carteadeschisa.ro Rss

Uneori ajunge o simplă rază Vol. 1

Posted on : 14-08-2009 | By : admin | In : Religie

Tags:

0

f54421-Bruno-Ferrero-Uneori-ajunge-o-simpla-razaAutor: Bruno Ferrero
Editura Galaxia Gutenberg
Anul apariției: 2007
Locul apariției: Târgu-Lăpuş
Traducere: Simona Ştefana Zetea
Număr pagini: 85
ISBN: 978-973-7688-86-6

Pace și bine!

Mergând la o librărie din Târgu Lăpuş, am primit recomandarea să mă uit peste cărţile editurii Galaxia Gutenberg unde s-ar afla cărţi de mare valoare culturală. Mă rog, nu aveau prea multe titluri disponibile, nici nu mă dădeau afară banii din casă, aşa că m-am uitat şi eu la titluri mai accesibile financiar. Între ele îmi atrage atenţia un autor cu 11 volume tipărite, Bruno Ferrero, de care nu auzisem nimic şi, deschizând una dintre cărţi, am constatat uimit că are nişte povestioare drăguţe la citit, foarte uşoare, iute memorabile. Ce-am răsfoit m-a entuziasmat, aşa că uitând de prudenţa financiară, mi-am achiziţionat majoritatea volumelor, fără numărul 6, indisponibil în acea librărie.

Voi încerca pe parcursul următoarei săptămâni să prezint diferite aspecte din volumele acestui italian despre care am auzit ulterior că are o mare influenţă în rândurile tineretului catolic. O să aleg după diferite metode câteva povestiri din fiecare volum şi o să le detaliez după cum m-o duce capul, fie cel de critic, fie cel de amator de poveşti, fie de gânditor în marginea naraţiunii. Şi mai ales o să emit o grămadă de prostii, dar astea sunt şi cu ele defilez. Ştiu că mai bună e tăcerea, dar şi prea multă e la fel de rea şi apoi despre anumite cărţi merită să se vorbească,cât ar fi de departe de la subiect. Măcar atât lucru sper să nu fac, să nu sar din cadrul propus de povestitor. Cine este Bruno Ferrero altădată, după ce o să am timp să mă documentez mai pe larg.

Deşi iniţial, îmi propusesem să prezint din primul volum la rând primele zece povestiri, acum parcă cheful mă îndeamnă să le iau altfel după cum mă duce cursul acestei prezentări. Ce să fac să fiu consecvent şi faţă de eul meu de mai acum 2 ore care a scris rândurile ce urmează pe hârtie şi faţă de eul meu de acum care pofteşte la povestirea numărul 6. O să încerc să dau prioritate poftei, dar apoi o să mă ţin de ordinea aleasă, asta dacă nu mai mă trăsneşte o altă poftă. Mai avertizez că am auzit voci în cadrul acestei lecturi. Deşi stăteam în pat, odată ce Povestitorul se ambala în prezentarea naraţiunilor, se auzea ba o voce de critic ce se recomanda ca fiind Călinescu de la catedră, ba una de moralist, autodenumindu-se Stăniloae cu un deget rotitor, ba una de gânditor şi aceea ar fi trilogicul Blaga.

În Povestitorul un om ajunge să-şi spună poveştile în piaţă fără a mai fi ascultat de nimeni. Este ca la un blog, scrii, scrii într-o veselie şi nimeni nu postează niciun comentariu, nici nu eşti sigur că statisticile acelea de la Google Analitics sunt veritabile şi că au venit atâtea zeci să-ţi audă melodiile în proză. Ei bine, acest povestitor realizează la sfârşit că de fapt nu povesteşte în zadar, ci o face pentru a nu-l schimba lumea.

Călinescu de la catedră murmură: personajele lui Bruno Ferrero sunt monotone, fac o singură acţiune exasperant de insistent, zi după zi. Timpul este comprimat şi repetarea nu cunoaşte nuanţe.
Stăniloae cu un deget rotitor o ia pe altă parte. Cumva ne definim atât prin nume, cât şi prin acţiunile noastre. Şi dacă vocaţia noastră ne spune că facem un anume lucru bine, până la urmă contează faptul că stăruim în vocaţia noastră, nu în chefurile şi răgazurile lumii.
Călinescu de la catedră insistă: probabil că la această povestire un om de marketing ar fi zâmbit. De ce să mai povesteşti într-o piaţă unde nu te mai ascultă nimeni? Numai că aici se povesteşte despre spaima oricărui marketer – saturaţia pieţei de un anumit produs.

Şi acum gata cu cheful, prima poveste, îi zice a celor două blocuri de gheaţă care se contopesc într-o nouă stare de gregare – lacul, după ce stătuseră reci unul în faţa altuia o mulţime de vreme. Călinescu de la catedră doar ridică un cartonaş: un fleac, povestire + morală. Stăniloae cu un deget rotitor, neîncălzit murmură de o parabolă a răcelii vecinilor până la găsirea unui numitor comun.

A doua poveste, Vizita, este despre un tânăr cu o rugăciune foarte scurtă: Isuse, sunt Jim.
Stăniloae cu un deget rotitor intervine – ne rugăm de fapt fără a aştepta răspuns… Călinescu de la catedră pufneşte supărător: O povestioară acolo religioasă. Actantul abia este schiţat, un Jim în blugi rupţi – este aici o insistenţă pe învăţătură şi acţiune. Stăniloae cu un deget rotitor revine: dacă medităm asupra acestei forme de rugăciuni, putem vorbi într-un fel de o formulă prescurtată de rugăciune a inimii, printre numeroasele căi ale religiosului, existând unele simplissime. Poate ai dreptate, este o acţiune monotonă şi insistentă, dar sare dintr-o dată din tipar printr-un răspuns miraculos – vizita ori cuvântul Domnului.

A treia povestire se numeşte Pendula şi este o pildă realizată în două fraze. Un înţelept se întreba în fiecare oră odată cu bătăile tari ale pendulei ce a făcut cu timpul său. Călinescu de la catedră îngână afurisit: un fel de time management popular. Trilogicul Blaga intervine pentru prima dată, mângâindu-şi barba şi ţinându-şi bărbia în poziţia caracteristică: Paradoxul acestui înţelept care devine desigur şi paradoxul meu îmi pare acesta – dacă la fiecare oră se întreabă cât de bine a folosit timpul, atunci acţiunile sale trecute puteau fi considerate cele mai importante de săvârşit sau toate puteau fi puse sub semnul îndoielii în ciuda meditaţiei asupra lor înaintea săvârşirii!

În povestirea a patra, Cele două seminţe, una rodeşte, alta nu de spaima unor primejdii viitoare. Călinescu de la catedră mereu încruntat: povestioare naive, de învăţat copiii de la grădiniţă şi care sunt depănate de bunicuţe cu lanţetă şi croşetă. Din nou personificarea este baza naraţiunii caricate în manieră Oscar Wilde. Stăniloae cu un deget rotitor îi dă cu bine, bine, ai dreptate, dar constatăm că aşteptarea este uneori excesivă şi prea multă prudenţă strică. De fapt nu eşti nicăieri ferit de pericole şi dacă pui răul înainte nu mai ajungi să faci nimic. Şi pierzania oricum vine, chiar dacă te-ai înconjurat cu ziduri de plumb şi te găseşte că n-ai mişcat nimic în drumul tău.

Povestioara cinci, Taina fericirii - un învăţăcel are de dus o lingură cu câteva picături de untdelemn împrejurul unui palat fermecător. Prima oară, aduce picăturile integral, dar nu vede nimic din frumuseţile palatului, a doua oară, se uită la peisaj, dar îşi pierde picăturile. Povestitorul nici nu apucă să termine că se şi repede Călinescu de la catedră: Am senzaţia de dejà-vu. Am mai citit fraţilor, această povestire undeva, într-un PDF pe net şi atunci o fi fost preluată  din Bruno Ferrero, sau poate Bruno Ferrero a preluat-o din înţelepciunea orientală. Oricum, aceste pilduleţe îmi dau senzaţia unei antologii replică la cele de sorginte orientală, tot la fel de scurte şi înzestrate cu morala coadă de rigoare.
Trilogicul Blaga încearcă să-şi lege şi el gândurile: Pe scurt, atenţia noastră ar trebui să fie bine distribuită atât spre ceea ce facem noi, cât şi spre lumea înconjurătoare. Dacă ne concentrăm spre acţiunea noastră, uităm de exterior, dacă procedăm invers, ne facem rău propria acţiune.
Povestitorul, supărat că tot e întrerupt, taie şi el vorba cum prinde prilejul: Aici se poate adăuga povestea şoferului care abia apucă să vadă câteva peisaje din cauza vitezei şi a pericolelor drumului. Dacă vrea să vadă mai mult, slăbeşte acceleraţia, dar întârzie.

Şi sărim la povestirea a şaptea, cea de dinainte fiind poveste în poveste, sau mai bine zis, poveste cu chef. Asta, următoarea, îi zice Focul şi vedem cum ura în 6 forme diverse duce la moartea prin îngheţ a 6 naufragiaţi, deşi fiecare avea câte-o bucată de lemn în mână; dispreţul, mânia, egoismul, lăcomia, dezgustul, revolta, intervine Stăniloae cu un deget rotitor, sunt faţetele mizantropiei şi ale îndepărtării de semeni. Este o altă pildă a seminţei nerodite. Prudenţa excesivă, meschinăria, bănuiala pot face un rău la fel de mare ca o acţiune duşmănoasă. Mai bine un semn mic de bine, de preţuire, decât o atitudine consecvent protectivă. Călinescu de la catedră nu se lasă nevorbit . Personajele – dacă sunt mai multe – au cel mult şansa unui gând şi cam asta e tot ce le defineşte. Morala îşi are legile ei neliterare.

Jos, cea de-a opta povestire, poate fi spusă prin diferite cercuri. Este despre un băieţel care caută ţinuturile miraculoase care se întrevăd în depărtare şi care e dezamăgit oriunde ajunge.  Stăniloae cu un deget rotitor punctează rapid: viitorul nostru este în culori ispititoare. Prezentul este însă gri, tern, obositor. Paradoxal când privim spre trecut, lucrurile devin din nou colorate frumos şi constatăm că am petrecut vremuri bune, deşi atunci, la prezent, nu ni s-au părut aşa. Povestirea aceasta a omului care evoluează prin griul prezentului, dar care vede că în spate şi în faţă sunt aceleaşi culori atrăgătoare este însoţită de o morală extinsă în care călătorii unui autobuz au devenit tot mai entuziaşti de ce vedeau pe drum, deşi la început fuseseră indiferenţi şi cu o percepţie la fel de gri ca a băieţelului din poveste, din cauza descrierilor unui bătrân din faţă. Apoi au constatat că au văzut cu adevărat lucrurile frumoase cu ajutorul unui orb.

Penultima povestire, Scorpionul, ne spune despre un călugăr insistent care tot salvează de la înec un scorpion care-l înţeapă rău de fiecare dată. Fiecare îşi urmează natura – scorpionul să-şi verse veninul, iar călugărul să fie îndurător. Povestitorul se opreşte şi se uită la ceilalţi. Toţi tac. Trilogicul Blaga dă din umeri indiferent. Stăniloae cu un deget rotitor deocamdată nu are motiv să vorbească. I-a luat-o Povestitorul înainte. Singurul care catadicseşte să mai deschidă gura este Călinescu de la catedră care spune că pilda se încheie deranjant cu întrebarea noi pentru ce suntem creaţi? Să fim făptaşi sau victime, cu acelaşi ton pe care-l auzim într-unele din povestirile lui Tudor Octavian. Şi continuă că auzim de fapt aici de povestiri gen frescă de tip naiv. Bune de citit în 2 minute, pentru oamenii grăbiţi de azi, dar vai! şi de ţinut minte cam tot atât. Stăniloae cu un deget rotitor atacă: Mai degrabă sunt nişte ace în conştiinţă, nişte împunsături în pielea groasă a rigidităţilor noastre mentale. Călinescu de la catedră răspunde că ar fi de acord, dar mai departe după ce ai fost înţepat te întrebi cum să mergi, ce să faci. Am primit un cartonaş roşu, buun, cum să procedez în continuare! Vezi paradoxul înţeleptului din povestirea de dinainte.

Şi iată şi Zidul, ultima povestire aleasă, despre doi pustnici, unul milos, celălalt convins că e desăvârşit. Acesta din urmă hotărăşte să pună o piatră la propria grotă de câte ori îl vede pe celălalt milostivind şi în câteva luni ajunge să se zidească pe dinăuntru. Aşa şi noi ne izolăm unii de alţii. Călinescu de la catedră evidenţiază totuşi obosit: povestirea asta nu-mi spune nimic. Stau foarte bine în propria mea cetate, bine izolat şi bineînţeles crezându-mă ales. Stăniloae cu un deget rotitor murmură: Da, dar priveşte împrejurul tău, este pustiu, nu reuşeşti să interesezi pe cineva.

