carteadeschisa.ro Rss

Cântecul unui greier Vol. 2

Posted on : 19-08-2009 | By : admin | In : Religie

Tags:

0

cântecul unui greier
Autor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Simona Ştefana Zetea
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 90
ISBN: 978-973-7688-87-3

Pace şi bine!

Povestioare…  povestioare. Situații care încep într-un fel și se termină pe dos.  Povestioare cu revers. Ce e până la urmă paradoxul dacă nu o returnare neașteptată a mingii în terenul celuilalt! Dezavantajatul, săracul, disprețuitul  își arată o clipă caratele umane prin spirit, prin puterea exemplului, printr-o abilitate nebănuită.

Politicianește vorbind, remarc apetitul pentru clasele inferioare, un stângism mascat în povestire, un populism ce pare să dea întâietate omului simplu. Filonul însă devine mai degrabă socializant decât partizan, deoarece personajele nu se bucură şi  de  bunăvoința autorului marcată verbal, ci mai degrabă sunt ținute într-o stare anonimă, ele fiind modelul categoriei:  ţăranul, vâslașul,  lustragiul.

Un prim palier de confruntare este prin urmare între omul bogat fie în avere, fie în învățătură și cel sărac în aceste date, dar bogat într-o anume virtute.

Ca să nu vorbesc în dodii comentaristice, hai să vedem primele trei povestiri alese. Dacă la primul volum am avut un fel de program de lectură – primele 10 povestiri – am constatat ulterior că era un criteriu nepotrivit, aşa că voi folosi acum altul, cel al povestirilor care mi-au plăcut de la prima lectură. Să punctez şi faptul că la Bruno Ferrero există tentații dramatizante, aproape fiecare povestire conține un dialog  care sparge monotonia narațiunii.

Greierele și moneda – Venit în Italia în vizită la un prieten,  un indian aude în mod bizar un sunet de greier acolo unde gălăgia orașului era mai mare. Mirat de întâmplare, ghidul local îl laudă pentru auzul bun. Indianul îi răspunde că de acest sunet este el atras în mod natural, nu că ar avea urechea mai bună. Și aruncă o monedă pe jos.  Imediat câteva zeci de persoane se uită involuntar spre moneda căzută. Indianul spune că sunetul  monezii  era de 10 ori mai slab decât cel al greierului, dar de acesta erau atrase acele persoane.  Constat aici prezenţa ideii  că nu există superioritate, ci percepții pe paliere diferite. Că sunetele vin din lumi diferite, unele străine, altele familiare.

Iat-o și pe a doua, Profesorul și vâslașul. Cel din urmă se dovedește nepriceput la majoritatea disciplinelor asupra cărora insistă școala, dar știe să înoate  și asta îi va scăpa viața, în timp ce profesorul, cu toate cunoștințele sale, va ajunge să se înece. Este povestirea unde disprețul categioriei inferioare este cel mai vizibil. Învățătura ar fi că adesea uităm de cunoștințele elementare, cele care ne fac să supraviețuim favorizându-le pe cele inutile, astronomia, matematica, biologia. Dacă ai plăcere de asemenea atracții, nu te aventura pe lac într-o barcă șubredă.

Hopa și cea de-a treia – Petrecerea de la castel. Stăpânul îi cheamă pe toți supușii la o mare petrecere,  dar îi roagă să-l ajute cu apă, fiindcă nu are destulă. Unii săteni vin cu multe butoaie de apă, alții râd însă de această cerință și aduc o sticluță simbolică. La sfârșit însă miștocarii au o surpriză neplăcută. Stăpânul a umplut tuturor vasele cu galbeni. Și cine a avut vas mic, a luat doar o mică răsplată.

Aici găsesc o altă opoziție, cea dintre harnici și leneși, dintre oamenii serioși și cei pentru care viața este o caterincă eternă. A nu lua în serios invitația și porunca stăpânului presupune un dispreț adânc pentru acesta, o izolare vizibilă de influența sa, o separare în care rolurile s-au inversat. Miștocarul este întotdeauna persoana superioară și el va râde atât de serioși, cît și de stăpânii săi. Nu are nimic sfânt pentru că s-a înălțat pe sine însuși ca statuie. Dărâmarea propriului postament vine odată cu răsplata. El rămâne cu fumurile sale de sărăntoc, în timp ce luații în râs de mai înainte se îmbogățesc miraculos. Hm, pe plan sentimental această pildulea are numeroase ramificații. Investind mult suflet, vei primi însutit. Disprețuind pe celălalt, vei primi cât ai dat și nimic mai mult. Puțină inimă, puțin dar. Cine-și bate joc de gâsca cu ouă de aur riscă să rămână mofluz.

O a treia opoziție pe care o pot marca este între lăcomia anumitor persoane poftitoare de putere cu orice preț și modestia celor din jurul lor.  Oameni care pentru a-și strica vechea piscină de 50 de metri și  a-și face una de 100 de metri în care însă nu vor face niciodată baie sunt gata să falimenteze o fabrică de trei mii de angajați, lăsându-i pe drumuri și muritori de foame.

În Manhattan, mister Lidell, președintele unei companii ce înghițise industrii întregi și acum umbla să achiziționeze țări intrate în incapacitate de plată se oprește să-i lustruiască un negru pantofii săi cei scumpi. În mod ciudat, pantofii cei strălucitori îl poartă nu spre serviciu, ci de-a lungul întregii zile prin locurile săracilor și va vedea ce nu fusese interesat de numeroșii ani petrecuți în slujba lăcomiei. Pantofii se dovedesc aici un fel de lupă pentru a pătrunde în eterna mizerie și lipsă de speranță umană. Nu știu de ce, pilda mi-a adus aminte de prima parte ddin Scrisoarea I de Mihai Eminescu acolo unde luna focalizează câteva secunde contradicțiile umane.

