Există un spaţiu de timp între terminarea lecturii şi scrierea recenziei unei cărţi care se poate întinde de la câteva minute la mai multe zile sau săptămâni şi în care simt nevoia să-mi aşez ideile, să le găsesc conexiuni, argumente, contraziceri. În care după multe reîntoarceri la semnificaţiile cărţii, să întrezăresc ceva din mesajul nuanţat şi complex intenţionat de autor. Fără îndoială, acest lux – distanţa temporală – nu îi este permis unui şcolar căruia i se dă cu anasâna realizarea unui referat pe marginea unei cărţi într-un termen prestabilit, fără însă a i se furniza şi instrumentele critice adecvate, fără să i se spună ce să caute, ce consecinţe şi ce şanse aduce lectura unei cărţi de valoare. Oricum, cred că un bun mijloc de a-ţi insera bucăţica ta de originalitate este să discuţi ideile cărţii cu cei din propriul mediu, să devii o vreme, măcar până scrii recenzia, susţinătorul sau duşmanul declarat al vocii prin care ai receptat evenimentele livreşti. În această perioadă te simţi ca o baterie încărcată cu idei şi care trebuie să fie şoptite sau urlate după caz oricărei urechi dispuse să le audă.

Şi, dacă tot vorbesc de oamenii care emit şuvoaie de idei, am senzaţia că nu ştiu cum să şi le conecteze, să le dea o ierarhie şi în consecinţă o anumită prioritate. Aici intervine conceptul mereu folosit, niciodată lămurit de concepţie de viaţă. Întâi putem clasifica oamenii în funcţie de raportarea lor la idei. Unii se ocupă exclusiv de emiterea de idei, alţii doar de receptarea şi inventarierea lor. Unii urmăresc o idee toată viaţa, alţii caută să concretizeze cât mai multe, unii nu au nicio idee şi le împrumută / fură de la alţii, unii glosează în marginea lor. Avocaţii le confirmă sau le infirmă în funcţie de locul lor în sală, filosofii le întemeiază sau le desfiinţează, literaţii le ascund printre sentimente, psihiatrii le analizează ca semn de cine ştie ce psihoză. Apoi, revenind la scriitori, poate de aceea a avut aşa succes romanul în perioada modernă, pentru că prezenta tocmai asemenea concepţii de viaţă, un mod propriu de a conexa şi a urmări realizarea unui set de idei.

Normal că o asemenea concepţie de viaţă presupune psihanaliza, realizarea unui roman de tip ionic sau corintic – după cum spunea criticul Nicolae Manolescu – în care evenimentele nu mai pot fi predictibile, ci descoperite, cel mult de către cititor odată cu autorul. Aici nu evenimentul contează ca realizare a romanului, ci accentul, semnificaţia particulară care uneori se înfăţişează la mulţi ani de la eveniment.

Şi tot ca fapt preliminar constat că degeaba fac criticii tot felul de distincţii asupra clasificării romanelor, întrucât tot nu sunt utilizabile atunci când supui analizei o operă concretă. Mai degrabă aceste distincţii îmi par ca etichete specifice unui bibliotecar – aici pun romanele psihologice, aici cele de acţiune, acolo cele urbane şi dincolo cele exotice.
Dacă este conturată o concepţie de viaţă – şi aici mi-este indiferent dacă autorul şi-o exprimă direct sau mascat, prin vocile naratoriale – atunci asta presupune un şuvoi de idei şi în acest caz orice etichetă romanescă nu poate fi decât simplistă, cu iz de şarlatanie. O carte este doar o parte din aglutinanta, misterioasa noastră personalitate şi este anexată la niveluri nebănuite, imposibile de prezis. Dovadă – cartea aceasta mie îmi place pentru motive care ţie nu îţi spun nimic. Receptarea poate fi la fel de complexă ca şi emisiunea verbală şi presupune actualizarea unei suite de argumente, dintre care unele nuanţate insolit.

