carteadeschisa.ro Rss

Literatura română în postceauşism. Eseistica. Piaţa ideilor politico-literare

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

literaturainpostceausism3

Autor: Dan C. Mihăilescu
Editura: Polirom
Anul apariției: 2007
Locul apariției: București
Nr. pagini: 536
ISBN:  978-973-46-0433-3

Pace și bine!

Dan C. Mihăilescu stabileşte în acest al treilea volum din literatura postceauşistă o distincţie între Nicolae Manolescu, care face critică literară chiar şi când scrie despre autori de demult, şi Eugen Simion, care îşi arată stofa de istoric literar chiar când scrie despre contemporani. Sunt accentuate opoziţiile deschidere – închidere, sugestie – constatare. Lucru care m-a făcut să mă întreb care-i metoda mea de a prezenta o carte? O transform în fluturi sau în cărămizi? Ce simte oare cititorul meu – că e martor la un botez sau la o îngropare?

Cred că depinde de bunăvoinţa şi de lupa cu care priveşte evenimentul numit recenzie. Bunăvoinţă fiindcă spune Dan C. Mihăilescu sunt o mulţime de comentatori care privesc la anumiţi autori numai partea plină a paharului: realizările, vitejiile culturale, în timp ce altora le arată doar jumătatea goală a paharului: colaborările, inexactităţile stilistice, conformismul, partea de ţărână umană. Această bunăvoinţă cu colţi este vizibilă, conform spuselor criticului în majoritatea istoriilor literare* de azi.

A doua condiţie de care aminteam era lupa cititorului. Aici sunt atâtea filtre de contorsionare a realităţii literare încât teoretic nu ar trebui să pui mâna pe condei, întrucât dacă vei scrie în cheie psihologică vei nemulţumi ontologii, dacă vei avea o abordare tehnicistă se vor supăra fantaştii, dacă vei tenta polivalenţa, se vor supăra monovalenţii tuturor doctrinelor. Oricum o dai, tot trebuie să găseşti persoane care te vor măcina cu voluptate şi vor decreta că eşti greşit încă de dinaintea naşterii. Trecând de puseul acesta pesimist, vizibil din plin însă în volumul III de eseistică postceauşistă la anumiţi autori, constat că sunt propuse aici două perspective importante, de altfel răstălmăcite, deghizate de critic în mai multe rânduri: una analitică care merge spre o solidă sinteză şi una speculativă care umblă disperată să-şi înlocuiască picioarele de lut cu altele mai solide. Analiză, sinteză, iată cele două perspective pe care le putem aplica cărţii noastre. În acest sens, Dan C. Mihăilescu are o voce dublă care ţine cont de spaţiul jurnalistic iniţial. Atunci când îşi publică recenzia într-un cotidian literar generos tipografic, îşi permite digresiunea, citatul multiplu, asociaţiile, naraţiile digresive. În acelaşi timp, probabil ca o sursă de subzistenţă paralelă a criticului, există şi colaborarea cu suplimentul Ziarul de Duminică unde spaţiul iniţial era mult mai mic, de aceea nu vor exista decât eboşe ale etapelor enumerate înainte, accentuându-se totuşi pe digresiune, pe portret şi în rânduri care nu pot fi decât sintetice pe conţinutul cărţii analizate. Avem prin urmare două tipuri de cronici – una festivă, însoţită de curteni citate şi opinii critice şi una lucrată în filigran, pseudospartană. O cronică epopeică şi o cronică într-un vers.

Trecând acum spre abisul perspectivelor multiple, observ că personalităţile literare alese sunt privite în general cu simpatie, uşor hiperbolic, superlativ în mod subtil. Despre Horia Roman Patapievici ne spune că a scris o carte de citit ca pe ace. Evident joacă dublu, vizând atât aciditatea cât şi fascinaţia cărţii. Despre acelaşi autor afirmă că are trei daruri esenţiale pentru un eseist – darul formulei memorabile; darul verdictului lapidar / lapidant; darul pragmatismului.

Această atitudine afabilă, amicală, recunoscătoare literar contrastează flagrant cu viziunile negre ale autorilor. Acelaşi H.R. Patapievici are o viziune de coşmar care poate duce printre altele la sinucidere. În ultimul deceniu al secolului trecut s-a manifestat un grupuscul de cioranieni comportându-se asemenea unor corbi vorbitori. Mihai Şora accentuează dezamăgit pe felul băşcălios al românului şi de aici comportamentul său lălâu, refuzând responsabilităţi. Ovidiu Hurduzeu crede că postmodernismul în formele sale multiple – poststructuralism, feminism, multiculturalism – a contribuit la reducerea individului. Dintr-o fiinţă autonomă şi responsabilă, omul a devenit slab şi dependent, lipsit de capacitatea de a înţelege lumea şi cu atât mai puţin de a o schimba. Tot el inventariază libertăţile câştigate de societatea modernă, în raport cu „figurile de autoritate politică şi morală (familia, Biserica, statul, etc.), cu constrângerile interioare şi exterioare (prejudecăţi, pasiuni violente), cu obstacolele naturale (natura, corpul omenesc)”. În acelaşi timp însă oamenii au devenit sclavii altor forme şi coduri. Mihaela Cristea intră cu armele logicii în paradoxul bazei creştine – iertarea duşmanului ajungând ca în trei propoziţii să-şi nege credinţa – „este creştineşte să ierţi, dar cine ne spune până unde merge uitarea? Cei pe care tu îi ierţi nu ştiu adevărata încărcătură a acestui gest, căci altfel nu ne-ar polua zilnic cu atitudinile şi gesturile lor. Şi atunci de ce să iertăm – numai ca să dovedim că suntem creştini?”

