Ce mi-a atras atenţia!

În acest al doilea volum din seria Cărţile Abaratului, există între numeroasele întâmplări una pe care am memorat-o fără de voie. Ar putea fi intitulată după protagoniştii ei, Numa şi Eleutheria – întrucât ea nu este o naraţiune separată, ci apare într-unul din momentele de pauză dintre luptele cu monştrii şi ciudaţi. E un fel de Riga Krypto şi lapona Enigel cu proporţiile uşor schimbate. Cuprinde îmi pare şi mituri legate de însingurarea, aspectul trecător şi renaşterea sub constelaţia iubirii.

Naraţiunea şi apa

Este o legendă-afluent care doar îmbogăţeşte în profunzimi fluviul naraţiunii, dar ar putea lipsi fără consecinţe vizibile. Sau – poate dintr-o perspectivă opusă – prezenţa ei conferă valoare şi magie acestui nou volum abaraţian. Mă gândeam la consecinţele folosirii unei metafore pentru ţesătura narativă care s-o asocieze curgerii apei. Există neîndoielnic în orice roman un fir narativ puternic, central – care adună toate curgerile în el însuşi, există false cursuri narative, dar lipsite undeva de perspective, există naraţiuni conexe, declarat necesare doar nuanţării firului central. Cartea în sine e o mare de semne, dar pentru a ajunge simţi miresmele sărate tot trebuie s-o luăm de la izvoare.

Totuşi… povestea, please!

Numa, un tânăr aparţinând tribului legendar Fathatai de pe insula Clipa s-a îndrăgostit de neasemuita Eleutheria (din cuvântul grec libertate). Această şarmantă, ameţitoare, plină de delicii fiinţă avea un singur cusur – era o femeie-floare. De aceea trupul său trecea rapid spre moarte. Totuşi cât timp dădea în pârg, nu ai fi deosebit-o de o femeie normală, doar că stătea prinsă într-un tron de frunze. Cei doi tineri s-au îndrăgostit fulgerător şi au început acţiuni doveditoare acestui sentiment. Chestii de genul declaraţii, oftaturi, sărutări, inimioare dăruite veşnic, gingaşe şi năstruşnice atingeri. Lucrurile treceau spre părţile serioase numite de obicei căsătorie, împerechere, sex, dar… ea era o femeie-floare. Timpul ei de frumuseţe era de câteva ore. Apoi începeau să-i cadă dinţii, părul, unghiile, pe obraji se lăbărţau rapid ridurile bătrâneţii şi ajungea să dispară în câteva minute după ce se cocârja sub povara bolii de moarte. Numa trăia intens în prezenţa Eleutheriei două sentimente: iubirea aprigă şi tristeţea copleşitoare. Dar… ea era o femeie-floare. Care renaşte la fel după ce vântul i-a dus sămânţa în altă parte a insulei Clipa.

Iubirea clonelor

Şi ciclul iubirii şi al morţii era reluat, Eleutheria era identică sie înseşi, era la fel de frumoasă, totuşi îl uita de fiecare dată pe Numa. Era aceeaşi floare şi totuşi de fiecare dată alta. Şi toate aceste clone Eleutherii ajung să se îndrăgostească de Numa dacă erau găsite în timp util. Sărmanul îndrăgostit rătăcea disperat – precum un damnat dantesc – prin jungla întinsă a insulei căutând disperat pe noua-vechea Eleutherie. Devenise subiectul unei pasiuni orbitoare: libertatea ajunsese s-o asocieze frumuseţii. De multe ori sosea la ea după ce aceasta îmbătrânea sau trăgea să moară. Alteori o găsea încă în stare de boboc şi îi aştepta împlinirea. Urmau orele de carnaval erotic după care tânjea luni în explorările sale insulare.

Să vorbim despre frumos!

Eleutheria – personificarea frumuseţii. O teorie demultă spunea că frumosul nu este imobil, nu poate fi ţinut prizonier într-un obiect, o fiinţă, o stea, ci are o natură rătăcitoare, apărând când ici, când colo, plecând prea repede pentru speranţa noastră de voluptate, regăsindu-se apoi în locuri neaşteptate. Frumuseţea nu poate fi posedată în întregime şi ca atare nici cumpărată. Plătim amar de bani să achiziţionăm o plăcere de tip Numa – o floare-fiinţă de genul Eleutheriei care se păleşte după câteva ore. Ce repede uităm lucrurile cumpărate! De ce li se duce aşa rapid frumuseţea? Oare numai cât stăteau cuminte în rafturi erau atrăgătoare? Doar cât li se asocia reclama, clopoţelul, prezenţa unei tinerele strong? Odată cu achiziţionarea lucrurilor, acestea încep instantaneu să îmbătrânească. Da, spun oamenii, se devalorizează. Un cuvânt politicos pentru evoluţia înspre urâţenie şi moarte.

