carteadeschisa.ro Rss

dialogul Hippias Minor

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate
Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica
și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Ceva bun, mami!

Copiii din faţa blocului. Uită în intensitatea jocului de orice altă preocupare. Sinele lor se nesinchiseşte de amăgelile şi ghearele lumii ştiind că undeva deasupra lor părintele, cu un ochi omniscient, îndepărtează prin diferite strigăte şi acţiuni orice i-ar putea tulbura. E timpul când de atâta zbenguială le ghiorăie maţele. Ridică în sfârşit fulgerător capul spre balconul cu ochiul veghetor şi ţipă să audă şi vulturii adormiţi undeva lângă soare: Mamă! Dă-mi ceva buun! Mama devenită o mână darnică dintr-un magazin de fructe sau dulciuri, îi alină copilului pofta fără nume. Cu un zâmbet, o mângâiere, cu un sărut furat, îl convinge în câteva cuvinte că-şi dorea bunul pe care-l ea avea de oferit şi nimic altceva.

Acest „ceva bun”, dacă însă ar fi luat în serios de copil, dacă nu şi-ar lăsa adormite presupunerile printre ornamentele materne, nu ar face decât să deschidă calea unui labirint fără ieşire sau, mai simplu, a unei crize de existenţă. Cum poate ştii o mamă dintre toate felurile de mâncare bune care ar fi cel mai potrivit pentru copil? Nu ajunge argumentul ei cu îmi cunosc copilul. Cunoaşterea presupune împărtăşirea cu alţii. În răspunsul mamei regăsesc sensul dictării unei anumite decizii. Dincolo de relaţia mamă – copil se întrevede un anume fel de a percepe educaţia, protectiv. Mama se află în orizontul tuturor acţiunilor copilului, chiar dacă nu intervine. Mama este acel astru tutelar. Că ulterior astrul îşi pierde dimensiunea fizică, că mai ascultăm de mamă doar din când în când, că nu-i mai împărtăşim din preocupările noastre mai nimic, ce-i trebuie să ştie asta copilului.

Totuşi nevoia de ceva bun rămâne de-a lungul vieţii. Căutăm să ne satisfacem acel gust imprecis, acel chef de nenumit cu diferite surogate, printre ele fiind şi cărţile. Uneori nimerim ceva similar, oarecum inexplicabil apropiat de darul făcut de mamă. Aşa am simţit într-un fel acest dialog al lui Platon. Având ceva bun, inexplicabil. Are un teren propice reflecţiei, consistenţa unui intestin prin care trece şi vine sângele gândirii. Are gustul unei prăjiturele de five o’clock, care tocmai trebuia acelui nemulţumit veşnic din sufletul nostru. Până mâine mi-a trecut şi mă pot dedica gândirii. Mâine, hm! va fi altă joacă şi o altă poftă.

Noica, Creţia, Liiceanu

Înainte de a discuta problemele acestui dialog punctual, să remarc prezenţa în jurul traducerii româneşti a unor gânditori dintre cei mai prestigioşi care au realizat nişte studii temeinice fie prin prefaţă – în cazul lui Constantin Noica, fie prin note consistente filosofic – în cazul lui Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia. Aceste ornamente de gândire mi-au permis o clarificare importantă a termenilor dialogului şi cred că, în acest caz, doar studiul textului platonician ar fi susceptibil unor erori de interpretare devenite demult istorie în lumea iubitorilor acestui filosof.

Cine minte?

Dialogul Hippias minor, numit de Aristotel Hippias cel mic, a fost subintitulat de gânditorii alexandrini – despre minciună. Cu această clasificare a înfruntat vremurile până în modernitate când neoplatoniştii renumiţi au restabilit adevărata sa temă – cum e posibil un agent al răului? Este o confruntare între sofistul Hippias, un cărturar antic, polivalent în preocupările sale şi fără adversar în arta conversaţiei şi atenianul Socrate, care vrea să afle de la acest om încrezător în nemaipomenita sa înţelepciune, cine ajunge să mintă şi ce fel de natură are, bună sau rea.

Marele sportiv al cuvântărilor Hippias

Hippias, învingătorul în duelurile verbale organizate în jurul olimpiadelor vremii sale – (hm! un obicei care nu a fost din păcate adoptat şi de contemporaneitate – ce ar fi la următoarea olimpiadă să participe la categorii separate filosofi, oameni de ştiinţă, oameni politici!) se dovedeşte, în ciuda faimei, un personaj ce mai degrabă înșiruie clişee sociale. Crede că 1. în opera lui Homer, Ulise a fost personajul negativ, mincinosul, făţarnicul, în schimb omul de bine s-a dovedit a fi Ahile prin faptele sale de vitejie şi îndrăzneală.
2. omul bun este cineva diferit de cel rău, că sunt două persoane distincte,
3. omul bun nu poate face răul
4. mai vinovat e cel ce face răul din neştiinţă decât cel care o face din voinţă proprie.
(Să remarc aici o problemă a poliţiei contemporane – anume sunt voci albastre care se plâng de faptul că infractorii se dovedesc tot mai inteligenţi pe zi ce trece, au aparate tot mai performante, maşini utilate cu tot felul de detectoare antipoliţieneşti, reţele subversive de o eficacitate înspăimântătoare. Se confruntă în ultimă instanţă două voinţe – una de a apăra societatea aşa cum e, cu formele de putere vizibile acceptate şi o alta de a anula acest fel de societate în favoarea uneia ierarhice, totalitare, de tip mafiot. Inteligenţa protectivă contra inteligenţei distructive).

Socrate va demonta pe rând

– sub masca modestiei sale de totdeauna – fiecare dintre truismele profesate de Hippias. Filosoful atenian are abilitatea de a-şi transforma interlocutorul într-un yesman. Întrebările sunt puse cu rigoarea unui interogatoriu şi cu sublinierea imediată a oricărei contradicţii în încercările de ofensivă ale celuilalt.
1. Ulise şi Ahile se dovedesc prin fapte ori prin declaraţii deopotrivă de viteji sau de făţarnici.
2. Nu există un om integral bun şi altul complet rău. Albul şi negrul nu-şi au rostul în suflet. Socrate demonstrează că omul rău este în acelaşi timp priceput, decis, conştient, îndemânatic. Ca să-şi atingă scopurile rele pune la bătaie un întreg arsenal de vicleşuguri care au aparenţa unor zone de bine.
3. Numai omul liber se poate mişca între zona răului şi a binelui cu aceeaşi uşurinţă şi se pare nimic nu-l opreşte pe omul bun să comită relele cele mai mari. Doar el se dovedeşte specialist în domeniu şi sceleraţii prin urmare ar fi la origine oameni buni.
4. De asemenea afirmă că faptele neintenţionate sunt făcute de oamenii răi, întrucât ei sunt nepricepuţi şi deseori nici nu au habar de ceea ce fac.
Îmi pare că Socrate înţelege prin oameni răi oamenii fără minte, neîndemânatecii, neştiutorii, iar prin oameni buni pe cei care participă la ştiinţă şi acţionează în numele şi cu puterea ei. Răul cel mare, zice Socrate, e făcut de un om cu minte, nu de unul fără studii, trăitor doar sub semnul întâmplării şi al instinctului.

Răul – forma de exilare din bine

Cum remarcau cele trei somităţi menţionate mai sus, acest dialog pune sub semnul întrebării teza platoniciană conform căreia un om aflat sub steagul binelui, dreptăţii şi frumosului nu poate face răul. Totuşi din inducţiile realizate în dialog reiese că numai un om bun poate face răul şi nimeni altcineva.Trebuie să fie priceput, stăpân pe mijloace, să aibă nişte scopuri proprii, să fie liber în a lua decizii bune sau rele, etc. Acest dialog l-a provocat pe Aristotel în Etica Nicomahică să discute cine poate fi om bun. El spune categoric că săvârşirea voită a răului te scoate din starea de bine (eşti capabil şi de a face binele, pe care în acea situaţie nu-l mai faci).

Expertul şi binele

Din comentariile anexate dialogului s-a mai sugerat că omul bun nu poate avea niciun prilej de a face răul, îl refuză conştient chiar dacă el s-ar datora obiceiurilor locale sau unei anumite categorii umane. A fi superior prin ştiinţă nu aduce cu sine şi bunătatea sufletească. Socrate vorbeşte de un om bun care este de fapt un om de ştiinţă, un expert, dar în domeniul lui, nu şi în cel moral. Expertul este în acelaşi timp capabil de răul cel mai mare care ar putea fi provocat de domeniul său. Asta fără îndoială aminteşte de problema nerezolvată până azi a savanţilor care au ignorat faptul că descoperirile lor au dus la crearea unor bombe infernale ce au curmat vieţile multora. Argumentul lor poate fi moral: „ Eu ştiu să lucrez doar detonatorul unei bombe atomice. Nu e treaba mea dacă politicienii decid s-o folosească împotriva unui alt popor”. Este o distincţie modernă foarte clară între responsabilitatea de serviciu şi cea morală, politică. Acelaşi om care se dovedeşte magistru în domeniul său, în plan moral rămâne sclavul voinţei altora.

Nepriceputul

Socrate nuanţează problema binelui şi a răului punctând cu observaţia că omul nepriceput nu poate face răul decât la fel de întâmplător cum poate face şi binele. Observ însă că nu există un om nepriceput complet şi numai nebunii ori retarzii nu au ştiinţa binelui şi a răului. Cel mai adesea facem răul conştient, fără remuşcări. Problema care se ridică este de ce un om care are posibilitatea de a face binele alege răul. Ce motivaţii îl conduc la asta? Am fost tentat să dau o suită de cauze, dar am înţeles că orice explicaţie a unei anumite opţiuni aduce cu sine sclavia persoanei respective. Cine îşi explică acţiunile prin alţi factori decât cei interni se dovedeşte sclavul acelor cauze, adică un om rău în accepţie platoniciană. Totuşi nu sunt luate în discuţie în Hippias Minor situaţii de genul celor când faci un rău mai mic pentru a provoca un bine mai mare. Sacrifici o echipă de 5 oameni pentru a salva un oraş de distrugere. Te sacrifici pe tine pentru a-ţi salva familia. Mă gândesc că modernitatea a exploatat prin ororile sale toate posibilităţile de alegere între bine şi rău.

Prin urmare numai un om cunoscător poate face răul

Dar acesta se face voluntar. De aceea se pune problema dacă putem măsura ori îmbunătăţi amplitudinea cunoaşterii noastre, oare putem face la fel şi cu propria voinţă? Există oare forme de a ne educa voinţă să prefere binele? Dacă ştim binele şi răul, oare vrem să le facem pe amândouă, exclama Constantin Noica. Să enunţăm atât soluţia corectă cât şi soluţiile eronate! Atât capodopera cât şi ciornele! Şi adăuga că trebuie să deosebim totuşi natura cunoscătoare de simpla cunoaştere. Pe omul drept în raport cu tehnicianul, cu expertul, cu robul tehnicii. Primul acţionează sub semnul propriei înţelepciuni. Cel de-al doilea ascultă de îndemnul omului drept, dar poate acţiona neînţelept, în mod rău. Omul drept nu concepe nici măcar în posibilitate faptul de a face rău, în timp ce tehnicianul, omul de toate zilele, îl vede ca o soluţie posibilă şi uneori onorabilă. Înţelepciunea se dovedeşte o sumă de ştiinţă şi adevăr, după cum explică Aristotel. Şi dacă filosoful din Abdera credea că înţelepciunea nu este o ştiinţă, ci mai degrabă o virtute, în schimb Constantin Noica preciza din perspectivă modernă că problema filosofică a platonismului este dată de dilema dacă se dovedeşte cunoaşterea doar ştiinţă a cunoştinţelor exacte sau e o ştiinţă a valorilor adevărate? Și până la urmă e filosofia totuna cu cunoaşterea?

Să menţionez ca o paranteză

din ce discipline dă exemple Socrate: matematică, astronomie, mnemotehnică, sport (alergări, lupte, culturism antic), muzică, navigaţie, armată, echitaţie, medicină. Este una dintre cele mai lungi serii de paralele din realitate şi în care se demonstrează că un expert dacă voieşte poate avea o acțiune rea permanentă, în timp ce un amator, un neprofesionist poate spune şi adevărul sau face binele întâmplător.

Cum s-a ajuns la problema binelui şi a răului?

La începutul dialogului Hippias îl defineşte pe Ulise ca o fiinţă politropică. Acest cuvânt avea în greceşte două semnificaţii contrarii – una pozitivă ce trimitea la înţelept, iscusit, expert, încercat şi o altă negativă ce privea contexte de genul înşelător, mincinos, făţarnic, perfid, versatil. Pe de-o parte omul sincer, pe de alta omul mincinos. Problema care a fost dezbătută cel mai mult în dialogul este dacă sunt două persoane diverse sau îi cuprindem pe aceşti doi oameni într-un singur sine. Socrate a afirmat că nu poate fi mincinos un om incapabil să mintă. Un politrop, o fiinţă cu multe feţe, în schimb are capacitatea şi inteligenţa de a înţelege binele şi răul. Opţiunea sa vine din propria voinţă. Problema este că majoritatea suntem politropi, prin urmare capabili la fel de bine de minciună. Ne diferenţiem după fapte. Unele răutăţi sunt penalizate de legi, altele sunt considerate minore şi netaxate social. Gabriel Liiceanu şi Petru Creţia spun „ că mincinosul şi veridicul pot fi una şi aceeaşi persoană, dar în realitate nimic nu dovedeşte că şi sunt”. (pentru mai multe referiri asupra aspectului politropiei vezi studiul meu precedent asupra cărţii Înţelepciune şi filozofie a profesorului Vasile Tonoiu în paragraful Ochii roată

– http://www.carteadeschisa.ro/?p=235 )

Merită menţionate şi câteva ironii socratice

Prima este aceea de a-i da aparent posibilitatea adversarului să renunţe, deşi astfel i-ar știrbi prestigiul de sofist, de om plătit generos pentru a da învăţături.
Apoi îi reproşează lui Hippias că, deşi se crede o natură atotcunoscătoare, are păreri schimbătoare, aducând de fapt în beznă pe cei doritori de înţelepciune.
Este ironizată suficienţa din discursul lui Hippias care se lăuda că nu întâlnise pe nimeni în stare să i se opună argumentelor sale. Această suficienţă e tradusă din cuvântul grec autarkia, care, după cum spune avizatul comentator italian Momigliano în 1930, nu era doar simplu orgoliu, ci mai degrabă o metodă intelectuală prin care se rețineau cunoştinţe gata făcute. Ea se baza pe mnemotehnică şi cred că poate fi relaționată cu seriile nesfârşite de distincţii din cărţile unor universitari care sunt neinteresante, total inaplicabile şi bineînţeles obligatorii de învăţat.
O notiţă m-a marcat pentru câteva zile. Lui Socrate îi sunt dezagreabile macrologiile (discursurile lungi, monologurile, retoriile) punând faptul pe seama memoriei sale scurte (,, de vreme ce ai de-a face cu unul care e uituc, mai taie din lungimea răs­punsurilor şi fă-le mai scurte dacă vrei să te pot urmări“). Uf, câte discursuri ţin şi de câte am parte. Ce departe sunt de ştiinţa întrebărilor şi a răspunsurilor lui Socrate.
Cât despre memorie, Socrate nu iartă pe cel care se bazează pe o asemenea ştiinţă. Îi spune subtil când vede că Hippias se încăpăţânează să nu răspundă conform raţionamentului că „ Pesemne că în momentul acesta nu te foloseşti de mnemotehnică, spunându-ţi de bună seamă că aici nu are ce căuta. Hai atunci să-ţi amintesc eu”.
Iar în altă parte când Hippias crede că Socrate e pus pe rele, acesta îi răspunde că sofistul trebuie să se dovedească îngăduitor, fiindcă mai devreme ceruse această atitudine pentru cei care fac răul fără să fie pricepuţi, aşa cum se afirma pe sine atenianul.

