carteadeschisa.ro Rss

Amurgul idolilor

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

amurgulidolilor

Autor: Gheorghe Grigurcu
Editura: Nemira
Anul apariției: 1999
Locul apariției: București
Nr. pagini: 448
ISBN:  9735693712

Pace și bine!

De cartea unui critic important te apropii cu oarecare evlavie. Te întrebi dacă te va duce mintea să pricepi conţinutul ei, dacă nu cumva te vor depăşi referinţele, limbajul specific, numeroasele lecturi necunoscute. Până la urmă realizezi că nu este necesar să dai neapărat un examen oficializat, fiindcă poţi avea propriul tău examen, nu mai departe de întinsul mâinii în bibliotecă şi că nu e cu nimic mai uşor decât întâiul. Şi mai adânc intuieşti că orice carte este până la urmă un examen, o ţară necunoscută prin care poţi trece rapid sau te poţi împotmoli de-a binelea. Mai mult, am simţit că mi-am pierdut evlavia faţă de carte, adevăratul mister de lângă noi şi trebuie să revin la un autor important, cunoscut, nu ştiu, cu o aureolă puternică pentru a regăsi acea sfiiciune, acea emoţie resimţită la primele cărţi citite.

Făcând o paranteză ştiu că va fi un articol lung, dar câteodată mi se pare neconvenabil să expediez în câteva fraze un volum doldora de idei şi până la urmă libertatea de a scrie – mai ales pe un blog – înseamnă tocmai refuzul unei limitări tipografice.
Să zicem că în sfârşit mi-am găsit un loc de muncă unde sunt mai mulţi cititori pe metrul pătrat decât oriunde în altă parte din ce am cunoscut. Sunt surse destul de bune de obţinut cărţi pentru recenzii şi persoane cu care pot eventual să-mi discut ulterior ideile. Acum, cu cartea lui Grigore Grigurcu am avut ocazia să vorbesc cu trei asemenea interlocutori. Primul, un bărbat necăsătorit, cu barbă incipientă şi care, în ciuda meseriei sale ştiinţifice, are afinităţi literare consistente. I-am spus că ar trebui să citească şi niscaiva critică literară contemporană şi, de ce nu, ar fi un bun început chiar Grigurcu. Nedumerit de conţinutul cărţii, mi-a cerut detalii. I-am spus că nu credeam la atâţia ani de experienţă democratică să fie vreo carte care să-mi se redeştepte motoarele revoltei anilor 90. Că am realizat faptul că involuntar am mers sub stindardul apoliticului, al celui de-al treilea pol, crezând că neimplicarea, în fond ascunderea capului în nisip este o soluţie viabilă şi onorabilă. Acest critic mi-a dinamitat poziţia arătându-mi că de fapt nu există trei poli, ci doar doi, unul opoziţionist, condamnând ferm trecutul comunist şi pe colaboratorii săi şi altul neocomunist, cu două subramuri, fie declarat partizan al poziţiilor de stânga – şi ajuns la putere sub diferite nume de partide, fie declarat apolitic, dar cu o imparţialitate falsă, arătând trei evenimente din tabăra opoziţiei şi zece din tabără neocomunistă spre care înclină balanţa în mod evident. Fragmentele finale din această mică discuţie au auzit-o şi alte urechi şi cum aura apoliticului este foarte bine ancorată în mentalitatea şi ciocănelul lor au şi ridicat tonul să-mi demonstreze, să-mi reteze cuvântul, nu alta decât să mă facă pilaf. Am ajuns să mă enervez, să încerc să explic de ce susţin o asemenea poziţie, am căpătat accente răstite, etc., fenomene normale pentru galimatiasul politic şi de aceea mi-am cerut scuze faţă de anturaj şi am abandonat subiectul.

