Socrate îi atrage atenţia că de fapt vorbeşte despre un fel de idol care nu are legătură cu realitatea, că e ca şi cum ar purta tot timpul o oglindă în faţa sa care îi înlocuieşte realitatea cu propriul chip. De aceea îi va întuneca cu încetul această oglindă, îl va face pe Alcibiade să şi-o sfărâme singur, să vadă ca pentru prima oară ce are de înfruntat în lume, unde sunt adversarii săi, nu în cetăţi puternice şi îndepărtate, ci în persoanele de lângă el, iar la sfârşit, frumosul, nemaipomenitul, atottrufraşul tânăr constatăm că se învârte ca un căţeluş pe lângă Socrate, doar-doar va prinde un osişor de înţelepciune. Fiindcă urâtul acesta este ca-n cea de-a treia epistolă lirică eminesciană, „domnul Ţării Româneşti şi un zid / care nu se înfioară de-a ta faimă, Baiazid!” Urâtul avea sufletul plin de frumuseţe şi adevăr pe dinăuntru, în schimb Frumosul era un interior neantic, un fel de ala-bala materialist.

Un punct iniţial şi un punct final care merge spre infinit. Un bătrân nesemnificativ care se dovedeşte la sfârşit cea mai importantă persoană şi întâlnire din viaţa unei persoane. Este ghidul nostru prin infernul debutului public.

Invitaţii dialogului

Am spus multe despre cum e dialogul, să vedem totuşi cine e Alcibiade. A fost unul dintre oamenii de seamă ai Atenei, un aventurier de tip mediteranean, trădat de ai săi după ce fusese numit conducătorul armatei, uneltind cu spartanii sau persanii contra atenienilor, revenind în cetatea sa de baştină, sperând la conducerea întregii Elade şi ucis lamentabil într-un târziu de năimiţii regelui persan. Un fel de meteor atenian, trădat de către toţi vechii tovarăşi, un om care nu şi-a găsit odihna şi reazămul nicăieri. Ba chiar, ţinta sa – gloria, cea atât de aproape s-a dovedit imposibil de atins. Cine ar mai şti azi de Alcibiade dacă nu ar fi dat numele unuia dintre dialogurile platoniciene! Gloria la care râvnea o va lua o jumătate de secol mai târziu Alexandru cel Mare, cuceritorul celui mai întins imperiu antic.

Cât despre Socrate, ce să adaug decât faptul că devine ghidul nostru prin tărâmul de dincolo, cel spiritual. Să-i iertăm înfăţişarea şi să-i sorbim cuvintele! Este atât de autoritar încât n-apuci decât să confirmi sau să negi. Abia îţi permite să strecori o nouă nuanţă că o şi desfiinţează sau o adaugă la edificiul lui. Dar pe care te convinge că tu l-ai clădit. Nu exagerează cu simţul proprietăţii intelectuale. Adevărul nu e de vânzare şi nici proprietatea cuiva. Este un acord între căutători, între oamenii cu minte deschisă.

Iată situaţia iniţială!

Alcibiade, fiul lui Clinias şi al Dinomachei a rămas izolat de prieteni din cauza trufiei sale. Prestigiul său pare a fi intrat într-un con de umbră şi nimeni nu îl mai vizitează. Este momentul în care apare Socrate şi se propune ca învăţătorul său.
Cunoscător al firii umane, filosoful nu vorbeşte la început decât despre numeroasele calităţi ale lui Alcibiade, dar şi de iubirea sa faţă de acest tânăr care poate mai mult, nu se mulţumeşte cu ce are, vrea o glorie asemănătoare lui Cyrus şi Xerxes. Totuşi cum se poate ajunge la o asemenea faimă?

Învăţătură sau reflecţie!

