carteadeschisa.ro Rss

William Zinsser: Cum să scrii bine

Posted on : 06-11-2015 | By : admin | In : MInutul de gramatică

1

Cărţile se fac din cărţi. Este un truism pe care aş vrea să-l remodelez un pic, anume cărţile ajungem parcă să le citim la recomandarea altor cărţi. Cu menţionarea absolut necesară a adverbului: uneori. Truismul, în schimb, pe lângă puţinătatea cunoaşterii, încearcă să fie şi totalitar. Ai senzaţia că doar cărţile duc la alte cărţi, nu şi experienţa, nu şi gândurile noastre, nu şi altceva în genere. Dar iată de ce am făcut această remarcă. În cadrul dicţionarului lui Robert Hartwell Fiske prezentat anterior[i], am aflat de cartea lui William Zinsser considerată un fel de Biblie a celor care se ocupă cu scrierea creativă. Căutând opul respectiv, am prins una dintre multele ediţii[ii] şi m-am pus pe răsfoit, uşor sceptic că aş mai putea învăţa ceva nou. Dar niciodată să nu spui nicodată, aţi uitat că truismele ne pândesc la tot pasul! Aşa că, forţându-vă răbdarea voastră şi încercând să strunesc ideile mele, haideţi să vedem despre ce e vorba.

Titlul promite o  îndrumare spre scris a oamenilor care evită în mod obişnuit o astfel de activitate: avocaţi, ingineri, medici, hm!… liceeni. Această chemare de sirenă scripturală nu avea prea mulţi suporteri înainte de apariţia internetului, oamenii păreau să aibă un fel de frică faţă de scris. Această teamă ar fi fost generată, se pare, de şcoală şi, în bună parte, de profesorul de literatură care continuă să spună şi azi ritos elevilor că nu vor ajunge niciodată la arta scriitorului X sau Y. Iată de ce miza cărţii lui Zinsser este să arate că nimeni nu se naşte cu darul scrierii şi că oricine gândeşte clar, poate să şi scrie clar (p. X). Fără îndoială, nu promite că va deschide calea spre a deveni un mare scriitor, dar oferă o posibilitate de a scrie bine şi pe înţeles.

Această frică de a scrie a dispărut între timp, de fapt nu mai scriem, ci tastăm (măcar pe email), dar nu a dispărut şi calitatea slabă a scrierii. Ba chiar a apărut paradoxul următor, anume că scriitorii devin mai buni odată cu această nouă posibilitate de exprimare, iar nescriitorii evoluează în mai rău. Pe de-o parte, scriitorii au evoluat spre o perfecţiune greu de egalat odinioară prin faptul că puteau revizui textul de câte ori doreau, prin eliminări şi inserţii. Nescriitorii s-au cufundat în schimb în verbozitate care a ajuns dusă la extrem – mesaje ilogice, exclamaţii, în genere limbajul de Facebook cu comentarii „geniale” de maxim 2-3 propoziţii simple, cuvinte monosilabice, like-uri!!!!

Cartea lui Zinsser încearcă să întindă o mână de ajutor celor căzuţi în gaura neagră a verbiajului, a celor care în genere nu au încredere că exprimarea pe larg a gândurilor le-ar putea aduce ceva bun. Este o carte care se adresează într-un fel celor ajunşi la extremitatea limbajului (atraşi poate de ţara de dincolo a tăcerii?), fie celor care vorbesc mult şi nu spun nimic, fie celor care spun prea puţin şi apoi sunt înciudaţi că mesajul le este interpretat în direcţii neconvenabile. Ideea este că, prin scris, trebuie să arătăm clar ce anume vrem şi doar atât. Nici mai mult, nici mai puţin. Prin urmare, cine vrea claritate în scris ar trebui să viziteze şi această carte, cel puţin aşa afirmă prefaţa ei.