Despre acest dialog

am citit o mulţime de încercări de definire. Că ar fi o farsă platoniciană în care se încearcă să se exploateze consecinţele unor inducţii greşite. Că a fost „ o joacă a spiritului şi o lecţie menită să clintească încrederea de sine a atotştiutorului Hippias”. Că ar fi un labirint în care te poţi pierde printre paradoxurile mincinosului care când spune adevărul minte şi când minte spune adevărul. Eu l-am perceput la modul grav. Este un semnal de alarmă că educaţia de azi urmăreşte să creeze numai specialişti, numai oameni utili şi omite educaţia sub semnul binelui şi al valorii. Hm, au ajuns bloggerii să ţină locul profesorilor și, deseori, al moraliştilor. Problema lui Platon rămâne în continuare cu puncte nelămurite:

de ce alegem să facem răul?

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/dialogul-hippias-minor/

dialogul Protagoras

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate

Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica
și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Dark zone

Într-un ziar din ţară mi s-a dedicat o jumătate de articol acid. Am aflat că am o lectură „naivă” – ca în faţa unui roman poliţist – care poate fi inclusă printre formele nefericite de destin ale cărţilor lui Platon, că sunt un harnic rezumator şi că toate concluziile mele nu pot fi decât „filosofice!” Că nu sunt pătruns până la măduva lecturii de importanţa acestui autor clasic şi nu am ştiinţa cum trebuie citit un text de o asemenea anvergură. Ce mai, alte posibile lecturi decât cea canonică sunt o adevărată blasfemie şi vai cine a ajuns să-l citească pe Platon – un oarecare de pe-un blog.

Povestea cu rezumatul

E posibil ca scrierile mele despre dialogurile lui Platon să stea sub semnul facilităţii şi al jucărelelor, de aceea n-am să fac teoria conspectului ori rezumatului şi să confrunt cu ceea ce am scris, adică numeroasele conexiuni, actualizările, intenţiile. Problema cu dialogurile lui Platon este până unde se poate merge cu condensarea ideilor. Trebuie păstrat algoritmul de judecată – eu aşa am considerat că fascinează un articol – sau pur şi simplu doar enunţ conceptul cu toate nuanţele achiziţionate pe parcursul dialogului. Mi s-a părut interesant să arăt şi tatonările, definiţiile aproximative, dificultăţile cu care ne confruntăm în teritoriul oral al fiinţei.

Apoi e problema autorităţii

1. Eu, un oarecare, cum îmi permit să-l recenzez pe Platon? Au făcut-o doar nume celebre în domeniu, ce ar mai fi de zis! Doar vreo chichiţă neinteresantă, superfluă. Platon e deja clasificat, totul e pus în sertar şi conservat cu mult praf. Despre acest filosof există nenumărate cărţi. I s-a studiat orice mişcare, orice gând, au fost izolate ferm ideile sale de cele ale lui Socrate. Problema mea este că în ciuda acestor măreţe realizări culturale nu aud aproape deloc de acest filosof în jurul meu. Sunt repetate cel mult o suită de poncife din Platon, dar raţionamentele, învăţăturile sale, vitalitatea nu sunt cunoscute de nicio persoană din anturajul personal. Înseamnă că am cunoscuţi de slabă factură, ar trebui să-mi schimb viaţa şi să caut numai profi universitari de filozofie. Sau să-mi accept prima formă de autoritate dată de oamenii ce au căpătat încredere în interpretările mele.

2. Am constatat că filosofia a ajuns azi mai degrabă sofistică, vorbeşte aproape de orice altceva decât de om (de existenţă, voinţă, cosmologie). Filosoful nu se mai află în mijlocul oamenilor, nu mai e o posibilă instanţă sau oglindă la care să vină diverşi particulari, ci s-a retras în spatele unei catedre şi se pronunţă aidoma unui oracol, cu subînţelesuri. Virtutea, idealul său, a ajuns ignorată (şi în anumite contexte trivializată). Deşi în câmpul său semantic presupune prezenţa adevărului, binelui, dreptăţii, curajului şi credinţei, totuşi modernitatea e lansată într-un foarte puternic atac contra ei. De aceea iată o a doua autoritate dată de o misiune sinucigaşă – găsirea măcar a unui început de drum înspre virtute (prin desfăşurarea uşor largă a dialogurilor platoniciene). În fond, Socrate discută de aceleaşi probleme cu care ne confruntăm azi – averea, sănătatea, gândirea, alegerea dintre bine şi rău.

3. Dar ce înseamnă a fi în mijlocul oamenilor? E oare totuna cu a fi un fel de muzicant de stradă sau un orator de parc? Îmi pare că miza cea mare nu este de a enunţa o învăţătură, ci de a-l face pe celălalt s-o asimileze prin descoperire proprie şi astfel s-o poarte spre un alt context. În mijlocul căror oameni? Cei de la facultăţile ori instituţiile de profil? Printre cei care au făcut şi parţial filozofie? Printre autodidacţii filosofiei sau printre cei care amestecă filosofia cu alte lecturi? Să vorbesc numai de cei pasionaţi de filosofie sau de toţi acei atraşi de virtute?? Filosofia trebuie restrânsă la un cerc de iniţiaţi cu păsăreasca auxiliară sau adusă în diferite forme în faţa unui public numeros??? Tinerii desconsideră filosofia fiindcă pare fără niciun viitor. Dar să fie cunoaşterea adevărului, binelui şi frumosului o formă de inutilitate! Nu cumva din cauza abstracţiunilor pierdem infinitatea şi frumuseţea exemplelor concrete!!

Poate că e filosof cel care posedă deopotrivă arta exemplelor şi arta abstracţiunilor. Care ne poartă delicat când în realitate, când în idee. Care fascinează şi în poveste şi în raţionamentul arid. E în stare să ne facă un început bun cum să ajungem cetăţeni demni ori gospodari de soi. Iată un al treilea argument al autorităţii. Dorinţa de a înţelege aceste dialoguri m-a dus la interpretări nebănuite, la o traducere într-un articol. Sper să fi avut măcar uneori o lectură corectă. Dacă nu, asta e. Să încerce altul mai bine pregătit. Cea mai neagră zodie a unei cărţi este de a nu mai fi citită. Fiecare nouă lectură îi conferă sens. Şi fiecare comentariu îi dă o valoare. De aceea la întrebări răuvoitoare de genul cine îmi dă dreptul să recenzez un anumit text, prima şi singura justificare trebuie să fie aceasta: LECTURA.

Rezumatul conştiincios

Personaje cu roluri mai importante

Dialogul Protagoras este unul de demascare a sofisticii. Socrate relatează discuţia pe care a avut-o în casa unui atenian bogat, Hippias, cu cel mai de seamă sofist al vremii, Protagoras, venit într-o scurtă vizită. La întâlnire a mers împreună cu Hippocrates, un entuziast gata să plătească oricât pentru a fi primit la învăţătură de acel sofist.

Neîncrederea în sofişti

Pe drum Socrate îi atrage atenţia prietenului său energic că riscă să-şi primejduiască sufletul, deoarece nu a cerut nimănui sfatul dacă merită să frecventezi sofiştii şi nici nu are habar de fapt ce poate oferi Protagoras. Socrate percepe sofiştii ca pe nişte traficanţi de învăţături, lipsiţi de cunoaşterea a ceea ce e bun şi rău pentru suflet. Faptul e foarte grav fiindcă pentru învăţături nu există protecţie şi acestea uneori pot păgubi grav.

Protagoras, înconjurat de un roi de tineri care-i sorbeau orice cuvânt, îl primeşte cu bunăvoinţă pe Socrate care îi cere asigurări că îi va da posibilitatea lui Hippocrates să ajungă cineva în cetate. Cum cercetarea promite o discuţie lungă, toţi oaspeţii se retrag într-o încăpere potrivită pentru a-i auzi pe cei doi oameni de seamă.

Un CV de sofist

Protagoras îşi deschide pledoaria afirmând că sofistica durează de multă vreme, într-o formă deghizată, şi poate fi identificată în poezie, muzică, gimnastică. El însă îşi recunoaşte deschis apartenenţa la sofistică, de aceea se laudă că poate învăţa pe oricine din public să sporească zilnic în virtute. Cum Socrate vrea să afle la ce învăţătură se referă, Protagoras după ce se deosebeşte de ceilalţi sofişti care ofereau învăţături împotriva voinţei tinerilor, precum matematica, astronomia, muzica, promite asimilarea deprinderii de organizare bună a gospodăriei şi a cetăţii, respectiv transformarea tinerilor în buni cetăţeni. Părea exact de ce avea nevoie Hippocrates.

Se poate oare învăţa virtutea?

Socrate nu crede că se poate învăţa virtutea şi argumentează cu obiceiul politic al Atenei care chema specialiştii pentru treburile obşteşti, în timp ce lăsa la voia tuturor cetăţenilor activităţile de organizare a cetăţii. Constată de asemenea că oamenii virtuoşi nu-şi pot transmite calităţile nici măcar propriilor copii.

Discursul cel lung protagoreic

Protagoras este meşter în adormirea adversarului, aşa că va realiza o expunere lungă. Pleacă de la mitul înzestrării fiinţelor de către titanii Epimeteu şi Prometeu. Primul a dat daruri din belşug tuturor animalelor, uitând de om. Cel de-al doilea a furat în schimb „dibăcia meşteşugărească a lui Hefaistos şi a Atenei dimpreună cu focul.” Zeus a trimis ulterior pentru a-i aduna pe oameni în cetăţi liantul dreptăţii şi al ruşinii. După această pildă, sofistul afirmă că virtutea se poate învăţa, altfel nu ar avea rost pedepsirea nedrepţilor. Cel care pedepseşte o face pentru a preîntâmpina, pentru a da exemplu. Arată că virtutea este rostul prin care funcţionează cetatea şi de aceea ea e transmisă copiilor de către toţi cetăţenii. Dar cei mai virtuoşi, după el s-ar dovedi oamenii bogaţi, deoarece ar avea mijloace numeroase pentru o bună educaţie. Evident, toţi atenienii în raport cu nişte oameni sălbatici ar putea transmite virtutea, dar unii o fac mai bine şi de aceea îşi merită onorariul uriaş.

Cearta continuă

Socrate îi cere lui Protagoras să răspundă scurt şi din această cauză de mai multe ori sofistul va dori să abandoneze discuţia. Vor ajunge o vreme la schimbări de rol. Socrate nu mai vrea să facă nicio concesie, nu acceptă argumente de genul dacă tu vrei, respectiv ipoteticul şi condiţionalul. Adversarul său cere o plată considerabilă, aşa că trebuie să-şi etaleze mărimea cunoştinţelor. Numai intervenţia celor din auditoriu îl va determina pe Protagoras să rămână până la capăt deoarece e conştient că joacă o partidă pierdută. Să adaug că răzbate dinspre spectatori remarca lui Alcibiade care îl laudă pe Socrate ca expert în arta întrebărilor şi a răspunsurilor sau remarca lui Hippias care îi socoteşte pe bărbaţii din adunare rude după fire, deoarece sunt fiinţe ce caută bucurii intelectuale.

Părţile virtuţii

Protagoras a afirmat că virtutea cuprinde mai multe părţi, anume dreptatea, chibzuinţa, pietatea, înţelepciunea şi curajul. Socrate întreabă dacă sunt părţi diferite între ele sau sinonime pentru virtute? Par a fi la fel cum sunt părţile feţei în raport cu faţa întreagă. Dar posedăm oare numai anumite părţi ale virtuţii sau prezenţa uneia trimite şi la celelalte. Dreptatea să fie şi pioasă? Pietatea şi dreaptă?

Cum nu se înţeleg asupra relaţiei dintre părţi, Socrate stabileşte prezenţa unei singure perechi de contrarii pentru fiecare lucru. Numai că nechibzuinţa dovedeşte că ar avea două opuse, înţelepciunea şi chibzuinţa, de unde ar putea rezulta că acelea două ar fi similare, la fel cu pietatea şi dreptatea.

Iată unul dintre raţionamentele sale:

Oare oamenii chibzuiţi comit nedreptatea? Dar a fi chibzuit înseamnă a delibera bine. Rezultă paradoxul că nu poţi delibera bine comiţând ceva rău. De aici rezultă că a chibzui e totuna cu a face ceva folositor.

O scurtă trântă sub semnul poeziei

Protagoras încearcă să devieze dialogul propunând analiza unei ode a poetului Simonide, dar dovedeşte că face confuzia între fiinţare şi devenire. Socrate va examina caracterul odei în ansamblu, dar mai ales intenţia clară de a combate afirmaţia unui înţelept Pittacos: „ e greu să fii bun”.

Astfel doar cel bun poate deveni rău, nu şi cel rău care este aşa de la început. Acesta stârneşte permanent ceartă printre apropiaţii săi, pe când cel bun caută să-i înţeleagă şi eventual să-i iubească. După ce punctează astfel de idei, Socrate afirmă că discuţiile despre poezie i se par lucruri simple şi, de altfel, acestea suscită totdeauna păreri contradictorii, de aceea îi cere sofistului să revină la părerea iniţială.

Problema curajului

Lucrurile trebuiau lămurite deoarece de câte ori ne vine o idee avem nevoie de clarificarea sa deplină ori cine ne-ar putea ajuta dacă nu un dascăl de virtute?

Protagoras, după multe codeli, afirmă că patru părţi ale virtuţii sunt asemănătoare, dar cea de-a cincea, privitoare la curaj, este deosebită.

Socrate face imediat distincţia între curajoşi şi îndrăzneţi. Primii ştiu când să acţioneze fără primejdie, au cunoştinţa binelui şi a răului. Protagoras se împotriveşte afirmând că sunt oameni care, deşi cunosc cele bune, le fac pe celelalte, afirmând că au fost învinşi de plăcere sau durere. Se ajunge la distincţia dintre plăceri momentane şi necazuri de durată (Ex: mâncarea şi boala de stomac), între dureri momentane şi avantaje de durată (Ex: tratamentul dureros şi vindecarea). Dar dacă facem acte bune în vederea unora plăcute, atunci putem considera că plăcerea e totuna cu binele şi atunci nu mai putem afirma că ne lăsăm învinşi de bine pentru a face fapte rele. Nici de plăcere pentru a face fapte neplăcute. Omul curajos alege în funcţie de un criteriu proporţional, respectiv dacă lucrurile plăcute covârşesc pe cele neplăcute. Îndrăzneţul se află sub efectul aparenţei, se ia după lucruri care par mari de aproape şi mici de departe, pe când curajosul foloseşte tehnica măsurătorii, compară mărimea lucrurilor raportându-le la altele de acelaşi fel. Dar tehnica presupune apelul la ştiinţă. De unde va rezulta noua definiţie că omul învins de plăcere se lasă de fapt învins de neştiinţă. Omul curajos în schimb cunoaşte ce e primejdios şi ce nu şi acţionează asigurându-şi o bună siguranţă.

Poziţii finale

Cum Socrate a demonstrat că toate cele cinci părţi ale virtuţii sunt asemănătoare, conchide că virtutea pare să fie totuna cu învăţarea unei ştiinţe, adică poate fi învăţată, în timp ce Protagoras pare să afirme că este orice altceva şi deci îi susţine poziţia lui iniţială, anume că virtutea nu poate fi învăţată.

Cum cei doi au ajuns să-şi inverseze rolurile şi Protagoras nu mai vrea să continue, Socrate, după ce se declară nemulţumit că nu a examinat natura virtuţii, părăseşte adunarea rudelor după fire.

Ce a arătat indirect filosoful atenian?

Lui Hippocrates şi nouă implicit. Faptul că Protagoras care se lăuda cu predarea virtuţii, cea necesară pentru a fi un om de seamă, nu ştie nici măcar care sunt relaţiile dintre părţile virtuţii. Deşi face apel la poeme, nu e în stare să dea o asemănare corectă a modului cum sunt organizate părţile în raport cu virtutea. Tatonează şi e nevoit să-şi contrazică spusele. Profesorul de virtute nu ştie multe despre cum funcţionează interiorul virtuţii şi prin urmare nu are control asupra învăţăturii sale, îndreptăţindu-i presimţirea lui Socrate că este doar un negustor de învăţături cărora nu le cunoaşte aspectele utile sau dăunătoare.