Cum rămâne cu recenzia?

Mi-e teamă că şi într-o recenzie se întâmplă ceva similar. Cât timp citeşti o carte bună, ai parte de splendori eleutherice. După ce sfârşeşti cartea şi dai să scrii recenzia, constaţi că partea aceea mai frumoasă din lectură, spirituală, confortabilă, şarmantă nu poate fi aşternută în mod real pe hârtie. Frumuseţea nu poate fi reînviată, ci doar povestită. Recenzia unei cărţi bune este în mare parte o legendă despre frumuseţe.

Ce se întâmplă în Abarat volumul doi? Mai multe detalii, nene!

De ce v-aş spune? Ia puneţi mâna şi citiţi cartea! Ete, mură în gură! Este în fond o călătorie printr-un ţinut oniric cu numeroase fiinţe bizare, sfidând inconştient legile anatomiei şi având fiecare o bucăţică de Superman: una zboară precum o pasăre, alta are guri multiplicate, una face momâi de cârpă vii, alta creează aerostate din cuvinte. Împreună cu iscoditoarea Candy Quackenbush veţi descoperi noi legături între lumea reală şi cea din fantazicul Abarat care, la un moment dat, va invada localitatea din Minnesotta – Oraşul Găinilor – ha! Chickens Town – şi va face câteva victime. Iar Candy va afla despre sine niscaiva secrete care o leagă de Abarat într-un mod spectaculos. Precum că ea ar fi… dar vreţi să vă povestesc? Chiar vreţi!!

Oftez!

Frumuseţea nu o poate da nicio recenzie, ci uneori… mai rar decât îmi imaginez… doar cartea. Sau poate mă înşel… feminina şi neaşteptata frumuseţe te pomeneşti că i se năzare să răsară şi între colţii de stâncă ai unei recenzii!

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/sf-fantasy-horror/abarat-zile-de-magie-nopti-de-razboi/

Printre cusururile unei recenzii, le-aş putea numi şi pe acestea două: este prea subiectivă şi dovedeşte un ridicat grad temperamental. Să explic. Deseori motivele care mă fac să citesc o carte sunt confidenţiale sau datorate unor recomandări dubioase. Apoi lectura şi recenzarea unei cărţi o realizez sub influenţa unei anumite dispoziţii sufleteşti dominante care bineînţeles nu mă caracterizează mai mult decât altele nescrise. O jumătate de an mai târziu şi verdictul meu s-ar putea schimba cu 180 de grade. Mai puţină concentrare ori mai multă ar muta accentele. Oficializarea motivaţiilor mele ar aduce un suflu doctoral, o frază mai îngrijită, împănată cu termeni preţioşi, de specialitate.

Cu toate acestea, paradoxul s-ar menţine şi aş avea în continuare acelaşi grad de convenţionalitate a motivaţiilor şi sentimentelor.

De aceea nicio recenzie nu este decât jumătate de adevăr despre o carte.

Dintr-o altă perspectivă, merită consemnată şi această îndoială: voi regreta sau îmi va fi indiferent faptul că am citit această carte peste câţiva ani? Dacă aş gândi aşa în permanenţă, multe dintre lucrurile care mi se par presante le-aş abandona urgent. Cartea lui Barker este pentru aici şi acum. O fantezie care fie te prinde de la primele pagini, fie o laşi pentru mai târziu, adică la Sfântu Aşteaptă. Nu zic, am avut numeroase tentaţii s-o încredinţez acestui sublim sfânt – de altfel oncle writter Clive are nişte clivaje imaginative greu de suportat (şi o să am grijă să le pomenesc undeva în text) – dar acţiunea totuşi din nesuferire în nesuferire m-a prins până în final şi, de unde bombăneam că de ce-o mai fi nevoie şi de volumul al doilea, că şi unul mi se pare prea lung, am ajuns să capăt un uşor guturai de curiozitate pentru urmare.

