carteadeschisa.ro Rss

Viața e tot ce avem- volumul 8

Posted on : 06-09-2009 | By : admin | In : Religie

Tags:

0

Bruno-Ferrero-Viata-e-tot-ce-avemAutor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Domnica Goția
Ilustraţii: Bogdan Suciu
Număr pagini: 88
ISBN: 973-7919-82-3

Moto:
”Daţi-vă! Am aşa o viteză
c-abia pot sta pe loc”

Pace și bine!

În volumul 8 este inserat un dialog în care o voce nepersonalizată mărturiseşte că merge să se roage în pădure. Întrebat de ce nu o face în oricare loc din lume, doar Dumnezeu e peste tot, vocea răspunde: ”doar aici eu sunt altul”.

Mă gândeam la un film despre începutul unui mare dansator Billy Elliot 2000 care întrebat ce simte când dansează a spus, printre alte confesiuni smulse cu greu din inimă, că se simte liber numai abandonându-se dansului, că devine pentru o vreme altcineva.

Poetul francez A. Rimbaud spunea de-a dreptul la sfârşitul secolului 19 ”eu sunt un altul” lăsând modernităţii decizia de a se aliena sau nu. Mută accentul din vremelnic în permanent, actul cunoaşterii de sine devine identic unuia de cunoaştere al unei alte persoane.

Îmi pare însă că modernitatea a înţeles lecţia rimbaudiană prea puţin, secolul 20 a fost mai degrabă obsedat de prinderea ego-ului într-un insectar raţional şi eventual să-i definească speciile, nivelurile, caracteristicile. Dar la fel cu orice fiinţă înţepată, rămâne doar un trup armonios şi nimic mai mult. Azi biologii inteligenţi de pildă nu mai sunt interesaţi de insectare, ierbare şi alte asemenea parascovenii cu bold în coadă, ci fac filmări multe ore înţelegând că numai în viu se poate înţelege ceva din viaţa animalelor. Biologia revine la definiţia ei iniţială  – dragostea de viaţă.

Şi ce-am găsit în această relaţie eu – altul, în acest raport identitate – alteritate! Sunt identic cât timp sunt conectat problemelor lumii şi sunt altul atunci când mă abandonez, mă ascund de mine însumi, sunt vizitat de inspiraţie, mă pierd într-o masă.

Cumva starea de eu ca altul este cea firească, de tip iniţial, copilăroasă. Mă gândesc câte abandonuri am avut în copilărie în faţa părinţilor. De ce o făceam? Pentru că simţeam indistinct acolo ideea de bine, de protecţie, de frumos, de dreptate. Aceste forme de abandon erau singurele cadouri pe care le puteam da eu, copilul, fiinţă încă fără nimic. Dăruiam zâmbete, gângureli, o completă adâncire în joacă. Aduceam, precum orice copil, o aşa vârtoasă inocenţă încât maturii îşi pierdeau firea în apropierea ei.

Cumva  a fi altul însemna a redeveni copil. Şi de asemenea a descoperi că faci parte dintr-un grup de voinţe asemenea. Un cor al rugătorilor, ca în povestirea lui Ferrero. Un cor al inspiraţiilor de muzică cum era cazul balerinului debutant.

Am senzaţia că mă învârt în cerc. Când eu, când altul. De aceea poate un răspuns voi găsi în următoarea întâmplare a unei fete din miniatura ”Valoarea”. Aceasta se simţea neînsemnată, lipsită de har, de noroc, se definea ca o persoană nulă, nevrednică de atenţie. I se opune însă o voce din nou impersonală, presupun a unui paroh, cu o viziune neaşteptată – ea este fata cu cei mai tulburători ochi verzi.

Poate că asta înseamnă pierderea într-altul. Căutarea acelui aspect care ne face speciali şi unici. Din interior nu ne mai dăm seama de propria valoare şi de aceea avem nevoie de perspectiva altuia. Îmi pare că noi suntem şi obiecte de muzeu în mişcare, exponate evadate din insectare, dar păstrând ceva din lumina şi fascinaţia de după vitrină.

Anexa de la ”O viaţă solitară” părea că mă ajută la înţelegerea nelămuririi mele – de ce ne pierdem de sine sau în sine? Un comisar politic îşi urla discursul plin de argumente contra religiei în faţa unei săli de activişti. Preluase afirmaţia lui Iuri Gagarin că n-a întâlnit nici urmă de Dumnezeu şi de aici era ferm convins că demascase falsa credinţă. Un bătrânel se ridică atunci din fundul sălii şi îi replică simplu: Hristos a înviat! Apoi o altă voce spune acelaşi lucru şi o alta şi o alta până când toată sala strigă curajos: Hristos a înviat!

Răul ideologic a fost mutat de un torent neaşteptat de credinţă. Uf, ce urâtă era lumea aceea fără de Dumnezeu, activistului aceluia i se părea că devenise centrul lumii. Credinţa a venit însă ca focul şi a ars, măcar momentan, toate ezitările participanţilor. S-au pierdut într-una dintre cele mai puternice forme de rugăciune.

Am să închei cu o povestire intitulată simplu Credinţă care arată diferenţa dintre convingere şi credinţa tare  vizibilă câteva momente în cadrul unei procesiuni de invocare a ploii. Fiecare participant a venit cu ceva obiecte pentru a-l îmbuna pe Dumnezeu. Numai o fetiţă şi-a adus o umbrelă roşie. Era ferm convinsă că ploaia va începe de îndată. Iată ce înseamnă abandonul copilăriei. Emoţionează până la evadarea din sine mulţimile.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Write a comment

"));