carteadeschisa.ro Rss
V-ați uitat pe eticheta Cinicul de serviciu? A început un serial despre grădina Aken. Și mai citiți nene și poezii pe situl deja cunoscut Poemele de lângă noi

Cum să uiți o femeie

Posted on : 16-12-2009 | By : admin | In : Literatură

Tags:

3

f68392-Dan-Lungu-Cum-sa-uiti-o-femeieAutor: Dan Lungu
Editura Polirom
Anul apariției: 2009
Locul apariției: Bucureşti
Număr pagini: 386
ISBN: 973-46-1328-1

Pace și bine!

Un titul supercomercial

Parcă ar urma să deschid o carte de self management de genul cum să devin bogat, milionar sau șofer de formula 1. E adevărat, există în titlul lui Dan Lungu și o nuanță negativă abia vizibilă, de fapt ar fi un îndrumar despre cum să faci să nu mai ai un anume sentiment.  Pare să fie un fel de îndreptar de curățire interioară, miroase a medicină, a psihiatrie, a expurgație și tratament.

Titlul este pe de altă parte rizibil

Femeile care cumpără cartea se pot întreba cum anume pot fi uitate, bărbații pe de altă parte, fiecare cu bubele sale antifeminine, dau banii în speranța că iar vor încerca un paliativ ce le-o face viața mai comodă. Nimeni nu speră să uite nimic, dar cum titlul este la persoana a III-a, seamănă cu un îndrumar de lucrări agricole, te pomenești că…! Evident că este un truc  auctorial, experiența naratorului este singura în care se încearcă o tentativă de ștergere cu buretele, dar este aparent impersonalizată, este adoptată tehnica aceea din politică în care deși  îmi reprezint propriul interes, dau senzația oamenilor că uit de mine și vorbesc doar în numele lor. Acel noi cu dublu înțeles se păstrează în pseudoimperativul să uiți!

De fapt o uită?

Am putea pleca liniștiți fără să cumpărăm cartea cu acest răspuns liniștitor: bineînțeles că nu, din moment ce îi dedică o carte. Despărțirile au diferite consecințe neașteptate. Unii se sinucid, se aruncă în mijlocul broaștelor sau al leilor, unii folosesc diverse trupuri feminine pentru uitare, devin perverși sau apostoli, călugări, explorează Chomolugme și peșteri fără fund, se baricadează în întuneric sau se expun în public cu râsete ciudate, cu indecențe, cu șiraguri de înjurături. O despărțire majoră relevă iadul din fiece persoană, într-un spectacol uman care cuprinde toată gama sufletească de la neagra resemnare până la crimele împotriva umanității.
Cei mai mulți strigă și până la urmă parțial această carte este un strigăt de neputință după o despărțire brutală.  Un personaj filosof spune în carte că despărțirile nu pot fi decât așa, inexplicabile, torturante, în afara sensului. Că vin neașteptat și schimbă viața spre o direcție imprevizibilă.

Totuși…

În materie de întâlniri și despărțiri lucrurile sunt însoțite de atâtea forme și nuanțe încât părerile totalitare sunt suspecte și  de neluat în seamă. Există tot felul de despărțiri, unele prin acord tacit, altele ca într-o pantă lină, doar divorțurile nu sunt cazuri trase la indigo. Dan Lungu își introduce cu abilitate personaje care caută să rezolve nodul gordian în maniera lui Alexandru cel Mare, dar prin discursul său romanesc arată că, de fapt, lucrurile sunt complicate de maniera ireductibilă, putere la putere.

Ce vreau să spun prin asta?

Foarte pe scurt, o ziaristă de scandal Marga se desparte de amorezul său ziarist de la anchete sociale, Andi.  Asta e tot pe 350 de pagini. De fapt, intenția mea a fost doar să dau numele protagoniștilor pe care îi vizează titlul. Marga este o femeie frumoasă. Origini incerte, probabil din țara Basa. Intră în noua relație ca să-i facă în ciudă unui fost amant. Iese din relație inexplicabil, doar cu un bilețel fanny, la fel de stupid ca și cele ale sinucigașilor: ”Te rog să mă ierți. Cândva o să înțelegi”. Atât. Nu complicații, nu explicații, nimic în –ații. Cocoana și-a luat bagajele și s-a dus pe apa sâmbetii  încă de la începutul romanului. A devenit un fel de Nechifor Lipan, adică deja este moartă textual. Personaj absent. Prin urmare vom auzi doar vocea El. Punctul lui de vedere, suferința lui, reconstituirea Margăi dinspre forma sa de înțelegere. Evident că muta Marga ne avertizează. Nu, Andi deocamdată nu înțelege nimic, dar în viitor, probabil când o să scrie o carte sau, cine știe, când se va bucura după procesul uitării de nurii altei consoarte, o să-l lumineze deodată o înțelegere terifiantă. În privința asta, fantezia naratorului este excelentă. Și-o imaginează pe Marga devenind extraterestră, făcând acrobații narcotice, împlinindu-se apoteotic sau metamorfozându-se oniric.