Evident, cu un critic destul de alunecos ca Dan C. Mihăilescu, a cărui mare grijă este adăugarea a cel puţin un bemol la partitura critică, care evită stridenţele şi năravul sfruntării adolescentine, lucrurile nu pot fi puse numai în termenii alb-negru. Temporizează, coteşte, e greu de prins. Este un portretist de seamă? Dacă eşti înclinat să răspunzi afirmativ, constaţi că trece spre zona comparatismului. Înainte însă de a-şi arăta muşchii a şi fugit spre liste de scriitori, iar de acolo când o taie spre istoria literară, când spre fraza eseistică. Procedeul se dovedeşte însă deseori obositor şi pe deasupra nu reuşeşte să prindă nuanţele cărţii analizate decât în subsidiar. Îi reproşează lui Manolescu ceea ce este de fapt o privire în oglindă – indiferenţa faţă de tot ce ţine de metafizica actului literar. La care aş adăuga evitarea cu orice preţ a teoriei literare, domeniu care probabil în ziaristica culturală nici nu e amintit din motive de marketing. În schimb e foarte atent la cine iese bine din examinarea critică a istoriilor literare, cine lipseşte, cine este prezentat şi cum, care este ponderea ori dimensiunea prezentării. Marchează de pildă la Alex Ştefănescu modul de alcătuire a comentariilor – „formula epatantă de introducere, găsirea unui punct de interes în jurul căreia să curgă discuţia, predilecţia pentru portret.” Niciunul dintre aceste ingrediente nu lipseşte din propriile sale recenzii. Rar, dă senzaţia unei gândiri tabelare – vorbeşte la pagina 250 de pildă de secţiunea rezerve & observaţii, utilizează ticul interogativ, titlul provocator, împărţirea în secţiuni critice cărora le lipseşte doar un va urma. Mă întreb dacă nu i se potriveşte şi lui, dar cui nu din ţara noastră aceste cuvinte ale lui Patapievici – „intelectualul român e un excelent Mitică, un irecuzabil băiat bun: el publică opere relativ valoroase într-o lume despre care ştie că este absolut abjectă”.

Lumea abjectă, lumea cioraniană. Prinsă de obicei în bacanale, manele ori în televizorul cu comentatori chelneri. Să vedem ce idei din viziunile decadente de tip Fukayama am întâlnit în cartea Literatura română în postceauşism.

1. Despre poporul român – Corneliu Baba crede că „este cel mai duşmănos faţă de intelighenţia sa din tot Estul Europei, cel mai intolerant. De altfel a şi distrus-o”. Sunt enumerate 5 ieşiri posibile cui îi e ruşine că e român: exilul (B. Fundoianu, sufocat de provincia franceză ce eram); organizarea anarhiei (suflete dornice de o religie nouă – Goga), sinuciderea, ospiciul, autorisipirea în frivolitate (estetică sau politică). Se aminteşte de „binecunoscutul nostru nombrilism care nu cunoaşte decât extremele: narcisismul şi masochismul. Ori ne ipostaziem ca sumă de calităţi şi placă turnantă planetară, ori ne scuipăm otrăviţi în oglindă, acuzându-ne de toate racilele posibile”. Ar putea fi amintit aici şi tradiţionalul nostru „diabet etnic” prin care se anulează din start orice tentativă de coagulare, de unire a eforturilor, aspect vizibil în special la diasporeni.

Iată din cine s-ar compune conform criticului nostru persoanele care pot amenda viziunea de coşmar a lui Patapievici asupra românilor evident în afară de doctrinari, oportunişti şi indiferenţi: incondiţionalii (care se folosesc de lozinci de genul fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea… cui nu-i place, să plece); moderaţii fesenizaţi (elitele să lase politica şi să pună osul la treabă); opozanţii moderaţi (cei care promovează ideea coabitării reciproce); minimaliştii mucaliţi şi cinici (consideră că toate naţiile sunt o apă şi-un pământ, important este contul lor în bancă); maximaliştii resentimentari (să mai fie o revoluţie, să împuşcăm un milion, să radem tot…)

2. Despre Biserică – Cristian Bădiliţă se întreabă retoric ce-i apropie la ora actuală pe preoţii ortodocşi români de elita intelectuală credincioasă? Ce probleme au ei în comun, ce frământări, ce-i interesează la fel pe unii şi pe ceilalţi? Aproape nimic. Cum nu ştiu cartea acestui eseist, nu cunosc dacă nu există şi reversul acestei suite de întrebări: ce probleme au în comun intelectualii şi cum caută ei să se întâlnească cu preoţii? Mihail Neamţu într-un consens paradigmatic crede că în România abordarea marilor teme ale cotidianului din perspectiva creştină este practic absentă. Şi cere cu bună dreptate ca Biserica să nu mai fie indiferentă la plânsul prelungit al dreptăţii într-o ţară care se declară nominal creştină, dar în care plaga corupţiei are cote alarmante.

3. Despre politică – aici este de marcat dihotomia eşicherului politic analizat de Patapievici – „devine acum mai limpede ce înseamnă în mod esenţial dreapta şi stânga în viaţa de zi cu zi. Mă voi rezuma aici la aspectul psihologic. Dreapta caută să impună o tradiţie, stânga încearcă să dinamiteze orice tradiţie. Ordinea stângii este schimbarea continuă a tot ce poate fi imaginabil schimbat; ordinea dreptei constă în îngheţarea schimbării la ceea ce mai poate fi încă păstrat neschimbat. Nevroza stângii –schimbarea cu orice preţ…nevroza dreptei –îngheţarea cu orice preţ a schimbării.” Şi dacă tot vorbeşte în termeni psihologici evident că uiţi că ai de-a face cu un discurs care vizează politica şi începi să-ţi psihanalizezi trecutul şi să te întrebi când ai fost de dreapta, când de stânga. Ba chiar am ajuns să-mi acuz prietenii când sunt nostalgici că suferă de dreapta, iar când îşi fac proiecte de mers la munte că sunt de stânga. Mă rog, iată şi câteva dintre temele politice favorite care privesc românitatea: „continuitatea, omogenitatea, importul formelor fără fond, dar cu sens, ortodoxie şi catolicism, alogenia şi autohtonismul, liberalism versus arhaicitate, tradiţia ca frână sau ambreiaj, model balcanic sau modele occidentale, paseism sau sincronism”. Cred că acela care are răspuns pentru fiecare dintre ele se poate apuca liniştit de politică.