Povestitorul nu vrea să se termine acest discurs nici într-o notă arogantă, nici într-una pesimistă aşa că adaugă: ar fi meritat prezentate şi alte schiţe din carte, Chipul lui Iisus, Câinele în oglindă, Stelele de mare, Şoricelul sau să comentăm învăţătura că experienţa proprie nu e una dintre metodele educaţiei, ci este unica metodă, dar hai să prezint mai bine la final ceva foarte scurt dintre întâmplările lui Bruno Ferrero.

”Într-o dimineaţă, un profesor de cardiologie îşi conduse studenţii în laboratorul de anatomie umană al universităţii.
Studiară anumite organe, când văzură dintr-o dată o inimă nespus de mare.
Profesorul îi întrebă pe tineri dacă ştiau cui i-ar fi putut aparţine, înţelegând deopotrivă ce boală produsese moartea persoanei în cauză.
-Ştiu eu, zise un băiat, cu un ton foarte grav. Aceasta a fost inima unei mame.”

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

un interviu

Posted on : 13-08-2009 | By : admin | In : Video

0

Pace şi bine!

Iată cele 3 secţiuni ale unui interviu pe care l-am dat acum 2 luni la o televiziune din Bucureşti.

anexez şi adresele web, dacă nu reuşesc să postez cele 3 videoclipuri.

sectiunea 1

sectiunea 2

sectiunea 3

Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet

Posted on : 09-08-2009 | By : admin | In : Literatură

Tags:

0

marquez
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura RAO
Anul apariției: 2007
Locul apariției: București
Număr pagini: 160
ISBN: 973-103-461-4

Pace și bine!

Cartea dezvăluie iniţierea tinerei de 14 ani în Eros, în urma incendiului care s-a abătut asupra casei în care locuia cu bunica ei într-un sat de pescari.

Rămase fără adăpost, acestea pornesc într-un periplu prin ţară până la deşert, după ce iniţial fata a fost vândută pe o sumă modică unui văduv din satul ei. Nemiloasă, bunica i-a poruncit fetei în zece ani să-i plătească stricăciunile cauzate din vina ei, în urma cărora i-a ars casa.

Vânzându-şi fecioria, aceasta a plătit cu vârf şi îndesat hamalului şi sutelor de bărbaţi care s-au perindat în viaţa ei timp de 10 ani până în momentul în care Ulise, nu cel mitic, ci un tânăr contrabandist, îndrăgostindu-se de ea, a încercat s-o elibereze, încercare eşuată fiind prins de tatăl său.

O tentativă a mai avut loc atunci când tânăra Erendira a fost luată de nişte misionari şi ţinută în mânăstire alături de alte indiene.

Printr-un plan al bunicii fără suflet, aceasta a fost măritată în incinta mânăstirii într-o ceremonie nupţială comună. Căsnicia din păcate nu a durat, fata fiind curând din nou obligată să trăiască acelaşi calvar alături de bunica ei, din cortegiul căreia mai făceau parte un fotograf şi câţiva indieni pe post de slugi. Descrisă obiectiv, într-o naraţiune incitantă, destinul fetei are ceva din dramatismul eroinei antice.

Nemaisuportând situaţia, aceasta îşi îndeamnă logodnicul, pe aprigul Ulise s-o ucidă pe bătrână. După trei încercări, ca-n basme, tânărul omoară ”monstrul” care vărsa sânge verde, transformându-se într-o făptură fantastică.

Dar tragedia n-a luat sfârşit, Ulise părăsit de iubită, îşi va plânge soarta, în timp ce Candida se va îndrepta spre marea mult visată, simbol al libertăţii spre care, matură fiind, aspiră ca ultima soluţie.

Nadia Gabriela

Spinoza 1

Posted on : 08-08-2009 | By : admin | In : Uncategorized

Tags: ,

0

Pace şi bine!

Începutul cărţii

Spinoza, un filosof de acum 3 secole vine cu o problemă aparent nesemnificativă pentru un om de acţiune. Cum trebuie să ne comportăm în faţa iubirii? Folosindu-ne de dorinţă sau de raţiune? Care ar fi diferenţa? Prima oferă iubirii obiecte multiple – ea vorbeşte de iubirea de patrie, de familie, de prieteni, de obiecte, etc., în timp ce raţiunea spune că nu există decât o singură formă de iubire, indiferent de obiectul asupra căreia se aplică.

Am avut revelaţia că acest Spinoza ne vorbeşte de două posibilităţi  ale fiinţei destinate fiecare altei funcţii – una care conferă multiplicitate lumii, cealaltă unicitate. Fiinţa noastră devenea prin asta scindată şi cumva trebuia găsită o rezolvare a acestui conflict intern. Trebuia găsită forma de iubire care să fie în acelaşi timp multiplă, dar şi unică şi atotcuprinzătoare pentru celelalte forme. El spune că numai iubirea lui Dumnezeu poate oferi această cale de împăcare şi că este singurul loc în care raţiunea devine dorinţă sau dorinţa raţiune. Cum anume a demonstrat aceasta promit să revin în următoarele episoade.

Primele reflecţii

Un oarece folos al filosofiei

Mă gândeam că filosofia nu este un lucru de folos imediat, ci unul care e necesar celui care vrea să-şi găsească un rost al vieţii, celui care caută – cum este cazul lui Spinoza – o explicaţie pentru diferenţa dintre multiplicitate şi unicitate. Celui care militează pentru raţiune într-o lume guvernată de instincte – de altfel economia de piaţă este un termen care trimite explicit la burtă şi la lăcomie.

Şi dacă filosofia ajută mai puţin de a alege o opţiune dintre numeroasele căi oferite de viaţă, ea ajută să dai temei acelei opţiuni, să explici de ce nu poţi decât în această îndeletnicire şi nu într-alta. Este un examen de sine şi un tovarăş care ar trebui să stea să zicem lângă adolescenţii cei supuşi tuturor influenţelor şi poate victimele cele sigure ale dorinţei.

Labirintul exemplelor

Am vrut iniţial să dau un exemplu pentru cele două forme de acţiune umană -  capriciul şi cunoaşterea. Să arăt cum uneori confuzia între cele două poate avea consecinţe grave. Apoi am realizat că exemplele nu fac altceva decât să deruteze raţiunea, nevoită să treacă din nou la îndepărtarea tuturor lucrurilor inutile din exemplu şi să găsească iarăşi cristalul pur al unicatului. Operaţie de decantare care nu se face cu uşurinţă de fiecare dată. Până la urmă ce se cere de la un judecător de pildă dacă nu să recunoască în cearta împricinaţilor legea încălcată, ideea care oferă reperul stabilirii gradului de vinovăţie. Legea este până la urmă o normă de comportament uman, ea stabileşte ce trebuie făcut şi eventuala pedeapsă, dar dacă intrăm mai adânc în sensul ei, constatăm că are la rândul ei nevoie de un temei moral şi acesta poate fi văzut mai totdeauna ca arbitrar. Judecata – o operaţie de transformare a multiplului într-unul. Arta – procesul invers.

Ce rol are intuiţia? Vede legi acolo unde alţii nu au simţit decât multiplicităţi indiferente! Vede
un exemplu miraculos pentru legile cele reci! Multiplicitatea ţine de fenomenologie. Ne folosim însă de raţiune pentru a ordona şi da un înţeles fenomenelor fiinţei. Suntem ca şi râul. Mereu într-alte ape, dar cu aceeaşi albie. Sau păcăleala vizuală din magazine. Acele obiecte care închipuie fântâni curgătoare, dar care sunt de fapt un truc de imagine. Cumva suntem un truc permanent în raport cu una din perspective. Oamenilor căutători de fenomene le lipseşte profunzimea. Oamenii cu cugetări adânci au o viaţă lipsită de spectaculos. Trucul constă în faptul că fiecare caută să se dea drept ceea ce nu este. Călătorul drept înţelept, iar înţeleptul drept om încercat.

Va urma

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

De ce să deschid o carte?

Posted on : 07-08-2009 | By : admin | In : Diverse

0

Ca să zic așa, nimeni din jur nu mă încurajează spre asemenea acțiune. N-am avut ce face și m-am apucat să consemnez câteva din vocile anti.

O voce de felcer - Chiar așa. N-ai nimic mai bun de făcut. Sunt atâtea excursii , atracții, chestii fun… Ce să te omori cu stătuta carte. De altfel, cine citește are așa un aer lânced, fața i se pergamentează, mișcările sale degajă praf și un foarte fin voal de mucegai. Mă rog, povestea cu finul poate fi contestabilă.

O voce de Kunta Kinte de cartier – Băi, de la lectură îți strici bunătate de ochi care ar fi putut fi desfătați de pildă cu jocul de călușei, de counter strike, de forme ale vreunei domnișoare. Devii gras, nu faci mișcare, capul ți se umflă având tot mai accentuate tendințe pătrățoase, ajungi să ai tabieturi și să ții la ele de parcă ar fi cine știe ce mare ritual.

O voce de fițe – E în conflict clar cu înfățișarea. Cum este să fii armonizat de la sprâncene până la călcâie și să te ții poftim ca un lălâu oarecare de bara de la metrou pentru a citi chestia aia mică și scârbos de groasă. În loc să stai țeapăn, ca un manechin, cu pieptul dezinvolt, gata de acțiune ca un leopard pregătit de alergătură.

Cusurgiul își desface palma pregătit să numere – o carte are prin definiție următoarele defecte: E totdeauna prea groasă pentru a putea fi citită.  Conține multă pisălogeală. Autorul vorbește, vorbește și vorbește. Nu se poate reține nimic din ea, doar acolo niște frânturi și vreo câteva cuvinte  cică memorabile. În privința asta, memorabilele acestea au dat bătaie de cap și au dus la ospiciu o mulțime de oameni care nu aveau nicio intenție să țină minte ceva din cartea deschisă.

Vocea familistă. Ea coafeză, el bețiv  – Să nu uităm că prin definiție cartea este un adevărat aspirator de praf. O casă fără cărți este egal cu o casă igienică. Ce frumos arată o bibliotecă de băuturi! Citesc pe Kant țuică și Sadoveanu șpriț.  Sau o bibliotecă de sprayuri, parfumuri și alte farafastâcuri feminine. În fond de ce biblioteca ar fi o chestie ce trebuie să conțină doar obiecte ce se adresează simțului vizual. Doar beutura trimite la satisfacții gustative. Iar Coco Chanell încântă năsucul și poate provoca în anumite condiții atracțiile iubirii de magnet.

Vocea eficientă, băgăreață - Să nu mai zicem de timpul pierdut. De câte informații inutile găsești acolo. De chestiile pe care le știai dinainte. De cât o lălăie autorul până să aflăm dacă se hotărășt epersonajul său să se ducă de aici acolo. Păi, ia să mă fi pus pe mine. Una, două, mă și înfigeam.

Vocea șmenară – Și ia uite câte cărți în jur. Nu se vinde cartea ușor. Nu apar prea mulți fraieri care s-o deschidă. A dacă ar fi o piatră ponce acolo, un cartuș netimbrat, o hârtie igienică, o ceva acolo trei la zece lei, ar fi de înțeles. Da carte! N-ai să prinzi afacerist pe de-astea.

Mă uit la carte. Stă într-o parte cu paginile întredeschise și fără să zică nimic. Nici nu cheamă, nici nu-și pregătește un cocteil de praf. Era mai frumoasă când am cumpărat-o. N-a avut însă și șansa de a-i găsi timpul ei. Este ca un brad cumpărat în mijlocul anului. Așteaptă împodobirea și atenția familiei. Dar cât mai e până la Crăciun! Probabil va fi aruncat fără să fie măcar desfăcut din legături ca și ceilalți dinaintea sa. Așa și cu cartea. Stă acolo apăsată de galbenul tăcerii.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Noutăți prin secțiuni

Posted on : 05-08-2009 | By : admin | In : Anunțuri

0

vezi în secțiunea Cinicul de serviciu noi posturi – unul despre gândirea caprițioasă http://www.carteadeschisa.ro/cinicul-de-serviciu/?p=62 – Șuncă și ceapă! Șuncă și ceapă! si altul despre postac, adica userul de rand http://www.carteadeschisa.ro/cinicul-de-serviciu/?p=66

iar în secțiunea Poemele de lângă noi tocmai a început o nouă votare. Prima dintre surprize. Sunt înfățișate poeme din anul 1990 publicate de revista România Literară. Primul an postrevoluționar. Te-ai fi așteptat la un fluviu de poeme inedite și protestare. Sunt oare așa? Citiți și votați!

Gabriel Mirea

dialogul Hippias Minor

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate
Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica
și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Ceva bun, mami!

