carteadeschisa.ro Rss

Oglinzi ale vidului

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Poezie

Tags:

0

ilie constantinoglinzi

Autor: Ilie Constantin
Editura: Brumar
Anul apariției: 2005
Locul apariției: București

Pace și bine!

Când am văzut titlul acestui volum de versuri al lui Ilie Constantin, m-am gândit indirect la volumul Cadavre în vid al lui A.E. Baconski. Oare de ce i-a fascinat vidul pe cei doi poeţi? Oare nimicul are mister poetic? Să fie de fapt spaţiul dintre lucruri, golurile dintre sentimente, pauzele raţiunii? Într-un fel acest titlu, oglinzi ale vidului, este clar anticomercial, ce am putea găsi în carte în afara unor oglinzi ale nimicului, altfel spus poezii despre nimic. Dar să ne aducem aminte după cum credea un critic român că poezia vorbeşte de fapt despre nimic, da, punea întrebarea despre ce e vorba într-o poezie şi răspunsul în cel mai bun caz nu putea fi decât imprecis. Putem mai degrabă vorbi de un vid interior înţeles ca un mediu intern prielnic visărilor, sentimentelor, intensităţilor. Poate că de acest vid să fie vorba în titlul misterios.

Şi, insistând asupra acestei noţiuni, m-a dus gândul la personajul dintr-o carte citită mai demult care era ferm convins că nu există vid. Că experimentele ştiinţifice sunt de fapt false, că formele de extracţie a aerului din incintele izolate nu au randament integral şi că tot mai rămâne ceva aer, chiar dacă insuficient pentru supravieţuirea umană. Mai mult, personajul sceptic afirma că nu există vid nici în spaţiul cosmic, ci gaze mult mai rarefiate decât în atmosfera terestră, dar nu un nimic absolut. Formula vidului nu mai era valabilă cât timp se afla ceva, chiar sub formă de atomi distanţaţi. Suspecta ideea că de fapt vidul e un concept ştiinţific, un ideal la care experienţa umană nu are cum ajunge şi nu îl poate demonstra empiric. Poate că titlul acestui volum ar trebui citit ca oglinzi ale idealului, ce e drept negativ. Să ne gândim apoi că poeziile – apud Ion Barbu în poema sa „Din ceas, dedus…” -constituie o realitate secundă, o oglindă a realităţii care are obiecte sau nu, cum e cazul propus de Ilie Constantin.

Înainte de a trece la adâncimile cărţii, reflectez că nu am insistat degeaba atât asupra titlului, ci cumva interior eram obsedat de două teorii promovate de ziarul „România literară” recent. Anume că literatura ar putea înţelege lumea ca proces, nu ca obiect, iar a doua că literatura este de fapt o formă mascată de reportaj, dar la o viteză mult mai mică. Cumva aceste teze le vom întâlni în poemele lui Ilie Constantin, dar nu sub această formă clară. Dacă aş fi pus să aleg între clasificarea vidului ca obiect sau ca proces aş alege instinctiv definirea ca proces. Iar o oglindă a unui proces poate fi până la urmă şi un reportaj, anume cum este ori funcţionează vidul.

De pildă în poezia Insula, vidul se dovedeşte o canava pe care se poate broda o realitate onirică: „Visam o insulă enormă/ ieşind din mare în neştire/ şi-i căutam duios o formă,/ alcătuind-o din privire:// muntoasă ca o lună nouă,/ cu piscuri aţintite, pure/ c-un râu o împărţeam în două/ o adunam cu o pădure.”

Cred că în linii mari sunt posibile patru tipuri de comentarii critice: de tip scoică, cu o perlă (poezie) înăuntru, de tip păun, cu un set de poezii răsfirate la sfârşitul comentariului, de tip colier, mai multe poezii ilustrând o anumită idee sau de tip şotron, cu un accentuat caracter aleatoriu, sărind din poem în poem conform unui algoritm subconştient. Eu am preferat comentariul de tip colier întrucât am găsit nu mai puţin de 20 de poeme valoroase în volumul lui Ilie Constantin, număr care mă îndreptăţeşte să afirm fără urmă de dubiu că Ilie Constantin e un poet important contemporan, oricând vrednic de a fi cuprins la loc de cinste într-o antologie a modernităţii ori a poeţilor şaizecişti. Mi-a revenit în minte paralela cu A.E Baconski a cărui statură poetică în volumul Cadavre în vid este mult mai redusă – abia am găsit 2-3 poezii cu un câmp estetic definit.