Dialogul lui Platon este o pildă de a ne feri de oamenii îndoielnici care ne pot fura uşor mintea cu discursuri lungi, fără miez. Aceştia promit buna organizare a ţării sau a căminului, dar nu au habar de ce e nevoie pentru asta. Şi dacă virtutea e totuna cu dreptatea, pietatea, chibzuinţa, binele şi curajul, asta înseamnă că sunt foarte multe persoane amatoare de filozofie fără s-o ştie. De aceea filozofia trebuie să iasă în stradă. Să proclame virtutea ţelul urgent al cetăţenilor. Liantul tuturora, cel care ne face să nu rătăcim ca nişte sălbatici.

Care sunt ideile mele evident nefilosofice

* Dilema prezentării unui dialog din Platon – păstrarea unui algoritm sau doar enunţarea unei idei nuanţate

* Prima formă de autoritate este dată de cunoscuţii mei depărtaţi complet de aceste scrieri antice

* Filosofia a ajuns azi într-un grad foarte mare sofistică, nu se mai ocupă de cunoaşterea sinelui, a pasat pe nevăzute această îndeletnicire psihologiei şi acum ne vorbeşte exact de ceea ce dispreţuia până şi Protagoras – filosofia matematicii, a ştiinţelor, a existenţei

* Filosofia s-a retras din mijlocul oamenilor în spatele catedrei. Este o goană disperată pentru a găsi vreun aspect neînsemnat care nu a fost spus de autorii dintr-o lungă bibliografie în loc de a căuta bolile spirituale ale celor de lângă noi. Dacă filosofia nu ne ajută să fim mai buni, atunci nu merită să fie.

* Filosofia poate să se adreseze tuturor celor care caută virtutea într-una dintre variantele sale, nu numai iniţiaţilor. Ea devine eficace atunci când îmbină abstracţiunea cu infinitatea exemplelor.

* Şi o idee preluată din teoria lecturii: în modernitate accentul se mută de pe sensul cărţii pe sensul instituit de cititor. Adevărata zodie neagră a unei cărţi o reprezintă lipsa interesului de a mai fi deschisă. Cum eu nu sunt Kant, desigur că voi trezi şi o nuanţă de dezamăgire cunoscuţilor sau cititorilor proprii. Dacă însă îi fac să iasă din orizontul îngust al îndeletnicirii lor şi să citească măcar câteva pagini platonice, nici nu mai contează gândurile mele. Cartea a ieşit la suprafaţă pentru o nouă generaţie.

Ceva de genu

un oarecare Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/protagoras/

dialogul Lahes

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica

și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

În numeroasele spectacole de circ văzute cu voie sau din obligaţii familiale, am întâlnit şi numărul jongleurului de mingi de fotbal. Personajul era în stare să se contorsioneze în mod dificil cât timp ţinea mingea pe picior, pe genunchi, pe cap, să joace cu unul, două, trei, patru baloane simultan ca într-o jonglerie cu beţe, mă rog, ziceai că parcă avea o piele cu lipici. Un singur lucru îi lipsea în toată această măreţie: aura fotbalistului. Era doar un om care învârtea aproape magic o sferă intenţionat având forma unei mingi de fotbal, dar era în acelaşi timp departe de acest sport. Te întrebai dacă ştie atâtea trucuri, oare de ce nu s-a impus şi în echipa naţională, de ce nu ştie nimeni dintre microbişti de el? Şi realizai că practicarea unui sport nu presupune numai stăpânirea instrumentului specific, ci şi o bună strategie, rezistenţă, viclenie procedurală şi ascultarea deplină a antrenorului.

O altă conexiune m-a dus la sălile cu karate apărute precum ciupercile în ultimii ani. Specialişti cu o mulţime de dani ne asigură că la terminarea cursurilor vom fi imbatabili, vom executa la perfecţie procedeele de jiujitsu, vom cunoaşte acea păsărească japonizantă din karate, ne vom însuşi disciplina şi spiritul acestei îndeletniciri, ne vom transforma interior şi hei, ce marotă modernă, vom scăpa de stres. Aceşti guru sunt gata să-şi demonstreze îndemânarea, să spargă cărămizi, să trimită pumni şi picioare cu viteze ameţitoare ori să ne arate cum încheieturile moi ale corpului pot deveni de granit. Şi totuşi acestor zei cu centură neagră le lipseşte acelaşi prestigiu de care vorbeam mai sus. În afara disciplinei lor, nu ajută în niciun fel la menţinerea ordinii în oraş, nu auzi de ei venind să potolească niscaiva turbulenţi, vandali, nemernici. Din perspectivă civică karatiştii se dovedesc doar ceva diplome lipsite de semnificaţie mâine, o grămadă de cunoştinţe măcinând până la urmă în gol.

Circarul de mingi era doar spectacol, karatistul promite în schimb şi disciplinarea sufletului, conectarea la un spirit şi o energie cosmică. Este aici paradoxul găsirii liniştii prin violenţă. Mă gândeam că maeştrii bătăii cu membre dincolo de orice deontologie profesională dacă ştiu atâtea lovituri mortale, oare n-or cunoaşte şi câteva să-i potolească pe agresivii de lângă noi? Sunt o mulţime de oameni care au nevoie de ajutorul lor acum.

Astfel de gânduri îmi apăreau în timp ce citeam Lahes, un dialog al lui Platon mai puţin prizat, poate şi din cauza faptului că personajul nostru Socrate este ţinut mai retras, tema pare uşor neinteresantă, despre curaj, este şi un dialog subţire, de vreo 20 de pagini, o joacă de citit într-o jumătate de oră.

Totuşi acest dialog începe cu o dilemă cu nimic mai slabă decât a altor dialoguri. Este sau nu necesară educaţia? Tinerii trebuie lăsaţi în voia lor, de pildă să se joace cu săptămânile Crysis, CS ori Wow sau să meargă la niscaiva adulţi care să le furnizeze o educaţie armonioasă? Azi răspunsul a devenit evident pentru cei mai mulţi părinţi şi într-o manieră clară pentru stat care obligă adulţii să-şi petreacă odraslele la şcoală. Dar este cu adevărat şcoala locul unde copilul devine mai bun? Oare toţi absolvenţii consideră şcoala doar o primă etapă de învăţare din viaţa lor şi continuă ulterior cu alte forme de autoperfecţionare? Cu siguranţă nu, după ce constatăm numărul uriaş de tineri care au pus cartea în cui încă din ultimii ani şcolari, care refuză orice nouă învăţare şi cred doar în forme hedoniste de genul contează ce mănânc, ce beau, ce posed.

Multlăudata şcoală, poate cea mai birocratică instituţie a societăţii, raportează pentru liniştea cetăţenilor doar rezultatele pozitive, premianţii olimpici, savanţii şi oamenii de frunte care i-au călcat pragul, eficienţa remarcabilă a anumitor cadre didactice. Dar ascunde cu grijă sub preş faptul că majoritatea elevilor şi profilor se comportă mediocru, le lipseşte orice chef de pregătire în continuare, în timpul liber sau în viaţă, declară după terminarea şcolii că le-au displăcut toate materiile şi, în general, nu au înţeles nimic.

Pentru care motiv se întâmplă aşa? Să enumerăm câteva cauze. În primul rând elevului i se induce starea de turmă. Este pus într-un colectiv de 30 de fiinţe adunate pe criteriul vârstei şi al unei vagi opţiuni a sa ori a părinţilor, i se impun o grămadă de materii asupra cărora el ori propria familie nu au niciun control, apar la clasă o mulţime de tipi care se pretind specialişti în domeniu, dar nu au fost în stare să se impună prin nimic în faţa comunităţii în afara unui şir oarecare de diplome, şcoala devine un serviciu epuizant, sunt între 6 – 8 ore zilnic la care se adaugă alte 3 – 4 ore acasă teme. Şi uite cum intenţiile şcolii se duc pe apa sâmbetii că stai să te întrebi oare de ce să chinuim tinerii şi să nu-i lăsăm să se bucure de vârsta aceea minunată a adolescenţei.

Această problemă o au şi cei patru părinţi din dialogul Lahes al lui Platon. Doi dintre ei sunt bătrâni, Melesis şi Lysimachos, ceilalţi doi, Lahes şi Nicias au cam 50 de ani şi sunt cunoscuţi şi discipoli de-ai lui Socrate, un tinerel care merge pe 30 de ani. Acest grup a asistat la demonstraţiile unui profesor de arme foarte îndemânatic şi care le-a stârnit admiraţia. De aceea le-a năzărit ideea ca poate merită să fie educaţi de acest om odraslele personajelor noastre. Nicias este convins că tinerii ar învăţa o mulţime de lucruri – nu numai cum să se folosească de diferite arme, dar ar şti să se apere în orice ocazie, ar putea accede la arta tacticii şi a strategiei, având perspectiva astfel de a conduce părţi importante din armată. Mai ales s-ar desprinde să fie curajoşi şi mândri în faţa duşmanilor.

Nicias vorbeşte ca în prospectele unei academii militare, dar asta să fie realitatea? Lahes, cel care i se va opune permanent în tot dialogul, crede că nu există o artă de a-ţi însuşi folosirea armelor şi emite paradoxul următor: Dacă nu e învăţătură, atunci avem de-a face cu o înşelătorie, dacă este totuşi învăţătură, dar nu merită osteneala, atunci ce rost are s-o înveţi? (Şi mă gândeam cum sunt o mulţime din micii karatişti care nu au niciodată ocazia să se bată dacă nu sunt agresivi ei înşişi! Sau câte cunoştinţe inutile aflăm de la şcoală!!) Apoi aminteşte de Sparta, cetatea în care locuitorii sunt obsedaţi de lupte, dar spre care niciunul dintre profesorii de arme nu merge, probabil fiindcă ar fi imediat demascat. Şi îşi sfârşeşte punctul de vedere cu acest reproş pe care l-am făcut şi eu circarului de mingi, maeştrilor de karate, celor mai mulţi profesori – nu s-au distins în bătăliile reale ale societăţii – în fotbal, în menţinerea ordinii, în îndreptarea morală ori ştiinţifică a societăţii.

Mai mult, era cunoscut un episod comic despre acel maestru de arme, Sterilos care într-o bătălie navală îşi înfipsese suliţa fără să vrea în corabia duşmană, a trebuit să alerge să o recupereze toată puntea propriei corăbii şi fusese cât pe-aici să fie smuls de pe punte de acea armă buclucaşă. Ajunsese el, ditamai maestrul de râsul ambelor corăbii, şi întâmplarea făcuse ulterior ocolul Atenei. Oare putea fi un asemenea om demn de încrederea capitală pe care i-o acordau aceşti părinţi cu stare?

Cum lui Socrate i se acordă rapid rolul de prim judecător, i se cere să arbitreze cele două poziţii în conflict şi ce va decide el, aia se va face. Filosoful nostru cel tinerel se supără însă spunând că un părinte nu trebuie să se ia după gura lumii, ci să meargă la un specialist a cărui părere ar cântări mai mult decât ei patru la un loc. De aceea acest dialog va fi de fapt examinarea faptului dacă printre ei se găseşte cu adevărat un specialist în educaţie, dar şi o sumară metodă cum ar putea fi găsită o asemenea comoară.

Un specialist ar trebui fie să aibă profesori buni, fie realizări proprii importante şi în ambele cazuri e important să arate ce oameni a reuşit să-i schimbe în bine. Lipsa acestor criterii din C.V. duce la nulitatea părerilor asupra subiectului. Socrate mărturiseşte că nu a avut un profesor bun, i-au lipsit banii pentru a-l plăti şi nici nu e în stare să descopere singur această artă. Dar poate că oamenii de lângă el, mult mai bogaţi să fi avut astfel de educatori şi să poată da sfaturi despre educaţie şi de aceea le dă cuvântul.

După ce atrage atenţia asupra lui Socrate ca persoana care poate să scoată şi sinele din om şi să-l oblige să-şi cântărească viaţa trecută, Nicias crede că experienţa maieutică îi va fi de folos toată viaţa. Totul este să vrem să învăţăm. De aceea prevesteşte că discuţia va trece de la subiectul celor tineri la ei înşişi.

Lahes, eternul contrazicător, spune că putem vorbi de un educator dacă i se acordă faptele cu vorbele şi mai ales dacă este un om de bine şi cu caracter integru, criterii în opinia sa mult mai importante decât vârsta sau faima. (Despre ce şcoală putem noi afirma azi că are numai oameni de bine, integri, armonioşi cu cuvântul şi cu fapta? Până la urmă pe mâna căror dezaxaţi ne lăsăm copiii!)

Socrate intervine în discuţie cu tactica sa de recapitulare a ideilor de la care s-a plecat. Ce virtute presupune ştiinţa armelor? Cum vorbitorii ceilalţi se declară neputincioşi să spună ce e virtutea, vor alege să studieze numai o parte a ei, cea privitoare la curaj.

De aici urmează un set de definiţii furnizate fie de Lahes, fie de Nicias asupra curajului.

1. Lahes – „ Curajul presupune a avea voinţa de a rămâne în rânduri şi a-i respinge pe duşmani fără s-o rupi la fugă.”

Corecţiile lui Socrate urmează imediat: uneori se dovedesc curajoşi şi cei care se retrag, cum erau de exemplu sciţii care simulau deseori retragerea pentru a-şi surprinde adversarul sau spartanii care în bătălia de la Plateea i-au învins printr-o astfel de stratagemă pe perşi.

De asemenea menţionează ca persoane curajoase nu numai firile militare, ci şi pe cei care înfruntă marea, boala, sărăcia, furtunile politice, poftele, plăcerile.

2. Lahes – „Curajul presupune o anumită dârzenie (rezistenţă) a sufletului”.

Orice definiţie în faţa lui Socrate îşi dovedeşte rapid imperfecţiunea. Astfel nu orice dârzenie (rezistenţă) este totuna cu curajul, ci numai cea însoţită de chibzuinţă care oferă spectacolul unui lucru frumos. Lahes simte că i se blochează mintea, nu mai ştie ce definiţie să dea, dar Socrate îi arată că e un act de curaj şi în a explora ce e curajul, că trebuie să fie dârz, (rezistent) în continuarea discuţiei. Acum intervine oponentul său:

3. Nicias – „Curajul este ştiinţa pericolelor şi a semnelor încurajatoare, atât la război cât şi în orice altă privinţă”.

De data asta vor fi contre din două părţi. Întâi Lahes îi spune că medicii cunosc pericolele, deşi nu sunt curajoşi. Prin această definiţie par curajoşi doar prezicătorii.

Socrate pentru a nu se duce discuţia spre ceartă atacă mai molcom din altă direcţie. Atrage atenţia că din această perspectivă pot fi curajoase şi animalele. Nicias îşi corectează de aceea definiţia făcând distincţia pe de-o parte a prevederii şi curajului de care au parte foarte puţini şi pe de alta a cutezanţei, îndrăznelii, lipsei de frică de care au parte cei mai mulţi, inclusiv animalele. După el ajung curajoşi numai cei în stare să gândească.

Socrate intervine cu propriile sale opţiuni. Arată că a recunoscut în afirmaţiile lui Nicias modul de a gândi al sofistului Prodicos, cel care a stabilit numeroase nuanţe asupra numelor ajungând să scrie un tratat de sinonime. Revine din nou recapitulativ cu percepţia curajului doar ca o parte a virtuţii alături de înţelepciune ori dreptate. Face apoi distincţia între pericole, cele care provoacă teama care la rândul ei provine din lucrurile ce or să vină şi semnele încurajatoare care vor aduce evenimente ce nu vor fi rele. Şi după ce atrage atenţia că avem o singură ştiinţă, nu una împărţită la viitor, trecut, prezent, constată că definiţia lui Nicias vorbeşte doar despre partea viitoare a curajului.