Copiii din faţa blocului. Uită în intensitatea jocului de orice altă preocupare. Sinele lor se nesinchiseşte de amăgelile şi ghearele lumii ştiind că undeva deasupra lor părintele, cu un ochi omniscient, îndepărtează prin diferite strigăte şi acţiuni orice i-ar putea tulbura. E timpul când de atâta zbenguială le ghiorăie maţele. Ridică în sfârşit fulgerător capul spre balconul cu ochiul veghetor şi ţipă să audă şi vulturii adormiţi undeva lângă soare: Mamă! Dă-mi ceva buun! Mama devenită o mână darnică dintr-un magazin de fructe sau dulciuri, îi alină copilului pofta fără nume. Cu un zâmbet, o mângâiere, cu un sărut furat, îl convinge în câteva cuvinte că-şi dorea bunul pe care-l ea avea de oferit şi nimic altceva.

Acest „ceva bun”, dacă însă ar fi luat în serios de copil, dacă nu şi-ar lăsa adormite presupunerile printre ornamentele materne, nu ar face decât să deschidă calea unui labirint fără ieşire sau, mai simplu, a unei crize de existenţă. Cum poate ştii o mamă dintre toate felurile de mâncare bune care ar fi cel mai potrivit pentru copil? Nu ajunge argumentul ei cu îmi cunosc copilul. Cunoaşterea presupune împărtăşirea cu alţii. În răspunsul mamei regăsesc sensul dictării unei anumite decizii. Dincolo de relaţia mamă – copil se întrevede un anume fel de a percepe educaţia, protectiv. Mama se află în orizontul tuturor acţiunilor copilului, chiar dacă nu intervine. Mama este acel astru tutelar. Că ulterior astrul îşi pierde dimensiunea fizică, că mai ascultăm de mamă doar din când în când, că nu-i mai împărtăşim din preocupările noastre mai nimic, ce-i trebuie să ştie asta copilului.

Totuşi nevoia de ceva bun rămâne de-a lungul vieţii. Căutăm să ne satisfacem acel gust imprecis, acel chef de nenumit cu diferite surogate, printre ele fiind şi cărţile. Uneori nimerim ceva similar, oarecum inexplicabil apropiat de darul făcut de mamă. Aşa am simţit într-un fel acest dialog al lui Platon. Având ceva bun, inexplicabil. Are un teren propice reflecţiei, consistenţa unui intestin prin care trece şi vine sângele gândirii. Are gustul unei prăjiturele de five o’clock, care tocmai trebuia acelui nemulţumit veşnic din sufletul nostru. Până mâine mi-a trecut şi mă pot dedica gândirii. Mâine, hm! va fi altă joacă şi o altă poftă.

Noica, Creţia, Liiceanu

Înainte de a discuta problemele acestui dialog punctual, să remarc prezenţa în jurul traducerii româneşti a unor gânditori dintre cei mai prestigioşi care au realizat nişte studii temeinice fie prin prefaţă – în cazul lui Constantin Noica, fie prin note consistente filosofic – în cazul lui Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia. Aceste ornamente de gândire mi-au permis o clarificare importantă a termenilor dialogului şi cred că, în acest caz, doar studiul textului platonician ar fi susceptibil unor erori de interpretare devenite demult istorie în lumea iubitorilor acestui filosof.

Cine minte?

Dialogul Hippias minor, numit de Aristotel Hippias cel mic, a fost subintitulat de gânditorii alexandrini – despre minciună. Cu această clasificare a înfruntat vremurile până în modernitate când neoplatoniştii renumiţi au restabilit adevărata sa temă – cum e posibil un agent al răului? Este o confruntare între sofistul Hippias, un cărturar antic, polivalent în preocupările sale şi fără adversar în arta conversaţiei şi atenianul Socrate, care vrea să afle de la acest om încrezător în nemaipomenita sa înţelepciune, cine ajunge să mintă şi ce fel de natură are, bună sau rea.

Marele sportiv al cuvântărilor Hippias

Hippias, învingătorul în duelurile verbale organizate în jurul olimpiadelor vremii sale – (hm! un obicei care nu a fost din păcate adoptat şi de contemporaneitate – ce ar fi la următoarea olimpiadă să participe la categorii separate filosofi, oameni de ştiinţă, oameni politici!) se dovedeşte, în ciuda faimei, un personaj ce mai degrabă înșiruie clişee sociale. Crede că 1. în opera lui Homer, Ulise a fost personajul negativ, mincinosul, făţarnicul, în schimb omul de bine s-a dovedit a fi Ahile prin faptele sale de vitejie şi îndrăzneală.
2. omul bun este cineva diferit de cel rău, că sunt două persoane distincte,
3. omul bun nu poate face răul
4. mai vinovat e cel ce face răul din neştiinţă decât cel care o face din voinţă proprie.
(Să remarc aici o problemă a poliţiei contemporane – anume sunt voci albastre care se plâng de faptul că infractorii se dovedesc tot mai inteligenţi pe zi ce trece, au aparate tot mai performante, maşini utilate cu tot felul de detectoare antipoliţieneşti, reţele subversive de o eficacitate înspăimântătoare. Se confruntă în ultimă instanţă două voinţe – una de a apăra societatea aşa cum e, cu formele de putere vizibile acceptate şi o alta de a anula acest fel de societate în favoarea uneia ierarhice, totalitare, de tip mafiot. Inteligenţa protectivă contra inteligenţei distructive).

Socrate va demonta pe rând

– sub masca modestiei sale de totdeauna – fiecare dintre truismele profesate de Hippias. Filosoful atenian are abilitatea de a-şi transforma interlocutorul într-un yesman. Întrebările sunt puse cu rigoarea unui interogatoriu şi cu sublinierea imediată a oricărei contradicţii în încercările de ofensivă ale celuilalt.
1. Ulise şi Ahile se dovedesc prin fapte ori prin declaraţii deopotrivă de viteji sau de făţarnici.
2. Nu există un om integral bun şi altul complet rău. Albul şi negrul nu-şi au rostul în suflet. Socrate demonstrează că omul rău este în acelaşi timp priceput, decis, conştient, îndemânatic. Ca să-şi atingă scopurile rele pune la bătaie un întreg arsenal de vicleşuguri care au aparenţa unor zone de bine.
3. Numai omul liber se poate mişca între zona răului şi a binelui cu aceeaşi uşurinţă şi se pare nimic nu-l opreşte pe omul bun să comită relele cele mai mari. Doar el se dovedeşte specialist în domeniu şi sceleraţii prin urmare ar fi la origine oameni buni.
4. De asemenea afirmă că faptele neintenţionate sunt făcute de oamenii răi, întrucât ei sunt nepricepuţi şi deseori nici nu au habar de ceea ce fac.
Îmi pare că Socrate înţelege prin oameni răi oamenii fără minte, neîndemânatecii, neştiutorii, iar prin oameni buni pe cei care participă la ştiinţă şi acţionează în numele şi cu puterea ei. Răul cel mare, zice Socrate, e făcut de un om cu minte, nu de unul fără studii, trăitor doar sub semnul întâmplării şi al instinctului.

Răul – forma de exilare din bine

Cum remarcau cele trei somităţi menţionate mai sus, acest dialog pune sub semnul întrebării teza platoniciană conform căreia un om aflat sub steagul binelui, dreptăţii şi frumosului nu poate face răul. Totuşi din inducţiile realizate în dialog reiese că numai un om bun poate face răul şi nimeni altcineva.Trebuie să fie priceput, stăpân pe mijloace, să aibă nişte scopuri proprii, să fie liber în a lua decizii bune sau rele, etc. Acest dialog l-a provocat pe Aristotel în Etica Nicomahică să discute cine poate fi om bun. El spune categoric că săvârşirea voită a răului te scoate din starea de bine (eşti capabil şi de a face binele, pe care în acea situaţie nu-l mai faci).

Expertul şi binele

Din comentariile anexate dialogului s-a mai sugerat că omul bun nu poate avea niciun prilej de a face răul, îl refuză conştient chiar dacă el s-ar datora obiceiurilor locale sau unei anumite categorii umane. A fi superior prin ştiinţă nu aduce cu sine şi bunătatea sufletească. Socrate vorbeşte de un om bun care este de fapt un om de ştiinţă, un expert, dar în domeniul lui, nu şi în cel moral. Expertul este în acelaşi timp capabil de răul cel mai mare care ar putea fi provocat de domeniul său. Asta fără îndoială aminteşte de problema nerezolvată până azi a savanţilor care au ignorat faptul că descoperirile lor au dus la crearea unor bombe infernale ce au curmat vieţile multora. Argumentul lor poate fi moral: „ Eu ştiu să lucrez doar detonatorul unei bombe atomice. Nu e treaba mea dacă politicienii decid s-o folosească împotriva unui alt popor”. Este o distincţie modernă foarte clară între responsabilitatea de serviciu şi cea morală, politică. Acelaşi om care se dovedeşte magistru în domeniul său, în plan moral rămâne sclavul voinţei altora.

Nepriceputul

Socrate nuanţează problema binelui şi a răului punctând cu observaţia că omul nepriceput nu poate face răul decât la fel de întâmplător cum poate face şi binele. Observ însă că nu există un om nepriceput complet şi numai nebunii ori retarzii nu au ştiinţa binelui şi a răului. Cel mai adesea facem răul conştient, fără remuşcări. Problema care se ridică este de ce un om care are posibilitatea de a face binele alege răul. Ce motivaţii îl conduc la asta? Am fost tentat să dau o suită de cauze, dar am înţeles că orice explicaţie a unei anumite opţiuni aduce cu sine sclavia persoanei respective. Cine îşi explică acţiunile prin alţi factori decât cei interni se dovedeşte sclavul acelor cauze, adică un om rău în accepţie platoniciană. Totuşi nu sunt luate în discuţie în Hippias Minor situaţii de genul celor când faci un rău mai mic pentru a provoca un bine mai mare. Sacrifici o echipă de 5 oameni pentru a salva un oraş de distrugere. Te sacrifici pe tine pentru a-ţi salva familia. Mă gândesc că modernitatea a exploatat prin ororile sale toate posibilităţile de alegere între bine şi rău.

Prin urmare numai un om cunoscător poate face răul

Dar acesta se face voluntar. De aceea se pune problema dacă putem măsura ori îmbunătăţi amplitudinea cunoaşterii noastre, oare putem face la fel şi cu propria voinţă? Există oare forme de a ne educa voinţă să prefere binele? Dacă ştim binele şi răul, oare vrem să le facem pe amândouă, exclama Constantin Noica. Să enunţăm atât soluţia corectă cât şi soluţiile eronate! Atât capodopera cât şi ciornele! Şi adăuga că trebuie să deosebim totuşi natura cunoscătoare de simpla cunoaştere. Pe omul drept în raport cu tehnicianul, cu expertul, cu robul tehnicii. Primul acţionează sub semnul propriei înţelepciuni. Cel de-al doilea ascultă de îndemnul omului drept, dar poate acţiona neînţelept, în mod rău. Omul drept nu concepe nici măcar în posibilitate faptul de a face rău, în timp ce tehnicianul, omul de toate zilele, îl vede ca o soluţie posibilă şi uneori onorabilă. Înţelepciunea se dovedeşte o sumă de ştiinţă şi adevăr, după cum explică Aristotel. Şi dacă filosoful din Abdera credea că înţelepciunea nu este o ştiinţă, ci mai degrabă o virtute, în schimb Constantin Noica preciza din perspectivă modernă că problema filosofică a platonismului este dată de dilema dacă se dovedeşte cunoaşterea doar ştiinţă a cunoştinţelor exacte sau e o ştiinţă a valorilor adevărate? Și până la urmă e filosofia totuna cu cunoaşterea?

Să menţionez ca o paranteză

din ce discipline dă exemple Socrate: matematică, astronomie, mnemotehnică, sport (alergări, lupte, culturism antic), muzică, navigaţie, armată, echitaţie, medicină. Este una dintre cele mai lungi serii de paralele din realitate şi în care se demonstrează că un expert dacă voieşte poate avea o acțiune rea permanentă, în timp ce un amator, un neprofesionist poate spune şi adevărul sau face binele întâmplător.

Cum s-a ajuns la problema binelui şi a răului?