Acum, cu voia dvs., să vedem cum arată cuprinsul. Nu vă îngrijoraţi, nu o să dau spoilere. Sunt atâtea lucruri interesante în cartea asta încât ar trebui să scriu la propriu o carte născută din carte. De aceea, am să mă dau de trei ori peste cap şi o să mă prefac în continuare într-un reporter (R) cu scopul  de a pune întrebările pe care le găsiţi în interviurile cu oricare scriitor. Dar, de data asta, le va ţine locul d. Zinsser (Z).

R: Bună ziua, dle Zinsser. Voi începe abrupt (aşa cum se procedează, de altfel, când se deschide o carte): când credeţi că se scrie cel mai bine?

Z: Bună ziua şi bine v-am găsit, dragi cititori români. S-a constatat că unii scriu bine ziua, alţii noaptea. Unii nu pot fără gălăgie, alţii fără linişte deplină. Unii scriu doar pe hârtie,  alţii doar la calculator (p. 5).

R: Eu cred că majoritatea sunt heterocliţi. Scriu şi, şi. Dar iată şi o altă întrebare de început: când trebuie revizuit textul?

Z: Unii nu revizuiesc decât la sfârşit, alţii după fiecare propoziţie, frază, capitol. (p. 5).

R: Da, cred că majoritatea artiştilor fac întâi o primă mână, apoi încep să-şi dichisească opera. Totuşi am întâlnit şi persoane opuse. Cum scriu o frază, poc o trimit la conducătorul lor de lucrare să-i dea aprobarea de continuare. În fine, dar iată un risc pe care l-au constatat mulţi dintre cei care scriu: de ce se pierd rapid cititorii?

Z: Trebuie să ţii cont de faptul că atenţia cititorului sare după 30 de secunde din text atrasă de un alt impuls din realitate. Acest lucru se întâmplă fiindcă mesajul scris nu a fost destul de clar formulat (p. 9).

R: Şi cum ar putea fi limpezit?

Z: Cu condiţia rescrierii ori a recitirii de mai multe ori a mesajului (eliminând ori adăugând de fiecare dată cuvinte, semne de punctuaţie, nuanţe noi) (p. 11). Mai mult,  cel care scrie trebuie să aibă în permanenţă în minte ce are de gând să spună. Surprinzător, adesea nu ştie. Trebuie să se întrebe dacă asta a dorit să scrie şi dacă s-a exprimat destul de clar. Nu uita: „a clear sentence is no accident” (p. 12).

R: Ok. Mi-a rămas în cap cuvântul eliminare. Dar cum îmi pot aerisi mesajul?

Z: Elimină cuvintele care nu spun nimic, gunoaiele lingvistice, cele care amorţesc interesul ori aruncă praf în ochii cititorului. Astfel de cuvinte servesc doar la camuflarea adevărului şi adesea la dezinformare. În acest sens, sunt foarte des folosite de limbajul corporatist, de cel politicianist fiindcă realizează false comunicate în care spun pe larg mai nimic. Îndemnul cărţii mele ar trebui să stea ca regulă tuturor: “simplify, simplify”(p. 17).

R: De ce scriu prost atât de mulţi oameni?

Z: O să-ţi dau un răspuns în oglindă răsturnată. Fiindcă puţini oameni realizează cât de prost scriu (p. 18).

R: Mda. Oare ce cifră să ascundă aceşti puţini! Să zicem că faci parte dintre cei care au revelaţia asta: Domnule, scriu prost! Ce aş putea face să o fac bine?

Z: Păi trebuie ca scrisul tău să sune natural. De aceea propune-ţi să fii tu însuţi (p. 20). Relaxează-te, fii încrezător în tine, de aceea scrie la persoana I. Cititorul va simţi în tine o altă persoană cu care poate sta la taifas. Dacă adopţi însă un discurs impersonal, tinzi să devii  plictisitor.

R: Dar sunt atâtea locuri unde trebuie să scrii impersonal. Ce facem în asemenea situaţii?