Învăţat minte şi nu prea, a doua oră găsesc cu cale să reamintesc unei persoane drăgălaşe, răspândind multă blondeţe şi promisiuni de extaz că nu este cazul să-l idolatrizeze într-atât pe Nichita Stănescu fiindcă poezia sa are niscaiva păcate funciare, iar moralitatea sa a lăsat mult de dorit în anumite domenii. I-am pomenit de Grigurcu din nou, dar aici nu a mai fost timp de nicio argumentaţie fiindcă dintr-un alt colţ o poetă care nu catadicseşte să scrie decât în franceză a şi sărit: Cum?! Nichita Stănescu e cel mai mare poet! Da, nu are dreptate Grigurcu al tău, e chiar mai mare decât Eminescu. Doamnă, i-am răspuns, Grigurcu nu cere decât o anume ponderare a discursului, un dialog pe text, nu fanatism, nu propoziţii-edict. Sunt şi alţi poeţi la fel de importanţi ca Nichita, dar nedreptăţiţi de regimul (neo)comunist şi cu o ţinută morală mult mai importantă. Or fi, mi-a replicat, dar Nichita, farmecul său, respira poezie, tot ce atingea era poezie, până şi cele mai anodine vorbe le transforma în poezie, în fine era însăşi ideea de poezie. Uimit de reacţia fanatică violentă, de fanatismul ad-hoc îi pun o întrebare şcolărească: Fiţi amabilă, dacă sunteţi aşa înfocată admiratoare a lui Nichita Stănescu, îmi puteţi numi zece poezii, dar nu cele tot studiate în şcoală (Leoaică tânără, iubirea; În dulcele stil clasic) şi nici cele 11 Elegii. S-a gândit cucoana, făcuse o faţă lungă, nu îi venea pe limbă niciun titlu, nici pomeneală de zece şi atunci i-am replicat: Poate că are dreptate Grigurcu când spune că acest poet e mai mult citat decât citit, e mai mult legendă decât valoare. Şi evident i-am făcut comparaţia cu Eminescu ori Bacovia unde zece titluri apăreau în mintea oricui dintre auditori.

Şi fiindcă tot vorbeam de Eminescu, iată şi al treilea episod. De data asta, am avut grijă ca să nu mă mai disturbe nimeni altcineva decât interlocutoarea, soţia unui fost profesor universitar de la Litere. O femeie cultivată şi cu multe cunoştinţe în lumea literară. Ea îmi spunea că Nicolae Manolescu fusese la o întâlnire cu elevii dintr-un liceu bucureştean şi întrebându-i pe aceştia ce poeţi cunosc evident, răspunsul tuturor a fost Mihai Eminescu. Alte nume nu mai circulau prin minţile lor slab lecturate şi abia de apăreau din colţuri diverse ale clasei în gura vreunui tocilar. Manolescu le-a cerut să o lase mai moale cu Eminescu, mai ales că nu îi cunosc cu adevărat opera şi atunci se pare s-a ridicat o profesoară cu această rugăminte patetică: Domnule Manolescu, vă rog nu ne luaţi idolii, în cine să mai credem dacă şi aceştia devin discutabili.

Acest episod cu iz comic până la urmă, parcă Nicolae Manolescu era omul care întemeia sau anula statutul de idol al unei personalităţi literare! – pesemne însă profesoara respectivă nu cunoştea de asemenea niciun alt critic modern – m-a făcut să redeschid discuţia despre Grigurcu şi combaterea falsei idolatrii literare. I-am spus cucoanei interlocutoare că acest critic, nestudiat deloc prin prea valoroasele şcoli româneşti a depistat urma unei găselniţe comuniste cu repercusiuni până în prezent. Anume după ce s-a prefăcut că dă de pământ cu generaţia proletcultistă, guvernul bolşevic a permis ascensiunea în locurile înalte, de prim rang ale literaturii contemporane a 10-15 persoane care au devenit imediat supermani literari, au căpătat fonduri de o generozitate inimaginabilă azi, locuinţe luxoase, tot felul de facilităţi, tiraje enorme, cu condiţia nemărturisită, dar respectată o vreme de toţi de a nu spune nimic de realitatea socială şi politică a ţării. Între aceştia se aflau Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Ioan Alexandru, , Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu, Miron Radu Paraschivescu, A.E. Baconski, Constantin Ţoiu, o vreme Ana Blandiana şi Gabriela Melinescu. După cum vedem personalităţi cu valori culturale diferite astăzi, dar în acele momente erau din punct de vedere critic intangibile şi oricine încerca să arate că au şi opere cel puţin discutabile valoric era sancţionat drastic, interzisă semnătură în publicaţia respectivă, uneori dat afară de la locul de muncă, percheziţionat, etc. După ce s-au ocupat locurile disponibile la vârf , alte personalităţi de o valoare apropiată cu a celor numite mai sus nu au mai fost primite la masa bucatelor literare, luptându-se ani buni să-şi publice cărţile, trăind în locuinţe insalubre, negociind la sânge cu cenzura pentru a păstra un vers care avea o urmă de urmă de echivoc. Nevoiţi adeseori ca o parte din onorariu să-l înapoieze editorului-şef sub forma unei festin la Capşa cum cerea de pildă Marin Preda ca diriguitor al editurii Cartea Românească. Interlocutoarei mele nu îi venea să creadă:- Cum, Marin Preda, acest om de o cinste nepătată! Am fost bună prietenă cu nu ştiu cine mi-a zis ea din redacţie, nu se poate să fi apelat la asemenea procedee. I-am răspuns că Grigurcu îl acuză pe baza mai multor păţiţi care şi-au dat până la o treime din tarif pentru asemenea chefuri-monstru.