4. Socrate – „Curajul este ştiinţa care cuprinde tot binele şi tot răul oricând ar fi ele gata să se întâmple.”

Constată că virtuosul este cel care are cunoştinţă de tot ce e bine şi rău, e înţelept, drept, pios. Numai că definiţia sa vorbeşte de fapt de virtute, iar nu de una din părţile virtuţii, curajul. Astfel încât ajunge la concluzia că toţi cei trei participanţi activi ai discursului eşuează în căutarea lor. Socrate nu vrea să-şi ducă la sfârşit ideile, ne lasă în aporie şi fiindcă va primi oferta de a-i educa pe copiii lui Lysimachis şi Melesias. Este portiţa lui de scăpare prin care poate declina propunerea arătând că nici el nu a ieşit din încurcătura discuţiei. Recomandă totuşi înainte de a căuta un maestru bun pentru copiii noştri să găsim unul pentru noi înşine. Cum lipsa de rezolvare finală se observă imediat, am aflat din nota introductivă a dialogului scrisă de Dan Sluşanski că această scriere face parte din dialogurile aporetice care urmăreau nedumerirea publicului şi răspândirea metodei socratice.

Revenind la gândurile care m-au frământat în timpul lecturii dialogului, constat că aş putea privi şi invers. De ce dintre fotbaliştii de succes nu ajunge niciunul să facă demonstraţii cu mingea după terminarea carierei? De ce dintre luptătorii adulaţi de toată ţara apar aşa puţin antrenori de calitate? De ce şcoala care se declară nu numai formativă, dar şi educativă are atâtea eşecuri practice? Cât de relevante sunt acele olimpiade când în fiecare an sunt împărţite premiile la 10 licee din ţară! Ce ne facem cu toate celelalte mii de instituţii şcolare? Am senzaţia că un profesor de la o şcoală no name are de foarte puţine ori în viaţă parte de un elev cu talent excepţional pe care să-l educe. Vremurile antice păreau ideale – adolescenţii aveau doar trei discipline: gramatică, muzică şi gimnastică. Sunt visul oricărui elev leneş de azi. Şi care e situaţia în licee: se face o oră de sport pe săptămână, de două ori pe lună câte o oră de muzică, cât despre gramatică s-a scos cu totul. Ritmul, armonia şi corectitudinea nu mai au ce căuta în educaţia noastră!

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/lahes/

dialogul Gorgias

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate

Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica

și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Lupta cu trei adversari

Iată un dialog în care Socrate are trei oponenţi: Gorgias, un vestit sofist, Polos, tânărul său discipol şi Chairephon, un politician atenian, adept al ideilor sofiste. Vădesc trei atitudini diferite: Gorgias caută să păstreze un aer olimpian, de je sais tout, Polos se repede tinereşte în discursul lui Socrate, dar se lasă momit rapid cu exemple şi pus în câteva pagini la locul lui, în schimb Chairephon arată a fi un om lipsit de bunăvoinţă, un înverşunat adversar al filosofiei pe care o consideră o învăţătură copilărească. Lui degeaba i se furnizează argumente clare, abordări diverse, chiar discursuri de definire ale lui Socrate, refuză orice şi are răbdare să asculte discuţia doar de dragul lui Gorgias.

Gorgias lăudărosul

Decorul este dat de casa lui Chairephon, gazda lui Gorgias care chemase atenienii din agora promiţându-le că le va răspunde la orice întrebare. Socrate îl chestionează care este obiectul îndeletnicirii sale. Gorgias abia îi răspunde din superioritatea lui că se ocupă cu ştiinţa discursurilor. Aici remarc apropierea izbitoare între sofiştii antici şi profesorii de azi care predau ştiinţa comunicării. Evident Socrate nu se mulţumeşte cu o definiţie vagă – bine, bine, dar ce fel de discursuri? Oare de însănătoşire! I se răspunde că astfel de discursuri îi fac pe oameni să gândească. Dar orice artă are un discurs care te pune pe gânduri, rectifică Socrate. Gorgias vine cu nuanţa că artele citate sunt practice, în timp ce retorica are ca obiect chiar discursul. E cazul să remarcăm rapiditatea cu care se încurcă în propriile explicaţii – retorica, ştiinţa discursurilor are ca obiect hm, discursul. E cazul să-l numărăm: 1,2 ,3… hm, adversarul îşi revine: Box!

Socrate ţine dinadins să vadă perspectiva unui retor aşa că foloseşte o altă tactică. Există artă cu adevărat şi ce ar avea ca element esenţial? De aici rezultă distincţia între artele acţiunii care n-au nevoie de discursuri lungi, artele cu discurs şi acţiune aproape egale (pictura, sculptura) şi artele cuvântului, cu foarte puţină acţiune (calculul, geometria, retorica). Stop! Să reluăm ideea: Socrate numeşte artă aproape orice îndeletnicire sau deprindere umană. Totuşi arta număratului ni se pare azi o idee bizară.

Din această distincţie se observă limpede că există numeroase arte care se ocupă cu ştiinţa discursului şi de aceea trebuie o nouă definiţie.

Gorgias aruncă o bombă cum că retorica ar fi alcătuită din cele mai mari şi mai înalte probleme umane. Socrate devine acid. Îh, arde. Această definiţie este asemănătoare unei urări care conţine cuvintele sănătate, frumuseţe, bogăţie. Dar cei într-adevăr capabili să le facă posibilă existenţa se numesc medic, gimnast, zaraf şi mai mult, fiecare este convins că arta sa e cea mai importantă. Cum ar accepta aceştia ideea lui Gorgias că retorica e mai presus de arta lor? Sofistul se clatină în ring, dar încă rezistă. Mai mult, încearcă un truc atribuind retoricii ideea de convingere a publicului care printre altele este format şi din medici, zarafi, gimnaşti. Retorica s-ar dovedi astfel făuritoarea convingerii. Dar ce e convingerea? Oare nu există şi alte discipline care făuresc convingeri? Cum imediat matematica îşi cere dreptul la anumite convingeri ferme, Gorgias va preciza că este vorba despre convingerea la ce e drept şi nedrept. Socrate o ia uşor pe ocolite. Un joc de glezne, diferite fente. Distinge două feluri de convingeri, generate de credinţă sau ştiinţă. Cum sofistul spune că retorica practică primul tip de convingere, Socrate conchide că atunci această artă nu ne instruieşte asupra dreptăţii, ci doar ne oferă nişte păreri deoarece nu s-ar putea preda unor adunări foarte mari noţiunile ştiinţifice. Bate gongul. Aparent Gorgias şi-ar putea reveni.

De unde! În următoarea repriză Socrate revine cu întrebarea sa tare: la ce e util un orator? Cum oratorii sunt confundaţi cu politicienii, iată de ce e actual acest dialog. La ce e util un politician? Gorgias afirmă că ei sunt cei care hotărăsc cum să fie apărat statul, cu ce număr de porturi, arsenale, ziduri. Dă şi el cum a fost învăţat la antrenament sau la partid. Mai mult, zice că este capabil să convingă un bolnav să îndure un tratament greu, ba chiar dacă ar fi într-o confruntare publică el ar ieşi câştigător, nu medicul. De aici face o afirmaţie a orgoliului politicianist: – „Nu există problemă în care un orator să nu fie mai convingător în vorbire decât orice om de meserie în faţa mulţimii” . Deja se bate cu pumnii în piept şi se crede câştigător.

Socrate are zâmbetul acela delicat al execuţiei metodice. Îl atenţionează că oamenii nu se pot înţelege uşor, în schimb ajung rapid la duşmănie dacă li se năzare că vecinul vorbeşte cu pizmă. Ba chiar se urăsc pe sine înşişi că au stat de vorbă cu viitorii duşmani. Apoi un orator poate fi mai convingător decât medicul în faţa unei mulţimi de neştiutori, dar nu şi în faţa cunoscătorilor, altfel am admite că un neştiutor e mai convingător decât ştiutorul. E de ajuns ca retorul să cunoască un mijloc de convingere care să dea impresia competenţei. Este însă posibil ca un orator să se înfăţişeze ca un om cinstit, deşi nu este. Cum va oferi el cunoaştere asupra a ce e dreptatea, binele, frumosul dacă nu este un cunoscător? Cum ar putea să nu fie învinovăţit retorul pentru elevii săi care comit nedreptăţi din moment ce el însuşi se dovedeşte un necunoscător. Se dovedeşte că retorica poate fi folosită şi pentru lucruri nedrepte. Îi aplică un KO fără drept de replică. Doamnelor şi domnilor, să dăm cuvântul celui care a tradus dialogul, Alexandru Cisek: Bună seara, bună seara! Voi fi foarte scurt – se întâmplă aici un caz asemănător cu al sofistului Corax şi al elevului său Tisias. „Acesta din urmă învăţând de la magistru să convingă, refuză să-i plătească onorariul; dacă l-a învăţat să convingă, iată, îl convinge să nu ia bani de la elev; dacă nu reuşeşte să-l convingă de acest lucru înseamnă că n-a fost învăţat să facă acest lucru, deci nu-i datorează bani magistrului”.

Calificarea: Polos

Partida nu s-a terminat. Suntem înapoi după calupul de publicitate. Avem un nou adversar: discipolul lui Gorgias care îl acuză pe Socrate de grosolănie. Meciul începe cu schimbarea aparentă a rolurilor – Polos atacă, Socrate răspunde. Ce ar fi retorica? O experienţă practică ce produce mulţumire, o plăcere oarecare. De fapt retorica este arta de a linguşi şi s-a împărţit în patru discipline după cele patru îndeletniciri dedicate corpului omenesc: justiţia şi legislaţia pentru suflet, gimnastica şi medicina pentru trup:

* Linguşeala – ia locul medicinii – urmăreşte doar plăcerea
* Dichisirea – ia înfăţişarea gimnasticii – ajung să fie preţuite numai formele
* Sofistica – ia locul legislaţiei
* Retorica propriu-zisă – ia locul justiţiei.

Lui Polos nu-i pasă de aceste distincţii deoarece oratorii ar fi oamenii cei mai puternici. Au puterea de a ucide pe cine vor, să ia averile altora, să exileze. Socrate afirmă că de fapt oratorii nu fac nimic din ce ar vrea, ci numai din ce li se năzare. Şi se întreabă dacă oare e bine ca un om fără raţiune să facă ce crede el de cuviinţă? Deseori oamenii fac lucruri contrare voinţei lor (tratamentele pentru sănătate, călătoria pe marea vijelioasă). De aici rezultă că există lucruri bune şi rele şi că sunt patru posibilităţi faţă de ele: şi…şi, sau.. sau, când… când, nici… nici bune… rele.

Polos băgat în colţ e nevoit să îndure asalt după asalt. Şi gongul nu mai vine! Răul nu-l facem din proprie voinţă, ba mai mult suntem demni de milă, plini de nefericire deoarece cea mai mare dintre rele este săvârşirea nedreptăţii. Urmează o contrazicere cu Polos care crede că mai rea este suferirea nedreptăţii.

Adversarii sunt din nou în centru. Crima aduce un folos uneori, dar alteori doar răul. Polos se apară cum că oamenii care fac nedreptăţi sunt totuşi fericiţi. Socrate se îndoieşte că o fiinţă neîmplinită ca om şi fără simţul dreptăţii este fericită. Polos străluceşte în toată splendoarea sa amintind de Arhiloh, un conducător care şi-a ucis toate rudele pentru a lua domnia şi nu-l considera deloc nefericit. Repriza se termină cu un uşor avantaj pentru tânăr.

După trecerea unei apetisante majorete ca şi dezbrăcată, meciul reporneşte. Socrate simte acum că a apărut o problema importantă – cine este cu adevărat fericit?

Oare acela care face nedreptatea? E cu neputinţă. Abia ispăşirea îi va uşura starea de chin continuu.

Trebuie să privim la motivaţia pentru care considerăm lucrurile frumoase – fie pentru un folos, fie pentru o plăcere, în timp ce urâtul se defineşte prin lucrurile contrare. Comparaţia o facem atunci când plăcerea, folosul sau opusele lor se află în prisos. Nedreptatea presupune realizarea fie a unui lucru mai urât, fie a unei neplăceri şi rezultă totdeauna un prisos de răutate.

Pe de altă parte, toate faptele drepte sunt şi frumoase. Apoi ce e ispăşirea, dacă nu o suferinţă? De unde rezultă că acel ce pedepseşte pe drept face lucruri frumoase şi bune, deoarece sunt fie plăcute, fie folositoare. În schimb nedreptatea produce şi durerea şi paguba cea mai mare. Cum poate scăpa un om de sărăcie? – prin afaceri reuşite. Dar de boală? – prin apelul la medicină. Dar de răutate şi de nedreptate? – prin apelul la dreptate, adică la judecători care îi vor da un tratament pentru suflet făcându-i astfel posibilă din nou fericirea. Dacă unii scapă de ispăşire datorită relaţiilor personale ajung nici să nu-şi mai dea seama de relele proprii şi înlătură orice putinţă de lecuire temându-se ca un copil de tratament. Nu ştiu că nu există mai mare nenorocire decât să ai sufletul putred, nedrept, păcătos. Socrate îşi pregăteşte upercut-ul afirmând că Arhilau dacă nu poate fi pedepsit e cel mai nefericit dintre oameni.

Polos rezistă abia răsuflând, dar acum iată trebuie să răspundă la întrebarea unde e nevoie de retorică? Fiecare ar trebui să se ferească de a comite nedreptatea şi dacă totuşi o face să meargă singur la judecător să-şi ceară pedeapsa şi cât mai repede pentru a nu se învechi în el boala nedreptăţii. Retorica nu ne apăra de nedreptate. Dacă vrem să-i facem rău cuiva trebuie să-l împiedicăm să ispăşească sau să corupem judecătorul pentru a-i uşura pedeapsa. Gongul sună şi victoria e categorică: Socrate are un punctaj năucitor.

Finala cu Callicles

Cea mai mare parte a dialogului e ocupată de politicianul Callicles. Acesta intră în ring sprinten şi fără menajamente afirmă că de ar fi să ne luăm după spusele lui Socrate, lumea se dovedeşte întoarsă pe dos. Facem în mod evident altceva decât ar trebui. Socrate spune că filosofia nu-şi schimbă adevărurile de la o zi la alta şi elementele sale sunt construite pe baza înţelegerii comune. Acum formulează o deviză de comportament: „prefer ca toată omenirea să fie contra mea, decât ca eu să nu mă acord cu mine şi să susţin păreri care se bat cap în cap” .

Callicles, abia ieşit de la încălzire, încearcă un şir de lovituri directe, primele 5 grupate, restul presărate în cursul meciului:

1. Socrate discută de fapt probleme de rând

2. Susţine lucruri care prin natură nu sunt frumoase, iar după lege sunt. Că de fapt cel mai urât este să faci nedreptatea după lege, dar după natură s-o suferi.

3. Numai oamenii cei mai slabi fac legi pentru a-şi apăra propriile interese. De aceea clevetesc că pofta de îmbogăţire este lucru ruşinos şi nedrept. De fapt după natură superiorul trebuie să cârmuiască pe inferior. Îl dă ca exemplu pe Xerxes care s-a bazat pe legea naturii atunci când a pornit invazia sa contra Eladei.

4. Filosofia devine o nenorocire peste o anumită vârstă, filosofii nu au cum să capete experienţă, nu au habar de legi sau discursuri, sunt străini de plăceri şi pasiuni, devin deseori ridicoli. Seamănă unor oameni care, deşi maturi, se joacă de-a gânguritul; de filozofie un om bătrân poate fi vindecat doar cu bătaia.

5. Socrate dacă va fi acuzat pe nedrept nu va fi în stare să se apere, ba mai mult, ar putea să-şi piardă viaţa. Un om care se lasă prădat şi trăieşte fără onoare ar merita chiar palme pentru prostie.

Oau, bătrânul nostru pare să se prăbuşească! Ce oribil, arbitrul îl numără. Ridică însă mănuşile la timp, semn că e gata de luptă. Cum sunt atacuri grosolane la adresa filosofilor, ne informează că acest Callicles are un cerc de prieteni cu care a decis să evite pe cât posibil filosofia. Dar dacă se dovedeşte totuşi înţelept, Socrate vrea să audă soluţiile lui Callicles cu care să substituie filosofia?

