carteadeschisa.ro Rss

Cercuri în apă – volumul 3

Posted on : 01-09-2009 | By : admin | In : Religie

Tags:

0

cercuriinapaAutor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Simona Ştefana Zetea
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 90
ISBN: 978-973-7688-87-3

Pace și bine!

Dacă ar fi să dau câteva informații sub forma unor scurte fraze, iată ce am consemnat sub tirul primei lecturi al acestui volum doi din Bruno Ferrero. Am găsit 16 povestiri și notițe demne de luat în seamă, dar până la urmă abia de am selectat 3-4 pentru recenzie. Am avut uneori senzația că povestirile pleacă de la bancuri simple. Structura povestirilor -  sub același titlu sunt inserate 2 povestiri, una principală și una sub formă de anexă (scrisă cu italice) cu mențiunea că uneori cea de-a doua povestire este înlocuită de o învățătură morală. Bănuiesc și faptul că aceste povestioare sunt folosite pentru predici, au un caracter oral, conțin cel puțin un sâmbure moralist, sunt orientate pe acțiune și învățătură directă, au fraze scurte, percutante, căutând să capteze nemediat interesul cititorului.

Totuși să vedem câteva dintre povestioare.

În Peștișorul de aur – găsim naivul care atras de mirajul îmbogățirii își pierde pe drum averea și viața.
Farmecul povestirii constă în dialog cât și în prezentarea din perspectiva naivului și are ca temă discrepanța dintre intenție și realitate.
Mă gândeam la naiv ca la moștenitorii bogaților. Crescuți într-o lume protejată, când dau față cu adevărații rechini, își pierd averea fulgerător. Și rechinii au mască de peștișori de aur. Totul este ca noul rechin să intuiască modul de apărare al rechinului-tată, instituit ca moștenire naivului.

Gata, mă enervează chestiile cu peștișori, rechini și alte asemenea știme venite din galeria fabulelor în proză. De altfel, fabula este tot o formă impersonală de narație. Convenționalitatea – spui ceva ca să se citească altceva – peștișor de aur, dar să se citească naiv – e aici împinsă în kitsch prin supraîncărcare – un peștișor de aur cu talanți de aur.

Oare asta admirăm la literatură? Modul cum evităm numirea directă, localizarea, pentru a convinge cititorul că de fapt despre el e vorba, indiferent de locul și timpul în care se află? În povestirea aceasta, ești fie victimă, fie infractor.

De altfel, relația stăpîn – servitor o regăsesc în următoarele două povestiri.

În Milostenia – stăpâna prefăcută într-o cerșetoare primește de la sătenii din vecinătatea castelului doar resturi de mâncare cu excepția a doi oameni milostivi care o omenesc cu toată cuviința. Ulterior îi invită pe toți sătenii la castel și acolo le servește exact ceea ce au dat și ei ca milostenie, adică în tăvi uriașe de argint li se oferă coji de cartofi, varză putredă, mere mucegăite. Doar celor două ființe umane le oferă un ospăț regesc.

Pilda asta am auzit-o de nenumărate ori și în numeroase variante, începând cu elenii Philemon și Baucis vizitați de către Jupiter. Potopul și Noe cel bun. Arderea cetăților Sodoma și Gomora de unde scapă doar dreptul Lot. Se degajă aici o gravă neîncredere în umanitate, în fiecare localitate existând cel mult un suflet bun. Restul – inimi aspre și îngroșate de rău. Vai de așezarea care e încercată așa – par să nu merite supraviețuirea decât acei doi milostivi. Vrem bunătatea stăpânului, dar nu și comportamentul său caritabil față de inferiori.

În Invitația – stăpânul unui castel îi cheamă pe săteni la ospăț, dar îi roagă să aducă ei vin și să-l pună într-un butoi uriaș din curte din care ulterior să-și toarne la masă. Un sătean își zice de ce nu ar duce în loc un ulcior cu apă, doar nu s-o cunoaște într-atâta vin. Apoi lacom își toarnă un pahar de la cep. Când colo, vasul i se umple tot cu apă. Toți sătenii gîndiseră la fel.