Bun, şi acum să dau share la ideile cărţii lui Julian Barnes – Metroland. În primul rând ce semnificaţie este furnizată acestui termen? Pe scurt, zona de margine, metropolitană a oraşului. Dar intenţia nu este de a localiza cuvântul, ci de ne preciza o anume atmosferă specifică de tip londonez. Mai precis cine umblă prin metrou, posibili homosexuali care abia aşteaptă să violeze băieţei, bătrâni plictisitori care fac monologuri lungi şi primesc în schimb aprobări sicofante, mulţimi patetice şi de obicei indistincte. Apoi sunt prezentate câteva trucuri de a obţine un loc şi de a necăji pe adulţii care luptă pentru acelaşi lucru, modalităţi – deşi cam vagi – de a călători fără bilet, anunţurile din mijloacele de transport dintre care interesante sună Flirtatul interzis sau Foratul interzis (!), peisajele exclusiv urbane (senzaţia mai ales în zonele unde trenul merge pe linii suspendate, că treci peste destinul a mii de oameni). Această scurtă enumerare ne arătă modul de a privi lumea al protagonistului Christophe Lloyd, iniţial un adolescent care împreună cu prietenul său Toni încearcă tot felul de experienţe de întărire a personalităţii – sau măcar de identificare a ei.

Metroland se dovedeşte o carte interesantă mai ales în prima parte a ei, în cea dedicată experienţelor stranii de tip adolescentin care vor forma viitoarea personalitate de adult. Totul pare a se desfăşura într-o joacă riscantă, la graniţa cu sfidarea. Cristopher are aici o personalitate duplicată, experimentează mai ales în prezenţa amicului Toni diverse formule de identităţi. Întâi urmăresc ca în contactul cu ceilalţi, fie să ecraseze adversarul (de pildă în discuţii), fie să-l epateze, adică să-i joace o festă, mai ales de ordin lingvistic. Numără de câte ori li se spune domnule, considerând aceste apelative un fel de cuceriri uşor perverse. Îşi chinuiesc profesorul de biologie întrebându-l la sfârşitul fiecărei ore când vor face lecţia de reproducere la oameni. Se întreabă cu ce fel de femei vor trebui să se însoare? Cu nişte virgine, dar care se pot dovedi frigide, sau cu nişte fiinţe experimentate, dar care pot deveni nimfomane. Dileme de netrecut… Se definesc drept vânători de emoţii ai Metrolandului. Se amuză de despărţirile înlăcrimate la care asistă întâmplător, sunt încântaţi de zgomotele barbare de macazuri. Un loc special îl acordă expoziţiilor. Obsedaţi de efectul culorilor asupra vieţii, ajung repede vizitatori asidui ai galeriilor de artă unde nu-i interesează atât picturile în sine, cât efectul lor asupra vizitatorilor. Iată cam ce tipuri de oameni înregistrează în aceste cotloane ale artei: „un şir obositor de tipi extaziaţi în faţa marilor nume, de şmecheri de şcoală, amatori de rame, fani ai culorilor, fixişti ai restaurărilor şi topografi”. Totuşi găsesc rareori şi câte o persoană care pare să cadă în extaz în faţa unui tablou, mai ales când stă pe o banchetă şi care îi îndeamnă la următoarea reflecţie – „erau două interpretări: fie se găsea dincolo de punctul în care plăcerea ei nu mai era sesizabilă, fie adormise”.

În probarea a tot felul de identităţi şi experienţe, ajung să se mândrească că sunt dezrădăcinaţi, prin originea lor socială sau de etnie, fie vor să se deprogrameze, să iasă dintr-o existenţă banală, fără dileme profunde. Se joacă de-a ce-or să fie ca adulţi şi îşi imaginează ipostaze absurde, vor ajunge „ceva ca o piftie, ceva ca o lumină”. Cred că orice adolescent are ca datorie imperioasă promovarea unei stări de impertinenţă agresivă, de deconare. Prietenii adolescenţi sunt pentru ei odioşi, enervanţi, necredincioşi, josnici, dar interesanţi, în schimb adulţii sunt totdeauna plictisitori şi mai ales previzibili. Poate că asta este fascinant la statutul de adolescent, imposibilitatea de a-ţi da seama care este următoarea mutare şi ce anume o motivează.