Acum vine partea care dezminte titlul

Nu este vorba exclusiv de relația de iubire, ea este doar un pretext, ci mai degrabă de conturarea unei perioade din viața personajului Andi. Un fel de Gelu Ruscanu din anii 2000 visează la dreptate într-o lume a rechinilor ziariști  dedicați doar șantajului … Este un personaj care merge până la capăt, într-o relație anterioară se îmbată non-stop, apoi caută să-și impună criteriile sale de dreptate prin discursul diaristic, se lasă atras în experiențe mistice și se definește contrar, exploatează până la epuizare momentul despărțirii și-l maschează după cețuri tot mai îndepărtate.

Dar îi atribui prea multe acestui nod textual numit Andi

Așa numea un critic personajele de roman, doar noduri textuale, chestii vorbite care au aparență de sentimente, idei, trăiri. Culegi un nume de ici, o față de colo, o poveste de dincolo și faci un Frankenstein textual așa cum a fost transformat Ion al lui Rebreanu în manualele școlare. Andi devine prin urmare instanță narativă, vocea dominantă, masculul textual alfa, personajul principal și alte asemenea farafastâcuri centraliste. Poate de aceea este bine să uiți conceptele critice, altfel nu am mai putea citit o pagină. Și acest roman are o curgere a poveștii admirabilă. Așa că să uităm poanta cu nodul textual și să revin la conceperea lui Andi ca o persoană care merită stima și considerațiile noastre. Altfel, ajung să mă laud că am mai citit o carte cu câteva noduri textuale, unele s-au încâlcit și altele s-au destrămat. Discurs ridicol.

Andi ne arată toate punctele sale cardinale

Povestea de iubire cu Marga

Un număr consistent de pagini.  Nu e cine știe ce, un bairam, amor din prima noapte, lipsa de condiții pentru o relație de durată. Iubirea din garsonieră lângă alte garsoniere ocupate de pensionari și chiriași pârliți. Iubita ff. prețioasă care nu face amor până nu se machiază, frăgezește, umezește complet. Doar după ce ea devine din perspectiva proprie frumoasă, are dreptul domnul Andi s-o atingă așa… așa.  Apoi vine despărțirea, ahurile și ofurile de rigoare, dar nimic în manieră balcanică, nu are o suferință de tip țambal, ci mai degrabă sună a glas subțiratec de vioară, a Rapsodia lui Ciprian Porumbescu.

Aventurile sale la ziar

Aici aflăm de forma de manifestare a rechinilor din presă. S-o dezvăluim și noi pentru buna informare a cetățenilor creduli. – Am întâlnit unul chiar ieri care era să mă bată pe baza informațiilor aflate exclusiv din gura curcubeică a tv. – La redacții vin tot felul de informații despre comportamentul sălbatic comercial al vreunui pungaș directorial din provincie. Reporterii privilegiați sunt trimiși la săpături asupra afacerii. Afacerea împricinaților este studiată metodic, cu tehnici similare celor polițienești și, în scurt timp, li se întocmește un așa-zis dosar de presă de mai mare frumusețea.  Dezvăluirile ar urma să fie evident incendiare. Numai că, aici este chichița, înainte se dă o notiță asupra unui posibil caz de… Dacă mahărul vizat are urechi de auzit și știe să se miște financiar din vreme, bine, dacă nu, apare o primă dezvăluire. Deja lucrurile încep să coste tot mai mult și, cu cât sunt publicate mai multe lucruri, cu atât mușamalizarea este mai costisitoare. O părticică din sumă merge și la reporter, dar grosul evident că-l ia patronul, redactorul-șef, mă rog, cine a finanțat expediția de culegere de informații. Mafia din domeniu dă drumul doar la informațiile despre cei care n-au cotizat. În rest, acari Păuni, accidente, statistici, bla-bla-bla-uri de umplut pagina.