Alcibiade spune că se va ridica la tribună şi va cere atenienilor puterea. Despre ce va vorbi, îl întreabă Socrate? Cu siguranţă despre lucruri pe care ceilalţi atenieni nu le ştiu. De unde provin astfel de noutăţi? Fie sunt învăţate de la alţii, fie sunt aflate singur. „Nu e posibil să fi aflat un lucru în afara învăţării sau curiozităţii”, teorema 1 care marchează condiţiile cunoaşterii umane. Dar ce a învăţat Alcibiade? Scrisul, cititul, cântul la cithară, luptele. Despre acestea însă personajul nu va vorbi la tribună, în mod evident. De asemenea, nici despre lucruri pe care nu le-a studiat: arhitectura, religia, medicina, construcţia de corăbii. Acum este inserată teorema 2: nu contează cum arată un om, mărunt sau trupeş, frumos sau urât, nobil sau om de rând dacă este persoana pricepută. Această propoziţie desfiinţează prin urmare atributul de persoană frumoasă cu care se mândrea Alcibiade.

Năbădăiosul tânăr vrea să vorbească numai despre pace şi război. Socrate nuanţează imediat: un război presupune un adversar potrivit, durează un anumit timp, este făcut în anumite condiţii. Ce rol ar putea avea noul tânăr? Alcibiade răspunde că ar face astfel de treburi mai bine. Socrate cântăreşte aceste comparativ în gimnastică sau muzică unde îi constată creşterea performanţei, iar prezenţa sa subliniază mai pregnant caracterul gimnastic ori muzical al unor astfel de îndeletniciri. Dar ce înseamnă mai bine pentru un război, este o acţiune la care Alcibiade nu ştie ce să răspundă. Războiul presupune un motiv de declanşare, iar Alcibiade îl exemplifică prin înşelăciune, silnicie, deposedare, prin formele de tratare nedreaptă. Acum Socrate inserează o dilemă greu de răspuns până azi: ne ridicăm la război contra celor care fac nedreptăţi sau contra drepţilor? Alcibiade spune că duşmanii nu pot fi consideraţi drepţi, de fapt nu se va spune niciodată că este dus un război cu drepţii, ar fi lipsit de frumuseţe şi s-ar dovedi nelegiuit un asemenea lucru.

Socrate îl întreabă de unde a învăţat ce este dreptatea, fiindcă el nu cunoaşte un profesor de aşa ceva! Poate însă Alcibiade ştie din firea lui care este rostul dreptăţii şi nedreptăţii. Cum tânărul se grăbeşte să-i confirme, Socrate îl întreabă la ce vârstă a ajuns să cunoască aceste lucruri tainice. Cum nu poate preciza o dată anume, Alcibiade atribuie rolul de învăţători diferitelor persoane din mulţime. Mută accentul de pe când pe cine. Numai că Socrate nu-l slăbeşte şi afirmă teorema 3, auzită şi în dialogul precedent, Criton: mulţimea nu-l poate învăţa nimic, nici lucrurile de soi, nici cele de rând. Este adevărat că poţi învăţa limba natală de la oamenii oarecare, dar numai pentru a numi obiectele. Atunci când vrei să ştii cum funcţionează acestea şi care sunt mai performante, se constată o aşa devălmăşie de păreri că te iei cu mâinile de cap. Mai mult, când se ajunge la probleme mai complicate cum ar fi cele legate de dreptate şi nedreptate, oamenii ajung să se omoare între ei.

Subterfugiile lui Alcibiade

a. Acum Alcibiade se trezeşte pus la zid. A dovedit că nici nu a învăţat să vorbească despre dreptate, nici nu a chibzuit singur asupra lor. Dar încearcă un subterfugiu, spunând că de fapt Socrate a afirmat toate acestea. Şi iată teorema 4: afirmă cel care răspunde, nu cel care întreabă.
b.Cum nu merge nici aşa, Alcibiade va găsi un nou argument – atenienii se sfătuiesc foarte rar asupra ceea ce e drept, considerând că astfel de lucruri sunt evidente. Ei caută folosul din faptă şi de aceea folosul şi fapta par lucruri diferite. Iată argumentul lui Alcibiade pe care eu însumi l-am auzit de sute ori: „mulţi au tras foloase din marile nedreptăţi săvârşite de ei, pe când alţii n-au tras vreun folos din faptele lor drepte”. De unde ştie însă tânărul acestea? De la ce profesor? Pentru variaţia discuţiei, Socrate vrea să se convingă dacă şi cât de departe e folosul de adevăr. Iată seria sa de raţionamente:
1.Unele fapte drepte aduc folosul, altele nu 2. Nu există fapte urâte şi drepte 3. Faptele drepte sunt şi frumoase 4. Unele fapte frumoase sunt rele 5. Unele fapte urâte sunt bune. Exemplele sunt luate din război, unde prietenii săritori s-au ales cu răni grave sau au murit, în timp ce alţii nepăsători au scăpat teferi. De aici rezultă că aceeaşi faptă poate avea două caractere opuse – este bună pentru prieten şi rea pentru făptuitor întrucât îi aduce rănirea gravă 6. Cel ce lucrează frumos face şi binele şi ajunge fericit 7. Dacă aflăm că un lucru e frumos înseamnă că e şi bun 8. Faptele bune sunt şi de folos, afirmaţie pe care o face chiar Alcibiade care mai înainte credea că faptele bune sunt rele uneori.