Iată și răspunsul iscusit al unui țăran adresat unor atei învățați, orășeni și muscăriți din Cine nu se roagă. Aceștia îl întreabă dacă e mereu așa credincios când stă la masă. El răspunse că nu e deosebit de ceilalți din sat, toată lumea se roagă. Atunci exasperați, comesenii cei mucaliți doresc să afle cine nu se roagă. Țaranul le răspunde: ”vacile mele, măgarul sau porcii…” Iată și forma de atac indirect, țăranul se simțea printre animale, nu cu creștini de-o seamă cu el. Răspunsul său totuși nu e jignitor, ci mai degrabă un avertisment, luați aminte, cine se îndepărtează de rugăciune, se apropie de animalitate. Omul accede la condiția sa umană numai cât timp caută o legătură cu Dumnezeu.

Observ că aceste povestioare nu aparţin doar lui Bruno Ferrero, ci sunt culese din diferiţi autori (Biblie, Joseph Brodsky,Shel Silverstein, Khalil Gibran, Sa’di),  e adevărat este menționat la sfârșitul povestirii locul culegerii și se simte repovestirea în manieră ferreiană. Totuși, a critica o repovestire este o operație fără sens, așa că de cele mai multe ori voi fi atent de acum încolo la sensurile povestirii, nu la manieră, întrucât nu mai știu ce e al autorului, ce e luat de aiurea. Care sunt cuvintele sale, cât a preluat, cum… nu sunt comparatist, nu mă bag, dar mi-a adus o umbră pe care nu știu cum s-o îndepărtez.

Poate că ar tebui să văd povestirile ca forme de predică fără amvon și atunci povestirile oralizate din nou capătă o nouă savoare!  În fond, o poveste devine valoroasă când trece din gură în gură și poate din condei  în condei. Îmi pare că aici s-ar putea pune problema proprietății intelectuale. Lăcomim la drepturi de autor consistente, dar uităm cel mai adesea că am folosit materiale pentru folosința tuturor. Oare pictorul care cere un milion pe tabloul său dă partea cuvenită trecătorilor, dă o cotă parte urbaniștilor peisagiști, un procent important celor care au făcut pensulele, culorile,  pânza. Oare poetul care folosește numai cuvinte care nu sunt scornite de el n-ar putea să dăruiască o parte din venit făuritorilor de limbă sau celor care au grijă de cuvinte! Și tot așa. Ştiu că numai unul la o sută de mii de artiști ajunge să câștige potul cel mare, ceilalți plătesc cu viața și cu ratarea drumul spinos al artei, dar asta nu înseamnă că proprietatea se întinde pe prea mult din operă.

De altfel ce ușor cuvintele pot duce la despărțire. Anexa povestirii Mă iubeşti? Doi îndrăgostiți discută despre cum se iubesc. El îi zice că este aidoma unui vis. Ea se supără că de ce o face nălucă, nu vrea să fie o arătare, ci soția copiilor săi. Așa că se despart fiecare căutând fie concretul, fie meditația. Și dacă de iubire nu putem fi siguri, o putem pierde iute din inabilități lingvistice, cum putem fi siguri de proprietatea noastră asupra unei opere? Ce e comun în comun se va reîntoarce fie prin tăcere, fie prin uzaj excesiv. Doar dacă povestea va fi frumoasă numele autorului va străluci o perioadă mare de vreme, dar mereu cu alte culori, cu alte înțelesuri. Şi evident cu numeroşi interpreţi noi.

Uneori nici prea multă morală nu este bună și nici dacă ai căpătat un anume rang nu se cheamă că ai ajuns la înțelepciune. Anexa la povestirea Raportul dat vulturului. Un preot vrea să-i facă morală unui rocker soios şi cu blugi rupţi, și profitând de întrebarea ce este dispepsia,  ajunge să afirme că e o boală grea, a celor care trăiesc rău, fără un ideal și un program în viață, neînfrânat și vicios. Tânărul rămâne nedumerit și spune că a citit în ziar că Papa suferă de… dispepsie.
Hm, aparențele înșeală. O dojană necugetată te poate arunca în ridicol. De cîte ori n-am văzut asta la babe, cele care sunt gata să-i tragă o observație de pus la punct indiferent de context.

Voi încheia cu alte trei povestiri, nici nu știu pe care să le aleg din mulțime. Două dintre ele sunt despre intenții.


Intenţiile bune
- Un tânăr inventariază ce erou o să fie el, pe cine o să salveze de la înec, din foc, din cine știe ce primejdie. Rugat însă de mamaă să aducă un pic de pâine de jos, o refuză.  Vrea direct fapte mari și uită de cele mărunte.

Călugărul cel sărac şi călugărul cel bogat – Un călugăr sărac își ia o strachină de orez și puțină pâine și pornește pentru un an în pelerinaj la Ierusalim de unde se întoarce nevătămat. Un călugăr bogat îi mărturisește la întoarcere că și el ar fi mers la Ierusalim, dar încă n-a terminat cu pregătirile. Și trecuse un an.

Alegerea pictorului - Poate ce mai ciudată întâmplare este cea a lui Leonardo cu unul dintre modelele sale.  După multe căutări găsise un tânăr care se potrivea modului cum și-l imagina el pe Iisus. La doi ani,după aceea, era din  nou în căutare de modele, de data asta pentru a-l picta pe Iuda. Merge în lumea cea mai de jos a cetății și, după noi căutări dificile, găsește un amarât cu o figură înspăimântătoare. Când colo, după ce îi pozează, modelul îi mărturisește că este același Agnello care îi pictase și pentru figura Mântuitorului.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Write a comment

"));