A primit odată loviturile. Acum le demontează pe rând: Dreptul în natură spune că aceia buni trebuie să domnească peste cei mai puţin buni. Dar cine sunt mai buni sunt şi superiori. Mulţimea însă este superioară oricărui individ, de aici rezultă că legile ei sunt superioare voinţei unui singur individ. Callicles simţind că pierde teren, scoate din mânecă un nou as:

6. Socrate e un vânător de vorbe care pândeşte orice greşeală a celui cu care vorbeşte.

Filosoful îi cere să joace după regulile sportivităţii, altfel vrea să plece. Apoi reatacă. Fiinţele superioare se dovedesc cele mai destoinice, respectiv cele mai inteligente. Această perspectivă conduce la ideea că un gânditor este superior faţă de 10000 care nu gândesc; el trebuie să stăpânească, iar ceilalţi să se supună.

Cum Socrate vede însă ca fiinţe superioare şi medici ori meşteşugari oarecare (idee de neacceptat în Antichitatea care dispreţuia meseriile practice), Callicles va rectifica spunând că se referă de fapt la persoanele care sunt pricepute în treburile statului, au energie şi sunt fără slăbiciuni sufleteşti.

Socrate nu-l slăbeşte. întreabă cine cârmuieşte cu adevărat. Doar fiecare e stăpân pe sine însuşi, respectiv caută cumpătarea şi se stăpâneşte. Callicles se prinde în cursă cu afirmaţia că numai proştii se stăpânesc şi că de fapt îşi trăiesc viaţa bine numai cine lasă frâu celor mai multe dorinţe. Omul de fapt ar trebui să tindă după neînfrânare şi plăcere. Sună gongul. Prima repriză a avut o soartă schimbătoare. Oare va mai scorni altă serie de lovituri Callicles pentru a pune definitiv în genunchi filosofia sau va fi învins şi el ca predecesorii săi!

Socrate, deşi vizibil obosit, şi-a dat cu multă apă pe faţă, conchide că în această viziune nu sunt fericiţi cei care n-au trebuinţă de nimic. Callicles replică că aşa se dovedesc fericite şi pietrele şi persoanele moarte. Lupta din această repriză a ajuns iată în tabăra literară deoarece este citat versul lui Euripide: „cine mai ştie de nu e viaţa o moarte aievea. Moartea la rându-i de nu e viaţă” . Un înţelept sicilian numea de asemenea butoi fără fund partea unde sălăşluiesc patimile şi afirma că în Hades cei mai nenorociţi sunt cei cu un suflet ca un ciur, incapabili de a reţine ceva. Socrate apelează şi la pilda cu doi pivniceri: unul era înţelept şi avea butoaiele pline datorită cumpătării, celălalt era desfrânat şi cu butoaiele găurite peste tot. Acesta din urmă pentru a căpăta starea primului pivnicer, ar fi trebuit să muncească zi şi noapte. De unde apare ideea că o viaţă orânduită este superioară unei dezordonate.

Callicles nu se lasă. Minutele trec şi nu are o situaţie deloc bună. Ne arată că primul pivnicer nu se mai bucură de nicio plăcere, că viaţa lui e aidoma unei pietre şi că fericirea vieţii e să curgă cât mai mult din butoi.

Socrate atenţionează că risipa din belşug presupune găuri cât mai mari, deci o mai rapidă irosire a conţinutului. Şi la afirmaţia că desfrânatul ar vrea să-şi satisfacă toate dorinţele, Socrate întreabă dacă e vorba şi de un om cu râie care nu ar avea altă poftă decât să se scarpine. Cum e acuzat că a adus discuţia la un nivel josnic, va relua o parte din argumentele menţionate deja, concluzionând că binele presupune orice fel de a te bucura.

Apoi adaugă că deşi aparent stările celor care o duc bine diferă de cea nenorociţilor constată că în fapt stările oamenilor – sănătatea, binele, fericirea vin pe rând şi dispar. Astfel foamea sau setea sunt de nesuferit, dar ce bucurie creează atunci când sunt astâmpărate. Constată că nu e cu putinţă ca un om să fie şi bucuros şi nefericit simultan, rezultând de aici că plăcerea diferă de bine, iar răul nu e totuna cu suferinţa. Dă exemplul laşilor şi al curajoşilor. Primii se bucură doar când se retrag, ceilalţi şi atunci când se porneşte atacul. De unde concluzia că sunt buni cei ce se bucură mai mult şi răi cei ce se mâhnesc mai repede şi mai ales că prin bine nu poate cineva să devină rău sau prin rău cineva să devină mai bun.

7. Apare o ultimă acuză – Socrate te face să încuviinţezi orice îţi cere, de face cineva şi din glumă cea mai mică concesie se agaţă de ea cu o bucurie de copil.

Socrate contraatacă cu o serie necruţătoare, de data asta nu-l mai lasă pe Callicles să-şi facă jocul şiret cu afirmaţii de genul că lucrurile sunt când aşa, când invers, respectiv că există plăceri inferioare şi superioare. Trebuie să distingem între plăcerile bune care întreţin trupul de cele rele care dăunează. Mai mult, există activităţi care se ridică doar până la nivelul plăcerilor în timp ce altele ajung la nivelul de bine şi rău, de pildă medicina. Şi apoi revine la întrebarea capitală: În ce chip să ne ducem viaţa? Să ne îndreptăm spre politică sau spre filozofie?

Pentru a răspunde acestei dificile întrebări constată existenţa preocupărilor care fie dau plăceri, fie prevăd binele şi pentru suflet. Linguşirea va crea numai plăcere – şi poezia, muzica, tragedia sunt astfel de activităţi. Dacă însă eliminăm partea muzicală din poezie, rămân doar cuvintele care în sine sunt o cuvântare, adică retorică. De altfel poeţii nu vor să-i facă pe oameni mai buni, ci vor să le placă.

De aceea, dincolo de linguşire trebuie să existe o activitate a sufletului care reuşeşte să-i facă pe oameni mai buni. Un om ales pentru a înfăptui cel mai mare bine nu vorbeşte la întâmplare, ci conform unui plan, unei bune rânduieli. Un suflet este de preţ doar ordonat şi cu măsură. Dar dacă pentru trup rânduiala este dată de sănătate şi putere, pentru suflet aceasta este generată de obicei şi lege. De aceea un orator care e om de treabă va avea ca scop dreptatea, cumpătarea, orânduiala şi va căuta îndepărtarea răutăţii.

Cum Callicles se declară neconvins, încearcă să renunţe la dialog, apoi îl îndeamnă pe Socrate să se întrebe şi să-şi răspundă singur. Pur şi simplu abandonează indiferent. Ia o atitudine paralelă cu ce se întâmplă pe aici.

Discursul lui Socrate

Singur în arenă, pentru prima oară după cinci dialoguri, Socrate îşi defineşte propria concepţie. Plăcerea e diferită de bine. Iată prima dilemă – ce-ar trebui să facem – plăcerea în vederea binelui sau binele în vederea plăcerii?

În acelaşi timp nu plăcerea sau binele creează în noi plăcutul sau starea de bine, ci virtutea care fiinţează în toate şi care apare doar dacă există un anume rost, rânduială şi meşteşug. Rânduiala unui lucru arată virtutea şi armonia lui. Un suflet armonios, adică bun este superior unuia dizarmonic, care prin viciu se dovedeşte necumpătat şi neînfrânat.

Sufletul virtuos păstrează cuviinţa faţă de religie prin evlavie şi faţă de oameni prin săvârşirea dreptăţii. Este şi cutezător, înfruntă cu tărie orice suferinţă îi impune datoria – de pildă pedeapsa din partea cetăţii. Cine înfăptuieşte răul este profund nefericit, este neînfrânatul lăudat de Callicles care duce de fapt o viaţă de tâlhar şi nu e iubit nici de oameni – comite nedreptăţi, nici de divinitate – comite sacrilegii, nu poate trăi în societate, deci nu poate avea prieteni.

Cum se leagă oamenii între ei – prin prietenie, dreaptă măsură, chibzuinţă şi dreptate. Dar omul în raport cu divinitatea? Cu ajutorul proporţiilor geometrice. Omul trebuie să deconspire nedreptatea indiferent de făptuitor, fie şi atunci când e vorba de urmaşul său direct.

Revenind la una dintre acuzele lui Callicles, Socrate crede mai urât lucru decât primirea de palme în public este lovirea pe nedrept, hoţia, înrobirea, nedreptatea. Este sigur de aceea că a folosit argumente de diamant şi dacă acest Callicles nu le poate rupe, nu se poate vorbi în alt fel de dreptate.

Dar tot rămâne problema cum se poate apăra omul de manifestarea răului, cu ce armă, cu ce putere sau voinţă?

Observă că un tiran incult dacă domneşte în stat va resimţi frică de unul cu mult mai bun ca el şi de aceea nu vor putea fi niciodată prieteni, de aceea cei care vor să se împrietenească cu conducătorul vor căuta să se asemene cât mai mult cu el; mai mult dacă îi vor urma modelul , vor comite rele pentru care nici nu se vor gândi la vreo ispăşire.

Apoi vine cu întrebarea asta dureroasă – oare pregătirea noastră trebuie să se îndrepte numai în sensul de a trăi cât mai mult? Celui rău nu i se face niciun bine fiindcă dacă e scăpat de tribunal, traiul lui va rămâne cu necesitate un lanţ de păcate. De aceea trebuie găsit ca sens al vieţii, actul mântuirii: e mult mai important cum trăieşti! Şi afirmă cu certitudinile sale preţioase că nu contează să imităm pe cei de la putere, ci trebuie să găsim oameni care să aibă firi asemănătoare.

Ar trebui să ne pregătim să-i facem pe oameni mai buni, fiindcă în lipsa gândului cel bun nimic nu se realizează cum trebuie. Dar a făcut Callicles vreun om mai bun? Dar conducătorul Pericle care i-a făcut din contra pe atenieni mai sălbatici, mai leneşi, mai nedrepţi şi a fost primul care a dat lefuri pentru slujbele publice făcând posibilă apariţia corupţiei. Constată de aceea că statul nu-şi va fi lovi pe nedrept niciodată conducătorii deoarece nu au făcut singura activitate pentru care au fost puşi – ameliorarea condiţiei umane. Iată pentru ce Socrate crede că e singurul din cetate care face politica bună întrucât o face în vederea unui bine superior. E adevărat, poate nu va fi în stare să se apere în faţa unui tribunal, dar va fi în aceeaşi situaţie cu un medic aflat în faţa unui tribunal de copii care pentru o injecţie, l-ar condamna imediat, deşi le-ar face un bine; în schimb un bucătar cu un tort otrăvit, ar fi imediat achitat, deşi le-ar face rău. Nu moartea e înspăimântătoare, ci săvârşirea nedreptăţii, să ajungi pe celălalt tărâm cu sufletul împovărat de păcate.

La final ne este furnizată legenda cu ziua judecăţii – Se spune că demult în ultima zi a vieţii lor, oamenii veneau încă vii la Marea judecată. Cei foarte bogaţi aveau alaiuri numeroase, podoabe multe încât păreau foarte meritoşi şi de aceea intrau în rai pe nedrept, în schimb cei modeşti păreau mari ticăloşi şi erau trimişi în iad. Pentru a nu se mai face asemenea confuzii, Divinitatea a hotărât ca toţi oamenii să nu vină la judecată decât după moarte, să fie goi, doar suflete. Acestea, desprinse de trup vor păstra deprinderile din timpul vieţii şi se va vedea rapid dacă sufletul e sfâşiat de biciul patimilor ori jurămintele strâmbe. Sufletele care merg în Tartar sunt la rândul lor împărţite în suflete care vor putea fi iertate şi suflete cu un rău fără leac. Numai cei virtuoşi sunt trimişi în Insulele Fericiţilor.

Mai mult cei învechiţi în rele sunt pedepsiţi doar ca pildă fiindcă lor pedeapsa nu le mai foloseşte. Puternicii zilei săvârşesc de obicei cele mai mari blestemăţii şi crime. Socrate recunoaşte că atunci „când ai toate mijloacele de a fi nedrept, e greu să trăieşti după dreptate” . Dialogul se termină cu îndemnul lui Socrate de a fugi de toată linguşirea, atât faţă de sine cât şi faţă de alţii, atât faţă de câţiva cât şi faţă de mulţime. Este primul învingător care nu-şi ridică mâinile a sunt pe felie, pe val.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/gorgias/

dialogul Charmides

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica

și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Textul platonic şi privirea proaspătă

Uneori textele marilor autori devin sufocate sub masivitatea numeroaselor interpretări sau clişee. Astfel cine mai e interesat dacă Platon chiar a vorbit despre iubirea platonică? Apoi gândul că le-au citit aceste texte toţi marii filosofi şi este posibil să-şi fi generat proiecţiile de gânditori din ele descurajează pe mulţi contemporani care, nu-i aşa, cine să fie ei să se compare cu aceşti titani. Mai e şi povestea cu prăfuirea acestor texte, cu neîncrederea instinctivă pe care o au numeroşi tineri faţă de textele clasice în faţa cărora presimt o groasă plictiseală ori învăţături inutile.
Prejudecăţi sau exegeze. Mai e posibilă o privire proaspătă dincolo de ele? Există în general o astfel de privire! Cartea nu ajunge să trăiască decât în măsură în care generează un efect asupra lectorului. Un efect care degajă un oarecare grad de plăcere, fie el distructiv, şi care te face să deschizi şi următoarea pagină. Platon n-ar fi stârnit un munte de comentarii fără aceste trucuri lecturale care te fac să vezi o pasiune la fel de adâncă precum a unui negativist entuziast.

Despre înţelepciune, care va să zică

Acest dialog spre pildă îşi propune să vorbească despre înţelepciune. Ţineţi-vă bine pe scaune, parcă ar suna ca reclama făcută într-un bâlci de vreun circar tupeist care ar declama strident că vinde înţelepciune la kilogram aproape gratis. Dar…

Oare de ce omul nu e atras de înţelepciune cum muzica dată la maxim? Căutarea ei generează în schimb o formă rapidă de însingurare. Apoi nimeni din cei pe care-i cunosc nu caută înţelepciunea; e posibil ca lovitura fatală dată acestui termen să fi fost realizată de psihologie care ori o uită intenţionat în tratatele sale, ori o dă sinonimă cu inteligenţa ori intuiţia.
Există şi o reticenţă clară de a vorbi despre înţelepciune – ai senzaţia că ai vorbi de un lucru intim, nu de un bun public. Mi se pare că începând chiar discuţia despre acest termen devin brusc plictisitor, o fiinţă de care te fereşti instinctiv. Oamenii se bucură când fac prostii şi fug ca de ciumă de cei înţelepţi. De altfel înţelepciunea e confundată cu morala şi cu-n cod de maniere inactuale.

Chestiuni terminologice

E clar că termenul are nevoie de şocurile termice, electrice, kathartice ale artei; filosofului – nu-i aşa, căutătorul înţelepciunii – i s-ar putea spune altfel în termeni barbari, dar mai proaspeţi, sofiot, ideobalist, gândirist. Evident că asemenea mutaţii terminologice nu sunt posibile decât foarte rar, dar să ne gândim că până la urmă termenul de filozofie e un împrumut aducând cu sine oarecare realităţi străine structural de cultura noastră. Unui cuvânt cu o asemenea încărcătură semantică în mod evident nu i se va putea transla întregul câmp de semnificaţii într-o altă limbă şi va suferi clare deformări ori extensii imposibile în raport cu limba mamă. De aceea conceptul de filozofie cunoaşte interpretări aşa diverse încât mai degrabă ar trebui vorbit de o arie de semnificaţii ale conceptului, dacă vreţi o comparaţie, un fel de puncte romanice legate foarte vag de izvorul de provenienţă latin.
Neofilosoful, post-, trans-, hyperfilosoful, filosoful modern, contemporan, actual sunt termeni disperaţi pentru a acredita un cuvânt depărtat mult de înţelesurile originare; de altfel filosofia de acel tip „antic” nu mai e posibilă, filosofia vie presupune totdeauna un oarecare sens de „neo”.
Sunt tentat să-mi continui gândul şi să afirm că înţelepciunea modernă e un concept radical diferit de cel antic şi rămâne încă de reflectat dacă îmbunătăţit substanţial. Dar de ce zic tentaţie? Fiindcă a rămas aceeaşi problemă – care este obiectul înţelepciunii? Poate toată istoria filosofiei e de fapt o căutare a acestui obiect şi odată identificat unul posibil, o nouă disciplină se desprinde din ea. Filosofia e aparent un univers din care oricâte nuanţe ale realităţii am desprinde spre ştiinţă, tot nu ar fi epuizată. Asta fiindcă nu are obiect, deci mărime. Până la urmă căutarea obiectului înţelepciunii e totuna cu căutarea folosului filosofiei.
Dacă nu filosofia, adică buna chibzuială e cauza funcţionării statelor, atunci ce le determină existenţa? De ce reaua potrivire sau cea la întâmplare ar fi adevăratul temei? Mie îmi pare, pe de altă parte, că mai ales hazardul pare a fi cel care aranjează lucrurile. Aceasta şi faptul că toate evenimentele ni se înfăţişează ca unice. Prima luptă filosofică este atunci când începi să vezi similarităţi şi legi acolo unde totul pare a fi la întâmplare. Poate aşa se explică un titlu ca Hazard şi necesitate al filosofului interbelic francez Jacques Monod.
Mă înspăimânt câte reticenţe am inventariat înainte de lectura dialogului lui Platon. Exegezele nu au găsit o reţetă, o cale spre înţelepciune. E clar că şi în textul sursă este un evident scurtcircuit. Rămâne să văd unde.