La începutul dialogului Hippias îl defineşte pe Ulise ca o fiinţă politropică. Acest cuvânt avea în greceşte două semnificaţii contrarii – una pozitivă ce trimitea la înţelept, iscusit, expert, încercat şi o altă negativă ce privea contexte de genul înşelător, mincinos, făţarnic, perfid, versatil. Pe de-o parte omul sincer, pe de alta omul mincinos. Problema care a fost dezbătută cel mai mult în dialogul este dacă sunt două persoane diverse sau îi cuprindem pe aceşti doi oameni într-un singur sine. Socrate a afirmat că nu poate fi mincinos un om incapabil să mintă. Un politrop, o fiinţă cu multe feţe, în schimb are capacitatea şi inteligenţa de a înţelege binele şi răul. Opţiunea sa vine din propria voinţă. Problema este că majoritatea suntem politropi, prin urmare capabili la fel de bine de minciună. Ne diferenţiem după fapte. Unele răutăţi sunt penalizate de legi, altele sunt considerate minore şi netaxate social. Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia spun „ că mincinosul şi veridicul pot fi una şi aceeaşi persoană, dar în realitate nimic nu dovedeşte că şi sunt”. (pentru mai multe referiri asupra aspectului politropiei vezi studiul meu precedent asupra cărţii Înţelepciune şi filozofie a profesorului Vasile Tonoiu în paragraful Ochii roată

– http://www.carteadeschisa.ro/?p=235 )

Merită menţionate şi câteva ironii socratice

Prima este aceea de a-i da aparent posibilitatea adversarului să renunţe, deşi astfel i-ar știrbi prestigiul de sofist, de om plătit generos pentru a da învăţături.
Apoi îi reproşează lui Hippias că, deşi se crede o natură atotcunoscătoare, are păreri schimbătoare, aducând de fapt în beznă pe cei doritori de înţelepciune.
Este ironizată suficienţa din discursul lui Hippias care se lăuda că nu întâlnise pe nimeni în stare să i se opună argumentelor sale. Această suficienţă e tradusă din cuvântul grec autarkia, care, după cum spune avizatul comentator italian Momigliano în 1930, nu era doar simplu orgoliu, ci mai degrabă o metodă intelectuală prin care se rețineau cunoştinţe gata făcute. Ea se baza pe mnemotehnică şi cred că poate fi relaționată cu seriile nesfârşite de distincţii din cărţile unor universitari care sunt neinteresante, total inaplicabile şi bineînţeles obligatorii de învăţat.
O notiţă m-a marcat pentru câteva zile. Lui Socrate îi sunt dezagreabile macrologiile (discursurile lungi, monologurile, retoriile) punând faptul pe seama memoriei sale scurte (,, de vreme ce ai de-a face cu unul care e uituc, mai taie din lungimea răs­punsurilor şi fă-le mai scurte dacă vrei să te pot urmări“). Uf, câte discursuri ţin şi de câte am parte. Ce departe sunt de ştiinţa întrebărilor şi a răspunsurilor lui Socrate.
Cât despre memorie, Socrate nu iartă pe cel care se bazează pe o asemenea ştiinţă. Îi spune subtil când vede că Hippias se încăpăţânează să nu răspundă conform raţionamentului că „ Pesemne că în momentul acesta nu te foloseşti de mnemotehnică, spunându-ţi de bună seamă că aici nu are ce căuta. Hai atunci să-ţi amintesc eu”.
Iar în altă parte când Hippias crede că Socrate e pus pe rele, acesta îi răspunde că sofistul trebuie să se dovedească îngăduitor, fiindcă mai devreme ceruse această atitudine pentru cei care fac răul fără să fie pricepuţi, aşa cum se afirma pe sine atenianul.

Despre acest dialog

am citit o mulţime de încercări de definire. Că ar fi o farsă platoniciană în care se încearcă să se exploateze consecinţele unor inducţii greşite. Că a fost „ o joacă a spiritului şi o lecţie menită să clintească încrederea de sine a atotştiutorului Hippias”. Că ar fi un labirint în care te poţi pierde printre paradoxurile mincinosului care când spune adevărul minte şi când minte spune adevărul. Eu l-am perceput la modul grav. Este un semnal de alarmă că educaţia de azi urmăreşte să creeze numai specialişti, numai oameni utili şi omite educaţia sub semnul binelui şi al valorii. Hm, au ajuns bloggerii să ţină locul profesorilor și, deseori, al moraliştilor. Problema lui Platon rămâne în continuare cu puncte nelămurite:

de ce alegem să facem răul?

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/dialogul-hippias-minor/

dialogul Protagoras

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate

Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica
și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Dark zone

Într-un ziar din ţară mi s-a dedicat o jumătate de articol acid. Am aflat că am o lectură „naivă” – ca în faţa unui roman poliţist – care poate fi inclusă printre formele nefericite de destin ale cărţilor lui Platon, că sunt un harnic rezumator şi că toate concluziile mele nu pot fi decât „filosofice!” Că nu sunt pătruns până la măduva lecturii de importanţa acestui autor clasic şi nu am ştiinţa cum trebuie citit un text de o asemenea anvergură. Ce mai, alte posibile lecturi decât cea canonică sunt o adevărată blasfemie şi vai cine a ajuns să-l citească pe Platon – un oarecare de pe-un blog.

Povestea cu rezumatul

E posibil ca scrierile mele despre dialogurile lui Platon să stea sub semnul facilităţii şi al jucărelelor, de aceea n-am să fac teoria conspectului ori rezumatului şi să confrunt cu ceea ce am scris, adică numeroasele conexiuni, actualizările, intenţiile. Problema cu dialogurile lui Platon este până unde se poate merge cu condensarea ideilor. Trebuie păstrat algoritmul de judecată – eu aşa am considerat că fascinează un articol – sau pur şi simplu doar enunţ conceptul cu toate nuanţele achiziţionate pe parcursul dialogului. Mi s-a părut interesant să arăt şi tatonările, definiţiile aproximative, dificultăţile cu care ne confruntăm în teritoriul oral al fiinţei.

Apoi e problema autorităţii

1. Eu, un oarecare, cum îmi permit să-l recenzez pe Platon? Au făcut-o doar nume celebre în domeniu, ce ar mai fi de zis! Doar vreo chichiţă neinteresantă, superfluă. Platon e deja clasificat, totul e pus în sertar şi conservat cu mult praf. Despre acest filosof există nenumărate cărţi. I s-a studiat orice mişcare, orice gând, au fost izolate ferm ideile sale de cele ale lui Socrate. Problema mea este că în ciuda acestor măreţe realizări culturale nu aud aproape deloc de acest filosof în jurul meu. Sunt repetate cel mult o suită de poncife din Platon, dar raţionamentele, învăţăturile sale, vitalitatea nu sunt cunoscute de nicio persoană din anturajul personal. Înseamnă că am cunoscuţi de slabă factură, ar trebui să-mi schimb viaţa şi să caut numai profi universitari de filozofie. Sau să-mi accept prima formă de autoritate dată de oamenii ce au căpătat încredere în interpretările mele.

2. Am constatat că filosofia a ajuns azi mai degrabă sofistică, vorbeşte aproape de orice altceva decât de om (de existenţă, voinţă, cosmologie). Filosoful nu se mai află în mijlocul oamenilor, nu mai e o posibilă instanţă sau oglindă la care să vină diverşi particulari, ci s-a retras în spatele unei catedre şi se pronunţă aidoma unui oracol, cu subînţelesuri. Virtutea, idealul său, a ajuns ignorată (şi în anumite contexte trivializată). Deşi în câmpul său semantic presupune prezenţa adevărului, binelui, dreptăţii, curajului şi credinţei, totuşi modernitatea e lansată într-un foarte puternic atac contra ei. De aceea iată o a doua autoritate dată de o misiune sinucigaşă – găsirea măcar a unui început de drum înspre virtute (prin desfăşurarea uşor largă a dialogurilor platoniciene). În fond, Socrate discută de aceleaşi probleme cu care ne confruntăm azi – averea, sănătatea, gândirea, alegerea dintre bine şi rău.

3. Dar ce înseamnă a fi în mijlocul oamenilor? E oare totuna cu a fi un fel de muzicant de stradă sau un orator de parc? Îmi pare că miza cea mare nu este de a enunţa o învăţătură, ci de a-l face pe celălalt s-o asimileze prin descoperire proprie şi astfel s-o poarte spre un alt context. În mijlocul căror oameni? Cei de la facultăţile ori instituţiile de profil? Printre cei care au făcut şi parţial filozofie? Printre autodidacţii filosofiei sau printre cei care amestecă filosofia cu alte lecturi? Să vorbesc numai de cei pasionaţi de filosofie sau de toţi acei atraşi de virtute?? Filosofia trebuie restrânsă la un cerc de iniţiaţi cu păsăreasca auxiliară sau adusă în diferite forme în faţa unui public numeros??? Tinerii desconsideră filosofia fiindcă pare fără niciun viitor. Dar să fie cunoaşterea adevărului, binelui şi frumosului o formă de inutilitate! Nu cumva din cauza abstracţiunilor pierdem infinitatea şi frumuseţea exemplelor concrete!!

Poate că e filosof cel care posedă deopotrivă arta exemplelor şi arta abstracţiunilor. Care ne poartă delicat când în realitate, când în idee. Care fascinează şi în poveste şi în raţionamentul arid. E în stare să ne facă un început bun cum să ajungem cetăţeni demni ori gospodari de soi. Iată un al treilea argument al autorităţii. Dorinţa de a înţelege aceste dialoguri m-a dus la interpretări nebănuite, la o traducere într-un articol. Sper să fi avut măcar uneori o lectură corectă. Dacă nu, asta e. Să încerce altul mai bine pregătit. Cea mai neagră zodie a unei cărţi este de a nu mai fi citită. Fiecare nouă lectură îi conferă sens. Şi fiecare comentariu îi dă o valoare. De aceea la întrebări răuvoitoare de genul cine îmi dă dreptul să recenzez un anumit text, prima şi singura justificare trebuie să fie aceasta: LECTURA.

Rezumatul conştiincios

Personaje cu roluri mai importante

Dialogul Protagoras este unul de demascare a sofisticii. Socrate relatează discuţia pe care a avut-o în casa unui atenian bogat, Hippias, cu cel mai de seamă sofist al vremii, Protagoras, venit într-o scurtă vizită. La întâlnire a mers împreună cu Hippocrates, un entuziast gata să plătească oricât pentru a fi primit la învăţătură de acel sofist.

Neîncrederea în sofişti

Pe drum Socrate îi atrage atenţia prietenului său energic că riscă să-şi primejduiască sufletul, deoarece nu a cerut nimănui sfatul dacă merită să frecventezi sofiştii şi nici nu are habar de fapt ce poate oferi Protagoras. Socrate percepe sofiştii ca pe nişte traficanţi de învăţături, lipsiţi de cunoaşterea a ceea ce e bun şi rău pentru suflet. Faptul e foarte grav fiindcă pentru învăţături nu există protecţie şi acestea uneori pot păgubi grav.

Protagoras, înconjurat de un roi de tineri care-i sorbeau orice cuvânt, îl primeşte cu bunăvoinţă pe Socrate care îi cere asigurări că îi va da posibilitatea lui Hippocrates să ajungă cineva în cetate. Cum cercetarea promite o discuţie lungă, toţi oaspeţii se retrag într-o încăpere potrivită pentru a-i auzi pe cei doi oameni de seamă.

Un CV de sofist

Protagoras îşi deschide pledoaria afirmând că sofistica durează de multă vreme, într-o formă deghizată, şi poate fi identificată în poezie, muzică, gimnastică. El însă îşi recunoaşte deschis apartenenţa la sofistică, de aceea se laudă că poate învăţa pe oricine din public să sporească zilnic în virtute. Cum Socrate vrea să afle la ce învăţătură se referă, Protagoras după ce se deosebeşte de ceilalţi sofişti care ofereau învăţături împotriva voinţei tinerilor, precum matematica, astronomia, muzica, promite asimilarea deprinderii de organizare bună a gospodăriei şi a cetăţii, respectiv transformarea tinerilor în buni cetăţeni. Părea exact de ce avea nevoie Hippocrates.

Se poate oare învăţa virtutea?

Socrate nu crede că se poate învăţa virtutea şi argumentează cu obiceiul politic al Atenei care chema specialiştii pentru treburile obşteşti, în timp ce lăsa la voia tuturor cetăţenilor activităţile de organizare a cetăţii. Constată de asemenea că oamenii virtuoşi nu-şi pot transmite calităţile nici măcar propriilor copii.

Discursul cel lung protagoreic

Protagoras este meşter în adormirea adversarului, aşa că va realiza o expunere lungă. Pleacă de la mitul înzestrării fiinţelor de către titanii Epimeteu şi Prometeu. Primul a dat daruri din belşug tuturor animalelor, uitând de om. Cel de-al doilea a furat în schimb „dibăcia meşteşugărească a lui Hefaistos şi a Atenei dimpreună cu focul.” Zeus a trimis ulterior pentru a-i aduna pe oameni în cetăţi liantul dreptăţii şi al ruşinii. După această pildă, sofistul afirmă că virtutea se poate învăţa, altfel nu ar avea rost pedepsirea nedrepţilor. Cel care pedepseşte o face pentru a preîntâmpina, pentru a da exemplu. Arată că virtutea este rostul prin care funcţionează cetatea şi de aceea ea e transmisă copiilor de către toţi cetăţenii. Dar cei mai virtuoşi, după el s-ar dovedi oamenii bogaţi, deoarece ar avea mijloace numeroase pentru o bună educaţie. Evident, toţi atenienii în raport cu nişte oameni sălbatici ar putea transmite virtutea, dar unii o fac mai bine şi de aceea îşi merită onorariul uriaş.