Experiența religioasă

Apare datorită unei întâmplări nedorite legate de mutarea continuă pe care este nevoit să o îndure azi un chiriaș în București. Prețuri mari, salarii mici.  Puțini oameni înțelegători. Printre ei un neoprotestant care are grijă  într-o formă indirectă să-l atragă spre credința sa. Andi se împotrivește și i se par copilării scenele devoționale la care asistă. I se furnizează tot felul de asemănări cu care ar fi  de dorit să se identifice. Și ceilalți membri ai comunității au fost nefericiți, doresc să participe la viața publică, au de luptat pentru răspândirea adevărului, se confruntă cu rechini de diferite grade. Deosebirile Andi le găsește de unul singur. Are însă neașteptate cedări, merge de câteva ori cu neoprotestanții aceia la întruniri nonformale. Finalul este din această perspectivă incert. Fie va deveni religios, fie se va întoarce Marga, fie își va găsi pe alta. Naratorul încheie cu puncte, puncte, imaginați-vă în continuare ce vreți.

Câteva adnotări finale

Este un roman  de experiență care are un ton sacadat, mecanic în relatare. Ideile nu sunt remarcabile, dar bine legate epic și pot provoca dezbateri ulterioare spre consistent.
Personajele tind spre tipologie, dar au ceva incomplet care poate da sau nu senzația de complexitate. Există de altfel conturarea unor opoziții tipologice: ateul – pocăitul, însetatul de dreptate – ziaristul cinic, amorezul ecologist – amorezul artist.
Tehnica narativă a presupus relatarea a două voci distincte ale aceluiași personaj în momente temporale diferite – pasiunea și socializarea prin ziaristică, integrate într-o colecție consistentă din punct de vedere anecdotic.
Povestea se desfășoară pe un zgomot de fond generat de două personaje de deasupra textului, mă rog, deasupra garsonierei iubirii se află doi vecini care se ceartă și se înjură toată ziua pentru nimicuri. Plouă peste teritoriul lui Andi cu clișee agresive.

Ceva de genu’

Gabriel Mirea

Sunt o babă comunistă!

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Literatură română

Tags:

0

sunt obabacomunista

Autor: Dan Lungu
Editura: POLIROM
Anul apariției: 2007
Locul apariției: București
Nr. pagini: 240
ISBN: 978-973-46-0581-1

Pace și bine!

Omul individualitate. Omul grup. Între aceşti doi poli ne tot împărţim timpul. Ba chiar şi scara necesităţilor lui Maslow, cea mai celebră diagramă umană, ar putea fi integrată la rândul ei în funcţie de singurătatea sau sociabilitatea individului.

Grupul ne ascunde individualitatea, dar ne oferă motivaţii şi reacţii. Singurătatea ne subliniază unicitatea, dar nu ne permite să ne măsurăm performanţa şi nici să dăm vreun nume simţirilor noastre. Suntem undeva la limită, avem o natură duală ca şi lumina, corpuscul, adică individualitate şi undă, adică o suită de cercuri.

Cred că şi cărţile pot fi împărţite în funcţie de această distincţie – sunt cărţi ale singurătăţii – de pildă poemele experienţelor individuale – şi cărţi ale grupului – tot felul de societăţi, de la cele deştepte până la cele infracţionale. Pe la jumătatea secolului 20 grupului i se zicea masă. Omul masă, teoreticienii având impresia că ar fi ceva distinct de ei, fiinţele reflexive, fiinţele gândirii şi ale singurătăţii.

Individualitatea noastră complexă provine din intrarea în cât mai multe grupuri. Accesul la puţine grupuri are dezavantajul de a lăsa un om să joace doar unul sau două roluri, deşi disponibilitatea noastră potenţială este mult mai diversă. E adevărat, nu jucăm la fel în toate rolurile, suntem lipsiţi de egalitate cu noi înşine, uneori performăm, alteori o scăldăm, dar trebuie să constat că aşa cum avem acces la toate sentimentele, normal ar fi să experimentăm şi cât mai multe roluri sociale. Observ însă că anumite grupuri au locurile ocupate şi dacă permit accesul, s-ar putea să fim plasaţi doar în roluri secundare.