Scenariul dialogului

Ni-l prezintă pe Socrate matur întorcându-se în tabără de luptă de la Potideia din anul 432 î. Hr. şi cum se întâlneşte în palestră cu Critias şi Charmides, nepotul său, respondenţii săi în viitoarea discuţie.
E interesant şi modul în care debutează această conversaţie – împrejurări care ar putea fi oricând valabile. Socrate se minunează de frumuseţea şi iscusinţa tinerilor care luptau lângă el, ba chiar cu modestia sa antifrastică exclamă: „mă simt faţă de cei frumoşi de parcă aş fi o panglică de măsurat fără semne pe ea: aproape toţi cei în anii tineri îmi par frumoşi”. Cum Charmides, la abia de 20 de ani atrăgea privirile tuturor într-un chip apropiat de patimă, Socrate se declară partizanul acestuia şi îşi exprimă speranţa că nu-i lipseşte tânărului nici „un singur lucru, unul mic de tot, anume sufletul armonios”. Cum unchiul său Critias, decenii mai târziu devenit unul dintre cei 30 de tirani ai Atenei, este convins că lui Charmides chiar îi prisoseşte armonia, pretextează că Socrate ar avea un leac pentru o durere de cap a tânărului şi astfel cercetarea poate debuta.

Înţelepciunea – un fel de descântec?

Numai că acest leac, învăţat de la un trac, discipol al lui Zamolxis, are un schepsis, un descântec care funcţionează pe baza învăţăturii zeului dacilor: „Zamolxis spune că aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel e nici trupul fără suflet”. Acel medic credea că toate se trag de la suflet şi acesta prin urmare trebuie bine îngrijit. Descântecul presupune vorbe frumoase care vin din înţelepciune şi care dă prin urmare sănătate trupului.
Cum Critias afirmă că Charmides e cel mai demn tânăr pentru a primi un astfel de tratament, Socrate îi laudă frumuseţea, calităţile fizice, neamurile alese, înzestrarea nativă. (Remarcăm aici tactica sa identică celeia iniţiale din dialogul cu Alcibiade)
Povestea cu leacul e că nu are efect decât pentru un tânăr îndeajuns de înţelept. Charmides însă se declară încurcat – dacă s-ar recunoaşte lipsit de înţelepciune, l-ar face de ruşine pe Critias, dacă s-ar crede înţelept, ar părea înfumurat. De aici vor urma înainte, la îndemnul unei cercetări împreună a lui Socrate,

O serie de definiţii provizorii ale înţelepciunii:

1.”Înţelepciunea pare un fel de-a face potolit lucrurile”. – Socrate după ce afirmă iniţial că înţelepciunea e un lucru frumos (aspect cu care azi nu ar mai convinge aşa uşor) constată însă că scrisul, cântecul, activitatea sportivă sunt mai frumoase când sunt practicate cu viteză. Învăţarea şi agerimea sunt frumoase făcute rapid atât la elev cât şi la profesor. Reamintirea, intuiţia, cercetarea sunt mai fascinante în mod rapid. Cum definiţia se dovedeşte incorectă întrucât sunt posibile şi lucruri frumoase făcute cu repeziciune, din nou e căutată natura înţelepciunii.
2. „Înţelepciunea este ceea ce-l face pe om să se ruşineze şi să fie ruşinos, ea fiind un fel de sfială”. Dacă înţelepciunea e ceva frumos şi bun, zice Socrate, atunci trebuie să acceptăm ce spunea Homer cum că „sfiala nu e bună când se iveşte la omul nevoiaş”. Dacă sfiala este câteodată un lucru rău, atunci nu se poate potrivi definiţiei înţelepciunii care tinde să facă oamenii mai buni. De aceea Charmides se corectează iarăşi şi aminteşte despre o definiţie auzită la un prieten, care se va dovedi a fi Critias:
3.” Înţelepciunea înseamnă să te îndeletniceşti cu ale tale”. După ce Socrate crede că de fapt această propoziţie este o ghicitoare, iar nu o definiţie dă o serie de argumente contra ei: Profesorul, grămăticul de pe atunci, nu învaţă numai pentru sine, ci îi învaţă şi pe alţii, iar cum cei de faţă urmaseră calea grămăticilor, înseamnă că nu săvârşeau cele proprii în scris şi citit. Aparent o cetate bine chibzuită ar fi aceea în care fiecare cetăţean ar face el singur toate treburile de care are nevoie, ar fi şi zidar şi croitor şi olar şi frizer.

Intervenţia lui Critias

Cum această definiţie i se pare lui Socrate a fi a unui om slab de minte, Critias simţindu-se atins intervine şi preia el mai departe discuţia. Definiţia din urmă revelase faptul că înţelepciunea se dovedeşte a face nu numai ce-i al tău, dar şi ce-i al altora. De aceea Critias îndreaptă atenţia lui Socrate spre o definiţie altoită pe spusa lui Hesiod „nicio muncă nu e ocară”, anume că
4. „Înţelepciunea înseamnă făptuirea celor frumoase”. Socrate, cu eternele sale paralele, constată că medicul ori meşteşugarul ştiu când aduc un folos şi când nu, prin urmare se dovedesc şi ştiu că sunt înţelepţi. Critias e nevoit să accepte consecinţa acestei judecăţi:
5. „Înţelepciunea înseamnă cunoaşterea de sine însuşi”, adică tocmai deviza cea mai celebră dintre cele aflate pe frontispiciul oracolului din Delfi alături de celelalte două: „nimic prea mult” şi „chezăşia poartă cu ea nenorocirea”. Cum Socrate nu ştie răspunsul, cum pare să creadă Critias, după ce constată că alte ştiinţe au un folos concret, medicina aduce sănătatea, arhitectura creează locuinţe, cere să i se spună care ar fi folosul înţelepciunii.
Critias diferenţiază înţelepciunea de ştiinţe. Dar Socrate continuă cu comparaţia, ce altă metodă ar fi fost bună pentru a descoperi ce-i înţelepciunea, revine din nou cu întrebarea: a cui cunoaştere este înţelepciunea? A cărui obiect?
Unchiul lui Charmides nu-i mai răspunde – cine ar fi putut – dar îl acuză că discută numai din dorinţa contrazicerii. Acum Socrate îşi afirmă poziţia care ar putea fi dictonul tuturor dialogurilor şi poate al oricărui om tentat de filozofie: „nu vreau să-mi închipui că ştiu un lucru când nu-l ştiu”. De aici reface o altă definiţie:
5 bis: „Înţelepciunea înseamnă a ştii că ştii cele ce ştii şi că nu ştii cele ce nu ştii” – Dar filosoful se întreabă care ar fi folosul acestei cunoaşteri şi necunoaşteri. E acum timpul stabilirii tipurilor posibile de cunoaştere: Anume cunoaşterea asupra propriului său sine, cunoaşterile altora şi cunoaşterea asupra necunoaşterii. Prin cunoaştere constatăm că simţurile noastre, sentimentele, dorinţa, voinţa nu se pot exercita cu folos în toate cele trei domenii. În domeniul propriu, în relaţia cu alte experienţe similare, în antidomeniul lor. Mai mult, măsurile, calităţile nu pot funcţiona după această triplă distincţie. Auzul nu poate percepe sunetul cu care se face acţiunea auzirii. Văzul nu are o culoare specifică pentru vederea însăşi. Şi mai ales în niciunul dintre cazuri nu se poate demonstra cu certitudine dacă o realitate e făcută doar să acţioneze asupra ei înşişi dar nu şi asupra altora. Cum Critias, fiul lui Callaishros, afirmă că acel ce posedă cunoaşterea ce se cunoaşte pe ea însăşi va fi aidoma cu ce posedă, Socrate prin dilemele comparaţiei, va constata că ştim anumite lucruri despre sănătate ori armonie prin medicină ori muzică, nu prin înţelepciune. Rezultă o altă reformulare a definiţiei 5:
5 terţ: „Înţelepciunea înseamnă doar că ştii şi că nu ştii”. Pe de altă parte, constată că prin înţelepciune nu poţi deosebi un şarlatan de un medic, iar acesta nu ştie despre înţelepciune, ci doar despre sănătate şi boală şi nici dacă medicina chiar e o formă de înţelepciune.
Cum se poate depista un medic de un şarlatan – fie prin spusele, fie prin faptele sale. Această reţetă îl provoacă pe Socrate să facă o recapitulare a ceea ce s-ar vrea prin înţelepciune să se înţeleagă, deşi din discuţia de până acum nu a reieşit aşa ceva:
a.Unele lucruri le cunoaştem, altele nu
b.Ne-am trăi viaţa fără greşeală
c.Nu s-ar înfăptui ceea ce nu ştim
d.S-ar redistribui sarcina celor pricepuţi
e.Oamenii n-ar avea voie să facă decât ceea ce ştiu
f.Casa şi cetatea ar fi bine cârmuite
g.Mai ales, s-ar face numeroase fapte bune
Un avantaj imediat al înţelepciunii ar fi că omul care o posedă învaţă şi înţelege mai uşor orice. Dar revine cu dilema următoare: ce fel de bine aduce înţelepciunea şi mai ales nu ştim dacă o omenire ce ar sta sub semnul acesteia ar fi mai fericită. După ce face diferenţa între tipurile de cunoaştere particulare şi cunoaşterea în sine, ajunge la ultima definiţie, cea pe care o aştepta de la început:
6. ” Înţelepciunea înseamnă cunoaşterea binelui şi a răului”. Totuşi Socrate constată că în fapt înţelepciunea nu ne aduce niciun folos şi nici nu ne putem da seama dacă ar corespunde vreunei realităţi.
De aceea, filosoful se revoltă pentru Charmides că nu are ce face cu înţelepciunea şi nici leacul tracului nu-i va fi de vreun folos. Iată cauza pentru care tânărul cel înzestrat aproape în toate afirmă că nu ştie de e sau nu înţelept, mai ales că nici Socrate, nici Critias nu şi-au dat seama ce-o fi aceea înţelepciune, dar cum discuţia l-a fascinat, acceptă să devină discipolul lui Socrate.

Împrejurul dialogului

Acest dialog a relevat şi o altă faţetă. Anume că se oscilează asupra traducerii noţiunii discutate. Când i se spunea înţelepciune, când cumpătare, când chibzuială. Termenul grecesc este SOPHROSYNE şi are aproximativ 10 sensuri diverse, rezultate fie din etimologie, fie din uzul limbii: stăpânire de sine, minte sănătoasă, cuget teafăr, cuminţenie, etc. Această diversitate m-a făcut să mă întreb dacă subtitlul acestui dialog vizează de fapt chiar înţelepciunea sau un alt concept, mai specific limbii sursă. Am fost de aceea curios să inventariez câteva dintre definiţiile de dicţionar ale înţelepciunii:
DEX-ul afirmă că acest cuvânt provine din latinescul intellectio, onis şi că are două sensuri: 1. Capacitate superioară de înţelegere şi judecare a lucrurilor 2. Cumpătare, prudenţă, moderaţie determinată de experienţă, spirit de prevedere. O altă sursă, NODEX adaugă precizarea: este facultatea de a judeca şi de a înţelege adânc lucrurile. Într-un LAROUSSE erau 4 definiţii: 1. Calitatea cuiva care face dovada unei judecăţi drepte, sigure, prevăzătoare în deciziile şi acţiunile sale. 2. Comportamentul unui copil liniştit, supus 3. Caracterul a ceea ce rămâne tradiţional, clasic, îndepărtat de îndrăzneli sau de ofense 4. Ideal superior de viaţă propus de o doctrină morală ori filosofică. Iar un înţelept este fie o persoană care a ajuns la cunoaşterea de sine şi încearcă să realizeze un model de viaţă, fie un specialist desemnat de autorităţi să studieze o problemă delicată.
Din câte observ, toate aceste încercări nu sunt decât repetări altfel nuanţate ale celor 6 definiţii emise de cei trei participanţi la dialog. Şi cum se ajunsese la ideea că înţelepciunea de fapt nu are un obiect, atunci ce anume se predă la facultăţile de filosofie? Sau filosofia e diferită de înţelepciune, ceea ce vrea să spună că a devenit o ştiinţă oarecare…
Mă mai gândeam că lumea pare să funcţioneze după principiul echilibrului şi-al armoniei – în gospodărie, în cetăţi, în teritoriile marcate. Luptăm iniţial pentru un oarecare echilibru ce ne va genera un efort de durată. Deşi trecem prin numeroase sisteme, deşi trebuie să ne adaptăm la numeroase provocări, aducem mereu nostalgia echilibrului şi-a armoniei. Până şi munca a mai grea, cea mai umilitoare poate fi standardizată, anticipată în provocările sale, chiar îndrăgită odată ce i se remarcă legile nescrise. Omul are însă tendinţa de a-şi transforma viaţa şi frumuseţile în clişee. Mă mai gândeam că poate nu stabilim decât un set oarecare de circumstanţe care puse într-o anumită ordine ne oferă iluzia înţelegerii obiectului.
Căutăm înţelepciunea fiindcă ne iluzionăm c-ar exista un zmeu al spiritului, un tip gălăgios, arogant şi plin de ştiinţă. Aş îndemna să ne adăpostim sub pălăria filosofiei, dar riscăm să fim lipsiţi de fapt de cel mai elementar adăpost şi confort.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/charmides-despre-intelepciune/

dialogul Alcibiade

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrate

Autor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica
și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Prolegomene

Eşti pasionat de traiectoriile curioase ale gândirii? De diferenţa dintre o gândire întâmplătoare, dar năvalnică şi una strategică, dar aparent rece? Acest dialog este una dintre cele mai aprige palme date orgoliului unei persoane. Filosoful Descartes de mai târziu s-ar putea să fi urmărit acelaşi traseu de desfiinţare a unei personalităţi până la a găsi acel punct de sprijin prin care s-a rematerializat spiritual. Socrate este un generator de big-bang al personalităţii umane, contrage în vârtejul neantului frumuseţile aparente de dinainte, apoi le reinventează în noua lumină a kalogathiei, respectiv a relaţiei dintre adevăr şi bine. Interesul lui Socrate de altfel în acest dialog nu este să se întreacă în jucărele filosofice cu Alcibiade, interlocutorul său, ci mai degrabă de a-şi crea un discipol. Este, dacă vreţi, o primă şedinţă de meditaţie la care ipotetic asistă şi părinţii care sunt convinşi că elevul nu mai are ce învăţa de la profesor, iar la sfârşit nu ştiu cum să se mai scuze cu perlele odraslei. Şi aşa cum meditatorul şi-a câştigat respectul părinţilor pentru un an întreg, în urma unor trucuri ale meseriei sale, aşa şi Socrate şi-a făcut din Alcibiade unul dintre cei mai înflăcăraţi susţinători.