4. Despre cultură – Mircea Vulcănescu considera că „nu peroraţia, ci administraţia e ceea ce ne lipseşte chinuitor, de fapt chiar la modul sinucigaş. Exces de reverie şi frazeologie şi un acut deficit de faptic, de pragmatic”. Şi adevărul este că subcultura are aziinfinit mai mulţi adepţi decât cultura subţire, poate şi din cauza proastei administrări patrimoniale.De altfel Dan C. Mihăilescu marchează în continuare existenţa unui aiuritor hăţiş de impostori, veleitari şi grafomani care i se vâră pe gât criticului literar ca scriitori. Deşi oare ce se aşteaptă de la un public consumator de kitsch, dispreţuit, uitat cu bună ştiinţă pe motive ierarhice. De ce se plânge de potopul de grafomani când în public poetul modern cunoscut este prolixul Adrian Păunescu. În altă ordine de idei, constată că „în noile promoţii mediatice prea puţini au rămas cei pentru care umanul nu se rezumă la scandalos, editorialul nu se rezumă la politic, iar emoţia nu se rezumă la visceralitate”. Ajung interesaţi doar de circul şi bârfa culturii.

Să amintim şi câteva procedee culturale – respectarea political correctness, evitarea maximalismului etic şi alegerea cu penseta doar a părţilor benefice din fiecare biografie (d.ex. să nu vezi la Marin Preda scrierea sa Ana Roşculeţ, ci Moromeţii, ori funcţia sa de director la editura Cartea Românească), să refuzi orice fel de sacralizare a scriitorilor fiindcă apar şabloane, formule stereotipe, etichete, lozinci (Cristian Bădiliţă), să promovezi o continuă criză şi imperfecţiune.

Şi de ce nu, am găsit în dinţii pieptenelui critic şi câteva constatări ale literaturii moderne. Astfel, Cornel Ungureanu evidenţiază faptul că „literatura modernă nu mai trăieşte din euforia aşezării într-un timp şi un loc, ci din aventura în non-locuri”. Şi pac, m-am gândit la seria de romane fantastice pentru copii în frunte cu înnecăciosul Harry Potter. Dan C. Mihăilescu crede că de obicei „debutul prin jurnal este privit cu îndreptăţită mefienţă: cine este autorul, prin ce isprăvi culturale s-a remarcat pentru a avea pretenţia să ne cufunde în subteranele eului său? Să vedem mai întâi construcţia propriu-zisă, structura de rezistenţă, anvergura proiectului arhitectural şi abia apoi structura, ancadramentele ferestrelor…”. Dar despre jurnal, trebuie văzut primul volum al acestei trilogii critice.

În sfârşit, dacă faci istoria literaturii, „eşti obligat să intri în hora axiologiei,a taxonomiilor, a înghiţirii polarităţilor. Eşti obligat să cumulezi tendinţele şi doctrinele antinomice, să corelezi seriile şi grupările, să iei pulsul pieţei de idei, să urmăreşti schimbările de canon, evoluţia orizonturilor de aşteptare, să petreci esteticul cu politicul şi sociologia creaţiei, să punctezi istoria instituţiilor culturale, a cenzurii, a mentalităţilor, a relaţiilor dintre specificul geografiei literare şi directivele politice ale centrului, evoluţia tensiunilor intergeneraţioniste, legăturile dintre dinamica traducerilor (sincronizarea) şi literatura autohtonă”.Sunt punctate toate aceste cerinţe întrucât criticul este nemulţumit că nu le-a găsit reunite pe toate în niciuna dintre istoriile literare* recente apărute în postceauşism.

Mă întreb dacă nu am făcut involuntar o prezentare în care ideile recenziilor au o coloratură desprinsă din zona întunecată a spectrului, evidenţiind în schimb zonele luminoase ale prezentărilor lui Dan C. Mihăilescu. Oricum am avut mari îndoieli în privinţa acestui volum asupra criteriilor folosite de critic între ceea ce este literar şi nonliterar. Sunt pasaje foarte lungi de pură istorie, politică şi politologie, sociologie, biblioteconomie (prezenţe şi absenţe din dicţionare). Dan C. Mihăilescu a dovedit că în numele imposibilităţii separării criteriul estetic de cel etic, pot fi asimilate literaturii o mulţime de opere care erau probabil la orice bibliotecă adăugate altor domenii. Am senzaţia că am revenit la epoca de dinaintea lui Eugen Lovinescu.

* De altfel şi numeşte şase istorii literare importante care nu ar trebui să lipsească din casa unui intelectual – în condiţiile în care ne-am imagina că dispune de bani suficienţi pentru achiziţionarea lor. (Istoriile lui Marian Popa şi Alex Ştefănescu, Lista lui Nicolae Manolescu, Ficţiunea jurnalului intim de Eugen Simion, Enciclopedia exilului literar românesc de Florin Manolescu, Geografia literaturii române, azi de Cornel Ungureanu, Dicţionarul general al literaturii române)

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/literatura-romana-in-postceausism-eseistica-piata-ideilor-politico-literare/

Literatura romana în postceauşism. Proza. Prezentul ca dezumanizare

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

postceausism2

Autor: Dan C. Mihăilescu
Editura: Polirom
Anul apariției: 2006
Locul apariției: București
Nr. pagini: 392
ISBN:  973-681-773-3

Pace și bine!

După primul volum al Literaturii române în postceauşism, apărut în 2004, doi ani mai târziu se ivi şi acest al doilea volet, dedicat prozei, un gen care i se pare lui Dan C. Mihăilescu inadecvat fiinţei, pregătirii şi aşteptărilor sale, disculpându-se astfel subtil de eventualele scăderi ale cărţii. Vedeţi, eu încă din prefaţă v-am mărturisit că mi-am făcut doar obligaţia de cronicar, la ce vă aşteptaţi, la minuni critice, la naratologie, tehnici de compoziţie, textualisme? Mai mult, se defineşte funciar drept un critic de poezie, „impresionist incurabil şi cu fobia teoriei literare”, o persoană interesată întâi de toate de sociologia şi psihologia literară. Evident va constata că în linii mari literatura română actuală se împarte în funcţie de aceste două domenii, părere pe care o va reitera într-un număr mare de recenzii.