Cearta continuă

Socrate îi cere lui Protagoras să răspundă scurt şi din această cauză de mai multe ori sofistul va dori să abandoneze discuţia. Vor ajunge o vreme la schimbări de rol. Socrate nu mai vrea să facă nicio concesie, nu acceptă argumente de genul dacă tu vrei, respectiv ipoteticul şi condiţionalul. Adversarul său cere o plată considerabilă, aşa că trebuie să-şi etaleze mărimea cunoştinţelor. Numai intervenţia celor din auditoriu îl va determina pe Protagoras să rămână până la capăt deoarece e conştient că joacă o partidă pierdută. Să adaug că răzbate dinspre spectatori remarca lui Alcibiade care îl laudă pe Socrate ca expert în arta întrebărilor şi a răspunsurilor sau remarca lui Hippias care îi socoteşte pe bărbaţii din adunare rude după fire, deoarece sunt fiinţe ce caută bucurii intelectuale.

Părţile virtuţii

Protagoras a afirmat că virtutea cuprinde mai multe părţi, anume dreptatea, chibzuinţa, pietatea, înţelepciunea şi curajul. Socrate întreabă dacă sunt părţi diferite între ele sau sinonime pentru virtute? Par a fi la fel cum sunt părţile feţei în raport cu faţa întreagă. Dar posedăm oare numai anumite părţi ale virtuţii sau prezenţa uneia trimite şi la celelalte. Dreptatea să fie şi pioasă? Pietatea şi dreaptă?

Cum nu se înţeleg asupra relaţiei dintre părţi, Socrate stabileşte prezenţa unei singure perechi de contrarii pentru fiecare lucru. Numai că nechibzuinţa dovedeşte că ar avea două opuse, înţelepciunea şi chibzuinţa, de unde ar putea rezulta că acelea două ar fi similare, la fel cu pietatea şi dreptatea.

Iată unul dintre raţionamentele sale:

Oare oamenii chibzuiţi comit nedreptatea? Dar a fi chibzuit înseamnă a delibera bine. Rezultă paradoxul că nu poţi delibera bine comiţând ceva rău. De aici rezultă că a chibzui e totuna cu a face ceva folositor.

O scurtă trântă sub semnul poeziei

Protagoras încearcă să devieze dialogul propunând analiza unei ode a poetului Simonide, dar dovedeşte că face confuzia între fiinţare şi devenire. Socrate va examina caracterul odei în ansamblu, dar mai ales intenţia clară de a combate afirmaţia unui înţelept Pittacos: „ e greu să fii bun”.

Astfel doar cel bun poate deveni rău, nu şi cel rău care este aşa de la început. Acesta stârneşte permanent ceartă printre apropiaţii săi, pe când cel bun caută să-i înţeleagă şi eventual să-i iubească. După ce punctează astfel de idei, Socrate afirmă că discuţiile despre poezie i se par lucruri simple şi, de altfel, acestea suscită totdeauna păreri contradictorii, de aceea îi cere sofistului să revină la părerea iniţială.

Problema curajului

Lucrurile trebuiau lămurite deoarece de câte ori ne vine o idee avem nevoie de clarificarea sa deplină ori cine ne-ar putea ajuta dacă nu un dascăl de virtute?

Protagoras, după multe codeli, afirmă că patru părţi ale virtuţii sunt asemănătoare, dar cea de-a cincea, privitoare la curaj, este deosebită.

Socrate face imediat distincţia între curajoşi şi îndrăzneţi. Primii ştiu când să acţioneze fără primejdie, au cunoştinţa binelui şi a răului. Protagoras se împotriveşte afirmând că sunt oameni care, deşi cunosc cele bune, le fac pe celelalte, afirmând că au fost învinşi de plăcere sau durere. Se ajunge la distincţia dintre plăceri momentane şi necazuri de durată (Ex: mâncarea şi boala de stomac), între dureri momentane şi avantaje de durată (Ex: tratamentul dureros şi vindecarea). Dar dacă facem acte bune în vederea unora plăcute, atunci putem considera că plăcerea e totuna cu binele şi atunci nu mai putem afirma că ne lăsăm învinşi de bine pentru a face fapte rele. Nici de plăcere pentru a face fapte neplăcute. Omul curajos alege în funcţie de un criteriu proporţional, respectiv dacă lucrurile plăcute covârşesc pe cele neplăcute. Îndrăzneţul se află sub efectul aparenţei, se ia după lucruri care par mari de aproape şi mici de departe, pe când curajosul foloseşte tehnica măsurătorii, compară mărimea lucrurilor raportându-le la altele de acelaşi fel. Dar tehnica presupune apelul la ştiinţă. De unde va rezulta noua definiţie că omul învins de plăcere se lasă de fapt învins de neştiinţă. Omul curajos în schimb cunoaşte ce e primejdios şi ce nu şi acţionează asigurându-şi o bună siguranţă.

Poziţii finale

Cum Socrate a demonstrat că toate cele cinci părţi ale virtuţii sunt asemănătoare, conchide că virtutea pare să fie totuna cu învăţarea unei ştiinţe, adică poate fi învăţată, în timp ce Protagoras pare să afirme că este orice altceva şi deci îi susţine poziţia lui iniţială, anume că virtutea nu poate fi învăţată.

Cum cei doi au ajuns să-şi inverseze rolurile şi Protagoras nu mai vrea să continue, Socrate, după ce se declară nemulţumit că nu a examinat natura virtuţii, părăseşte adunarea rudelor după fire.

Ce a arătat indirect filosoful atenian?

Lui Hippocrates şi nouă implicit. Faptul că Protagoras care se lăuda cu predarea virtuţii, cea necesară pentru a fi un om de seamă, nu ştie nici măcar care sunt relaţiile dintre părţile virtuţii. Deşi face apel la poeme, nu e în stare să dea o asemănare corectă a modului cum sunt organizate părţile în raport cu virtutea. Tatonează şi e nevoit să-şi contrazică spusele. Profesorul de virtute nu ştie multe despre cum funcţionează interiorul virtuţii şi prin urmare nu are control asupra învăţăturii sale, îndreptăţindu-i presimţirea lui Socrate că este doar un negustor de învăţături cărora nu le cunoaşte aspectele utile sau dăunătoare.

Dialogul lui Platon este o pildă de a ne feri de oamenii îndoielnici care ne pot fura uşor mintea cu discursuri lungi, fără miez. Aceştia promit buna organizare a ţării sau a căminului, dar nu au habar de ce e nevoie pentru asta. Şi dacă virtutea e totuna cu dreptatea, pietatea, chibzuinţa, binele şi curajul, asta înseamnă că sunt foarte multe persoane amatoare de filozofie fără s-o ştie. De aceea filozofia trebuie să iasă în stradă. Să proclame virtutea ţelul urgent al cetăţenilor. Liantul tuturora, cel care ne face să nu rătăcim ca nişte sălbatici.

Care sunt ideile mele evident nefilosofice

* Dilema prezentării unui dialog din Platon – păstrarea unui algoritm sau doar enunţarea unei idei nuanţate

* Prima formă de autoritate este dată de cunoscuţii mei depărtaţi complet de aceste scrieri antice

* Filosofia a ajuns azi într-un grad foarte mare sofistică, nu se mai ocupă de cunoaşterea sinelui, a pasat pe nevăzute această îndeletnicire psihologiei şi acum ne vorbeşte exact de ceea ce dispreţuia până şi Protagoras – filosofia matematicii, a ştiinţelor, a existenţei

* Filosofia s-a retras din mijlocul oamenilor în spatele catedrei. Este o goană disperată pentru a găsi vreun aspect neînsemnat care nu a fost spus de autorii dintr-o lungă bibliografie în loc de a căuta bolile spirituale ale celor de lângă noi. Dacă filosofia nu ne ajută să fim mai buni, atunci nu merită să fie.

* Filosofia poate să se adreseze tuturor celor care caută virtutea într-una dintre variantele sale, nu numai iniţiaţilor. Ea devine eficace atunci când îmbină abstracţiunea cu infinitatea exemplelor.

* Şi o idee preluată din teoria lecturii: în modernitate accentul se mută de pe sensul cărţii pe sensul instituit de cititor. Adevărata zodie neagră a unei cărţi o reprezintă lipsa interesului de a mai fi deschisă. Cum eu nu sunt Kant, desigur că voi trezi şi o nuanţă de dezamăgire cunoscuţilor sau cititorilor proprii. Dacă însă îi fac să iasă din orizontul îngust al îndeletnicirii lor şi să citească măcar câteva pagini platonice, nici nu mai contează gândurile mele. Cartea a ieşit la suprafaţă pentru o nouă generaţie.

Ceva de genu

un oarecare Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/protagoras/

dialogul Lahes

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica

și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

În numeroasele spectacole de circ văzute cu voie sau din obligaţii familiale, am întâlnit şi numărul jongleurului de mingi de fotbal. Personajul era în stare să se contorsioneze în mod dificil cât timp ţinea mingea pe picior, pe genunchi, pe cap, să joace cu unul, două, trei, patru baloane simultan ca într-o jonglerie cu beţe, mă rog, ziceai că parcă avea o piele cu lipici. Un singur lucru îi lipsea în toată această măreţie: aura fotbalistului. Era doar un om care învârtea aproape magic o sferă intenţionat având forma unei mingi de fotbal, dar era în acelaşi timp departe de acest sport. Te întrebai dacă ştie atâtea trucuri, oare de ce nu s-a impus şi în echipa naţională, de ce nu ştie nimeni dintre microbişti de el? Şi realizai că practicarea unui sport nu presupune numai stăpânirea instrumentului specific, ci şi o bună strategie, rezistenţă, viclenie procedurală şi ascultarea deplină a antrenorului.

O altă conexiune m-a dus la sălile cu karate apărute precum ciupercile în ultimii ani. Specialişti cu o mulţime de dani ne asigură că la terminarea cursurilor vom fi imbatabili, vom executa la perfecţie procedeele de jiujitsu, vom cunoaşte acea păsărească japonizantă din karate, ne vom însuşi disciplina şi spiritul acestei îndeletniciri, ne vom transforma interior şi hei, ce marotă modernă, vom scăpa de stres. Aceşti guru sunt gata să-şi demonstreze îndemânarea, să spargă cărămizi, să trimită pumni şi picioare cu viteze ameţitoare ori să ne arate cum încheieturile moi ale corpului pot deveni de granit. Şi totuşi acestor zei cu centură neagră le lipseşte acelaşi prestigiu de care vorbeam mai sus. În afara disciplinei lor, nu ajută în niciun fel la menţinerea ordinii în oraş, nu auzi de ei venind să potolească niscaiva turbulenţi, vandali, nemernici. Din perspectivă civică karatiştii se dovedesc doar ceva diplome lipsite de semnificaţie mâine, o grămadă de cunoştinţe măcinând până la urmă în gol.

Circarul de mingi era doar spectacol, karatistul promite în schimb şi disciplinarea sufletului, conectarea la un spirit şi o energie cosmică. Este aici paradoxul găsirii liniştii prin violenţă. Mă gândeam că maeştrii bătăii cu membre dincolo de orice deontologie profesională dacă ştiu atâtea lovituri mortale, oare n-or cunoaşte şi câteva să-i potolească pe agresivii de lângă noi? Sunt o mulţime de oameni care au nevoie de ajutorul lor acum.

Astfel de gânduri îmi apăreau în timp ce citeam Lahes, un dialog al lui Platon mai puţin prizat, poate şi din cauza faptului că personajul nostru Socrate este ţinut mai retras, tema pare uşor neinteresantă, despre curaj, este şi un dialog subţire, de vreo 20 de pagini, o joacă de citit într-o jumătate de oră.

Totuşi acest dialog începe cu o dilemă cu nimic mai slabă decât a altor dialoguri. Este sau nu necesară educaţia? Tinerii trebuie lăsaţi în voia lor, de pildă să se joace cu săptămânile Crysis, CS ori Wow sau să meargă la niscaiva adulţi care să le furnizeze o educaţie armonioasă? Azi răspunsul a devenit evident pentru cei mai mulţi părinţi şi într-o manieră clară pentru stat care obligă adulţii să-şi petreacă odraslele la şcoală. Dar este cu adevărat şcoala locul unde copilul devine mai bun? Oare toţi absolvenţii consideră şcoala doar o primă etapă de învăţare din viaţa lor şi continuă ulterior cu alte forme de autoperfecţionare? Cu siguranţă nu, după ce constatăm numărul uriaş de tineri care au pus cartea în cui încă din ultimii ani şcolari, care refuză orice nouă învăţare şi cred doar în forme hedoniste de genul contează ce mănânc, ce beau, ce posed.