Unde nu e lege, omul viclenește. Nu ne stă în fire să dăruim stăpânului, ci să-l pupăm în bot și să-i păpăm tot. Aici avem un sat unde nu mai găsim nici măcar licărul acela de bine. Toți sătenii au ceva malefic în gândire. Situația e evident clasică și ține de tema păcălitorul păcălit.

Poate ceea ce e frumos în acestă carte ar consta în faptul că nu în toate povestirile lipsește speranța. E de ajuns să apară un suflet nobil, generos, care să contamineze mulțimea fără speranță, stinsă în lăcomie și egoism. Avem aici grupul de individualiști, de oameni cu gândirea de genul ”Mie ce-mi iese la faza asta”.

”Pe eșafod” este o povestioară în care doi miri întâlnesc în drumul lor spre ospăț un loc de osândă unde tocmai urma să fie spânzurat un tâlhar. Cum mirele era prinț, cere clemență pentru condamnat, dar judecătorul îl refuză în numele legii sugerându-i în schimb singura cale posibilă – plătirea unei răscumpărări de 1000 de ducați. Cum cei doi miri nu au atâția bani cash în caleașcă, tâlharul ar fi trebuit să fie executat. De aceea mireasa coboară din caleașcă și cere tuturor celor din alai să contribuie la actul de salvbare. Se strâng 999 de ducați și nimic mai mult. Mirele îi oferă acești bani judecătorului, dar acesta totuși dă ordin să fie spânzurat infractorul fiindcă legea nu putea fi îndeplinită – nu erau 1000 de ducați și pace. Noroc că vinovatul ascundea și el un ducat în buzunar și… dacă e salvat sau nu, citiți și voi!
Din povestea asta am reținut așa:
-    Nu trebuie să existe favoruri acordate puternicilor zilei în dauna legii
-    Prinților le pasă de soarta nefericiților doar de sărbătorile lor importante – dacă nu s-ar fi ivit moartea în traseul nupțial, cei doi miri nu ar mai fi intervenit
-    Rigiditatea legilor și inaderența lor la proporții.  Cine a hotărât că o viață de om valorează cel puțin 1000 de ducați și nimic mai puțin!
-    Generozitatea poporului are până la urmă la origine tot o formă de egoism – nevoia de a se simți bine și cumva aristocratic, de a se simți domni
-    Bunătatea vine cumva pe cale ierarhică… Să mă explic. În aceste două povestiri se degajă un egoism și din partea stăpânilor, unul umblă printre săteni, spionându-i care va să zică, celălalt este generos parțial, banchetul său este șui, fără băutură.
-    De altfel în toate cele trei povestiri analizate oamenii se comportă ca o turmă.
Excentrici sunt mirii și cei doi bătrâni în care fără efort recunoaștem aceleași ființe generoase fără condiții.

Voi încheia cu cea de-a doua povestire din ”Mâinile curate” -  o femeie ajunsă în iad este
reevaluată și se constată că a fost și ea odată generoasă în viață, a dat de pomană o ceapă. I se întinde un praz viguros de care să se agațe și să iasă din focul veșnic. Femeia reușește să se prindă și este trasă în sus. Dar de haina ei se agață o altă umbră. Și de umbra aceea alta astfel încât iadul se golea în mod vizibil. Ajunsă la porțile raiului damnata privește în urmă și vede șirul nesfârșit de umbre din hău și atunci țipă: ”Dar ceapa era numai a mea”. În acel moment ceapa se ofilește și toți păcătoșii inclusiv femeia cea egoistă cad înapoi în iad.
Iadul am impresia înseamnă egoism, pornește de la obsesia lui al meu, de la falsa izolare de ceilalți. Am văzut turma răului în 4 ipostaze -  într-una mirele a mântuit-o, într-alta era pe cale să. Altfel se comportă tern, gri, hapsân.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Write a comment

"));