Constatasem şi la ultima interlocutoarea aceeaşi atitudine fanatică întâmpinată involuntar în primele două discuţii. Am realizat că astfel Grigore Grigurcu este un critic important, prin faptul că problemele atinse de el incomodează profund, silesc pe cititorul simplu la reflecţie, îl fac să-şi problematizeze ierarhiile şi de ce nu, pentru stadiile mai evoluate să şi le genereze singur.
Acum voi intra în substanţa cărţii şi de aceea solicit tuturor plictisiţilor de lectură, amatorilor exclusivişti de poveşti, oamenilor care le place să spui totul scurt, ca şi cum lumea ar putea fi numită cu un cuvânt să abandoneze lectura acestui articol şi să-şi găsească o chestie mai bună de făcut pe net. Cum ar fi un joc, o muzică, de-astea. Pentru cine poate trece de acest prag, îl avertizez că de-abia de aici începe filmul critic propriu-zis.

Întrucât am constat în toate cele trei contacte ale mele forme de idolatrie, să vedem aspectele acestui subiect cum sunt marcate de criticul Grigore Grigurcu în text. Idolii sunt divinităţi prin delegaţie, sunt slujiţi de un aparat birocratic care nu suportă critica pe care o numeşte încercare de demolare, formă clară de impietate. Idolii din trecutul comunist vin dintr-un vast cimitir de succese (premii, posturi grase, avantaje materiale) şi nu au cunoscut eşecul literar. Sunt prin urmare acreditaţi ca persoane infailibile de către partidul-stat care conducea din umbră „precum umbra lui Allah pe pământ”. Sunt singurii cunoscuţi de cetăţeanul de pe stradă şi mai ales de tineri care s-ar mira să afle că mai există şi alţii de valoarea lor (vezi lista de la sfârşit). Aceste persoane sunt transformate în moaşte sfinte, în obiecte de cult, cum sunt tentaţi s-o facă de pildă cei care activează în mediile didactice ori în publicaţiile periferice, sunt considerate cele mai preţioase tezaure naţionale, în sfârşit sunt imortalizate într-o aşa-zisă alee de statui preţioase.