Viziuni

Acest dialog mi-a provocat două viziuni – una geometrică, una teatrală. Astfel îmi imaginez un sistem de coordonate în care punctul iniţial este deja foarte sus. Aparent printr-o simplă linie s-ar atinge maximum la care poate tinde o personalitate umană. Acel punct ţintă este faima nemuritoare. Toate celelalte sunt deja obţinute sau moştenite. Mutarea neînsemnată a unei căsuţe şi avem un nou idol al mulţimii. Ei bine, intervine orbirea desenatorului care nu pierde contactul cu punctul iniţial, dar nu mai vede poziţia punctului final. De aceea creionul va desena o serie de valuri cu puncte maxime şi minime care însă nu ating nici măcar o dată punctul ţintă. Mai mult, în urma acestor tatonări aceste valuri vor ajunge la un moment dat în zona negativă, acolo unde niciunul dintre darurile iniţiale nu mai contează, iar cel care era dotat iniţial aproape full option acum se dovedeşte mai prost decât unul complet neechipat. Orbirea din păcate nu este un fenomen trecător, de aceea căutarea punctului maxim nu se poate face decât împreună cu un maestru şi fără a avea garanţia reuşitei. Ce clară era situaţia la început! Ce afurisit de încurcată a devenit ulterior?

Ziceam de o a doua viziune teatrală. Să ni-l închipuim pe Socrate, un bărbat în vârstă, foarte urât, stând de vorbă cu Alcibiade, cel mai frumos tânăr al Atenei. Hidosul nesemnificativ de-o parte, Făt-Frumosul cu muşchi de cărămidă de cealaltă parte. Primul este sărac, lipsit de consideraţia compatrioţilor, nu are o familie puternică, nu se bucură de prietenia unor oameni influenţi. Cel de-al doilea are toate darurile bogăţiei, prestigiul familiei onorabile, pile la cel mai înalt nivel, ba în plus se bucură şi de o trufie cum rar găseşti la vreun muritor şi care i-a îndepărtat pe cei mai mulţi atenieni. Socrate pare ultima persoană de care are nevoie Alcibiade. Uimit de faptul că Socrate se declară fanul său necondiţionat, necoptul nostru erou acceptă să-l însoţească într-o călătorie în lumea interogaţiilor. Doar urma în două zile să ia cuvântul în forul atenian unde vroia încă de la prima sa apariţie să preia toată puterea. Iubitorul Socrate îi atrage atenţia că acest lucru este imposibil fără ajutorul său, aspect care-l face pe Alcibiade să surâdă cu totul neîncrezător. Cine ar avea nevoie de sfatul unui babalâc atunci când prin simpla ta prezenţă şi prin forţa personalităţii tale vei fi adorat de un stadion întreg, ce mai, de cetatea şi universul civilizat. Socrate îi atrage atenţia că de fapt vorbeşte despre un fel de idol care nu are legătură cu realitatea, că e ca şi cum ar purta tot timpul o oglindă în faţa sa care îi înlocuieşte realitatea cu propriul chip. De aceea îi va întuneca cu încetul această oglindă, îl va face pe Alcibiade să şi-o sfărâme singur, să vadă ca pentru prima oară ce are de înfruntat în lume, unde sunt adversarii săi, nu în cetăţi puternice şi îndepărtate, ci în persoanele de lângă el, iar la sfârşit, frumosul, nemaipomenitul, atottrufraşul tânăr constatăm că se învârte ca un căţeluş pe lângă Socrate, doar-doar va prinde un osişor de înţelepciune. Fiindcă urâtul acesta este ca-n cea de-a treia epistolă lirică eminesciană, „domnul Ţării Româneşti şi un zid / care nu se înfioară de-a ta faimă, Baiazid!” Urâtul avea sufletul plin de frumuseţe şi adevăr pe dinăuntru, în schimb Frumosul era un interior neantic, un fel de ala-bala materialist.

Un punct iniţial şi un punct final care merge spre infinit. Un bătrân nesemnificativ care se dovedeşte la sfârşit cea mai importantă persoană şi întâlnire din viaţa unei persoane. Este ghidul nostru prin infernul debutului public.

Invitaţii dialogului

Am spus multe despre cum e dialogul, să vedem totuşi cine e Alcibiade. A fost unul dintre oamenii de seamă ai Atenei, un aventurier de tip mediteranean, trădat de ai săi după ce fusese numit conducătorul armatei, uneltind cu spartanii sau persanii contra atenienilor, revenind în cetatea sa de baştină, sperând la conducerea întregii Elade şi ucis lamentabil într-un târziu de năimiţii regelui persan. Un fel de meteor atenian, trădat de către toţi vechii tovarăşi, un om care nu şi-a găsit odihna şi reazămul nicăieri. Ba chiar, ţinta sa – gloria, cea atât de aproape s-a dovedit imposibil de atins. Cine ar mai şti azi de Alcibiade dacă nu ar fi dat numele unuia dintre dialogurile platoniciene! Gloria la care râvnea o va lua o jumătate de secol mai târziu Alexandru cel Mare, cuceritorul celui mai întins imperiu antic.

Cât despre Socrate, ce să adaug decât faptul că devine ghidul nostru prin tărâmul de dincolo, cel spiritual. Să-i iertăm înfăţişarea şi să-i sorbim cuvintele! Este atât de autoritar încât n-apuci decât să confirmi sau să negi. Abia îţi permite să strecori o nouă nuanţă că o şi desfiinţează sau o adaugă la edificiul lui. Dar pe care te convinge că tu l-ai clădit. Nu exagerează cu simţul proprietăţii intelectuale. Adevărul nu e de vânzare şi nici proprietatea cuiva. Este un acord între căutători, între oamenii cu minte deschisă.

Iată situaţia iniţială!

Alcibiade, fiul lui Clinias şi al Dinomachei a rămas izolat de prieteni din cauza trufiei sale. Prestigiul său pare a fi intrat într-un con de umbră şi nimeni nu îl mai vizitează. Este momentul în care apare Socrate şi se propune ca învăţătorul său.
Cunoscător al firii umane, filosoful nu vorbeşte la început decât despre numeroasele calităţi ale lui Alcibiade, dar şi de iubirea sa faţă de acest tânăr care poate mai mult, nu se mulţumeşte cu ce are, vrea o glorie asemănătoare lui Cyrus şi Xerxes. Totuşi cum se poate ajunge la o asemenea faimă?

Învăţătură sau reflecţie!

Alcibiade spune că se va ridica la tribună şi va cere atenienilor puterea. Despre ce va vorbi, îl întreabă Socrate? Cu siguranţă despre lucruri pe care ceilalţi atenieni nu le ştiu. De unde provin astfel de noutăţi? Fie sunt învăţate de la alţii, fie sunt aflate singur. „Nu e posibil să fi aflat un lucru în afara învăţării sau curiozităţii”, teorema 1 care marchează condiţiile cunoaşterii umane. Dar ce a învăţat Alcibiade? Scrisul, cititul, cântul la cithară, luptele. Despre acestea însă personajul nu va vorbi la tribună, în mod evident. De asemenea, nici despre lucruri pe care nu le-a studiat: arhitectura, religia, medicina, construcţia de corăbii. Acum este inserată teorema 2: nu contează cum arată un om, mărunt sau trupeş, frumos sau urât, nobil sau om de rând dacă este persoana pricepută. Această propoziţie desfiinţează prin urmare atributul de persoană frumoasă cu care se mândrea Alcibiade.

Năbădăiosul tânăr vrea să vorbească numai despre pace şi război. Socrate nuanţează imediat: un război presupune un adversar potrivit, durează un anumit timp, este făcut în anumite condiţii. Ce rol ar putea avea noul tânăr? Alcibiade răspunde că ar face astfel de treburi mai bine. Socrate cântăreşte aceste comparativ în gimnastică sau muzică unde îi constată creşterea performanţei, iar prezenţa sa subliniază mai pregnant caracterul gimnastic ori muzical al unor astfel de îndeletniciri. Dar ce înseamnă mai bine pentru un război, este o acţiune la care Alcibiade nu ştie ce să răspundă. Războiul presupune un motiv de declanşare, iar Alcibiade îl exemplifică prin înşelăciune, silnicie, deposedare, prin formele de tratare nedreaptă. Acum Socrate inserează o dilemă greu de răspuns până azi: ne ridicăm la război contra celor care fac nedreptăţi sau contra drepţilor? Alcibiade spune că duşmanii nu pot fi consideraţi drepţi, de fapt nu se va spune niciodată că este dus un război cu drepţii, ar fi lipsit de frumuseţe şi s-ar dovedi nelegiuit un asemenea lucru.

Socrate îl întreabă de unde a învăţat ce este dreptatea, fiindcă el nu cunoaşte un profesor de aşa ceva! Poate însă Alcibiade ştie din firea lui care este rostul dreptăţii şi nedreptăţii. Cum tânărul se grăbeşte să-i confirme, Socrate îl întreabă la ce vârstă a ajuns să cunoască aceste lucruri tainice. Cum nu poate preciza o dată anume, Alcibiade atribuie rolul de învăţători diferitelor persoane din mulţime. Mută accentul de pe când pe cine. Numai că Socrate nu-l slăbeşte şi afirmă teorema 3, auzită şi în dialogul precedent, Criton: mulţimea nu-l poate învăţa nimic, nici lucrurile de soi, nici cele de rând. Este adevărat că poţi învăţa limba natală de la oamenii oarecare, dar numai pentru a numi obiectele. Atunci când vrei să ştii cum funcţionează acestea şi care sunt mai performante, se constată o aşa devălmăşie de păreri că te iei cu mâinile de cap. Mai mult, când se ajunge la probleme mai complicate cum ar fi cele legate de dreptate şi nedreptate, oamenii ajung să se omoare între ei.

Subterfugiile lui Alcibiade

a. Acum Alcibiade se trezeşte pus la zid. A dovedit că nici nu a învăţat să vorbească despre dreptate, nici nu a chibzuit singur asupra lor. Dar încearcă un subterfugiu, spunând că de fapt Socrate a afirmat toate acestea. Şi iată teorema 4: afirmă cel care răspunde, nu cel care întreabă.
b.Cum nu merge nici aşa, Alcibiade va găsi un nou argument – atenienii se sfătuiesc foarte rar asupra ceea ce e drept, considerând că astfel de lucruri sunt evidente. Ei caută folosul din faptă şi de aceea folosul şi fapta par lucruri diferite. Iată argumentul lui Alcibiade pe care eu însumi l-am auzit de sute ori: „mulţi au tras foloase din marile nedreptăţi săvârşite de ei, pe când alţii n-au tras vreun folos din faptele lor drepte”. De unde ştie însă tânărul acestea? De la ce profesor? Pentru variaţia discuţiei, Socrate vrea să se convingă dacă şi cât de departe e folosul de adevăr. Iată seria sa de raţionamente:
1.Unele fapte drepte aduc folosul, altele nu 2. Nu există fapte urâte şi drepte 3. Faptele drepte sunt şi frumoase 4. Unele fapte frumoase sunt rele 5. Unele fapte urâte sunt bune. Exemplele sunt luate din război, unde prietenii săritori s-au ales cu răni grave sau au murit, în timp ce alţii nepăsători au scăpat teferi. De aici rezultă că aceeaşi faptă poate avea două caractere opuse – este bună pentru prieten şi rea pentru făptuitor întrucât îi aduce rănirea gravă 6. Cel ce lucrează frumos face şi binele şi ajunge fericit 7. Dacă aflăm că un lucru e frumos înseamnă că e şi bun 8. Faptele bune sunt şi de folos, afirmaţie pe care o face chiar Alcibiade care mai înainte credea că faptele bune sunt rele uneori.

c. Supărat de lipsa sa de consecvenţă, Alcibiade îi reproşează lui Socrate că sub tirul său de întrebări ajunge să creadă ba una, ba alta. Şovăiala de fapt îi vine din lipsa cunoaşterii noţiunilor de frumos şi urât, dreptate şi folos, bine şi adevăr. De unde vin greşelile, punctează atunci gânditorul nostru în vârstă. De la neştiutorul care crede că ştie, iar nu de la ştiutori, nici de la cei care nu ştiu şi se lasă pe mâna celor care ştiu. Iată teorema 5 – Nu există lucruri mai preţioase decât ce e drept, frumos, bun, folositor. Dacă Alcibiade se îndoieşte de aceste lucruri, atunci dovedeşte că este un neştiutor care-şi închipuie că ştie. Iată cum Alcibiade ajunge din răsfăţatul sorţii un ins de nimic, fără importanţă.
d. Ca să scape, Alcibiade apelează la argumentul protectorului său, Pericle care la început era la fel de neştiutor, dar i-a avut protectori pe Anaxagora sau Damon. De data asta pe Socrate nu îl va mai interesa învăţătorii lui Pericle, ci ceea ce a dat Pericle şi aici constată că acesta are nişte feciori slabi de minte şi nici altcineva din cetate nu a ajuns iscusit şi om de vază datorită lui. Iată teorema 6: un om iscusit poate face pe altul după asemănarea sa, iar acesta la rândul lui pe altul, cum ar fi maestrul citharist sau gimnast.

e. Alcibiade marşează din nou afirmând că majoritatea oamenilor de stat sunt necultivaţi şi oricum cel mai important este înzestrarea din fire. Socrate îi dă însă un argument neaşteptat, anume că lupta lui Alcibiade nu va fi dusă cu atenienii – pe care de altfel trebuie să-i fascineze – ci cu adversarii Atenei, spartanii şi persanii. Acesta îi minimalizează şi îi consideră ca pe toate celelalte căpetenii. Acum însă Socrate nuanţează rolul educaţiei şi îi atrage atenţia că în Sparta sau în Persia tinerii de viţă regală sunt crescuţi de pedagogi specializaţi în artă, dreptate, virtute şi vitejie. Veşmintele, rafinamentele de la curte, bogăţiile le sunt cu mult superioare celor la care are acces Alcibiade.

Salvamarul Socrate

În faţa acestor numeroase argumente, tânărul cedează şi îi cere ajutorul lui Socrate. Urâţenia acestuia a dispărut ca prin farmec, nu mai contează sărăcia sa, bătrâneţea ce i se citeşte pe faţă. A devenit singurul colac de salvare în marea neştiinţei. Este partea a doua a dialogului în care personalitatea lui Alcibiade începe să fie pusă pe drumul cel corect, revine oarecum la suprafaţă.

De aceea Socrate va aplica acelaşi tratament pe el însuşi. Dar pe el cine l-a învăţat? Răspunsul său îl miră pe Alcibiade – are un zeu care i-a încredinţat misiunea de a vedea ce înseamnă gloria. Şi de aici teorema 7: fiecare om trebuie să năzuiască să devină cât mai desăvârşit în meseria sa. Totuşi chiar dacă ne putem apropia de perfecţiune într-un domeniu, într-altul ne dovedim dezastruoşi. Un cizmar bun e în acelaşi timp un croitor prost. Alcibiade evident nu crede că acei ce poruncesc pot fi altfel decât buni. Socrate din nou îl aduce pe albia corectă întrebându-l cui poruncesc şi primeşte ca răspuns oamenilor care lucrează. Apoi vrea să afle despre natura ordinelor şi cum se numeşte arta celor care comandă. Alcibiade devine aici iarăşi confuz şi lansează o

Formulă vagă – ştiinţa bunei îndrumări

Aceasta subînţelege fie prietenia şi iubirea dintre oameni, fie acordul între parteneri. Totuşi se constată că până şi în cupluri priceputul face un lucru fără să ceară acordul celuilalt care e nepriceput. Cum discuţia avea rostul de a vedea cum funcţionează cetăţile, se ajunge la concluzia că armonia poate funcţiona doar atât timp cât fiecare îşi vede de rosturile sale. De priceperile particulare. Acordul presupune de asemenea şi îngrijirea de sine, încercarea de a deveni mai buni. Dar nu putem realiza aşa ceva fără a ne cunoaşte pe noi înşine. Oamenii din cetate trebuie să se cunoască pe ei înşişi, cetăţile trebuie să-şi cunoască propriul sine.