Pe de-o parte sociologia (la Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Caius Dobrescu, Dan Stanca, Adrian Oţoiu, Petre Barbu) este ocultată de eticheta unui realism apocaliptic, cu nuanţe groteşti, derizorii, cinice, argotice. Numeşte acest tip de literatura mizerabilism, respectiv forma de evadare la un moment dat din real „prin blasfemie, insurgenţă, mizofilie sau gâlgâit rabelaisian, în gnoză, sex debordant & hăţişuri argotice”. Prin parabolă sau fabulos, prin cinism şi sictir.

Pe de alta, psihologia (predominantă la Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Corin Braga, Dima Bicleanu, Ovidiu Verdeş), cu toate radiografiile Eului: refugiul în trecut şi mitul copilăriei, amestecul biografiei cu bibliografia, proiecţiile egotice de tip mitologic, oniric, simbolic, nevrotic, provocator. În acest sens consider revelatoare afirmaţia sa care duce acest tip de lectură până la ultimele consecinţe: „cartea lui Mircea Nedelciu este un extract de memorie fabulatorie”.

Iată o frază care ar acoperi conform viziunii sale socio-psiho o mare parte din literatura de azi. Aflăm că există „o teribilă, insaţiabilă nevoie de urât şi depresie, de cruzimi vizuale şi de limbaj, de nuditate, cinism, perversitate şi exhibiţionism. Pasiunea etalării mizeriilor. Din sine, din familie, din cartier, din cancelarie. Se poartă minimalismul mizerabilist, ecorşeul şi copiii „fierţi în mămăligă”, orfani sau abuzaţi sexual de părinţi. Copii malformaţi, debusolaţi, irecuperabili dintre maidanele cu eşecuri şi edecuri. La Paris, lumea bună deplânge „deprimismul” şi cultivă parodicul recuperator, în vreme ce în Est ai zice că – nefăcut la bară – procesul comunismului s-a transferat la nivel de ADN şi de etalare suicidară în plan estetic.”

Posibil. Dar există şi alte chei de lectură care oferă perspective ceva mai vesele asupra aceleiaşi contemporaneităţi. Să zicem o realitate de dinaintea fierberii copiilor în mămăligă, copiii normali ori autorii maximalişti. Dan C. Mihăilescu nu prea acceptă însă alte lecturi, întrucât le expediază la capitolul plictiseli critice, grafomanii, gogoşi moraliste ori acrituri filosofice. Nu pot fi decât interstiţii în roman ori disperări doctrinare. Este preocupat excesiv de spectacolul fizionomiilor, de caracterizările de personaj sau de autor, de citate semnificative, de consideraţii asupra epocii literare, generaţiilor, seriilor de autori. Totuşi iată câteva idei desprinse din multele citate ale cronicilor sale. Cum adaugă adesea enervante şi numeroase menţionări de pagină (Ex. vezi scena Dorinei de la 100 ş. urm., mersul Tinei de la pag. 155…), voi aplica şi eu acelaşi procedeu. Cine nu are cartea să mă verifice, să-i fie de bine!
p.47 – I.D. Sârbu (personajul Adam Lendvay): „prostia brutală nu poate fi învinsă decât prin pasivitate. Răul care se bate cu un duşman ce i se opune devine mai puternic; răul lăsat liber, necombătut şi necontrazis devine propria-i otravă”.

p. 48 – „Domnule Lupu, suntem aşezaţi şui şi pieziş în Europa, am ieşit destul de târziu din păduri la lumină, carte, stat modern. Ne lipseşte glanda fanatismului, mai uşor punem mâna pe un sictir sau o îndoială, decât pe o dogmă sau un program, mai ales dacă-s venite din vecini”.
p. 86 – Dan Stanca: „De unde atâta logică la un popor care face naveta între ţuică şi isterie? Iar pe drum eventual o escală la halta băşcăliei”.
Acelaşi personaj, contele Adam Lendvay obişnuieşte ca mulţi alţii să atribuie integral sau plenar o mulţime de sentimente, calităţi sau defecte naţiei căreia îi aparţine. Te întrebi ce le mai rămâne celorlalte naţii; este poate la mijloc o plăcere hiperbolică. Iată un raport de pildă între fenomenul românesc şi cel maghiar: „la voi toate defectele sunt calităţi, la noi toate calităţile sunt defecte… ne completăm ca temperamente şi caractere”. (probabil de aceea ne confundă americanii!).

Acum deşi criticul vorbeşte de o antipatie personală faţă de naratologie, afirmaţia sa trebuie percepută într-o partitură cu mai mulţi bemoli – expresia sa favorită pentru circumspecţie. Utilizează termeni ai acestui domeniu într-un mod insesizabil: realizează corespondenţa între roman şi jurnal (acuză romanul că ar fi un jurnal deghizat şi în consecinţă în anumite cronici va conserva procedeele folosite în cronicile dedicate memorialisticii); vorbeşte de energia locutorie şi de tehnica suspansului, reia trăsăturile romanului postmodern (intertextualitatea, răspărul referenţial şi turbionul temporal-narativ; tehnicism şi ludic asociativ, palimpsestul, ironia). Constată de pildă în romanele lui Dan Stanca prezenţa lythomaniei, respectiv fascinaţia faţă de diferite pietre magice (unghiulare, filosofale, căzute din cer, devenite suflete).

Probabil că toate aceste domenii (psihologia, sociologia, naratologia) mărturisite sau respinse conştient de Dan C. Mihăilescu ar putea fi ignorate în favoarea adevăratului său atu de critic – limbajul. Eliminând reziduul academic al înaintaşilor săi, Dan C. Mihailescu este o sinteză de George Călinescu (prin apetitul pentru descripţii şi biografism, prin etichetele cu iz hugolian sau gongoric) şi de Tudor Vianu (prin atenţia cu care urmăreşte jocul scriitorilor cu limba la diferite compartimente – în argou, în jargonul englezit, în descriptivism, în dialogurile luxuriante ori cu accente agresive de Ferentari). De pildă observă că „la Stelian Tănase limbajul tuturor mediilor sociale e invariabil acelaşi; că e neverosimil şi că autorul se vede şi se aude permanent în locul personajelor.” Dar… la alţi prozatori deprimişti şi mizerabilişti de factura unui Ovidiu Verdeş sau Dima Bicleanu de pildă, se abţine în a face remarci de tip polifonic. Oare limbajul vulgar sau preţiozităţile de tip Cool Girl nu poate genera aceeaşi impresie de monotonie?