Multlăudata şcoală, poate cea mai birocratică instituţie a societăţii, raportează pentru liniştea cetăţenilor doar rezultatele pozitive, premianţii olimpici, savanţii şi oamenii de frunte care i-au călcat pragul, eficienţa remarcabilă a anumitor cadre didactice. Dar ascunde cu grijă sub preş faptul că majoritatea elevilor şi profilor se comportă mediocru, le lipseşte orice chef de pregătire în continuare, în timpul liber sau în viaţă, declară după terminarea şcolii că le-au displăcut toate materiile şi, în general, nu au înţeles nimic.

Pentru care motiv se întâmplă aşa? Să enumerăm câteva cauze. În primul rând elevului i se induce starea de turmă. Este pus într-un colectiv de 30 de fiinţe adunate pe criteriul vârstei şi al unei vagi opţiuni a sa ori a părinţilor, i se impun o grămadă de materii asupra cărora el ori propria familie nu au niciun control, apar la clasă o mulţime de tipi care se pretind specialişti în domeniu, dar nu au fost în stare să se impună prin nimic în faţa comunităţii în afara unui şir oarecare de diplome, şcoala devine un serviciu epuizant, sunt între 6 – 8 ore zilnic la care se adaugă alte 3 – 4 ore acasă teme. Şi uite cum intenţiile şcolii se duc pe apa sâmbetii că stai să te întrebi oare de ce să chinuim tinerii şi să nu-i lăsăm să se bucure de vârsta aceea minunată a adolescenţei.

Această problemă o au şi cei patru părinţi din dialogul Lahes al lui Platon. Doi dintre ei sunt bătrâni, Melesis şi Lysimachos, ceilalţi doi, Lahes şi Nicias au cam 50 de ani şi sunt cunoscuţi şi discipoli de-ai lui Socrate, un tinerel care merge pe 30 de ani. Acest grup a asistat la demonstraţiile unui profesor de arme foarte îndemânatic şi care le-a stârnit admiraţia. De aceea le-a năzărit ideea ca poate merită să fie educaţi de acest om odraslele personajelor noastre. Nicias este convins că tinerii ar învăţa o mulţime de lucruri – nu numai cum să se folosească de diferite arme, dar ar şti să se apere în orice ocazie, ar putea accede la arta tacticii şi a strategiei, având perspectiva astfel de a conduce părţi importante din armată. Mai ales s-ar desprinde să fie curajoşi şi mândri în faţa duşmanilor.

Nicias vorbeşte ca în prospectele unei academii militare, dar asta să fie realitatea? Lahes, cel care i se va opune permanent în tot dialogul, crede că nu există o artă de a-ţi însuşi folosirea armelor şi emite paradoxul următor: Dacă nu e învăţătură, atunci avem de-a face cu o înşelătorie, dacă este totuşi învăţătură, dar nu merită osteneala, atunci ce rost are s-o înveţi? (Şi mă gândeam cum sunt o mulţime din micii karatişti care nu au niciodată ocazia să se bată dacă nu sunt agresivi ei înşişi! Sau câte cunoştinţe inutile aflăm de la şcoală!!) Apoi aminteşte de Sparta, cetatea în care locuitorii sunt obsedaţi de lupte, dar spre care niciunul dintre profesorii de arme nu merge, probabil fiindcă ar fi imediat demascat. Şi îşi sfârşeşte punctul de vedere cu acest reproş pe care l-am făcut şi eu circarului de mingi, maeştrilor de karate, celor mai mulţi profesori – nu s-au distins în bătăliile reale ale societăţii – în fotbal, în menţinerea ordinii, în îndreptarea morală ori ştiinţifică a societăţii.

Mai mult, era cunoscut un episod comic despre acel maestru de arme, Sterilos care într-o bătălie navală îşi înfipsese suliţa fără să vrea în corabia duşmană, a trebuit să alerge să o recupereze toată puntea propriei corăbii şi fusese cât pe-aici să fie smuls de pe punte de acea armă buclucaşă. Ajunsese el, ditamai maestrul de râsul ambelor corăbii, şi întâmplarea făcuse ulterior ocolul Atenei. Oare putea fi un asemenea om demn de încrederea capitală pe care i-o acordau aceşti părinţi cu stare?

Cum lui Socrate i se acordă rapid rolul de prim judecător, i se cere să arbitreze cele două poziţii în conflict şi ce va decide el, aia se va face. Filosoful nostru cel tinerel se supără însă spunând că un părinte nu trebuie să se ia după gura lumii, ci să meargă la un specialist a cărui părere ar cântări mai mult decât ei patru la un loc. De aceea acest dialog va fi de fapt examinarea faptului dacă printre ei se găseşte cu adevărat un specialist în educaţie, dar şi o sumară metodă cum ar putea fi găsită o asemenea comoară.

Un specialist ar trebui fie să aibă profesori buni, fie realizări proprii importante şi în ambele cazuri e important să arate ce oameni a reuşit să-i schimbe în bine. Lipsa acestor criterii din C.V. duce la nulitatea părerilor asupra subiectului. Socrate mărturiseşte că nu a avut un profesor bun, i-au lipsit banii pentru a-l plăti şi nici nu e în stare să descopere singur această artă. Dar poate că oamenii de lângă el, mult mai bogaţi să fi avut astfel de educatori şi să poată da sfaturi despre educaţie şi de aceea le dă cuvântul.

După ce atrage atenţia asupra lui Socrate ca persoana care poate să scoată şi sinele din om şi să-l oblige să-şi cântărească viaţa trecută, Nicias crede că experienţa maieutică îi va fi de folos toată viaţa. Totul este să vrem să învăţăm. De aceea prevesteşte că discuţia va trece de la subiectul celor tineri la ei înşişi.

Lahes, eternul contrazicător, spune că putem vorbi de un educator dacă i se acordă faptele cu vorbele şi mai ales dacă este un om de bine şi cu caracter integru, criterii în opinia sa mult mai importante decât vârsta sau faima. (Despre ce şcoală putem noi afirma azi că are numai oameni de bine, integri, armonioşi cu cuvântul şi cu fapta? Până la urmă pe mâna căror dezaxaţi ne lăsăm copiii!)

Socrate intervine în discuţie cu tactica sa de recapitulare a ideilor de la care s-a plecat. Ce virtute presupune ştiinţa armelor? Cum vorbitorii ceilalţi se declară neputincioşi să spună ce e virtutea, vor alege să studieze numai o parte a ei, cea privitoare la curaj.

De aici urmează un set de definiţii furnizate fie de Lahes, fie de Nicias asupra curajului.

1. Lahes – „ Curajul presupune a avea voinţa de a rămâne în rânduri şi a-i respinge pe duşmani fără s-o rupi la fugă.”

Corecţiile lui Socrate urmează imediat: uneori se dovedesc curajoşi şi cei care se retrag, cum erau de exemplu sciţii care simulau deseori retragerea pentru a-şi surprinde adversarul sau spartanii care în bătălia de la Plateea i-au învins printr-o astfel de stratagemă pe perşi.

De asemenea menţionează ca persoane curajoase nu numai firile militare, ci şi pe cei care înfruntă marea, boala, sărăcia, furtunile politice, poftele, plăcerile.

2. Lahes – „Curajul presupune o anumită dârzenie (rezistenţă) a sufletului”.

Orice definiţie în faţa lui Socrate îşi dovedeşte rapid imperfecţiunea. Astfel nu orice dârzenie (rezistenţă) este totuna cu curajul, ci numai cea însoţită de chibzuinţă care oferă spectacolul unui lucru frumos. Lahes simte că i se blochează mintea, nu mai ştie ce definiţie să dea, dar Socrate îi arată că e un act de curaj şi în a explora ce e curajul, că trebuie să fie dârz, (rezistent) în continuarea discuţiei. Acum intervine oponentul său:

3. Nicias – „Curajul este ştiinţa pericolelor şi a semnelor încurajatoare, atât la război cât şi în orice altă privinţă”.

De data asta vor fi contre din două părţi. Întâi Lahes îi spune că medicii cunosc pericolele, deşi nu sunt curajoşi. Prin această definiţie par curajoşi doar prezicătorii.

Socrate pentru a nu se duce discuţia spre ceartă atacă mai molcom din altă direcţie. Atrage atenţia că din această perspectivă pot fi curajoase şi animalele. Nicias îşi corectează de aceea definiţia făcând distincţia pe de-o parte a prevederii şi curajului de care au parte foarte puţini şi pe de alta a cutezanţei, îndrăznelii, lipsei de frică de care au parte cei mai mulţi, inclusiv animalele. După el ajung curajoşi numai cei în stare să gândească.

Socrate intervine cu propriile sale opţiuni. Arată că a recunoscut în afirmaţiile lui Nicias modul de a gândi al sofistului Prodicos, cel care a stabilit numeroase nuanţe asupra numelor ajungând să scrie un tratat de sinonime. Revine din nou recapitulativ cu percepţia curajului doar ca o parte a virtuţii alături de înţelepciune ori dreptate. Face apoi distincţia între pericole, cele care provoacă teama care la rândul ei provine din lucrurile ce or să vină şi semnele încurajatoare care vor aduce evenimente ce nu vor fi rele. Şi după ce atrage atenţia că avem o singură ştiinţă, nu una împărţită la viitor, trecut, prezent, constată că definiţia lui Nicias vorbeşte doar despre partea viitoare a curajului.

4. Socrate – „Curajul este ştiinţa care cuprinde tot binele şi tot răul oricând ar fi ele gata să se întâmple.”

Constată că virtuosul este cel care are cunoştinţă de tot ce e bine şi rău, e înţelept, drept, pios. Numai că definiţia sa vorbeşte de fapt de virtute, iar nu de una din părţile virtuţii, curajul. Astfel încât ajunge la concluzia că toţi cei trei participanţi activi ai discursului eşuează în căutarea lor. Socrate nu vrea să-şi ducă la sfârşit ideile, ne lasă în aporie şi fiindcă va primi oferta de a-i educa pe copiii lui Lysimachis şi Melesias. Este portiţa lui de scăpare prin care poate declina propunerea arătând că nici el nu a ieşit din încurcătura discuţiei. Recomandă totuşi înainte de a căuta un maestru bun pentru copiii noştri să găsim unul pentru noi înşine. Cum lipsa de rezolvare finală se observă imediat, am aflat din nota introductivă a dialogului scrisă de Dan Sluşanski că această scriere face parte din dialogurile aporetice care urmăreau nedumerirea publicului şi răspândirea metodei socratice.

Revenind la gândurile care m-au frământat în timpul lecturii dialogului, constat că aş putea privi şi invers. De ce dintre fotbaliştii de succes nu ajunge niciunul să facă demonstraţii cu mingea după terminarea carierei? De ce dintre luptătorii adulaţi de toată ţara apar aşa puţin antrenori de calitate? De ce şcoala care se declară nu numai formativă, dar şi educativă are atâtea eşecuri practice? Cât de relevante sunt acele olimpiade când în fiecare an sunt împărţite premiile la 10 licee din ţară! Ce ne facem cu toate celelalte mii de instituţii şcolare? Am senzaţia că un profesor de la o şcoală no name are de foarte puţine ori în viaţă parte de un elev cu talent excepţional pe care să-l educe. Vremurile antice păreau ideale – adolescenţii aveau doar trei discipline: gramatică, muzică şi gimnastică. Sunt visul oricărui elev leneş de azi. Şi care e situaţia în licee: se face o oră de sport pe săptămână, de două ori pe lună câte o oră de muzică, cât despre gramatică s-a scos cu totul. Ritmul, armonia şi corectitudinea nu mai au ce căuta în educaţia noastră!

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/lahes/

dialogul Gorgias

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate

Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica

și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Lupta cu trei adversari

Iată un dialog în care Socrate are trei oponenţi: Gorgias, un vestit sofist, Polos, tânărul său discipol şi Chairephon, un politician atenian, adept al ideilor sofiste. Vădesc trei atitudini diferite: Gorgias caută să păstreze un aer olimpian, de je sais tout, Polos se repede tinereşte în discursul lui Socrate, dar se lasă momit rapid cu exemple şi pus în câteva pagini la locul lui, în schimb Chairephon arată a fi un om lipsit de bunăvoinţă, un înverşunat adversar al filosofiei pe care o consideră o învăţătură copilărească. Lui degeaba i se furnizează argumente clare, abordări diverse, chiar discursuri de definire ale lui Socrate, refuză orice şi are răbdare să asculte discuţia doar de dragul lui Gorgias.