Dintr-o a treia perspectivă când stăteam de vorbă cu nişte amice cu ochii patinoar de inspiraţie, am avut intuiţia că principala aventură a mea, cunoaşterea de sine, este împiedicată de tot felul de acţiuni din exterior. Am tentaţia de a exagera, fie pozitiv, fie negativ. Nu am măsura propriei personalităţi, nu ştiu câte parale fac în mod corect, ba pe deasupra când nu mă dau pe tot aurul din lume dimineaţa, cînd mi se pare că am ajuns la fel de valoros ca o ceapă degerată după-masa. Nu-mi ştiu preţul, iar dacă întâlnesc un mediu care mă încurajează sau mă dispreţuieşte hiperbolic încep să fie tot mai departe de adevărata mea realitate.

Şi dacă sunt oaia neagră într-un mediu, trebuie să găsesc formule compensatorii care să mă susţină moral într-altul. Dar dacă principalele nuclee sociale prin care mă preumblu generează faţă de mine aceeaşi aversiune sau nu le pot pur şi simplu înţelege? În acest caz, inventez o proiecţie fantastică, un story unde devin omul the best, eroul care reglează toate evenimentele, fiinţa pe care o desemnează toţi cu degetul, de la sugari la bătrînei miopi. Este cazul de pildă al lui Harry Potter din cartea lui J.K. Rowlins care în viaţa reală este o fiinţă neînsemnată, dar în ţinuturile vrăjitoreşti ce mai, e un fel de Deux ex machina. Nu ştiu, al Cireşarilor, nişte fiinţe anonime care învaţă destul de bine la şcoală, dar în vacanţe se transformă în aventurieri şi detectivi de talia lui Sherlock Holmes. Cred că această proiecţie fantezistă apare în aproape toate scrierile de ficţiune, modelul Superman – fiinţa neînsemnată de ziarist, dar care îşi schimbă pe neştiute ţinuta şi devine sprijinul miraculos al societăţii, al vieţii, al unor sentimente.

Totul din cauză că nu ştim să ne evaluăm propriul sine. Acceptăm foarte uşor evaluarea altora – deşi şi ei sunt la fel de nesiguri şi de altfel ce i-ar face să nu fie aşa! – şi ajungem astfel la consumul exagerat de ficţiune. La a ne înfăşura în manta ficţională şi de a ne pierde câteodată cu totul pe acolo. Alice după ce revine din Ţara minunilor reuşeşte (sâc!) să-şi spună poezia. Venită din plin miracol, realizează o interpretare mediocră şi în mare măsură copiată.

Şi în romanul lui Clive Barker se întâmplă ceva similar. Fetiţa Candy Quackenbush din anonimul Oraş al Găinilor are o famile dezorganizată, cu un tată rău, o mamă placidă, un frate necomunicativ, iar la şcoală are un colier de adversari constând în anumite colege şi profesori. Aceste sunt principalele două spaţii sociale pe care le cunoaşte şi niciunul nu o pune în valoare. De aceea atunci când se va răsturna paharul răbdării sale, o gravă neînţelegere cu una dintre profesoare, va refuza să fie dusă la directoare, va fugi din şcoală, din orăşel şi va nimeri cumva din aridul stat Minnesotta într-un ţinut miraculos. Acolo începe să acumuleze puteri de Superman şi se dovedeşte înzestrată genetic pentru vrăji dificile. Hm, bineînţeles!

De asemenea un lucru caracteristic ţinutului Fanteziei, aici unul în care fiecărei Ore îi este consacrată o insulă din marea semipersonificată Izabella, este uşurinţa cu care îşi face duşmani de moarte sau prieteni de nădejde. Omul hiperbolic suscită emoţii negative sau pozitive intense. În Fantazia, deşi aproape toate aceste fiinţe sunt deformate corporal, totuşi au cumva o atitudine nenuanţată. Fie sunt copilăroşi şi amabili în ciuda unui aspect uşor înspăimântător – fiinţa cu nouă capete John Bucluc – fie sunt grosieri, slugoi sau explorând urâtul şi răul, să zicem Mendellsohn Formă sau Lordul Stârv. Aici se vede caracterul ficţional – ştii imediat cu cine ai de-a face, lumină sau întuneric, nu dai ca în realitate de atitudini indiferente sau de înnebunitoarea nehotărâre.

Ilustraţiile numeroase realizate chiar de autor sunt vizibil influenţate de pictura lui Picasso. O mărturiseşte vădit naratorul atunci când ne prezintă câteva dintre fiinţele primei insule vizitate de Candy, Ziua Yebba Din. Pe străzi se perindă o mulţime de cetăţeni „rezultat a mii de căsătorii între omenire şi marea grădină zoologică a Abaratului”. Se întrevăd acolo o femeie care are borul pălăriei sub formă de acvariu cu un peşte enorm şi viu înăuntru, o fiinţă cu scări roşii în loc de picioare, un nor cu faţă umană, oameni care se luptă cu nişte insecte enorme. Impresia este de carnaval continuu, de râsete şi defilare, de vacarm anglofon, fiindcă, oare de ce nu mă mir – indiferent de specie sau metisaj – toate fiinţele ştiu engleza nativ.