Nota de impresionism confesată la începutul cărţii este audibilă la tot pasul. „Agopian este o lume cu un sunet absolut aparte, astfel încât nu cantitatea sau numărul de volume contează în cazul său, ci viziunea.” Sau mă rog viziunile. Şi rămâne de reţinut: lumea Agopian. „Radu Aldulescu este cel mai puternic scriitor debutat în proza românească după 1989.” Ok, puternicul, virilul, cel mai coios prozator (expresia criticului) suferă în acelaşi timp de incontinenţă narativă, de avalanşă fabulatorie. Ca să păstrăm aceeaşi tonalitate argotică Dan C. Mihăilescu crede că unitatea de măsură a prozatorului e testiculul „Are sau n-are?” – prin asta evident înţelege – ca noi toţi de altfel – definirea unei epoci, conturarea unei tipologii, caricaturizarea unei lumi. Iată şi un comparativism care presupune lecturi serioase: „Petre Barbu are un ochi satiric gogolian, dar şi atracţii către fantasticul oarecum bulgakovian, realul e când gros ca talpa de cizmă, când inefabil, gata să decoleze… iar lumea de aici nu e departe de bâlciul cu psihoze din Adio, Europa a lui I.D. Sârbu.” La care operă a lui Bulgakov sau Gogol se referă însă! Şi să consemnez una dintre numeroasele caracterizări – „Stelian Tănase e un amestec enervant (dar şi înduioşător) de cultură şi carierism, de epicureism mercantil şi tacla levantină, cu principii sever liberaliste şi utopii social-democratice.”

Simt nevoia să revin la aspectele sociologice ale criticii sale. La I.D. Sârbu remarcă satira complementară actului critic sau înţelege relaţiile dintre personaje ca aţe păpuşereşti. (Şi mă întreb oare de ce nu are aceleaşi considerente de arlechiniade şi în partea a treia dedicată literaturii egotiste ori rapid pornografice). La Dan Stanca îl atrage parabola, la Gheorghe Crăciun numeşte cu rară intuiţie şi umor de bună calitate toate relaţiile erotice ale personajului Leontina un inventar de bondari prinşi în insectar, iar atmosfera specifică o defineşte drept bâzâit erotoman. Distinge odată cu romanul Exuvii (al Simonei Popescu) între un cititor „amator de puberalităţi maladive, vâscozităţi nimfatice şi „cogito avortat”” şi unul de tip kalokagathic, „preţuitor de frumuseţi senine şi aflat în plin stadiu estetic”. Merită un accent special expresia „vâscozităţi nimfatice” care conform prozatorului Liviu Antonesi ar putea şoca pudibonzii „criticii de afiliere academică”.

Are tentaţia de a sări mereu pe alţi cai decât cei estetici: „când am început să întreb în dreapta şi stânga cine-i A.M.S., ce vârstă are, unde s-a născut, dacă vine din exil, ce studii şi ce profesie are, ce-a mai publicat ş.a.m.d. – mi s-a spus că am o concepţie de cadrist. Şi că vezi Doamne, critica literară are a se ocupa de planul estetic şi nu de mulţimea detaliilor extraliterare. Fals, absolut fals. Să creadă cine-o vrea în estetismul pur, în lucrul-în-sine ori în parthenogeneză; eu unul cred, pardon, în buna vorbă a ţăranului când îi iese necunoscutul în cale: Tu de unde vii şi al cui eşti?” Îi e frică de cărţile de debut fiindcă nu ştie cine este autorul, de unde vine, în ce arie de lecturi s-a format. Crede că sunt cei pertinenţi, cei mai pe undă, criticii congeneri autorului.

Perspectiva sociologică este accentuată în dauna criteriului estetic odată cu această afirmaţie: „A-i cere criticului literar să analizeze Quo vadis, Domine? (a lui Mihai Sin) exclusiv din unghi literar e o perversiune, câtă vreme matriţa ei politico-sociala e de un interes imens.” Câteva zeci de pagini mai încolo într-o cronică dedicată lui Stelian Ţurlea crede însă că suferim „de sindromul Delirul, adică de convingerea că tot ce nu poate să spună manualul de istorie trebuie să spună – pieziş, labirintic, morbid sau delicios de ambiguu – ficţiunea literară”. Dar ce e de înţeles? Să căutam deliruri istorice sau să revenim în matca estetică?

Ce m-a exasperat la Literatura română în postceauşism este obişnuinţa de a cita din alte recenzii, (de ex. la p. 30-32 urmează doar o înşiruire de păreri critice – Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Alex. George), repetarea unei părţi din citatele folosite în volumul 1 la prozatorii autori şi de memorii (I.D.Sârbu), numeroasele digresiuni ale personajelor. Remarc însă tentaţiile ludice dar şi cele serioase ale cărţii, puterea de persuasiune – după primele trei cronici am început să caut prin anticariate ori în librăriile online cărţile recomandate şi chiar m-a făcut să ignor partea financiară a acestui demers. Curios să observ cum funcţionează acest mixaj de vrăjitorie şi fixaţie am analizat la întâmplare o cronică (despre aflăm că a fost iniţial publicată în ziarul de Duminică), dedicată romanului Omuleţul roşu al Doinei Ruşti. Pe de-o parte găsim aspecte biografice (meseria, vârsta, condiţia femeii romancier la 25 şi la 45 de ani, nemulţumirea inexistenţei unor date despre autoare în interiorul cărţii), pe de alta faţetele bibliografice (tema – singurătatea feminină, propusă la sfârşit drept cheie de lectură, caracterizarea personajului principal, Laura Cosea precum şi detalierea sumară a relaţiilor sale cu celelalte personaje, reproducerea unor lungi citate considerate edificatoare prin ele însele şi de aceea puţin explicate, identificarea unui ton cu mai multe modulaţii al cărţii). Este un critic atras în egală măsură de Biblioteca şi Hetaira, de contemplaţie şi virilitate. Deşi am impresia unei redundanţe, cred că merită menţionată la final una dintre opiniile critice despre tipul de critică practicat de Dan C. Mihăilescu: „Ca o carte să ofere motive de entuziasm atât factologului, celui ce reconstituie cu exactitate evenimentele, cât şi împătimitului de efecte şi formule memorabile se întâmplă mai rar şi s-ar cuveni să fie salutată ca eveniment (Gabriel Coşoveanu)

Şi iată dilema propusă de această carte care presupune o multitudine de răspunsuri şi evident de alegeri: „Cum s-ar fi împăcat lilialul metaforic al Medelenilor, lirismul idealizant, sentimental-utopic al Liceenilor (lui George Şovu) cu cinismul avalanşelor argotice, cruzimile de limbaj, tentaţia demonismelor carnale şi narcomane, mahalaua sufletească… cu toată această baie de furie acidă, totalmente sterilă, dezaxată, alienată, a unui mecanism psihologic huruind sarcastic în gol?”