La ce grupuri avem acces? În primul rând la familie. Care poate fi protectoare sau traumatizantă. Apoi la cercul de vecini. Care ies sau nu afară, care te primesc sau te resping constant. La clasa de la şcoală unde foarte repede se distribuie roluri şi nu mai poţi ieşi din eticheta cu care ai fost acceptat. La serviciu – succesul depinde de acceptarea celorlalţi şi de funcţie. La cercul de prieteni – asta înseamnă un grup în care poţi vorbi şi fără să gândeşti. În fine – dacă e să privim personalitatea umană, vom vedea că degajă în jurul său un număr de grupuri, de cercuri din acelea de învârtit la mijloc – dacă vreţi – al căror conţinut comun este nesemnificativ. Într-unul sunt X şi deloc Y. Într-altul sunt Z şi mult X. Într-altul sunt Z şi X, dar şi jumătate din Y. Aceste X, Z, Y să zicem că ar fi calităţi.

Bun, să vedem cum se aplică o astfel de teorie la un text de beletristică. Am ales cartea lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă. Aici nu avem propriu-zis un subiect, ci mai multe cercuri temporale în care este prezentată o individualitate umană. Doamna Emilia Apostoae. Cercul copilăriei, cercul primelor experienţe urbane, cercul fabricii, cercul familiei. Inserţii din diferitele vârste umane.

Titlul porneşte de la o revelaţie. Protagonista descoperă în urma unei conversaţii cu fiica sa, plecată în Canada care îi spunea cât de frumos e acolo şi cât de rău aici, că de fapt ea a fost comunistă în plan politic de când se ştia. Că a făcut eroarea de a confunda comunismul cu anumite persoane agresive de genul secretari de partid, politruci, securişti ori habotnici şi de fapt că de ea ţinea temelia comunismului. Că îi intraseră la inimă toate gogoşile comuniste, dar mai ales că ştia cum să se descurce în acea mlaştină a ipocriziei de odinioară. Dacă vrem, este un roman invers de revelaţie. Baba noastră Emilia nu are niciun ideal, şi-a pierdut copilul peste mări şi ţări şi atunci îşi găseşte un rost în reînvierea unei ideologii moarte pe care o pudrează din belşug înainte de a începe să o susţină pe la prieteni.

Dar cum se explică această descoperire? – o întrebare care a contrariat multă lume, văzând cum mulţi bătrâni au ajuns apostoli în toiag ai egalităţii indivizilor. Cândva credeam că dincolo de ideologie, se află de fapt nostalgia după tinereţea pierdută, după visele şi entuziasmul de odinioară. Iată un dialog între mamă şi fiică în care întâlnim o asemenea perspectivă: – Aşa e sistemul. E rău croit. – Cum să fie prost un sistem în care eu am dus-o bine?- Dar alţii, mamă? Alţii cum au dus-o? – Alţii… Eu acum sunt la „alţii”… la cei care o duc prost. Eu votez pentru vremurile când alţii erau la „alţii”. Este fără îndoială şi asta, dar mai degrabă acum cred că este regretul după anumite cercuri în care a evoluat personajul. Sunt grupuri unde joci un rol de succes, pe când în altele te trezeşti respins sau obligat să asişti de pe tuşă. Este cazul şi personajului nostru care în comunism era o persoană activă, în stare să procure tot felul de bunătăţi, îşi făcuse un cerc întins de cunoştinţe cu care făcea schimburi alimentare sau vestimentare, trăia într-un fel de paradisiacă economie semitradiţională – troc şi bani, pe când după 1990, din cauza falimentului fabricii în care lucra s-a trezit la pensie, fără niciun rost şi rapid, fără unica progenitură. Actualitatea narativă ne prezintă un grup format din doi care nu are niciun haz, cum spunea cineva – căsnicia înseamnă două singurătăţi reunite.

E poate discutată indirect şi situaţia pensionarului care nu ştie ce să facă de pildă cu odihna continuă pe care i-o propune statul. Dacă primeşti bani, nu mai are rost să munceşti, dacă nu mai munceşti, nu mai ai acces la discuţii cu oameni din diferite vârste, dacă nu mai acces la aceştia, nu mai ai acces la multele tale cercuri de personalitate. După ce am cunoscut curcubeul, este aproape imposibil să mai redevenim monocromi.