Nu am să insist asupra structurii cărţii lui Ilie Constantin, are la o primă răsfoire două cicluri, unul în română, intitulat „ţărm anterior”, iar celălalt „literatul barbar”, cu o valoare diminuată constând dintr-o suită de dublete româno – franceze, unele traduse de autor, altele de Miron Kiropol.

Contrariat de numărul mare de poezii valoroase, am căutat miza acestui poet. Am constatat că are puţine versuri memorabile, metafora este o raritate, practicând mai mult o transcripţie a sincerităţii, a cuvântului banal care prin cumul devine esenţial. Afirm că avem poezii până la urmă cu miză maximă – fie sunt valoroase în integralitatea lor, fie sunt complet nule. Aproape nu există compromisuri. E ca la o ruletă, unde ai fie Da-uri, fie Nu-uri. E posibil într-un fel ca orice poet să joace la ruleta cuvintelor şi, dacă nu-i ies expresiile potrivite, să-şi anuleze valoric/ lingvistic poemul indiferent de ideatica sa.

În poemul „fără somn, auzind” avem un ton blagian, o „auzire” expresionistă a creşterilor încete ale materiei, posibilă cu ajutorul celei de-a patra dimensiuni, cea temporală. Şi ca totdeauna un gând – percepţia/ obsesia multidimensională este o formă mascată de căutare a nemuririi. Poemul practică metafora la nivelul figurii de construcţie, asemănând foşnetul nocturn al viermilor de dud cu creşterea neîncetată a materiei.

În „neguţătorul de săbii”, unul dintre cele mal fascinante poeme, este imaginat un actant liric nemuritor, aflat la vârsta tinereţii, ajuns pe rând sclav în Bizanţ, apoi părinte al multor generaţii de copii care îmbătrânesc şi mor, iar în prezent vânzător de arme albe urât de oameni pentru veşnica sa tinereţe. Este un poem care poate fi integrat în halucinaţiile istoriei fără date a poeziilor de tipul Noaptea de decembrie a lui Alexandru Macedonski, Mistreţul cu colţi de argint al lui Ştefan Augustin Doinaş şi de ce nu, prin atmosfera anistorică cu Lacustră de George Bacovia
.
Poemul „câmpia” înţelege această formă de relief ca o altă definiţie a infinitului: „Câmpia e o iniţiere-n infinit.” În schimb, în pastelul „ceaţă în pădure” observăm cum peisajul se estompează, îşi pierde identitatea, devine doar un melanj de culori: vulpile sunt doar focuri subţiri, stejarii ajung roşcate insule nălucite o clipă de ceaţă. În final pădurea a devenit un ocean în care se întrezăresc copacii ca nişte catarge de corăbii: „mestecenii vâslesc în alb,/ căci vântul a uitat/ pânzele lor verzi desfăşurate-n ceaţă”.

În poezia „din infinit, poate” avem tema nenăscutului care se împotriveşte, refuză de a fi. Există, spune poetul, nu numai durerea morţii, ci şi o durere a facerii, a întocmirii de sine. În ultimă instanţă, acest refuz de autocreaţie este o alegorie a devenirii întru sine a poetului: „Din infinit, poate de sus,/ o mână mă crea/ şi mă greşea,/ sau mă-întocmea în multe chipuri”.