Gorgias lăudărosul

Decorul este dat de casa lui Chairephon, gazda lui Gorgias care chemase atenienii din agora promiţându-le că le va răspunde la orice întrebare. Socrate îl chestionează care este obiectul îndeletnicirii sale. Gorgias abia îi răspunde din superioritatea lui că se ocupă cu ştiinţa discursurilor. Aici remarc apropierea izbitoare între sofiştii antici şi profesorii de azi care predau ştiinţa comunicării. Evident Socrate nu se mulţumeşte cu o definiţie vagă – bine, bine, dar ce fel de discursuri? Oare de însănătoşire! I se răspunde că astfel de discursuri îi fac pe oameni să gândească. Dar orice artă are un discurs care te pune pe gânduri, rectifică Socrate. Gorgias vine cu nuanţa că artele citate sunt practice, în timp ce retorica are ca obiect chiar discursul. E cazul să remarcăm rapiditatea cu care se încurcă în propriile explicaţii – retorica, ştiinţa discursurilor are ca obiect hm, discursul. E cazul să-l numărăm: 1,2 ,3… hm, adversarul îşi revine: Box!

Socrate ţine dinadins să vadă perspectiva unui retor aşa că foloseşte o altă tactică. Există artă cu adevărat şi ce ar avea ca element esenţial? De aici rezultă distincţia între artele acţiunii care n-au nevoie de discursuri lungi, artele cu discurs şi acţiune aproape egale (pictura, sculptura) şi artele cuvântului, cu foarte puţină acţiune (calculul, geometria, retorica). Stop! Să reluăm ideea: Socrate numeşte artă aproape orice îndeletnicire sau deprindere umană. Totuşi arta număratului ni se pare azi o idee bizară.

Din această distincţie se observă limpede că există numeroase arte care se ocupă cu ştiinţa discursului şi de aceea trebuie o nouă definiţie.

Gorgias aruncă o bombă cum că retorica ar fi alcătuită din cele mai mari şi mai înalte probleme umane. Socrate devine acid. Îh, arde. Această definiţie este asemănătoare unei urări care conţine cuvintele sănătate, frumuseţe, bogăţie. Dar cei într-adevăr capabili să le facă posibilă existenţa se numesc medic, gimnast, zaraf şi mai mult, fiecare este convins că arta sa e cea mai importantă. Cum ar accepta aceştia ideea lui Gorgias că retorica e mai presus de arta lor? Sofistul se clatină în ring, dar încă rezistă. Mai mult, încearcă un truc atribuind retoricii ideea de convingere a publicului care printre altele este format şi din medici, zarafi, gimnaşti. Retorica s-ar dovedi astfel făuritoarea convingerii. Dar ce e convingerea? Oare nu există şi alte discipline care făuresc convingeri? Cum imediat matematica îşi cere dreptul la anumite convingeri ferme, Gorgias va preciza că este vorba despre convingerea la ce e drept şi nedrept. Socrate o ia uşor pe ocolite. Un joc de glezne, diferite fente. Distinge două feluri de convingeri, generate de credinţă sau ştiinţă. Cum sofistul spune că retorica practică primul tip de convingere, Socrate conchide că atunci această artă nu ne instruieşte asupra dreptăţii, ci doar ne oferă nişte păreri deoarece nu s-ar putea preda unor adunări foarte mari noţiunile ştiinţifice. Bate gongul. Aparent Gorgias şi-ar putea reveni.

De unde! În următoarea repriză Socrate revine cu întrebarea sa tare: la ce e util un orator? Cum oratorii sunt confundaţi cu politicienii, iată de ce e actual acest dialog. La ce e util un politician? Gorgias afirmă că ei sunt cei care hotărăsc cum să fie apărat statul, cu ce număr de porturi, arsenale, ziduri. Dă şi el cum a fost învăţat la antrenament sau la partid. Mai mult, zice că este capabil să convingă un bolnav să îndure un tratament greu, ba chiar dacă ar fi într-o confruntare publică el ar ieşi câştigător, nu medicul. De aici face o afirmaţie a orgoliului politicianist: – „Nu există problemă în care un orator să nu fie mai convingător în vorbire decât orice om de meserie în faţa mulţimii” . Deja se bate cu pumnii în piept şi se crede câştigător.

Socrate are zâmbetul acela delicat al execuţiei metodice. Îl atenţionează că oamenii nu se pot înţelege uşor, în schimb ajung rapid la duşmănie dacă li se năzare că vecinul vorbeşte cu pizmă. Ba chiar se urăsc pe sine înşişi că au stat de vorbă cu viitorii duşmani. Apoi un orator poate fi mai convingător decât medicul în faţa unei mulţimi de neştiutori, dar nu şi în faţa cunoscătorilor, altfel am admite că un neştiutor e mai convingător decât ştiutorul. E de ajuns ca retorul să cunoască un mijloc de convingere care să dea impresia competenţei. Este însă posibil ca un orator să se înfăţişeze ca un om cinstit, deşi nu este. Cum va oferi el cunoaştere asupra a ce e dreptatea, binele, frumosul dacă nu este un cunoscător? Cum ar putea să nu fie învinovăţit retorul pentru elevii săi care comit nedreptăţi din moment ce el însuşi se dovedeşte un necunoscător. Se dovedeşte că retorica poate fi folosită şi pentru lucruri nedrepte. Îi aplică un KO fără drept de replică. Doamnelor şi domnilor, să dăm cuvântul celui care a tradus dialogul, Alexandru Cisek: Bună seara, bună seara! Voi fi foarte scurt – se întâmplă aici un caz asemănător cu al sofistului Corax şi al elevului său Tisias. „Acesta din urmă învăţând de la magistru să convingă, refuză să-i plătească onorariul; dacă l-a învăţat să convingă, iată, îl convinge să nu ia bani de la elev; dacă nu reuşeşte să-l convingă de acest lucru înseamnă că n-a fost învăţat să facă acest lucru, deci nu-i datorează bani magistrului”.

Calificarea: Polos

Partida nu s-a terminat. Suntem înapoi după calupul de publicitate. Avem un nou adversar: discipolul lui Gorgias care îl acuză pe Socrate de grosolănie. Meciul începe cu schimbarea aparentă a rolurilor – Polos atacă, Socrate răspunde. Ce ar fi retorica? O experienţă practică ce produce mulţumire, o plăcere oarecare. De fapt retorica este arta de a linguşi şi s-a împărţit în patru discipline după cele patru îndeletniciri dedicate corpului omenesc: justiţia şi legislaţia pentru suflet, gimnastica şi medicina pentru trup:

* Linguşeala – ia locul medicinii – urmăreşte doar plăcerea
* Dichisirea – ia înfăţişarea gimnasticii – ajung să fie preţuite numai formele
* Sofistica – ia locul legislaţiei
* Retorica propriu-zisă – ia locul justiţiei.

Lui Polos nu-i pasă de aceste distincţii deoarece oratorii ar fi oamenii cei mai puternici. Au puterea de a ucide pe cine vor, să ia averile altora, să exileze. Socrate afirmă că de fapt oratorii nu fac nimic din ce ar vrea, ci numai din ce li se năzare. Şi se întreabă dacă oare e bine ca un om fără raţiune să facă ce crede el de cuviinţă? Deseori oamenii fac lucruri contrare voinţei lor (tratamentele pentru sănătate, călătoria pe marea vijelioasă). De aici rezultă că există lucruri bune şi rele şi că sunt patru posibilităţi faţă de ele: şi…şi, sau.. sau, când… când, nici… nici bune… rele.

Polos băgat în colţ e nevoit să îndure asalt după asalt. Şi gongul nu mai vine! Răul nu-l facem din proprie voinţă, ba mai mult suntem demni de milă, plini de nefericire deoarece cea mai mare dintre rele este săvârşirea nedreptăţii. Urmează o contrazicere cu Polos care crede că mai rea este suferirea nedreptăţii.

Adversarii sunt din nou în centru. Crima aduce un folos uneori, dar alteori doar răul. Polos se apară cum că oamenii care fac nedreptăţi sunt totuşi fericiţi. Socrate se îndoieşte că o fiinţă neîmplinită ca om şi fără simţul dreptăţii este fericită. Polos străluceşte în toată splendoarea sa amintind de Arhiloh, un conducător care şi-a ucis toate rudele pentru a lua domnia şi nu-l considera deloc nefericit. Repriza se termină cu un uşor avantaj pentru tânăr.

După trecerea unei apetisante majorete ca şi dezbrăcată, meciul reporneşte. Socrate simte acum că a apărut o problema importantă – cine este cu adevărat fericit?

Oare acela care face nedreptatea? E cu neputinţă. Abia ispăşirea îi va uşura starea de chin continuu.

Trebuie să privim la motivaţia pentru care considerăm lucrurile frumoase – fie pentru un folos, fie pentru o plăcere, în timp ce urâtul se defineşte prin lucrurile contrare. Comparaţia o facem atunci când plăcerea, folosul sau opusele lor se află în prisos. Nedreptatea presupune realizarea fie a unui lucru mai urât, fie a unei neplăceri şi rezultă totdeauna un prisos de răutate.

Pe de altă parte, toate faptele drepte sunt şi frumoase. Apoi ce e ispăşirea, dacă nu o suferinţă? De unde rezultă că acel ce pedepseşte pe drept face lucruri frumoase şi bune, deoarece sunt fie plăcute, fie folositoare. În schimb nedreptatea produce şi durerea şi paguba cea mai mare. Cum poate scăpa un om de sărăcie? – prin afaceri reuşite. Dar de boală? – prin apelul la medicină. Dar de răutate şi de nedreptate? – prin apelul la dreptate, adică la judecători care îi vor da un tratament pentru suflet făcându-i astfel posibilă din nou fericirea. Dacă unii scapă de ispăşire datorită relaţiilor personale ajung nici să nu-şi mai dea seama de relele proprii şi înlătură orice putinţă de lecuire temându-se ca un copil de tratament. Nu ştiu că nu există mai mare nenorocire decât să ai sufletul putred, nedrept, păcătos. Socrate îşi pregăteşte upercut-ul afirmând că Arhilau dacă nu poate fi pedepsit e cel mai nefericit dintre oameni.

Polos rezistă abia răsuflând, dar acum iată trebuie să răspundă la întrebarea unde e nevoie de retorică? Fiecare ar trebui să se ferească de a comite nedreptatea şi dacă totuşi o face să meargă singur la judecător să-şi ceară pedeapsa şi cât mai repede pentru a nu se învechi în el boala nedreptăţii. Retorica nu ne apăra de nedreptate. Dacă vrem să-i facem rău cuiva trebuie să-l împiedicăm să ispăşească sau să corupem judecătorul pentru a-i uşura pedeapsa. Gongul sună şi victoria e categorică: Socrate are un punctaj năucitor.

Finala cu Callicles

Cea mai mare parte a dialogului e ocupată de politicianul Callicles. Acesta intră în ring sprinten şi fără menajamente afirmă că de ar fi să ne luăm după spusele lui Socrate, lumea se dovedeşte întoarsă pe dos. Facem în mod evident altceva decât ar trebui. Socrate spune că filosofia nu-şi schimbă adevărurile de la o zi la alta şi elementele sale sunt construite pe baza înţelegerii comune. Acum formulează o deviză de comportament: „prefer ca toată omenirea să fie contra mea, decât ca eu să nu mă acord cu mine şi să susţin păreri care se bat cap în cap” .

Callicles, abia ieşit de la încălzire, încearcă un şir de lovituri directe, primele 5 grupate, restul presărate în cursul meciului:

1. Socrate discută de fapt probleme de rând

2. Susţine lucruri care prin natură nu sunt frumoase, iar după lege sunt. Că de fapt cel mai urât este să faci nedreptatea după lege, dar după natură s-o suferi.

3. Numai oamenii cei mai slabi fac legi pentru a-şi apăra propriile interese. De aceea clevetesc că pofta de îmbogăţire este lucru ruşinos şi nedrept. De fapt după natură superiorul trebuie să cârmuiască pe inferior. Îl dă ca exemplu pe Xerxes care s-a bazat pe legea naturii atunci când a pornit invazia sa contra Eladei.

4. Filosofia devine o nenorocire peste o anumită vârstă, filosofii nu au cum să capete experienţă, nu au habar de legi sau discursuri, sunt străini de plăceri şi pasiuni, devin deseori ridicoli. Seamănă unor oameni care, deşi maturi, se joacă de-a gânguritul; de filozofie un om bătrân poate fi vindecat doar cu bătaia.

5. Socrate dacă va fi acuzat pe nedrept nu va fi în stare să se apere, ba mai mult, ar putea să-şi piardă viaţa. Un om care se lasă prădat şi trăieşte fără onoare ar merita chiar palme pentru prostie.