Ce este rău în a avea idoli, mi-au spus cele trei persoane idolatre în diverse grade. În primul rând că foarte puţin autori dintre cei acreditaţi în vremea comunistă au o alură morală pe măsură. Posedă prin urmare o personalitate scindată, o scriitură dublă şi până la urmă decelabilă în scrisul lor. Apoi încă de pe băncile şcolii oamenii sunt învăţaţi că înainte de orice este importantă relaţia lor cu cartea, modul lor particular de a înţelege şi nicio mitologie nu va face cartea mai agreabilă, mai uşoară la citit, mai mură în gură. Ştim de asemenea că autorii mari presupun multe adeziuni ale cititorilor, dar fiecare îşi construieşte propriile sale preferinţe ori ierarhii din opera scriitorilor agreaţi. Refuzul idolatriei poate conduce până la demersul critic care însă presupune din partea cititorului un spirit de fineţe, o anume intuiţie, o sensibilitate aparte care nu ascultă de imperative statale ori partinice. Grigurcu afirmă că sunt normale de asemenea revizuirile periodice, fiecare generaţie are alte gusturi, alte expresii artistice şi uneori mijloace de exprimare diferite (generaţia electronică de azi). Un act critic implică puncte de vedere multiple, libere şi luptă contra tabuizărilor de orice fel, contra prejudecăţilor. Replică ferm contra celor care fac afirmaţii fără să se bazeze pe text, contra calomniatorilor, insinuanţilor, vorbitorilor fără perdea. Arată lipsa de fond a întrebării puse de fiinţe care se cred buricul pământului: „Cine mai e mă şi ăsta”? răspunzând pur şi simplu cu îndoiala dacă e necesar ca criticul să fie tot atât de mare ca scriitorul comentat. În fond, această întrebare are un caracter jignitor la adresa oricărui lector fiindcă aproape nimeni nu ar fi vrednic în acest caz să-i deschidă cartea măreţului autor. S-a constatat că în opera literară se găseşte şi un anume spectru al scriitorului, ca un buletin de analiză medicală (tristeţea bacoviană, ghiduşia soresciană, fantazarea domestică a lui Emil Brumaru, etc.) Tot prin critică poţi vedea diferitele avataruri ale unui scriitor, numite în perioada interbelică etape de creaţie. Ulterior au devenit măşti de existenţă datorită presiunile infernale comuniste. Astfel, primul avatar ar putea fi întruchiparea unui colaborator al comuniştilor, un altul faţa unei fiinţe apolitice cu irizaţii de rezistenţă şi un al treilea avatar să zicem chipul de dizident.

După ce am văzut efectele dezastruoase ale idolatrizării şi avantajele practicării criticii ori a lecturii oneste, să revenim la demitizarea lui Nichita Stănescu în anumite părţi ale personalităţii sale publice. De altfel, criticul Grigurcu afirmă că nu face în cartea sa, Amurgul idolilor o reierarhizare literară, ci încearcă să pună în lumină anumite aspecte neplăcute, necunoscute, amare. Singurul scriitor pe care îl discută şi pe text, punctual, este Nichita Stănescu, întrucât ştia că va stârni împotriva sa o furtună de reacţii nepotrivite. Iată concluziile grigurciene:

- Ultimele volume sunt doar surogate, apelează la fantazarea abstractizantă, realizează invenţii lirice forţate şi au o înclinare vizibilă spre logoree: „Noi ştim că unu ori unu fac unu/ dar un inorog ori o pară/ nu ştim cât face.” Sau un concept prăpăstios de genul: „Omul fantă moare/ Ca să ia cunoştinţă de moarte” ori „totul e lipsit de tot”; Poetul nu dovedeşte o profunzime reală, un nucleu obsesiv, tulburătoarele sale cogitaţii nu trec de nivelul unei gume de mestecat lirice: „hai să ne haidem!”;

- Poezia lui Nichita Stănescu e definită de Ştefan Augustin Doinaş ca lipsită de orice substanţă filosofică, iar Ov. S. Crohmălniceanu o numeşte o „pseudofilosofare, o simplă ameţire de cuvinte”.

- Gheorghe Grigurcu revine cu definiţii dure: această poezie e o uriaşă inflorescenţă a formei fără fond, o beţie fastuoasă de cuvinte, în multe locuri este practicat un kitsch dulceag, excentric, un „pupu dulce”.

- Nichita Stănescu a fost protejatul cel mai important al comuniştilor, printre altele i s-a organizat un spectacol omagial cu ocazia unei aniversări pe un stadion unde a fost ovaţionat de 10000 de tineri. (Oau, mă gândeam, unde mai strânge vreun poet azi a zecea parte din cifra asta!)

- A fost creditat ca un supraom al poeziei româneşti, dar aici intervine Cioran cu observaţia că teoria supraomului suferă de o contradicţie evidentă – măreşte nu numai calităţile omului, ci şi defectele sale; fiind supradimensionat cultural, va deveni victima reevaluărilor (în ultima instanţă, în cine va lovi următoarea generaţie dacă nu în idolul celei precedente): Sunt azi încă nichitolatri care îl văd ca o figură cristică.