„Chipuri ale vitezei” propune un nou mit – cel al omului de fier fugărit de un lup de fier. Este aici o indirectă paralelă cu una din teoriile indiene asupra existenţei vieţii, respectiv cu a unui râu veşnic din care ies în permanenţă fire de viaţă care, după ce rătăcesc o vreme (îşi trăiesc traiul), revin după moarte în marea albie a devenirii. Aici acest râu este numit minereu de fier, iar oamenii ori lupii urmăritori nu sunt decât nişte incidente care vor reveni cândva la matcă. Trecând la o altă perspectivă, constat că omul devine de fier datorită nebuniei vitezei; ajunge un mecanism grăbit de un alt mecanism, spaima că nu poate s-o facă pe-aia sau pe-ailaltă. Lupul este o metaforă a primejdiilor care aleargă sau se ţin după noi. Mai mult, la sfârşit Ilie Constantin ne aduce într-o poziţie panoramică, toţi oamenii părând de fier şi având în spate un lup care ţine aproape: „De i-aş putea vedea de prea de sus/ în goana lor de fier fără scăpare,/ un furnicar aş dezveli asurzitor,/ cu oameni fugăriţi de lupi”.

În parabola poetică „fiinţele dintre nisipuri” ni se propune o viziune tectonică. Vor fi cândva alte fiinţe, acum doar lut, doar nisip care vor urma neamul uman şi care se vor ridica aidoma munţilor împinse de voinţele submundane. Finalul propune viziunea unei vegetaţii de fiinţe „în creştere sălbatică şi deasă”. „Clipa de nisip” e un poem care mută accentul pe timp, nisipul fiind doar un material oarecare al lumii. Ce-ar fi dacă am vedea împreună cu poetul cum marea s-ar opri brusc, iar nisipul s-ar dovedi o fiară muşcând „deopotrivă din uscat şi din mare”? În acest tablou static – marea cu valuri îngheţate ori nisipul devenit convulsie lentă de valuri- singurele forme cu adevărat dinamice şi cu viteze ameţitoare se dovedesc curgerile oamenilor, în „generaţii-fulgere”. Într-un articol despre Ilie Constantin din ziarul „Jurnalul naţional” din 16 iunie 2007 se afirmă că apa şi uscatul ar fi, conform filosofului Gaston Bachelard, simbolurile elementului feminin şi al celui masculin, respectiv visul şi fluiditatea pe de-o parte, realul şi statornicul pe de alta.

În ultimul poem analizat, „uitare”, este prezentă o altă viziune catastrofică, fluviul fără apă, un cadavru imens de praf. Fiinţele de lângă fluviu, o clipă năzărite în acest poem, plâng cu lacrimi de praf „pe fostele chipuri”.

Chiar dacă nu le-am detaliat, trebuie să amintesc şi alte poezii valoroase precum: trei avataruri, piramida, de peste lacrimi, în faţa mea un orb, câmp de maci, muzică, pe un Nil, damnare, oglinda, lângă cămin, pe-aici e neted timpul.

Între scăderile volumului, remarc rapid o anume retorică declamatorie, stări preţioase cântărite cu talerul comparaţiei, transferul facil între experienţele sufletului şi cele ale trupului, expresiile abstracte obositoare.

La final, ţin să amintesc că Ştefania Mincu în prefaţa volumului Oglinzi ale vidului îl consideră pe Ilie Constantin un veritabil neomodernist, afirmaţie facilă, nemotivată decât de debutul său în anii ‘60, iar poetica sa muzicală şi rafinată. Şi această doamnă critic remarcă importanţa bucăţii „neguţătorul de săbii”. Consider personal că Ilie Constantin este un poet important contemporan, de care însă n-a aflat nimeni dintre cunoscuţii mei. Obsesia anumitor poeţi, precum Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Marin Sorescu i-a făcut pe ai noştri contemporani să ignore alte formule de exprimare poetică tot atât de valoroase. Este vorba până la urmă şi de aspectul promovării, ori poetul acesta a fost recuperat din punct de vedere critic abia după 1990 din cauza faptului că a fugit în străinătate cu 16 ani mai înainte şi, ca măsură de represalii, regimul comunist a interzis să-i mai fie pomenit numele în vreo publicaţie – măsură pe care o lua de altfel cu toţi cei exilaţi. Acest poet urmează încă să fie descoperit deoarece are multe poeme valoroase, înălţimea sa lirică atingând aceleaşi tensiuni ca la poeţii de tip neo ori postmodernist studiaţi să zicem la Litere. Iată o definiţie a poeziei după Ilie Constantin: „poezia: o mulţime-singurătate care se destăinuie”.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x_poezie/oglinzi-ale-vidului/

Lecturi împreună

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

ilieconstantinlecturi

Autor: Ilie Constantin
Editura: Libra
Anul apariției: 1998
Locul apariției: București

Pace și bine!