Oau, bătrânul nostru pare să se prăbuşească! Ce oribil, arbitrul îl numără. Ridică însă mănuşile la timp, semn că e gata de luptă. Cum sunt atacuri grosolane la adresa filosofilor, ne informează că acest Callicles are un cerc de prieteni cu care a decis să evite pe cât posibil filosofia. Dar dacă se dovedeşte totuşi înţelept, Socrate vrea să audă soluţiile lui Callicles cu care să substituie filosofia?

A primit odată loviturile. Acum le demontează pe rând: Dreptul în natură spune că aceia buni trebuie să domnească peste cei mai puţin buni. Dar cine sunt mai buni sunt şi superiori. Mulţimea însă este superioară oricărui individ, de aici rezultă că legile ei sunt superioare voinţei unui singur individ. Callicles simţind că pierde teren, scoate din mânecă un nou as:

6. Socrate e un vânător de vorbe care pândeşte orice greşeală a celui cu care vorbeşte.

Filosoful îi cere să joace după regulile sportivităţii, altfel vrea să plece. Apoi reatacă. Fiinţele superioare se dovedesc cele mai destoinice, respectiv cele mai inteligente. Această perspectivă conduce la ideea că un gânditor este superior faţă de 10000 care nu gândesc; el trebuie să stăpânească, iar ceilalţi să se supună.

Cum Socrate vede însă ca fiinţe superioare şi medici ori meşteşugari oarecare (idee de neacceptat în Antichitatea care dispreţuia meseriile practice), Callicles va rectifica spunând că se referă de fapt la persoanele care sunt pricepute în treburile statului, au energie şi sunt fără slăbiciuni sufleteşti.

Socrate nu-l slăbeşte. întreabă cine cârmuieşte cu adevărat. Doar fiecare e stăpân pe sine însuşi, respectiv caută cumpătarea şi se stăpâneşte. Callicles se prinde în cursă cu afirmaţia că numai proştii se stăpânesc şi că de fapt îşi trăiesc viaţa bine numai cine lasă frâu celor mai multe dorinţe. Omul de fapt ar trebui să tindă după neînfrânare şi plăcere. Sună gongul. Prima repriză a avut o soartă schimbătoare. Oare va mai scorni altă serie de lovituri Callicles pentru a pune definitiv în genunchi filosofia sau va fi învins şi el ca predecesorii săi!

Socrate, deşi vizibil obosit, şi-a dat cu multă apă pe faţă, conchide că în această viziune nu sunt fericiţi cei care n-au trebuinţă de nimic. Callicles replică că aşa se dovedesc fericite şi pietrele şi persoanele moarte. Lupta din această repriză a ajuns iată în tabăra literară deoarece este citat versul lui Euripide: „cine mai ştie de nu e viaţa o moarte aievea. Moartea la rându-i de nu e viaţă” . Un înţelept sicilian numea de asemenea butoi fără fund partea unde sălăşluiesc patimile şi afirma că în Hades cei mai nenorociţi sunt cei cu un suflet ca un ciur, incapabili de a reţine ceva. Socrate apelează şi la pilda cu doi pivniceri: unul era înţelept şi avea butoaiele pline datorită cumpătării, celălalt era desfrânat şi cu butoaiele găurite peste tot. Acesta din urmă pentru a căpăta starea primului pivnicer, ar fi trebuit să muncească zi şi noapte. De unde apare ideea că o viaţă orânduită este superioară unei dezordonate.

Callicles nu se lasă. Minutele trec şi nu are o situaţie deloc bună. Ne arată că primul pivnicer nu se mai bucură de nicio plăcere, că viaţa lui e aidoma unei pietre şi că fericirea vieţii e să curgă cât mai mult din butoi.

Socrate atenţionează că risipa din belşug presupune găuri cât mai mari, deci o mai rapidă irosire a conţinutului. Şi la afirmaţia că desfrânatul ar vrea să-şi satisfacă toate dorinţele, Socrate întreabă dacă e vorba şi de un om cu râie care nu ar avea altă poftă decât să se scarpine. Cum e acuzat că a adus discuţia la un nivel josnic, va relua o parte din argumentele menţionate deja, concluzionând că binele presupune orice fel de a te bucura.

Apoi adaugă că deşi aparent stările celor care o duc bine diferă de cea nenorociţilor constată că în fapt stările oamenilor – sănătatea, binele, fericirea vin pe rând şi dispar. Astfel foamea sau setea sunt de nesuferit, dar ce bucurie creează atunci când sunt astâmpărate. Constată că nu e cu putinţă ca un om să fie şi bucuros şi nefericit simultan, rezultând de aici că plăcerea diferă de bine, iar răul nu e totuna cu suferinţa. Dă exemplul laşilor şi al curajoşilor. Primii se bucură doar când se retrag, ceilalţi şi atunci când se porneşte atacul. De unde concluzia că sunt buni cei ce se bucură mai mult şi răi cei ce se mâhnesc mai repede şi mai ales că prin bine nu poate cineva să devină rău sau prin rău cineva să devină mai bun.

7. Apare o ultimă acuză – Socrate te face să încuviinţezi orice îţi cere, de face cineva şi din glumă cea mai mică concesie se agaţă de ea cu o bucurie de copil.

Socrate contraatacă cu o serie necruţătoare, de data asta nu-l mai lasă pe Callicles să-şi facă jocul şiret cu afirmaţii de genul că lucrurile sunt când aşa, când invers, respectiv că există plăceri inferioare şi superioare. Trebuie să distingem între plăcerile bune care întreţin trupul de cele rele care dăunează. Mai mult, există activităţi care se ridică doar până la nivelul plăcerilor în timp ce altele ajung la nivelul de bine şi rău, de pildă medicina. Şi apoi revine la întrebarea capitală: În ce chip să ne ducem viaţa? Să ne îndreptăm spre politică sau spre filozofie?

Pentru a răspunde acestei dificile întrebări constată existenţa preocupărilor care fie dau plăceri, fie prevăd binele şi pentru suflet. Linguşirea va crea numai plăcere – şi poezia, muzica, tragedia sunt astfel de activităţi. Dacă însă eliminăm partea muzicală din poezie, rămân doar cuvintele care în sine sunt o cuvântare, adică retorică. De altfel poeţii nu vor să-i facă pe oameni mai buni, ci vor să le placă.

De aceea, dincolo de linguşire trebuie să existe o activitate a sufletului care reuşeşte să-i facă pe oameni mai buni. Un om ales pentru a înfăptui cel mai mare bine nu vorbeşte la întâmplare, ci conform unui plan, unei bune rânduieli. Un suflet este de preţ doar ordonat şi cu măsură. Dar dacă pentru trup rânduiala este dată de sănătate şi putere, pentru suflet aceasta este generată de obicei şi lege. De aceea un orator care e om de treabă va avea ca scop dreptatea, cumpătarea, orânduiala şi va căuta îndepărtarea răutăţii.

Cum Callicles se declară neconvins, încearcă să renunţe la dialog, apoi îl îndeamnă pe Socrate să se întrebe şi să-şi răspundă singur. Pur şi simplu abandonează indiferent. Ia o atitudine paralelă cu ce se întâmplă pe aici.

Discursul lui Socrate

Singur în arenă, pentru prima oară după cinci dialoguri, Socrate îşi defineşte propria concepţie. Plăcerea e diferită de bine. Iată prima dilemă – ce-ar trebui să facem – plăcerea în vederea binelui sau binele în vederea plăcerii?

În acelaşi timp nu plăcerea sau binele creează în noi plăcutul sau starea de bine, ci virtutea care fiinţează în toate şi care apare doar dacă există un anume rost, rânduială şi meşteşug. Rânduiala unui lucru arată virtutea şi armonia lui. Un suflet armonios, adică bun este superior unuia dizarmonic, care prin viciu se dovedeşte necumpătat şi neînfrânat.

Sufletul virtuos păstrează cuviinţa faţă de religie prin evlavie şi faţă de oameni prin săvârşirea dreptăţii. Este şi cutezător, înfruntă cu tărie orice suferinţă îi impune datoria – de pildă pedeapsa din partea cetăţii. Cine înfăptuieşte răul este profund nefericit, este neînfrânatul lăudat de Callicles care duce de fapt o viaţă de tâlhar şi nu e iubit nici de oameni – comite nedreptăţi, nici de divinitate – comite sacrilegii, nu poate trăi în societate, deci nu poate avea prieteni.

Cum se leagă oamenii între ei – prin prietenie, dreaptă măsură, chibzuinţă şi dreptate. Dar omul în raport cu divinitatea? Cu ajutorul proporţiilor geometrice. Omul trebuie să deconspire nedreptatea indiferent de făptuitor, fie şi atunci când e vorba de urmaşul său direct.

Revenind la una dintre acuzele lui Callicles, Socrate crede mai urât lucru decât primirea de palme în public este lovirea pe nedrept, hoţia, înrobirea, nedreptatea. Este sigur de aceea că a folosit argumente de diamant şi dacă acest Callicles nu le poate rupe, nu se poate vorbi în alt fel de dreptate.

Dar tot rămâne problema cum se poate apăra omul de manifestarea răului, cu ce armă, cu ce putere sau voinţă?

Observă că un tiran incult dacă domneşte în stat va resimţi frică de unul cu mult mai bun ca el şi de aceea nu vor putea fi niciodată prieteni, de aceea cei care vor să se împrietenească cu conducătorul vor căuta să se asemene cât mai mult cu el; mai mult dacă îi vor urma modelul , vor comite rele pentru care nici nu se vor gândi la vreo ispăşire.

Apoi vine cu întrebarea asta dureroasă – oare pregătirea noastră trebuie să se îndrepte numai în sensul de a trăi cât mai mult? Celui rău nu i se face niciun bine fiindcă dacă e scăpat de tribunal, traiul lui va rămâne cu necesitate un lanţ de păcate. De aceea trebuie găsit ca sens al vieţii, actul mântuirii: e mult mai important cum trăieşti! Şi afirmă cu certitudinile sale preţioase că nu contează să imităm pe cei de la putere, ci trebuie să găsim oameni care să aibă firi asemănătoare.

Ar trebui să ne pregătim să-i facem pe oameni mai buni, fiindcă în lipsa gândului cel bun nimic nu se realizează cum trebuie. Dar a făcut Callicles vreun om mai bun? Dar conducătorul Pericle care i-a făcut din contra pe atenieni mai sălbatici, mai leneşi, mai nedrepţi şi a fost primul care a dat lefuri pentru slujbele publice făcând posibilă apariţia corupţiei. Constată de aceea că statul nu-şi va fi lovi pe nedrept niciodată conducătorii deoarece nu au făcut singura activitate pentru care au fost puşi – ameliorarea condiţiei umane. Iată pentru ce Socrate crede că e singurul din cetate care face politica bună întrucât o face în vederea unui bine superior. E adevărat, poate nu va fi în stare să se apere în faţa unui tribunal, dar va fi în aceeaşi situaţie cu un medic aflat în faţa unui tribunal de copii care pentru o injecţie, l-ar condamna imediat, deşi le-ar face un bine; în schimb un bucătar cu un tort otrăvit, ar fi imediat achitat, deşi le-ar face rău. Nu moartea e înspăimântătoare, ci săvârşirea nedreptăţii, să ajungi pe celălalt tărâm cu sufletul împovărat de păcate.

La final ne este furnizată legenda cu ziua judecăţii – Se spune că demult în ultima zi a vieţii lor, oamenii veneau încă vii la Marea judecată. Cei foarte bogaţi aveau alaiuri numeroase, podoabe multe încât păreau foarte meritoşi şi de aceea intrau în rai pe nedrept, în schimb cei modeşti păreau mari ticăloşi şi erau trimişi în iad. Pentru a nu se mai face asemenea confuzii, Divinitatea a hotărât ca toţi oamenii să nu vină la judecată decât după moarte, să fie goi, doar suflete. Acestea, desprinse de trup vor păstra deprinderile din timpul vieţii şi se va vedea rapid dacă sufletul e sfâşiat de biciul patimilor ori jurămintele strâmbe. Sufletele care merg în Tartar sunt la rândul lor împărţite în suflete care vor putea fi iertate şi suflete cu un rău fără leac. Numai cei virtuoşi sunt trimişi în Insulele Fericiţilor.

Mai mult cei învechiţi în rele sunt pedepsiţi doar ca pildă fiindcă lor pedeapsa nu le mai foloseşte. Puternicii zilei săvârşesc de obicei cele mai mari blestemăţii şi crime. Socrate recunoaşte că atunci „când ai toate mijloacele de a fi nedrept, e greu să trăieşti după dreptate” . Dialogul se termină cu îndemnul lui Socrate de a fugi de toată linguşirea, atât faţă de sine cât şi faţă de alţii, atât faţă de câţiva cât şi faţă de mulţime. Este primul învingător care nu-şi ridică mâinile a sunt pe felie, pe val.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/gorgias/

"));