Pensionara noastră are aici o figură quijotescă. Vrea să reînvie ceva din strălucirea cercurilor de odinioară. Se întâlneşte cu două colege să le propună să facă un atelier cu aceeaşi echipă ca pe vremuri, dar este persiflată sau contrariată. Află că fiecare camarad al muncii a cunoscut altă evoluţie, unii şi-au creat noi cercuri în societatea postcomunistă, un secretar de partid s-a transformat în călugăr, foste lichele au ajuns mari proprietari, etc. Calităţile comunismului pudrate cu zahăr de către personajul nostru sunt dovedite de mincinoase de cunoştinţele sale, ba chiar personajul însuşi are anumite îndoieli în legătură cu idealitatea acelor vremuri. Iată o frază cu reflecţiile ei pe această temă: „Da, în felul tău ai fost fericită! Îmi spuneau toate amintirile. Dar, odată smuls răspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevărată matrioşkă, alte întrebări: cum de ai putut tu fi fericită când alţii erau nefericiţi? Ce ai făcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit să fie în jurul tău ca să ai şi tu dreptul să fii fericită?” În fond sunt întrebări legate de grup. Putem fi fericiţi numai când grupul este fericit sau putem fi fericiţi în grupul acesta conştienţi fiind că alte grupuri cunosc o profundă stare de nefericire? Cred că sunt dubii mereu actuale. Avem dreptul să fim fericiţi atunci când există atâta sălbăticie şi răutate în lume! Mi se pare la fel de greu de răspuns ca şi pensionara noastră Emilia Apostoae. Şi am putea continua cu variaţia întrebărilor. Aduce fericirea vreo ideologie? Oare fericirea înseamnă pentru toţi acelaşi lucru? Este posibilă egalitatea în fericire!

Atenţia noastră e îndreptată în permanenţă înspre un grup sau altul. Cele vechi conferă rolurilor pe care le jucăm o anume tradiţie. De exemplu rolul de şef sau rolul de glumeţ. Rolul de speranţă a grupului. Sunt însă grupuri unde aceste roluri sunt deja ocupate şi, cum am mai spus, n-am putut juca decât roluri mai puţin convenabile. Rolul de muncitor. Rolul de oaie neagră. Rolul de încornorat. Ei bine, când avem posibilitatea, uităm rapid de acele grupuri neconvenabile. De aceea personajul nostru când merge la prietena sa, Sanda, patroana unui magazin universal, este refuzată destul de brutal fiindcă şeful regretat de pe vremuri se dovedise pentru aceasta plin de vicii ascunse, un mare beţivan, obţinând prin şantaj favoruri sexuale, alunecos, turnător etc. Sau dă acest contraargument patronal: „dacă de la mine de la magazin fetele alea ar fura cum luam noi din fabrică, aş da faliment în două săptămâni.

Un alt plan narativ este cel dedicat lui Ceauşescu care este coborât în cercurile de jos ale oamenilor simpli unde nu găseşte reflectarea clişeelor din anturajul activiştilor, ci imagini ale sale distorsionate, îngrozitoare, demonice, din ipostaza de Geniu al Carpaţilor este împins la cea de Talpa Iadului. De fapt, este reconstruită într-un mod subtil figura lui Ceauşescu din bancurile apărute pe seama lui. De exemplu trebuia să vorbească în străineză şi îl dureau mâinile de atâta conversaţie. Conversaţiile ţărăneşti cu Leana. Obiceiurile de mârlan. Prostia monumentală a cuplului prezidenţial.

Există şi cercurile paralele cu care te intersectezi din întâmplare, dar care nu permit comunicarea. De pildă această experienţă a Emiliei: „Atunci am văzut pentru prima dată că nu prea ai ce să vorbeşti cu un străin. El le ştie pe ale lui, noi le ştim pe ale noastre. Pe el nu-l interesează pensiile noastre de mizerie, iar noi n-avem habar cum e treaba pe la ei.”

Conceptul de grup. Îl poţi controla abia după ce ţi-a furnizat un rol şi numai din perspectiva acelui rol. În altele vei juca altfel sau nu vei mai fi primit. La Dan Lungu sunt marcate vizibil grupul regresiv şi grupul descendent. Dar grupul este o parte substanţială din personalitatea umană. Prin urmare am putea reformula. La Dan Lungu întâlnim două forme de personalitate. O Emilie regresivă şi un Ceauşescu aflat în plină descensiune. Şi mă gândeam că ideologia pe care o practici poate genera mari neînţelegeri. Cum a fost de pildă comunismul care a permis să ajungă în fruntea sa doi păcălici. Poate aveau o inteligenţă nativă, dar oamenii din cauza nevoilor i-au transformat în varianta matură a lui Bulă. Şi iată forma cea mai interesantă de deformare: „Doi copii în faţa blocului: – Hai, băi, nu fi comunist, dă şi mie o tură bicicleta.”

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/altele/sunt-o-baba-comunista/