Z: Într-adevăr, există o mulţime de instituţii care nu-l vor pe EU în hârtiile lor; reviste, afaceri, şcoli; profesorii de literatură adesea descurajează complet folosirea persoanei I eu, cel mult permiţând un impersonal noi (…) Dar dacă nu ţi-e permis să-l foloseşti  pe EU în scris, măcar gândeşte-l atunci când scrii (p. 22). Astfel persoana care eşti nu va dispărea complet în anonimat.

R: Prin urmare, un prim pas spre scrierea de calitate ar fi utilizarea directă ori mascată a persoanei I. (De altfel, majoritatea sscririlor noastre nu se adresează unor instituţii). Dar numai atât trebuie să fac pentru a-mi dezvolta skill-ul de scris? Nu cred, răsfoind cartea dvs. Dar înainte de a-mi răspunde, să vă pun  întrebarea capitală ce înfricoşează pe oricine se apucă de o asemenea îndeletnicire. De fapt, pentru cine scriu?

Z: O fi întrebarea înfricoşătoare, dar are un răspuns foarte simplu: scrii pentru tine (p. 25).

R: Pardon!? Nu scriu pentru cititori ori măcar pentru cunoscuţii mei?

Z: Nu. O faci pentru tine. Audienţa te va urmări dacă o vei face într-un chip interesant. Dar pentru asta nu trebuie să încerci să vizualizezi audienţa fiindcă fiecare persoană este diferită, are alte interese, discursul tău va trebui mereu s-o ia în direcţii nedorite (p. 26).

R: Revenind la îmbunătăţirea scrierii. Ce modele îmi recomandaţi?

Z: Citeşte şi ce se scrie acum şi ce au scris maeştrii de odinioară. Scrisul se învaţă prin imitaţie. Cultivă însă cele mai bune modele. De asemenea, obişnuieşte-te să foloseşti dicţionarul. Învaţă, de pildă, să stăpâneşti fina gradaţie de sens dintre sinonime (p. 35).

R: Ce regulă mai trebuie să am în vedere la recorectare pe lângă eliminări şi adăugări de cuvinte?

Z: Teoretic, nu ar fi şi altceva. Totuşi, vezi cum sună mesajul. Cititorii percep mesajul nu numai vizual, dar şi auditiv. De aceea, cred că ar fi recomandabil să dai preţ cadenţelor şi sonorităţilor limbajului. În acest sens, aminteşte-ţi de citatul celebru: “Somebody out there is listening.” (p. 36- 37)

R: Mi se pare ce spuneţi cumva prea greu. Mai degrabă cred că a scrie e un fel de miracol!

Z: Nicidecum. Înveţi să scrii doar scriind. Este un alt truism, e adevărat, dar uitat de mulţi. De altfel, cu timpul, tot scriind, stilul tău plin de emfază şi de clişee se va clarifica (p. 49).

R: Căutând câteva date pe net despre carte, am observat că în ţara ta natală (SUA) eşti admirat în special pentru capitolul dedicat unităţii stilului. Ce înţelegi prin asta?

Z: De fapt, se ocupă tot de modul cum să-ţi îmbunătăţeşti scrisul. Atunci când scrii, foloseşte o singură persoană (scriem bine sau la persoana I-a sau la a III-a). Alege un singur timp: unii scriu mai bine folosind trecutul, cei mai mulţi însă se simt confortabil folosind prezentul. Alege o singură perspectivă asupra subiectului şi dezvolt-o (p. 52).

R: Dar cum pot să-mi amintesc ce am intenţionat să scriu dacă am fost întrerupt o vreme de la scris?

Z: Fă-ţi un plan anterior, dar nu fii prizonierul planului (p. 53), ci fii flexibil în funcţie de cursul studiului tău. E posibil să apară direcţii neprevăzute şi care par mai promiţătoare. Şi nu uita: Colectează înaintea redactării mai mult material decât ai să foloseşti. Ai de unde să alegi detaliile cele mai potrivite. Nu aduna însă în exces. “At some point you must stop researching and start writing.” (p. 59)

R: Ai putea sintetiza ideile tale despre unitate?

Z: Când vrei să scrii, gândeşte-te la regula celor 4 unităţi, ca să-l aproximez pe clasicul Boileau: O singură persoană, un singur timp, o singură perspectivă, un singur plan, dar flexibil.