- Există într-adevăr câteva procedee � la Nichita Stănescu, dar ele apar compromise prin utilizarea lor exagerată. Nimeni nu recită spontan din inimă, versuri de Nichita, dar toţi sunt fascinaţi de necuvinte.

- Versurile sale încearcă mântuirea prin spontaneitate, poetul chiar are iluzia că poate crea nelimitat şi tot ce spune e la fel de valoros.

Poate nu selectam aceste consideraţii dacă nu eram în parte de acord cu spusele criticului Gheorghe Grigurcu, mai ales că în urma lecturii integrale a operei sale poetice nu mi s-a relevat ca un poet mai important decât să zicem Emil Brumaru ori Leonid Dimov. Ar fi fost totuşi cazul să dau şi niscaiva versuri ori poeme frumoase din Nichita Stănescu, dar cum criticul nu se învredniceşte să ni le furnizeze, rămâne p’aldată.

Nu am selectat decât puţine afirmaţii la adresa altor poeţi oficializaţi, ele sunt numeroase în articolele critice din carte. Astfel criticul va arăta ipostazele neplăcute ale lui D. R. Popescu, Augustin Buzura, Ov. S. Crohmălniceanu, Andrei Pleşu, Mircea Iorgulescu, Marin Sorescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Al. Andriţoiu. E. Barbu e considerat iniţiatorul unei şcoli de pamflet grobian, Andrei Pleşu, un om cu două feţe, Adrian Păunescu, poetul de curte al familiei Ceauşescu este autorul unor poeme obeze, iar Marin Sorescu e văzut ca un poet minor cu produse de butic: săpunuri, spray-uri, gume de mestecat lirice.

Aceste atacuri la adresa ierarhiei literare imobile de mai bine de 20 de ani nu au rămas fără ecou în epoca postdecembristă, foarte curând revistele Totuşi iubirea, România Mare, Literatorul, Dilema au replicat cu tot felul de argumente care merită un inventar aparte pentru a vedea măştile cele mai des folosite de foştii brontozauri comunişti ori de noii beneficiari de pe urmele prosperităţii neocomuniste.
1. promovează ideea că suntem o naţiune sau o lume imperfectă cu scopul de a oferi astfel portiţe de salvare foştilor ticăloşi.
2. se prevalează ca şi naziştii judecaţi la Nürnberg de faptul că „au îndeplinit ordinele”, aspect respins la acel proces în majoritatea cazurilor.
3. arată părţile lor pozitive, cele câteva fapte bune fără a spune nimic despre cantitatea uriaşă de rău săvârşită, oferă amintiri edulcorate care nu dezvăluie aspectele urâte ale comunismului.
4. publică mincinoase „scrisori de la cititori” pentru a blama pe adversari.
5. cer înăbuşirea vocilor deranjante ca şi cum astfel s-ar rezolva problemele formulate.
6. urmează un dicton ironic al lui J.J. Rousseau: „Calomniaţi totdeauna; chiar dacă acuzatul vă va răsturna spusele, rana e făcută şi, deşi se va vindeca, cel puţin se vor vedea cicatricele”.
7. contestă dreptul criticului de a-i demasca pe impostorii care au acţionat direct asupra lui (ca şi cum victima nu ar avea voie să ceară pedepsirea vinovatului, ci numai a altor vinovaţi pentru alte fapte)
8. uneori au un discurs ambiguu, nu ştii de fapt ce vor să comunice.
9. povestea aberantă cu Mihai Botez care a cerut în 1994 pe când era în diplomaţie americanilor să nu îl lase pe Regele Mihai I să participe la festivităţile organizate cu ocazia a 50 de ani de la terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial (era perioada de conflict deschis dintre Iliescu şi fostul rege).
10. vorbesc de consens politic, naţional, european, etc., termen care trebuie citit ca o solicitare de ştergere a vinovăţiilor, de iertare a răului făcut, acţiune benefică exclusiv vinovaţilor, nepedepsiţi până la această oră.
11. promovează conceptul de democraţie originală care în politică înseamnă de fapt „arbitrar, incontrolabil, nesupus normelor internaţionale”.
12. oricând numesc epoca comunistă de sub Ceauşescu drept „epoca de aur”, făcând uitate înfometarea, frigul, întunericul, lipsa medicamentelor, demolările, politica demografică , aspecte care au avut drept consecinţă mii de victime.
13. încearcă egalizarea păcatelor şi negoţul cu ele – merg pe ideea că dacă „ai rupt o ramură trebuie să fii tratat la fel ca şi cel care a distrus pădurea”.
14. atribuie victimelor procedeele lor de tortură şi de colaboraţionism, într-un cuvânt întorc pe dos adevărul.
15. cu aroganţă ciocoiască resping intransigenţa morală şi discursurile moralizatoare le înfăţişează drept încercări de distrugere a reputaţiei.