c. Supărat de lipsa sa de consecvenţă, Alcibiade îi reproşează lui Socrate că sub tirul său de întrebări ajunge să creadă ba una, ba alta. Şovăiala de fapt îi vine din lipsa cunoaşterii noţiunilor de frumos şi urât, dreptate şi folos, bine şi adevăr. De unde vin greşelile, punctează atunci gânditorul nostru în vârstă. De la neştiutorul care crede că ştie, iar nu de la ştiutori, nici de la cei care nu ştiu şi se lasă pe mâna celor care ştiu. Iată teorema 5 – Nu există lucruri mai preţioase decât ce e drept, frumos, bun, folositor. Dacă Alcibiade se îndoieşte de aceste lucruri, atunci dovedeşte că este un neştiutor care-şi închipuie că ştie. Iată cum Alcibiade ajunge din răsfăţatul sorţii un ins de nimic, fără importanţă.
d. Ca să scape, Alcibiade apelează la argumentul protectorului său, Pericle care la început era la fel de neştiutor, dar i-a avut protectori pe Anaxagora sau Damon. De data asta pe Socrate nu îl va mai interesa învăţătorii lui Pericle, ci ceea ce a dat Pericle şi aici constată că acesta are nişte feciori slabi de minte şi nici altcineva din cetate nu a ajuns iscusit şi om de vază datorită lui. Iată teorema 6: un om iscusit poate face pe altul după asemănarea sa, iar acesta la rândul lui pe altul, cum ar fi maestrul citharist sau gimnast.

e. Alcibiade marşează din nou afirmând că majoritatea oamenilor de stat sunt necultivaţi şi oricum cel mai important este înzestrarea din fire. Socrate îi dă însă un argument neaşteptat, anume că lupta lui Alcibiade nu va fi dusă cu atenienii – pe care de altfel trebuie să-i fascineze – ci cu adversarii Atenei, spartanii şi persanii. Acesta îi minimalizează şi îi consideră ca pe toate celelalte căpetenii. Acum însă Socrate nuanţează rolul educaţiei şi îi atrage atenţia că în Sparta sau în Persia tinerii de viţă regală sunt crescuţi de pedagogi specializaţi în artă, dreptate, virtute şi vitejie. Veşmintele, rafinamentele de la curte, bogăţiile le sunt cu mult superioare celor la care are acces Alcibiade.

Salvamarul Socrate

În faţa acestor numeroase argumente, tânărul cedează şi îi cere ajutorul lui Socrate. Urâţenia acestuia a dispărut ca prin farmec, nu mai contează sărăcia sa, bătrâneţea ce i se citeşte pe faţă. A devenit singurul colac de salvare în marea neştiinţei. Este partea a doua a dialogului în care personalitatea lui Alcibiade începe să fie pusă pe drumul cel corect, revine oarecum la suprafaţă.