Ce rost are actul critic pentru o carte care a apărut acum mai mulţi ani? Cei care practică critică de întâmpinare şi-au spus demult cuvântul, uneori autorul nu mai e în viaţă, multe dintre problemele abordate s-au perimat. Cui foloseşte îndepărtarea prafului de pe o carte trecută, fanată în pagini galbene în afara istoricului literar care îi ia sămânţa biografică ori a doctorandului care, în goana de a-şi îndesa lucrarea cu multe amănunte, omite integral discutarea valorii cărţilor alese. Răspunsurile care îmi vin în minte par truisme şi totuşi simt nevoia articulării lor fiindcă simt în mine un mare grad de neîmpăcare privind săvârşirea actului de critică asupra unei cărţi ieşită de ceva vreme din atenţia ziaristului literar.

În primul rând, cred că o carte nu este scrisă pentru reacţiile criticii din primul său an de apariţie. Aici trebuie deosebite două perioade, una antumă, în care autorul poate verifica existenţa, calitatea şi eventual numărul reacţiilor şi una postumă care presupune o amplificare sau o estompare definitivă a reacţiilor critice.

Apoi, cred că fiecare cititor simte nevoia fie şi printr-o simplă afirmaţie sau negaţie de a-şi arăta satisfacţia sau neplăcerea cauzată de o carte şi uneori ajunge să-şi închege opinia în forma unui comentariu literar.

În al treilea rând, poate că autorul a scris exact pentru mine cartea, dar a avut neşansa să trăiască ori să scrie mult prea devreme pentru a primi reacţia pe care o aştepta.

Până la urmă, orice carte, oricât de recentă, dacă nu e citită în manuscris, aparţine trecutului şi prin urmare intră deja în concurenţă cu toate celelalte scrise înainte.

Este şi problema banilor, de ce nu, o carte achiziţionată de la anticariat sau împrumutată de la bibliotecă este un procedeu mult mai economic. Altfel, nu ar mai putea face critică decât persoanele care sunt fie bogate, fie stau pe lângă redacţii literare care primesc noutăţile pe gratis de la editori ori direct de la autori.

Uneori o analiză corectă presupune atât detaşarea de evenimentele descrise, cât şi schimbarea eventuală a paradigmei culturale. Şi orice s-ar zice în critică există mode impresioniste şi mode raţionaliste, furtuni formaliste şi structuralisme academice, limbaje şi filosofii.

Sunt cărţi care se adresează apoi unei anumite nişe şi care pot deveni în timp printre cele de referinţă ale genului, după cum pot fi tot la fel de bine îngropate atunci când se constată că articulaţiile sale ideatice au fost depăşite în majoritatea lor.

Cartea lui Ilie Constantin, apărută acum 7 ani, aparţinând neîndoielnic nişei critice, mi-a surâs dintr-un anticariat prin titlul său comunist: Lecturi împreună. Un titlul care uneşte proletarii lecturii şi, cum recenzia este la mare căutare prin aceste meleaguri virtuale, a venit poate şi timpul expunerii unei viziuni asupra lecturilor de acum aproape un deceniu. Această culegere de articole critice personale poate constitui, de ce nu!, un ghid prin labirintul milioanelor de cărţi pentru alegerea unor titluri, pentru înţelegerea istorică, pentru diversitate.