R: La noi în România se pune accent în comentariile literare pe incipit şi final. Sunt oare acestea importante? De pildă, incipitul?

Z: Da, sunt foarte importante. Esenţiale, aş spune. Prima propoziţie  e cea mai importantă. Dacă nu atrage cititorul spre o a doua propoziţie, textul este mort. Şi dacă a doua nu ne îndrumă spre cea de-a treia, la fel. Şi aşa cu tot textul (p. 55).

R: Spuneţi-mi, e bine să ai un început scurt sau unul lung? Şi, în general, există o limită a începutului?

Z: Nu, totul depinde de publicul-ţintă. Într-un fel începi pentru un public literar (care probabil va accepta şi un început mai lung), altfel pentru unul specializat în ceva şi care are puţină răbdare. (…) Oricum, condiţia e să capturezi publicul imediat şi să-l seduci să citească (p. 56).

R: Ok, dar despre final? Trebuie neapărat să existe unul, la fel ca în textele clasice?

Z: Azi adesea nu, totuşi ar trebui să existe un marker de final dacă nu scrii un text literar. În astfel de situaţii, care sunt şi cele mai multe, foloseşte o formulă de tipul: „adunând, făcând bilanţul, în concluzie, prin urmare”.

R: Este important finalul? Mulţi îl neglijează.

Z: Şi rău fac. Este foarte importantă ultima propoziţie, altfel cititorul va pleca nemulţumit că ai un final catastrofal. De aceea, un final bun va lua cititorul prin surprindere şi îi va da senzaţia că nu-l desconsideră. Altfel se va despărţi cu o impresie proastă despre carte (p. 65).

R: Dar cum ar putea un final să-l surprindă pe cititor în mod plăcut?

Z: Mergi din nou la notiţe şi caută acolo ceva drăguţ, sau amuzant sau care aduce o lumină nouă asupra subiectului (p. 67).

R: Trecând la altceva, mă gândeam că în ultima vreme, a apărut şi posibilitatea, cel puţin în engleză, de a-ţi dicta textul. Oare, dacă aş vorbi pur şi simplu, ar suna textul mai natural ori măcar mai fluent?

Z: Eu zic să eviţi pe cât posibil forma dictată deoarece „Dictated sentences tend to be pompous, sloppy and redundant” (p. 79).

R: La final, vreau să vă spun că, de obicei, reuşesc să scriu bine din prima. Nu cred că mă privesc pe mine toate aceste sfaturi.

Z: Eu, dimpotrivă, afirm că numai rescrierea e cea care face diferenţa între un scriitor bun şi unul slab, deşi este un fapt greu de acceptat întrucât avem senzaţia că totul a ieşit bine din prima (p. 84). De fapt, este întotdeauna ceva de eliminat. Iată o listă cu care are de luptat orice scriitor:

“It’s not clear. It’s not logical. Its verbose. It’s klunky. It’s pretentious. It’s boring. It’s full of clutter. It’s full of clichés. It lacks rhythm. It can be read in several different ways. It doesn’t lead out of the previous sentence.” (pp. 84-85).

 Refuz să traduc citatele. Oricum, voi, rarii cititori care aţi ajuns până la sfârşitul articolului, ştiţi mai multă engleză decât mine. Aţi învăţat ceva din acest pseudodialog cu autorul? Credeţi-mă, este doar a suta parte din ceea ce găsiţi în cartea lui. Sau poate este chintesenţa? Cine ştie! A, de fapt puteţi ştii, dacă îi deschideţi cartea. Lectură plăcută, viitorilor mari scriitori!

 

[i] Robert Hartwell Fiske, To the point: A dictionary of concise writing, editura W. W. Norton & Company, New York, 2014

[ii] William, Zinsser. On writing well. The classic guide to writing nonfiction. 25th anniversary ed. New York: HarperCollins Publishers, 2001.

Comments (1)

Foarte util. Mulțumiri!

Write a comment

"));