De aceea Socrate va aplica acelaşi tratament pe el însuşi. Dar pe el cine l-a învăţat? Răspunsul său îl miră pe Alcibiade – are un zeu care i-a încredinţat misiunea de a vedea ce înseamnă gloria. Şi de aici teorema 7: fiecare om trebuie să năzuiască să devină cât mai desăvârşit în meseria sa. Totuşi chiar dacă ne putem apropia de perfecţiune într-un domeniu, într-altul ne dovedim dezastruoşi. Un cizmar bun e în acelaşi timp un croitor prost. Alcibiade evident nu crede că acei ce poruncesc pot fi altfel decât buni. Socrate din nou îl aduce pe albia corectă întrebându-l cui poruncesc şi primeşte ca răspuns oamenilor care lucrează. Apoi vrea să afle despre natura ordinelor şi cum se numeşte arta celor care comandă. Alcibiade devine aici iarăşi confuz şi lansează o

Formulă vagă – ştiinţa bunei îndrumări

Aceasta subînţelege fie prietenia şi iubirea dintre oameni, fie acordul între parteneri. Totuşi se constată că până şi în cupluri priceputul face un lucru fără să ceară acordul celuilalt care e nepriceput. Cum discuţia avea rostul de a vedea cum funcţionează cetăţile, se ajunge la concluzia că armonia poate funcţiona doar atât timp cât fiecare îşi vede de rosturile sale. De priceperile particulare. Acordul presupune de asemenea şi îngrijirea de sine, încercarea de a deveni mai buni. Dar nu putem realiza aşa ceva fără a ne cunoaşte pe noi înşine. Oamenii din cetate trebuie să se cunoască pe ei înşişi, cetăţile trebuie să-şi cunoască propriul sine.

Datorită apariţiei unei distincţii între cel ce foloseşte şi cel ce este folosit aflăm că noi suntem fie corp (ceea ce este folosit), fie suflet (cel ce se foloseşte), fie îmbinarea lor. De aici Socrate ajunge la concluzia că omul trebuie doar să-şi cunoască sufletul, iar comunicarea se face între două suflete. Îndemnul din templul din Delfi înseamnă de fapt „Cunoaşte-ţi sufletul!”
Din asta se deduce că un om care-şi cunoaşte un bun al său, nu-şi cunoaşte în acelaşi timp sinele. De aceea a fost părăsit Alcibiade fiindcă oamenii din jurul său îi iubeau bunurile, nu sufletul. Şi iată ultima teoremă 8 care dă practic un nou sens filosofiei – şi anume încearcă să te cunoşti pe tine însuţi. Iar pentru asta trebuie să căutăm virtutea, respectiv dreptatea şi înţelepciunea. Cei lipsiţi de virtute sunt sortiţi să facă răul şi s-ar cuveni să fie sclavi pentru că realizează lucruri urâte. Numai omul liber e virtuos, cel care face răul este sclavul patimii. De aceea Alcibiade este îndemnat la sfârşitul dialogului să se alăture lui Socrate în încercarea de a ajunge la filosofie, la cunoaşterea de sine. Filosoful e însă speriat de puterea cetăţii şi de mulţimea celor care fac lucruri la care nu se pricep.

De parcă azi n-ar fi tot aşa!

Oare când în România asta s-a discutat despre cine este îndrituit să ne conducă? Ce criterii sunt respectate şi cât sunt de funcţionale? Oare oamenii care s-au făcut vinovaţi de diverse fărădelegi în fruntea ţării, conştienţi de vinovăţie, nu vor tolera sub îndrumarea lor numeroase acte de răutăţi şi infracţiuni. Mi-e teamă că da. Din păcate nu suntem în România tuturor posibilităţilor, ci într-una condusă de sclavii lăcomiei. Cine mai crede azi în virtute, cine mai încearcă să-şi cunoască sufletul? Aceste două noţiuni aproape sunt desfiinţate, în schimb o valoare lipsită de sens ca banul a ajuns idolul tuturor. Tot luptăm să adunăm bunuri, dar ne lipsim complet de suflet. Şi mă întreb unde e Socrate pe mine primul să mă corecteze: Oare ţi-ai putea susţine această teză cu fiecare om care va citi acest articol? Cine ţi-a fost profesor de virtute? Ce înseamnă arta conducerii şi de ce nu ar fi potriviţi tocmai aceşti oameni care se află acum acolo să ne conducă? Aş da probabil din umeri ca Alcibiade şi aş privi zăpăcit după ajutor. Apoi Socrate mi-ar respira ceva din virtutea sa: E timpul filosofiei. Cunoaşte-te pe tine însuţi şi atunci vei putea cunoaşte şi treburile cetăţii. Ai încercat taică, practicarea virtuţii?

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/alcibiade/

Write a comment

"));