Conţinutul cărţii în parte m-a dezamăgit, dă impresia că mai mult de jumătate de carte a fost scrisă de un profesor de literatură, fiindcă sunt comentate într-un stil cvasididactic Nopţile lui Macedonski, Luceafărul lui Eminescu, se realizează curse de 100 de metri prin Mahabharata, Ghilgamesh sau prin numeroasele opere ale lui Honoré de Balzac. Totuşi cealaltă parte, bine, o jumătate, o treime, nu ştiu, nu am folosit criterii aritmetice, sunt importante pentru anumite precizări critice şi cred că în urma lecturii cărţii se pot adăuga câteva instrumente practice în geanta cu scule a criticului. Îndoiala mea cea mare este asupra originalităţii acestor noi instrumente, întrucât cele mai multe au fost numite de personalităţi mai vechi, cum vom vedea imediat.

Înainte însă voi vorbi despre articolul cel mai valoros al cărţii, „Autoritatea în critică”, consacrat lui Şerban Cioculescu. Acest fin analist luptând cu prejudecata că într-un critic se află un scriitor ratat, răstoarnă argumentul afirmând că „fiecare scriitor valabil e un critic care a vrut să fie altceva decât critic”. Şi între ideile sale marcate de Ilie Constantin aflăm că critica literară îşi va păstra standardele înalte numai cât timp va apela exclusiv la criteriul estetic. De asemenea sunt numite posibilele devieri şi anomalii ale criticii: pe de-o parte atitudinile critice părtinitoare – subiectivitatea, narcisismul, personalismul -, pe de alta tipurile de critici eşuate – critica de cenaclu, complezentă, critica agresivă fără distincţii, critica care crede în tradiţii perimate, dar şi critica aderentă tuturor inovaţiilor, critica deviată în psihologism, sociologism, istorism. Şi tot aici găsesc un nou argument pentru nedumerirea de la începutul articolului, opera de artă nu poate fi interpretată exhaustiv din cauza bogăţiei amănuntelor, de aceea o mare creaţie nu poate fi epuizată de un singur critic, lucru care se întâmplă însă cu operele lipsite de valoare.

Trecând spre un alt articol găsesc o întreagă tehnică de critică. Astfel Matei Călinescu era capabil să discearnă tonul fundamental al unui autor dintr-o singură carte sau din câteva bucăţi literare şi reuşea ulterior o definiţie într-un mod anevoie de uitat. Poate că această tehnică presupune iniţial găsirea unui cuvânt care să pară definitoriu pentru artistul vizat şi ulterior se clădeşte memorabila frază în jurul omului devenit o noţiune. De pildă luciditatea devenită morbidă: „la Anton Holban a fi lucid nu este doar un semn de intelectualitate, ci şi un indiciu al unei suferinţe, al unei manii” care constă în tentaţia de a interpreta orice lucru din realitate pentru a găsi indici de dezastru.

Ilie Constantin este în special preocupat de critica poeziei, cum vedem din autorii aleşi: Geo Bogza, A.E. Baconski, Alexandru Philippide, Alice Călugăru, Horia Bădescu… Uneori afirmă că reuşeşte să găsească centrul identitar al poetului studiat, cum crede de pildă cu poemul Noapte de mai al lui Alexandru Macedonski, definit drept capodopera sa absolută şi în acelaşi timp „o tenace captatio benevolantiae”. Este convins că nu există evoluţie în poezie, ci numai în interpretările critice asupra poeziei. Arată că şi marii comentatori, precum Ion Ianoşi pot avea uneori exprimări nefericite: „creaţia lor este pătrunsă de cel mai autentic fior liric”, dar el însuşi practică lauda gongorică: „puţini scriitori de azi ştiu să scrie româneşte atât de complet, de exact şi sugestiv ca Petru Popescu”. Şi tot acest scriitor aflăm că nu se rătăceşte prin „abstracţiuni articulate glacial”, ţinuturi care tentează ce e drept şi azi o mulţime de poetaştri. De altfel e foarte atent în analiza poemelor la distincţia abstract – concret întrucât încercările de definiţie, generalizările în poezie sunt cu foarte rare excepţii sortite eşecului şi pe deasupra compromit grav valoarea poemului. În Luceafărul recunoaşte proza gureşe în versuri de tipul: „Dar ce frumoasă se făcu/ Şi mândră, arz-o focul” care va dezvolta ulterior forme manieriste, să zicem în anume opere ale lui George Coşbuc. Selectează câteva poeme remarcabile cărora le comentează în trecere rapidă jocul de umbre şi lumini: Flanela de Mihai Ursachi, Istoria unui amurg de Florin Mugur, Natură moartă de A.E. Baconski ori Răbdare de Ben Corlaciu.