Personajele negative posedă în schimb obiecte nocturne în înfăţişarea lor – trăsături de liliac, şerpi în păr, gheare lungi, ochi imenşi, trompă de ţânţar, faţă dublată de coşmar sau proteică. Se supun mai mult sau mai puţin Lordului Stîrv, Conducătorul Întunericului care plănuieşte o Noapte a Nopţilor, un eveniment când va pune definitiv stăpânire pe lume şi va deveni un nou făuritor de Univers după chipul şi asemănarea sa. În ţinutul Fanteziei numai asemenea fiinţe se pot opune înălţimii eroului, nu vreo plevuşcă oarecare, un găinar de rând. Acest Lord diabolic locuieşte în ţinutul Gorgossium, Ora Miezului Nopţii unde sunt adunate toate spaimele ce-au îngheţat vreodată o inimă umană şi este slujit de 7000 de ticăloşi şi de nenumăraţi slujitori de tip Frankenstein.

Tot un geniu al răului, dar în forme mai subtile este şi Domnul Pixlar care complotează să îndepărteze magia din Ţinutul Fanteziei şi prin invenţii potrivite să-l facă asemănător lumii umane. Este genul distrugătorului de mituri care oferă în schimb plăceri meschine şi lasă în urmă o cantitate grea de nefericire. Aparţine speciei progresistului care omoară farmecul lucrurilor. Vrea să zdrobească vrăjile şi mândria locuitorilor stranii, oferind în schimb magia dezinfectată, sistematizată, comercială.

În altă parte naraţiunea despre cât de departe pot fi reprezentate astfel de personaje devine umoristică. Un personaj aminteşte de Archie Kashanian care „avea picioare ce i se plimbau pe tot trupul. Se trezea cu urme de paşi pe piept, pe toată faţa. Într-un final a murit de durere”. Candy este salvată de Malingo, un fel de momiţă care are în loc de faţă o mască de carnaval de Ziua Tuturor Sfinţilor. Mintea îi este derulată de către fiinţa rea şi mincinoasă Wolfswinkel cu ajutorul unui toiag magic, sugerându-se astfel că imaginile s-ar afla depozitate în capul nostru eventual într-o ordine cronologică. Şi tot aşa.

O idee frumoasă mi s-a părut cea despre Cântecul Şarpelui de Veghe. Acesta era o fiinţă care cânta toată viaţa, fără să poată ajunge la capăt, un singur cuvânt, din limba străveche a speciilor. Şi mă gîndeam oare dacă nu cumva în propria noastră viaţă nu suntem în căutarea unui asemenea cuvânt magic, unul care să semnifice tot ce ni s-a întâmplat, sensul realizărilor noastre, al propriilor exagerări.

Primul volum se încheie cu consemnarea câtorva fragmente din „Almanahul lui Klepp”, un fel de ghid de orientare pentru eroină şi cititori. Conţine tot felul de date utile abaraţienilor, reguli sportive, date astronomice ori maritime, liste de evenimente şi mai ales date despre fiecare oră-insulă. Iată numele câtorva dintre insule – insula Plăcerilor, insula Balivernei, Insula Orei a Douăzeci şi Cincea, insula Xuxux, insula Idjit a Exceselor, Tărâmul Pestriţ unde se află specii stranii precum zadarnicul sau pretutindinelul. Iniţial am avut senzaţia că Orele sunt reprezentate sub o formă copilărească, apoi acest Ţinut al fanteziei, al timpului am realizat că şi-ar pierde consistenţa dacă ar fi văzut numai aşa schematic, naiv. Există acolo proiecţii fascinante – fiinţa care anulează distincţia între singular şi plural – acelaşi John Bucluc, între masculin şi feminin, există fiinţe antitetice, Stăpânul Zilei şi Stăpânul Nopţii.

O singură întrebare îmi rămâne după lectura acestui prim volum şi după o firească nerăbdare de a cunoaşte continuarea sa: Oare de ce simţim nevoia de a ne imagina fiinţe anormale anatomic? Cui foloseşte?

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/sf-fantasy-horror/abarat/