De altfel naratorul se va întreba la un moment dat care este „modul cel mai intens de a-ţi aduce aminte de adolescenţă? Felul de a fi al părinţilor tăi, o fată, primul tău fior sexual, succesul sau eşecul la şcoală, o umilire încă nemărturisită!”. Pe Christopher îl interesează şi obiectele din propria cameră de adolescent după care propune această reflecţie uşor neaşteptată prin referirea la personalitate: „nu erau decât nişte obiecte pe care nu le dorisem şi nu le plănuisem decât pe jumătate. O parte le alesesem, o parte fuseseră ales în numele meu, iar la unele chiar consimţisem. Pare atât de straniu! Ce altceva eşti la vârsta aceea dacă nu o creatură în parte înzestrată cu voinţă, în parte dispusă să consimtă, în parte aleasă de alţii”. Şi mă întreb dacă nu cumva la orice vârstă eşti de fapt o amestecătură de fiinţă. Iar concepţia de viaţă să se vadă doar din puţinele tale componente originale.

O obsesie nemărturisită a lui Christopher prietenului Toni este spaima de moarte. Aceasta apare – mă rog, o mărturisire uşor ironică – atunci când stă tolănit pe partea dreaptă, cu faţa spre fereastră. Îi dispare în schimb dacă se întoarce pe partea stângă. Dar cum se manifestă această teamă de moarte? Ca un „val brusc de groază care te lua pe nepregătite… ca o nevoie stringentă de a ţipa… ca în secvenţa cu stelele care se îndepărtează la infinit… ca sentimentul unei singurătăţi absolute…ca senzaţia că ai fost prins de persoane neidentificate”. Iar în jurul morţii apar şi alte întrebări. Ce rost ar avea să apară un leac contra morţii dacă tu tocmai ai murit? Sau dacă te chinui să laşi moştenire o operă de artă şi tot Pământul explodează! Sau se inventează un leac de resuscitare a morţilor şi tu ai fost ars la crematoriu sau eşti resuscitat infirm, fără vedere, fiindcă asistenta care se ocupă cu asemenea treburi s-a dus să-şi bea cafeaua! Mărturisesc că sunt dileme care blochează logica, dar probabil inhibă şi teroarea iniţială.

Celelalte două părţi Paris (1968) şi Metroland II (1977) nu au nici pe departe consistenţa prezentării vârstei adolescente. Christopher, acum complet separat de Toni trăieşte la Paris prima experienţă sexuală, descrisă cu vagi ocolişuri intelectuale până în amănunt. Se miră de ce obişnuiesc tinerii să folosească metafore din sport (a puncta, a placa, a face un tur) pentru experienţele sexuale. Acum nu mai experimentează identităţi, ci caută o generaţie care să-l exprime, aşa că se defineşte drept un tânăr furios, nonconformist, refuzând din principiu orice perspectivă de angajare. Romanul trece din faza experimentală într-una de tip vitalist, adolescentul neliniştit devine adultul detestat de previzibil. Rareori, ceva din libertatea tinereţii se mai vede când îşi pune asemenea întrebări: „Când se sfârşesc teoriile? Şi de ce? Pentru unii, datorită unui eveniment hotărâtor. De obicei însă, prin epuizare… şi apoi mai este şi întrebarea: cât de serios le-am luat în considerare!”

Metroland al lui Julian Barnes este un roman care presupune doi termeni: idei şi experienţe. Uşor de citit, două-trei ore, imprevizibil până la sfârşit, cu inserţii de real comic şi cu comportamente recognoscibile la orice cititor. Dar din păcate cu evidente scăderi în cele două părţi finale ale cărţii. Este un roman de citit. Din ce se întâmplă pe-acolo n-am spus mai nimic.

Ceva de genu′

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/metroland/