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/literatura-romana-in-postceausism-proza-prezentul-ca-dezumanizare/

Literatura română în postceauşism. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare

Posted on : 03-08-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

postceausism1Autor: Dan C. Mihăilescu
Editura: Polirom
Anul apariției: 2004
Locul apariției: București
Nr. pagini: 496
ISBN:  973-681-514-5

Pace și bine!

Poate fi judecat doar estetic jurnalul ca specie? Importă faptul că este de idei, preponderent sociologic sau psihologic? E bine să folosim şi alte criterii – care însă ne duc spre domeniile moralei, istoriei, filosofiei, dreptului? De ce am admite greşeli grave, condamnate de critica literară – cum spune Dan C. Mihăilescu – de genul prolixităţii, schematismului, incoerenţei, emfazei ca forme de autenticitate suplimentară pentru un anume tip de memorialistică, cea a închisorilor? Sunt atâtea forme de suferinţă judecate exclusiv estetic, de ce una particulară să fie acceptată cu derogări?

Trecând de experienţa dureroasă a acestor jurnale, lucru uşor de realizat dacă adoptăm prisma noilor generaţii sau a străinilor, pot fi considerate aceste jurnale drept opere de artă sau trebuie luate în seamă doar ca istorii ale unei culturi negative? Personajul şi autorul se întâlnesc în suferinţă şi de aceea dezvăluirea memorialistică are farmecul unei sincerităţi pe care nicio ficţiune n-o poate atinge. Dar nu ne întâlnim aici cu istoria pur şi simplu care e cantonată în zona documentelor, dovezilor şi mărturiilor? Nu cumva confirmăm literar ceea ce ţine de istorie pur şi simplu? Este adevărat că în orice jurnal există o cantitate însemnată de portrete, de micronaraţiuni uneori foarte bine închegate, de sentenţe şi minieseuri, dar totuşi să nu excedăm în metoda demult consacrată de a considera de exemplu Letopiseţele drept literatură. Şi apoi este totuşi un mozaic literar, materia primă din care se vor ridica „dispreţuitele” romane, poezii, drame. Oare cine are ceva de transmis depăşeşte esteticul? Orice mesaj în afara domeniului frumosului transformă opera în altceva – carte de istorie, e drept la fel de revoltătoare ca şi alte episoade ale umanităţii, tratat invers de drept sau o culegere de erori şi rele-voinţe judiciare, de confesiuni şi interviuri. Ştiu, judecata mea poate părea nedreaptă unui fidel al jurnalelor, dar experienţa suferinţei e integrată printre multe altele azi şi apoi mulţi oameni gândesc doar spre viitor, ignorând orice formă de trecut, idilic sau diabolic – în acest sens Al. Cistelecan vorbea de fabuloasa lipsă de memorie a suferinţei la poporul român. Pe de altă parte, exilând memorialistica din tărâmul literaturii, am ajunge în no man’s land, întrucât istoria ar considera-o prea subiectivă, dreptul mărturie inconsecventă, psihologia o analiză viciată de pragul sinelui. Într-un fel s-ar face astfel jocul celor care nu vor ca aceste memorii să existe sau care cer pur şi simplu ignorarea lor în numele unui viitor care ar refuza astfel orice trecut.

Căutând pe internet lămuriri asupra raportului dintre ficţiune şi memorialistică, am găsit mai multe articole (de exemplu Literatura jurnalelor de Mircea Gheorghe, în Pagini româneşti, iunie 2007) care făceau distincţia între opera de ficţiune şi opera realistă. Memorialistica era astfel „curat” realism, dar la un grad înalt de sinceritate. Prin urmare ar trebui să considerăm fie memorialistica o literatură hiperrealistă, fie realismul o formă indirectă de memorialistică.

Cu aceste ezitări iniţiale, am căutat lămuriri asupra memorialisticii în primul volum asupra literaturii postceauşiste al lui Dan C. Mihăilescu. Am aflat că acum există un conflict explicit între ficţiune şi memorialistică, între literatură şi documentul istoric. Că orice tentativă de valorizare a amintirilor de închisoare este indecentă şi semn de deformare, profesională sau de caracter. „Suferinţa mărturisită nu se cuantifică şi nu se discută din perspectiva podoabelor şi a cosmeticii” (p. 163). Acestui imperativ categoric câteva pagini mai încolo îi este opus un adagiu care spune că „o cerinţă elementară a receptării literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodată nicio afirmaţie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis… a nu decreta ca regulă excepţia…. totul dintr-o operă memorialistică trebuie luat cu precauţie, cu cât mai mulţi bemoli la cheie” (p 63). Prudenţă, îngăduinţă, multă atenţie şi respect, de parcă am vorbi de bibelouri, nu de opere de artă. Îl judecăm pe Eminescu ori pe Shakespeare cât de rece putem, dar faţă de jurnalul lui Nicolae Steinhardt de pildă să ne purtăm cu mănuşi?

De altfel există o disculpare care presupune şi criticii aceleaşi „defecte” în raport cu norma literară ca şi operele studiate cum vedem în prefaţa cărţii lui Dan C. Mihăilescu: „nu o istorie meseriaşă, ca la carte, se va face aici. Nu sistematizarea savantă, nu tematism, psihocriticism şi comparatism, ci o simplă reunire evaluativă, făcută cronicăreşte, din mers. De aici şi riscurile: aerul de improvizaţie, repetarea obsedantă a aceloraşi idei, subiecte şi ticuri stilistice, excesul descriptiv şi digresiunile exercitate în dauna conciziei şi preciziei” (p. 15).

