carteadeschisa.ro Rss

Doar vântul o știe – volumul 5

Posted on : 03-09-2009 | By : admin | In : Religie

Tags:

0

bruno ferrero doar vantul o stie vol 5Autor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Simona Ştefana Zetea
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 90
ISBN: 978-973-7688-87-3

Pace și bine!

Parcă simţul critic mi se diminuează cu fiecare volum din Bruno Ferrero. A ajuns să-mi spună ceva aproape orice povestire. Să realizez că de fapt situaţiile de viaţă sunt atât de variate şi netrăite de mine încât mă mulţumesc şi cu aceste schiţe. Am impresia că spiritul critic depinde de o mulţime de factori aproape niciodată menţionaţi. Doar atât se spune, că îl ai sau nu, dar nu şi de faptul că nu îl ai tot timpul, că poate cunoaşte fluctuaţii, duce la erori flagrante (şi sunt atâtea cazuri în istoria literaturii), că poate avea diverse nivele de intensitate. Are spirit critic şi un foiletonist şi un mare critic, dar ce diferenţă de substanţă, de viziune, de concepţie!

Şi acum mi-e greu să mărturisesc că această carte am lăsat-o să treacă aşa, cu bariera simţului critic în sus, fără să-i mai cer documentele, fără să-mi bag nasul prin bagajele ei. M-am simţit aidoma unui vameş nepăsător, la sfârşitul programului de cine mai trece prin filtrul lui.

Mă gândesc că este în mine o luptă între sentiment şi raţiune, între vocea interioară de cititor şi cea de critic. Că se întâmplă – şi nu de puţine ori – ca vocea de critic, cea greu dobândită și care presupune ani destui de lectură îndârjită şi aparent fără scop, să fie eclipsată de poziţia cititorului – mult mai veche în timp şi până la urmă formatoarea iniţială a criticismului. A fost o frază lungă, poate uşor de neînţeles, intenția mea fiind de fapt să atribui în special zonei cititorului partea de simţire a eului şi zonei criticului partea de raţiune. Evident că noi nu avem aceste zone numai într-o anumită parte a creierului, mai degrabă ele seamănă ca structură statului palestinian, respectiv un număr considerabil de oaze palestiniene inserate în compactul stat izraelian. Dacă ne-am mai imagina un alt stat, într-o situaţie asemănătoare în acelaşi Israel, atunci am avea imaginea perfectă a celor două zone din creier de care vorbesc: cititor – critic.

Prin urmare, lectura mea dintâi a unei cărţi stă mai totdeauna sub semnul sentimentelor, al dispozițiilor de moment, al actualităţii unei zile. Lectura aceea este doar una dintre senzaţiile primite de corp, mă inundă în acelaşi timp lumina, zgomotul păsărelelor ori al autocamioanelor, suprafeţele mângâiate, gustul încă netrecut al prânzului, mirosul pătrunzător de lemn. Să nu uit alte zone ale creierului care uneori îşi fac simţită imperios prezenţa, doar nu mă pot concentra exclusiv doar pe acele oaze creieratice de care am vorbit, cum ar fi: memoria, asociaţia, gândul razna, simţul datoriei, pofta bruscă de un telefon sau de o fructă.

Simţul critic însă scăpat de grija lecturii, a sursei, până la urmă are intervale libere când iese de sub agresiunea senzaţiilor şi poate oarecum procesa informaţiile din sursă. Cele două zone îmi pare că au aceste funcţii – lectura, de receptare de noi cunoştinţe, iar rațiunea, de asimilare în masa creierului sau de îndepărtare imediată. O carte îmi provoacă cel puţin o senzaţie şi un gând. De identificare sau de separare clară. Argumentele urmează totdeauna senzaţiei. În spatele discursului critic se vede oricând entuziasmul sau dezgustul degajat de prima lectură.

Acestea au fost un şir de consideraţii pentru a-mi explica puţinătatea spiritului critic în cadrul primei lecturi, deşi ar trebui să se manifeste şi în această situaţie. Cred că se întâmplă asta atunci când citeşti cu pauze, nu te mai afli legat permanent de firul cărţii, de întâmplările şi raţionamentele ei, are timp zona critică barem o parte din informaţii să le proceseze. Lectura continuă, cum se spune, fără a lăsa cartea din mână, cea care te face s-o consumi până la cotor, nu îţi permite decât foarte greu altă poziţie în afara celei de cititor.

Altă explicaţie n-am pentru ce am dus-o din apreciere în apreciere referitor la povestirile acestui volum 5. Poate că e şi cauza lipsei aşa de mari de povestiri din jurul nostru şi aici găsim un concentrat interesant de naraţiune.

Iată Acrobatul – se simte în permanenţă stimulat de încrederea celor din jur şi face performanţe din ce în ce mai uimitoare. Trece pe sârmă peste cascada Niagara. Totuşi atunci când invită pe unul dintre stimulatori să facă împreună o acrobaţie, se trezeşte refuzat de toţi. Îl încurajau, da, însă doar el să scoată castanele din foc.

Aşa şi cu un blogger de succes. E de ajuns să facă proba de a cere cititorilor cei mai fideli, cei mai stimulanţi să scrie alături de el ceva posturi. Este cea mai sigură cale de a-i pierde.  Povestea aceasta are şi o trimitere mai adâncă. Suntem aidoma acrobatului şi vrem să captăm atenţia doar asupra noastră fie şi cu riscurile cele mai mari. Ne lipseşte – în perioada de nefericire – mediul stimulant şi tovărăşia în aventura expunerii de sine.

În ”Cei trei copii”, la o fântână, în prezenţa unui bătrân, trei mame se laudă cu talentele odraslelor. Primul este saltimbanc şi-l întâlneşte la întoarcea de la fântână cu găleţile pline şi grele, făcând tumbe. Al doilea are vocație de cântăreţ şi-l găseşte în pline vocalize. Al treilea n-are niciun talent, e doar băiat bun şi singurul care merge la mama lui s-o ajute la cărat apă. Bătrânul e întrebat de femei ce părere are despre copiii lor. Răspunsul îmi pare memorabil: ”care fii? Eu nu am văzut decât unul singur”.

Este o situaţie asemănătoare cu proba nevestelor din ”Îmblânzirea scorpiei” de W. Shakespeare. Are şi o puternică trimitere contemporană la gravele neînţelegeri dintre părinţi şi copii în numele vocaţiei. Copiii vor să se ducă vestea valorii lor, dar nicio găleată de apă nu sunt dispuşi să ducă pentru familie.

”Trandafirul albastru” – cea din urmă povestire pe care am ales-o – asta în ciuda indeciziei mele de început -  arată că iubirea are de partea ei argumente dincolo de raţiune. O frumoasă prinţesă vrea căsăt oria doar cu un pretendent care-i va aduce un trandafir albastru. Chiar primeşte unul adevărat, obţinut după sforţări disperate ale experţilor, dar spune că e prea fragil, apoi unul de diamant, dar i se pare prea preţios şi unul de porţelam, dar zice că e un bibelou. Până la urmă se îndrăgosteşte de un poet care însă îi aduce în faţa curţii regale un trandafir alb. Toată curtea râde, numai prinţesa spune că acesta e adevăratul trandafir albastru şi că ea aşa îl vede. Orice împotrivire a celorlalţi a fost de prisos. Prinţesa s-a măritat cu poetul.

Te pui cu amorul!!!!

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Write a comment

"));