La sfârşitul fiecărui articol, Ilie Constantin are obiceiul de a insera o strofă sau o poezie din autorul comentat. Uneori reuşeşte să selecteze citatul incitant, cu forme spectaculoase şi să ajungă de a trezi gustul de lectură pentru un anume text. De pildă am simţit nevoia să recitesc toate Nopţile lui Alexandru Macedonski, pe măsură ce urmăream gândul criticii sale.

Totuşi, acest har se evidenţiază rar şi a trebuit să-mi revăd notiţele ca să-mi aduc aminte de această experienţă de la începutul lecturii, întrucât ulterior acest tip de tentaţie dispare. Fapt care poate fi explicat prin tehnica deficitară a criticului Ilie Constantin care după o pipăire printre versuri, alege un poem căruia îi dedică o minianaliză încununată la sfârşit cu alte versuri „conclusive”. Exprimarea este deseori laconică şi apare senzaţia că avem de-a face mai degrabă cu o raită prin opera scriitorilor prezentată cu un fel straniu de intensitate superlativă, lipsită de stridenţă, mascată binevoitor într-o tonalitate ponderată. Sunt marcate câteva simboluri prin sumare trăsături expediate vag într-o propoziţie sau frază. Ajunge până la a face treceri de la o idee la alta fără tranziţie, doar în logica selectării anumitor poezii şi mai ales îi lipseşte clar orice posibilitate de a întemeia o privire sintetică asupra volumului. Lipsesc în aproape toate articolele frazele memorabile – cele pe care le constata la Matei Călinescu – deoarece comentariile împletesc de obicei un fir ideatic în continuarea poemului, dar şi pentru că sunt înţesate de o mulţime de tehnici critice ale altora. Ai senzaţia că a citit volumul unui poet prin ochelari împrumutaţi de la un alt critic. Încep să cred că astfel de articole şi-au pierdut de fapt conţinutul critic în favoarea unei condensări, unei miniantologii explicate a volumului de autor.

Cartea aceasta, Lecturi împreună, emană o încredere infailibilă în judecăţi, în aserţiuni, nu există decât rareori dubii ori problematizări. Ilie Constantin se comportă ca şi cum ar fi însuşi criticul cu literă mare, judecata sa pare de neclintit, iar citatele alese cele mai relevante posibil. Este oarecum un semn de suficienţă intelectuală sau până la urmă orice critic are o tendinţă absolutistă ori demiurgică? Şi apoi critica trebuie să taie mult din carnea cărţii, să spună răspicat care sunt scăderile sale, nu să adune doar spuma cea frumoasă, esteticul. De fapt este o problemă mai importantă decât ar părea la prima vedere întrucât până la urmă ce arăţi într-o carte te instituie caracterul pozitiv sau negativ al criticii. E acelaşi lucru cu mersul într-un parc – poţi recomanda altora locul pentru florile de o mărime nemaivăzută sau poţi crea o proastă reputaţie afirmând că sunt multe coşuri de gunoi care dau pe dinafară. Cred că aşa este şi cartea lui Ilie Constantin, cu lucruri frumoase şi altele nereuşite. Depinde de bunăvoinţa cititorului. Este un autor care merită străbătut măcar în prima jumătate a cărţii. Din CV-ul ataşat la sfârşitul cărţii am înţeles că a debutat odată cu Nichita Stănescu în 1960, a scris vreo 10 cărţi până în 1973 când a plecat în ţară, apoi fapt uimitor şi probabil dovadă de neacomodare nu a mai publicat decât 2 cărţi până în 1990. Ulterior a revenit la producţia prolifică, aceste Lecturi împreună urmând unui prim volum de articole critice. Episodul negru al întreruperii publicării m-a făcut să mă gândesc că uneori şi exilul este o formă de Gulag, de interzicere a dreptului la semnătură.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/lecturi-impreuna/

"));