Prin urmare pe Dan C. Mihăilescu nu-l interesează o conturare clară a speciei memorialisticii, articolele acestei cărţi au avut iniţial un destin gazetăresc, ci pur şi simplu constată existenţa unui număr mare de opere de acest tip pe care a căutat să le structureze în 3 zone temporale: 1. evenimentele interbelice cu gruparea Kriterion, legionarii, guvernarea carlistă, Antonescu, 2. experienţa concentraţionară ori judecăţile critice necruţătoare de tipul Monica Lovinescu din timpul comunismului, 3. prezentul postceauşist în care alături de mărturisitorii primelor două tipuri se manifestă creatorii de jurnal de introspecţie, dar şi cei care publică memorii pieptănate în care îşi arată doar faţeta bună, foşti corifei ai comunismului care caută să-şi proclame public imacularea. Pe de altă parte, tipurile de memorii selectate au constat nu numai din memorialistică propriu-zisă, ci şi din cărţi de corespondenţă ori de interviuri, cele din urmă numite elegant eseu conversaţional.

Recunoscând importanţa acestui demers critic, nu cunosc la ora actuală alte cărţi care să încerce o sinteză a memorialisticii contemporane române şi am fost interesat de structura articolelor lui Dan C. Mihăilescu. Există anumite idei fixe în articolele sale, anumite abordări preferate? Ce anume îi atrage atenţia? Pot afirma cu certitudine că în aproape orice articol există aceste teme: faze biografice interesante, bârfe, relaţii cu generaţia, idei, mentalităţi, habitudini, portrete. Deseori propune mai multe tipuri de lecturi, numite fie registre, fie trasee de ajuns în miezul cărţii prin care stabileşte o anume configuraţie a jurnalului studiat.

Astfel, la Alice Voinescu întâlnim o configuraţie istorică, psihologică, socială, la Mihail Sebastian se vorbeşte de un jurnal intim, jurnal de creaţie, jurnal intelectual şi politic, iar la N. Steinhardt face distincţia între jurnalul de fapte şi jurnalul de idei. Marchează tonul şi metodele naraţiunii (nume, curgere a naraţiunii, topografii, acte, hărţi, cronologie) şi este amator de caracterizări de personaje care defilează într-un adevărat labirint de figuri încât ai senzaţia unei invazii de oameni picanţi, descoperiţi la mod hiperbolic. Încercând să arate ce nu este jurnalul lui Ion Ioanid ori cel al lui Mircea Zaciu, aflăm şi care tipuri de jurnal sunt refuzate de criticul nostru – cel de tip vindicativ, de pamflet, de melodramă, de tip moralist-ipocrit.

Am observat la Dan C. Mihăilescu că atras de farmecul unor realităţi disipate, cu un deja conturat aer arhaic, îşi refuză ideea, problematizarea, sensul pentru care a citit el acea carte, gândul tare. Ai senzaţia persistenţei în critica sa a unui mecanism descriptiv şi a unei neexprimate politici corecte. Am simţit nevoia să mă întreb cum a ratat Dan C. Mihăilescu acest domeniu al memorialisticii? Care esenţe i-au lipsit? Probabil sunt sufocante atâtea defilări de persoane, există puţine idei, se degajă un anumit aer de improvizaţie şi frivolitate. Unele articole sunt prea scurte. Nu te lămuresc deloc despre ce e vorba şi conţin prea multă istorie ori digresiuni. Uneori foloseşte termeni impenetrabili unui neiniţiat în istoria şi teoria literară (criterionism, desubstanţiere, butaforie, cazuistică, histrionic, mizofil, veleitar, delabrare, plezirist, agelast, misologie, acromatopsie, ciclotimic, volet). Totuşi punctul forte al acestei cărţi constă în găsirea celor 2-3 aspecte ale autorului şi apoi împodobirea lor cu epitete sau sinonime uşor exotice. Iată câteva exemple:
„Monica Lovinescu a fost judecată zeci de ani în termeni de tribunal moral, de instanţă a conştiinţei literare, o persoană care şi-a desprins ascultătorii cu tonul casant, ricanant, necruţător în verdicte.”
„Laboratorul doinaşian avea nu dogori de Athanor, ci răceala unei săli de autopsie.”
„Cititor excelent, adică specialist în disecţii textuale, Ov. Crohmălniceanu e tipul de critic pedagog, pasionat mai mult de şlefuirea lentilelor, decât de ascuţirea pensetei – îşi observa interlocutorul cu ochii cu care de pildă, Junger îşi studiază colecţia de lepidoptere.”

Foarte rar, Dan C. Mihăilescu caută un algoritm al temelor unui autor. Astfel, Titus Popovici aflăm că ar fi lucrat „după un reţetar comunist prestabilit: pitorescul mediului familial care cuprinde ruralul şi urbanul, proletariatul şi chiaburimea, mahalaua şi aristocraţia de la casină, biserica şi belferimea, ziaristul şi activiştii, doctorul, birtaşul, evreii, ungurii şi nemţii, conflictele interetnice sau dilema tânărului insurgent, camilpetrescianul viitor utecist (eul şi colectivitatea, însingurarea şi angajamentul politic).”

Uneori selectează tale quale anumite consideraţii critice ale autorilor de jurnal. De pildă constată că Nicolae Steinhardt, deşi ajunsese călugăr, totuşi rămăsese la fel de tranşant în privinţa verdictelor critice: lui Adrian Marino nu-i găseşte nimic original şi-l crede lipsit de „acel suflu moral fără de care nu încape critica menită a dăinui”. Petre Pandrea îl considera pe Geo Bogza „incult filosofic, incult în problematica estetică”. Pictorul Mihai Sârbulescu constată amar „că azi e de bon ton să poceşti chipurile. Dacă prezinţi totuşi o figură frumoasă, trebuie neapărat să fii ori ironic, ori dulceag-idilic”.

După acest excurs prin partea critică a cărţii, următoarea direcţie de analiză care mi s-a părut productivă a constat în selectarea câtorva teme mai insistent conturate.

