carteadeschisa.ro Rss

În Contra direcției de astăzi

Posted on : 11-10-2010 | By : admin | In : Uncategorized

0

critica-maiorescujpgAutor: Titu Maiorescu
Editura Minerva
Anul apariției: 2005
Locul apariției: București
ISBN: 973-21-0753-7 ; 973-21-0754-5

Pace și bine!

Articolul lui Titu Maiorescu din 1868  – poreclit de adversari Maurul – s-a constituit într-un limbaj critic incipient ca răspuns la critica ziarului Transilvania care-l acuza că se ocupă cu flecuștețe lingvistice. Arată că la baza unei asemenea atac stau 3 cărți eronate din punct de vedere istoric (Petru Maior care afirma că dacii au fost eliminați complet după cucerirea romană, Lexiconul de la Buda din 1825 care a încercat să elimine aproape complet cuvintele de origine slavă, Gramatica Tentanem din 1840 în care s-au dat exemple dintr-o limbă romînească inexistentă). Aici țin să notez că aceste trei opere au generat o direcție falsă în sensul că în acea perioadă se considera că acțiunea asupra limbii trebuie să vină din partea lingviștilor care s-o îmbunătățească în funcție de așa-zisele interese ale națiunii. (După cum știm, azi lingviștii doar observă cuvintele existente în limbă, sunt prea mulți inovatori ca să se mai amestece și ei în chip programatic. Mai degrabă corectează paradigma și funcționalitatea cuvântului)

După un succint istoric al progresului din secolul 19, Titu Maiorescu constată că prin imitație și reproducere au apărut doar efectele civilizației (forme goale, de deasupra, superficiale, aparențe) nu și cauzele, respectiv fundamentele istorice necesare procesului de civilizare.

Inițiativa a avut un scop lăudabil, progresist – literatura, știința, arta frumoasă, vroiam să arătăm Europei că, demni urmași ai lui Traian, suntem capabili de a fi la înălțimea altor civilizații, dar din nefericire am mers într-o direcție falsă. Obiectivele au fost înlocuite cu statistici. Literatura a fost echivalată unui număr mare de tipografii sau de publicații, știința cu o suită de discursuri ori societăți mai mult sau mai puțin declarat academice, pictura cu o înșiruire de pânze, libertatea cu discursurile politice.

Direcția falsă a provocat din partea urmăritorilor ei suficiență, rătăcirea judecății, orbire, neadevăr. Aveam jurnale politice, dar nu partide, reviste literare, dar nu și un public iubitor de literatură, școli și gimnazii, dar nu învățători și profesori, atenee și pinacoteci, dar nu și cultură. Astfel s-au ajuns să se fasifice ideile de Academie, de Conservator, de Școală de Belle-Arte, de teatru, de constituție.

După ce constată falsitatea și nulitatea culturii claselor mai înalte, vorbește despre cultura clasei de jos, cea a țăranului care ar fi singura adevărată și de aceea cere o artă care să dedice conținutul țăranului cel autentic. (O tendință poporanistă avant la lettre!)

În alt plan militează pentru regenerarea spiritului public, arătând ce greșeli ar trebui evitate, anume încurajarea mediocrităților (Prin căutarea valorii care se percepe de la prima înfățișare a operei care dovedește în alt plan valabilă pentru toți) și promovarea formei fără fond.

Folosind o întrebare retorică  ”Mai este oare timp de scăpare?” afirmă că mai bine formele fără fond să nu apară decât să strice mijloacele tradiționale de cultură, decât să se discrediteze întârziiind astfel apariția fondului. Articolul revine la sfârșit cu atacul contra revistei Transilvania și arată că pe Titu Maiorescu nu-l preocupau deloc bagatelele, ci solicită fond, limbă bună, ortografie, gramatică.

Prin urmare ideile lui Maiorescu sunt rezumabile în aceste câteva ancore memorabile: O direcție falsă în limbă și în cultură crează instituții locuite de fantome și guvernate de neadevăr.  Va fi susținută de oameni mediocri, care discreditează cultura română și îi întârzie apariția substanței. Forma se dovedește o iluzie socială fără fond.

Notă – voi consemna mâine cum a văzut Garabet Ibrăileanu acest articol. Poate fi răstălmăcit în fel și chip.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

Write a comment

"));