După cum vedem este în cartea lui Gheorghe Grigurcu un adevărat Cod Penal al neocomuniştilor pe care am încercat să-l expun într-o formă mai riguroasă. Acum, la sfârşit simt nevoia să zic şi câteva cuvinte despre modul de alcătuire al cărţii „Amurgul idolilor”, respectiv conţine două părţi, prima consacrată unor articole despre idoli şi exemplificarea formelor de idolatrie literară, iar o a doua parte, mult mai restrânsă este alcătuită din interviuri, realizate de-a lungul unei perioade de 7 ani, din 1990 până în 1997. Între articole consider că unul este antologic, vrednic de a fi pus în manualele şcolare, articol intitulat „Raţionalism, iconoclastie, modă”. Cum am promis ataşez acum listele propuse de importantul critic Gheorghe Grigurcu ca literatură alternativă cu la fel de multe valori literare ca şi cea promovată la nivel oficial în timpurile roşii. Consider utile aceste liste şi pentru începătorii în ale literaturii contemporane româneşti care nu ştiu ce autor e important sau de a şaptea mână, idolatrizează instantaneu fără să aibă habar pe cine citeşte şi care este poziţia sa în lumea literară.

În literatură – Angela Marinescu, Aurel Gurghianu, Aurel Rău, Cezar Ivănescu, Constantin Abăluţă, Dan Laurenţiu, Daniel Turcea, Dorin Tudoran, Emil Brumaru, Florin Mugur, Gellu Naum, George Almosnino, G. Georgescu, Gheorghe Tomozei, Ilie Măduţa, Ion Caraion, Leonid Dimov, Marcel Gafton, Marius Robescu, Marta Petreu, Mihai Ursachi, Mircea Ciobanu, Mircea Ivănescu, Nora Iuga, Ovidiu Genaru, Petre Stoica, Petru Creţia, Sorin Mărculescu, Şerban Foarţă şi evident poeţii de la Cercul Literar de la Sibiu – Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca, Eta Boeriu, Ioanichie Olteanu, Ion Negoiţescu. Un loc aparte îl ocupă încă literatura diasporei în frunte cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco – tripleta de aur, apoi Horia Stamatu, Ştefan Baciu, Horia Vintilă, Alexandru Lungu, Ion Pârvulescu.

În critică – Adrian Marino, Al. Călinescu, Alexandru Cistelecan, Alexandru Paleologu, Alexandru George, Alex. Ştefănescu, Barbu Cioculescu, Cornel Moraru, Cornel Regman, Cornel Ungureanu, Dan Culcer, Dan Cristea, Dan C. Mihăilescu, Daniel Dimitriu, Gabriel Dimisianu, Gelu Ionescu, George Pruteanu, Ileana Vrancea, Ion Bogdan Lefter,Ion Buduca, Ion Negoiţescu, Ion Pop,Ion Simuţ, Ion Vartic,Laurenţiu Ulici, Lucian Raicu, Marian Papahagi, Marian Popa, Matei Călinescu, Mircea Iorgulescu, Mircea Martin, Mircea Mihăieş, Mircea Zaciu, Monica Lovinescu, Nicolae Balotă, Nicolae Florescu, Pavel Chihaia, Radu Călin Cristea, Radu G. Ţeposu, Romul Munteanu, S. Damian, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel, Virgil Ierunca, Virgil Nemoianu, Virgil Podoabă, Zigu Ornea.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/amurgul-idolilor/

"));