Cultura ar fi o primă temă. Lipsit de şansa unei culturi occidentale datorită condiţiilor de detenţie, Ion D. Sârbu proclamă cu orgoliu Jilava un alt Oxford, iar tăiatul stufului o şcoală iniţiatică similară experienţei yoga a lui Mircea Eliade. Constată lipsa unui pattern cultural român, o creştere şi o descreştere după legi haotice. Sanda Galopenţia ne dezvăluie că ura mediocrilor faţă de intelectuali are aceleaşi forme de manifestare şi în Franţa, considerată de snobi ţara culturii. Iar pe plaiurile mioritice aflăm că în anii ’50 marea bibliotecă de la Miorcani a lui Ion Pillat a servit la pârlitul porcilor. Sunt amintite legende literare, de pildă că Nae Ionescu ar fi fost otrăvit din ordinul regelui Carol al II-lea sau este iniţiat un jeu de mots: Ion Negoiţescu i-a înjurat pe românii din străinătate: „vă urăsc, trăiţi din nenorocirile noastre” şi iată răspunsul lui Dan C. Mihăilescu – „lasă că şi noi ne hrănim cu tristeţile lor”.

Trecând spre o a doua temă, cea politică, să-l amintim pe Al. Paleologu care afirmase „că lumea se împarte peste tot în râzători şi nerâzători. Asta explică de ce atât la creştini cât şi la musulmani, legionari, comunişti, la puritani există această malformaţie sufletească exprimată prin încruntare şi posăceală. Vom scăpa de comunişti, vom scăpa de multe, dar de agelişti n-o să scăpăm”.

Arşavir Acterian crede că politica a fost pentru el o păcăleală, o experienţă disperată pentru că falimentase „în experienţa Absolutului” (p. 28), iar Ion Ioanid cerea politicienilor interbelici doar două criterii – să fi fost oameni de onoare şi buni români. Petre Pandrea afirmă că Sf. Ignaţiu de Loyola cu dictonul lui – scopul scuză mijloacele – era un biet naiv faţă de neoiezuiţii comunişti. Monica Lovinescu constată triumful contrarevoluţiei care ne-a inversat aproape complet percepţia asupra ultimilor ani ai comunismului – pentru multă lume azi disident n-a fost Mircea Dinescu, ci Ion Lăncrănjan. Şi tot ea se întreabă, văzând modul cum sunt şi azi vânaţi simpatizanţii dreptei, dacă nu este „victima unei halucinaţii. Nu cumva România a stat ea jumătate de veac sub o stăpânire legionară, iar comuniştii sunt aceia care au deţinut puterea doar vreo câteva luni de zile şi apoi, băgaţi la închisoare de Antonescu, n-au mai ieşit decât prin 1964 prin temniţe? Nu cumva am visat, şi tot Estul european, a scăpat din 1989 încoace, nu de teroarea comunistă, ci de cea… fascistă”. Iată câteva locuri comune amintite în memoriile foştilor potenţaţi comunişti de genul lui Cornel Burtică, Dumitru Popescu, generalul Pleşiţă: 1. comunismul rămâne sfânt în principii, dar trădat de nemernicia generală 2. Dej şi Ceauşescu au fost patrioţi desăvârşiţi, dar au fost nevoiţi să rabde răul fie din cauza Moscovei, fie a Elenei Ceauşescu 3.activiştii au fost permanent hărţuiţi de Securitate 4. ororile iniţiale au fost justificate de sabotaje sau de presiunile internaţionale. Sanda Galopenţia constată că în Occident „intelighentia de stânga nu ascultă decât mărturiile oamenilor care mai cred încă în comunism sau nu mai cred în el. Cei care nu au crezut niciodată nu sunt ascultaţi, nu este loc pentru ei”. Monica Lovinescu adaugă tot despre Occident că a mărturisi că ai fost comunist sau chiar stalinist nu aduce nici un prejudiciu, dimpotrivă, eşti destul de bine văzut; în schimb, a fi aderat la o formă sau alta de fascism, oricât de tranzitoriu, reprezintă o pată de neşters, în stare să curme orice pată intelectuală.

Şi între aspectele triste ale politicii, iată o consideraţie a lui Ion D. Sârbu care credea că „rolul nostru aici au carrefour des empires mortes este nu acela de a valorifica virtuţile popoarelor mari, ci de a le compromite”, o picanterie jenantă, anume că tânărul Alexandru Balaci, „comunist declarat” a aruncat pe fereastră pomul de Crăciun al soţiei (obicei ce nu mai corespundea vremurilor noi) sau o întâmplare cu iz spăimos: cimitirul Crângaşi care a devenit ulterior ştrand şi loc de agrement a fost desfiinţat în primăvara lui ’86. 10000 de morţi sau fost scoşi şi transportaţi în condiţii infernale tocmai la marginea oraşului, lângă gropile de gunoaie. Şi realizez că şi eu am făcut baie în acele piscine. Îh!

Partea religioasă a acestor amintiri este aproape ignorată, doar la Nicoale Steinhardt sunt consemnate câteva consideraţii – natura milostivă a Divinităţii – „la diavolul-contabil nu încape nici cea mai mică ştersătură. Hristos dintr-o dată şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul”, bunul-simţ în raport cu sofisticăria – „Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ. Pe cărările sofisticate au mers ereziile”, pericolul mândriei proaspătului convertit – „tata… după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis că Dumnezeu o să se ocupe de tine. Nu uita că mai sunt vreo 3 miliarde.”

La sfârşitul acestui studiu asupra primului volum din Literatura română în postceauşism, ţin să amintesc câteva idei care mi s-au părut importante dintre cele nu prea multe sugerate de Dan C. Mihăilescu. Sunt încă teme ignorate sau puţin dezvoltate în literatura contemporană: viaţa pe moşii, consemnarea şedinţelor de psihanaliză, studiul gândirii temnicierului torţionar. Este ignorat de asemenea tipul cinicului pieziş, cel care îţi taie argumentul vorbindu-ţi nemotivat de altceva sau care culpabilizează pe toată lumea, inclusiv pe pruncii din grădiniţe pentru a nu mai fi învinovăţit el însuşi (nimeni n-a scăpat nepătat, nimeni nu-i mai breaz).

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/literatura-romana-in-postceausism-memorialistica-sau-trecutul-ca-re-umanizare/

"));