Datorită apariţiei unei distincţii între cel ce foloseşte şi cel ce este folosit aflăm că noi suntem fie corp (ceea ce este folosit), fie suflet (cel ce se foloseşte), fie îmbinarea lor. De aici Socrate ajunge la concluzia că omul trebuie doar să-şi cunoască sufletul, iar comunicarea se face între două suflete. Îndemnul din templul din Delfi înseamnă de fapt „Cunoaşte-ţi sufletul!”
Din asta se deduce că un om care-şi cunoaşte un bun al său, nu-şi cunoaşte în acelaşi timp sinele. De aceea a fost părăsit Alcibiade fiindcă oamenii din jurul său îi iubeau bunurile, nu sufletul. Şi iată ultima teoremă 8 care dă practic un nou sens filosofiei – şi anume încearcă să te cunoşti pe tine însuţi. Iar pentru asta trebuie să căutăm virtutea, respectiv dreptatea şi înţelepciunea. Cei lipsiţi de virtute sunt sortiţi să facă răul şi s-ar cuveni să fie sclavi pentru că realizează lucruri urâte. Numai omul liber e virtuos, cel care face răul este sclavul patimii. De aceea Alcibiade este îndemnat la sfârşitul dialogului să se alăture lui Socrate în încercarea de a ajunge la filosofie, la cunoaşterea de sine. Filosoful e însă speriat de puterea cetăţii şi de mulţimea celor care fac lucruri la care nu se pricep.

De parcă azi n-ar fi tot aşa!

Oare când în România asta s-a discutat despre cine este îndrituit să ne conducă? Ce criterii sunt respectate şi cât sunt de funcţionale? Oare oamenii care s-au făcut vinovaţi de diverse fărădelegi în fruntea ţării, conştienţi de vinovăţie, nu vor tolera sub îndrumarea lor numeroase acte de răutăţi şi infracţiuni. Mi-e teamă că da. Din păcate nu suntem în România tuturor posibilităţilor, ci într-una condusă de sclavii lăcomiei. Cine mai crede azi în virtute, cine mai încearcă să-şi cunoască sufletul? Aceste două noţiuni aproape sunt desfiinţate, în schimb o valoare lipsită de sens ca banul a ajuns idolul tuturor. Tot luptăm să adunăm bunuri, dar ne lipsim complet de suflet. Şi mă întreb unde e Socrate pe mine primul să mă corecteze: Oare ţi-ai putea susţine această teză cu fiecare om care va citi acest articol? Cine ţi-a fost profesor de virtute? Ce înseamnă arta conducerii şi de ce nu ar fi potriviţi tocmai aceşti oameni care se află acum acolo să ne conducă? Aş da probabil din umeri ca Alcibiade şi aş privi zăpăcit după ajutor. Apoi Socrate mi-ar respira ceva din virtutea sa: E timpul filosofiei. Cunoaşte-te pe tine însuţi şi atunci vei putea cunoaşte şi treburile cetăţii. Ai încercat taică, practicarea virtuţii?

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/alcibiade/

dialogul Criton

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrateAutor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica
și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Dialogul ispitei

În nota introductivă scrisă de Marta Guţu ni se spune că acest text aparţine dialogurilor socratice, de tinereţe ale lui Platon şi că aparţine unei serii de 3 dialoguri dedicate episodului condamnării şi morţii lui Socrate. Este – îmi pare – o a doua piesă a unei trilogii dramatico-filosofice, dar şi un dialog al ispitei în care o altă viaţă pare să se deschidă, numai eroul să-şi uite misiunea în care crezuse până atunci cu toată fiinţa lui. Să devină propria negaţie.

Acţiunea se deschide într-o atmosferă apăsătoare – Socrate, se află la 2 zile de execuţia sa capitală. Prietenul său cel mai vechi, Criton, a reuşit să intre în celula sa şi îi aşteaptă trezirea încă de dinaintea zorilor pentru a-i face o propunere de evadare. Dialogul, un fel de şah lingvistic, care cuprinde o argumentare şi o respingere a evadării, are de fapt ca ţintă datoria – după cum apare şi în subtitlul său – respectiv dacă trebuie să respectăm deciziile Cetăţii noastre ori să le ignorăm prin fugă sau sfidare.

Aici Socrate se află într-o dilemă existenţială: fie fuge din Atena, abandonându-şi toate rosturile şi mai ales propria identitate socială, fie îndură pedeapsa silnică a concetăţenilor săi induşi în eroare. E adevărat, i se oferă o portiţă de fugă, dar care – într-o privire largă, în care sunt cuprinse ciclurile vieţii şi ale morţii – se dovedeşte iluzorie şi sigur ruşinoasă. Ce dezamăgire ar fi fost dacă înţeleptul Greciei antice, Socrate ar fi evadat ca un oarecare răufăcător!

Cum spuneam, când se trezeşte soţul guralivei Xantippa are plăcerea de a-l vedea la căpătâi pe Criton, un prieten vechi. Acesta îl compătimeşte încă de la primele replici şi se miră de seninătatea lui Socrate în faţa morţii. Filosoful îi răspunde că refuză atitudinea altor persoane de vârsta sa de a fi neîmpăcaţi în faţa urgiei şi a sorţii. Compătimirea bruscă a lui Criton era datorată panicii: corabia plecată la Delos pentru ritualurile anuale şi care pricinuise întârzierea execuţiei lui Socrate era pe cale să revină în Atena şi bătrânul înţelept urma să moară a doua zi după venirea ei. Socrate îşi linişteşte amicul spunându-i că termenul se mai amână cu câteva ore deoarece a avut un vis cu o femeie frumoasă care-i proorocise că în trei zile va fi „în ţara mănoasă, în Ftia”.

Oferta critoniană

Criton nu se resemnează cu acest sentiment, ci vrea să lupte pentru salvarea filosofului. De aceea se va ajuta de un set de argumente aparţinând unor zone distincte:
• sociale
- teama de judecata celor mulţi. Socrate îi răspunde că doar oamenii cu judecată sunt singurii vrednici de luat în seamă. Criton afirmă însă că mulţimea poate face răul cel mai mare. Socrate din nou revine cu ideea că mulţimea nu poate face nici răul, nici binele cel mai mare, ci acţionează la întâmplare.
• politice
- Criton dovedeşte cunoaşterea profundă a mijloacelor de corupţie, afirmă că nu cer prea mult nici temnicerii, nici sicofanţii, procurorii publici ai acelei Atene.
- Afirmă că are o mulţime de susţinători şi îi numeşte pe Cebes sau pe Simmias Tebanul care vor să-l ocrotească în exil.
- Îi reproşează lui Socrate că pare să se comporte pe placul duşmanilor săi, adică să-şi dorească singur nimicirea.
• sentimentale
- teama de suferinţa prietenilor care vor mai degrabă să înfrunte primejdia fugii decât să pară laşi şi nemernici.
- teama de abandon a celor trei copii ai săi: Lamprocles, Sophroniscos şi Menexenos, încă mici la moartea lui Socrate: „Una din două: ori să n-ai copii, ori dacă-i ai, să pătimeşti alături de ei, crescându-i şi educându-i” zice Criton căruia i se pare că filosoful a abandonat virtutea şi care îndeamnă la acţiune pentru noaptea următoare, singura când se mai puteau face ceva evadări.

Cum vedem argumentele nu sunt foarte bine susţinute, sunt puse cam la întâmplare, nu au o legătură ierarhică între ele, planurile sunt confuze.

Logica unui refuz

De aceea Socrate, după ce îi atrage atenţia lui Criton că ar fi putut să nu se ducă la proces, că judecata ar fi putut să nu aibă acel curs sau un deznodământ tragic, îi cere permisiunea de a-i cerceta reproşurile şi astfel de a-şi construi argumentaţia pentru datorie.

Părerea mulţimii nu poate anula caracterul de adevăr al unor propoziţii şi nici nu există împrejurări în care acestea se dovedesc adevărate, iar în altele false. Nu toate părerile sunt valoroase, ci doar cele folositoare date de oamenii cu cap. De pildă un astfel de om se dovedeşte antrenorul pentru gimnast care-l învaţă cum să se comporte în arenă, cum să se antreneze, să mănânce ori să bea pentru a atinge o performanţă cât mai ridicată. Dacă sfatul antrenorului este nesocotit, atunci trupul şi performanţele sportivului vor avea de suferit. De aceea, Socrate îndeamnă să ascultăm de un singur om dacă acesta este priceput în drept şi adevăr, iar neascultarea va duce la pângărirea părţii bune a sufletului. Din câteva replici ajunge cu Criton la concluzia că zona prin care stabilim dreptatea şi nedreptatea este mai importantă decât trupul.

Apoi filosoful face distincţia între două tipuri de vieţuire: pe de-o parte a trăi frumos şi drept conform binelui, respectiv a preţui mai mult decât orice zona raţiunii, pe de alta a trăi pur şi simplu, preţuind astfel zona corpului şi lăsându-se condus de instincte şi întâmplare. Mai mult, afirmă că mulţimea care a adoptat al doilea tip de viaţă condamnă şi regretă cu mare uşurinţă şi gândeşte numai prin argumente de genul: banii, reputaţia, creşterea copiilor.

În ceea ce priveşte decizia de a fugi, filosoful vrea să vadă dacă această acţiune poate avea loc fără îngăduinţa Cetăţii. Constată că ar comite o nedreptate prin mituirea unor oameni. Afirmă clar că nu trebuie să facem nedreptatea în nicio împrejurare, altfel toate vechile noastre convingeri, discuţiile ştiinţifice ori morale se dovedesc nişte simple jocuri de copii. Repetă argumentul că propoziţiile cercetate în discuţiile anterioare sunt adevărate indiferent de părerea mulţimii. Afirmă apoi că orice nedreptate aduce ceva rău şi înjositor. Nedreptăţii nu trebuie să i se răspundă cu nedreptate, iar răului cu rău, deoarece nu ar fi un lucru drept (iată aici o posibilă întâlnire a atenianului cu creştinismul care cere în mod scandalos să-ţi iubeşti duşmanul ca pe tine însuţi). Este conştient că sunt puţini oameni care gândesc ca filosoful nostru şi de aici rezultă două tabere care se dispreţuiesc, una uriaşă care se răzbună când suferă o acţiune rea, alta minoră care caută să facă binele chiar şi în împrejurări potrivnice.

Aceste argumente contra nedreptăţii au rolul de a arăta că şi evadarea ar fi tot o astfel de acţiune rea. În acest moment, aflăm din notele postdialogale, Socrate se va folosi de un procedeul juridic din Antichitate, apelul la Spiritul Legilor şi al Cetăţii care i-ar cere socoteală de ce le duce la pieire? Aceeaşi Marta Guţu afirmă în acest sens următoarele: „Prosopopeea Legilor, un dialog inclus în dialog, introduce un aer de solemnitate gravă”.

Aflăm astfel că o cetate nu poate exista dacă legile şi sentinţele nu au efect. Cetăţeanul trebuie să-şi respecte cetatea, chiar dacă aceasta ia uneori hotărâri nedrepte. Cele mai multe legi ale cetăţii sunt pozitive – prin legi se confirmă dreptul la viaţă, la educaţie, la căsătorie, la viitor, la bine sau la libera circulaţie.

Ajunge apoi să afirme că, deşi în calitate de cetăţeni avem aceleaşi drepturi ca toţi ceilalţi, totuşi există persoane în faţa cărora anumite drepturi ne lipsesc – anume părinţii ori stăpânii noştri faţă de care nu avem voie să răspundem la ocară sau la loviri. Dar cum ţara este mai presus de propriul neam, se întreabă Socrate retoric, de ce am avea atunci dreptul să lovim în propria noastră ţară? Iată pentru ce trebuie să facem binele după cum ne porunceşte ţara, fie că este război, fie că este o judecată publică. Folosirea violenţei ori a blasfemiei faţă de părinţi ori faţă de ţară este o nelegiuire evidentă.

De altfel, avem oricând dreptul de a ne alege o altă Cetate, ţară, dar odată cu alegerea trebuie să-i respectăm legile. Cine nu le respectă, este de trei ori vinovat, zice Socrate faţă de dreptul la viaţă, dreptul la educaţie şi dreptul la propria alegere. De altfel, legile singure oferă dreptul de a-ţi construi apărarea contra acuzaţiilor primului venit.

Pe de altă parte, Socrate este persoana cea mai legată de hotărârile Atenei, deoarece nu a plecat aproape niciodată din Cetate cu excepţia perioadei sale militare. Cunoştea foarte bine procedeele juridice ale vremii şi ar fi putut obţine exilul – să ne aducem aminte de pledoaria lui Socrate din a doua parte a procesului său (din dialogul Apărarea lui Socrate) când, în loc să ceară clemenţa tribunalului, somează să fie cinstit după proces ca fiinţa cea mai importantă din Grecia. Atitudinea lui ascundea de fapt ideea că preferă moartea, oricărei forme de exil.

La această suită de argumente, adăugă şi faptul că nerespectarea propriului cuvânt dovedeşte o atitudine de sclav nemernic. Socrate în calitate de cetăţean crede că, în nu mai puţin de 70 de ani, a făcut un legământ faţă de Atena fără să fie silit, fără înşelăciune, fără grabă. Şi exclamă cu un ton care şi-a păstrat severitatea până azi: „Poate să-ţi fie pe plac o cetate, dar nu şi legile ei?”

Şi ce ar fi fost dacă…

Socrate vorbeşte în final de consecinţele posibilei sale fugi: prietenii săi ar putea fi la rândul lor exilaţi sau să-şi piardă averile. El ar fi considerat un stricător de legi, iar judecătorii săi atenieni ar fi fost convinşi că au dat o sentinţă justă. Mai mult, în alte cetăţi nu va mai putea pleda pentru virtute cât timp el însuşi a stricat legea. Ar îndreptăţi deci acuzaţiile sale de la proces cum că ar fi corupătorul moral al tinerilor ori ai celor cu judecată slabă. Dacă ar fugi, ar auzi numeroase vorbe umilitoare, tinerii i-ar reproşa că filosoful a dovedit lăcomie de viaţă la vârsta lui sau o să fie pus să stea pe la ospeţe, de parcă menirea lui în viaţă ar fi să stea la masă. Cât despre copiii săi, aceştia ar ajunge să se transforme în străini, fiinţe care nu mai au nicio preţuire pentru ţara părintelui lor.

De aceea Socrate preferă să moară în urma condamnării, deoarece se va dovedi că vina morţii sale nu o poartă Legile, ci oamenii cu interpretarea lor greşită. Mânia Legilor se va îndrepta nu asupra sa, ci asupra judecătorilor săi nedrepţi. În faţa acestei pledoarii, Criton se declară învins şi convins. Renunţă la salvarea prietenului său.

Citesc aceste rânduri şi mă gândesc cât de departe suntem noi înşine de ideile sale. Programele de ştiri ne inundă cu tot felul de crime ale copiilor contra părinţilor, prin urmare cu nelegiuirile cele mai atroce. Politicienii noştri nu respectă legile, deşi ei înşişi le iniţiază. Există o lipsă de respect generală faţă de legi, faţă de propria ţară. Nu ne pasă de părerea celorlalţi, tinerii sunt stricaţi prin tot felul de acţiuni antipatriotice, în propria noastră ţară înfloreşte neorânduiala şi stricăciunea. Propriile cuvinte nu sunt respectate, drepturile fundamentale sunt încălcate în mod flagrant, oamenii bătrâni sunt izgoniţi de tâlhari oficiali din propriile locuinţe, modelele noastre sunt miliardari dubioşi care ascund mafii îngrozitoare în spatele lor. Ce departe este gândirea lui Socrate de neorânduiala de azi! A preferat să moară decât să vadă asemenea consecinţe. Alţi vinovaţi au fugit şi de aici a ieşi stricarea tuturor. A preţuit mai mult organul vătămat decât întregul corp al Cetăţii.

Iată în final raţionamentul lui Socrate pe scurt:
Nu contează părerea mulţimii, ci a omului cu cap. Mai valoroasă este raţiunea decât trupul. A trăi conform raţiunii înseamnă a respinge nedreptatea, respectiv mita, evadarea, răzbunarea. De aici rezultă două tabere în funcţie de reacţia la nedreptate.
Forma superioară de vieţuire este ţara organizată conform raţiunii în seturi de legi cele mai multe pozitive. Există cetăţeni care au mai multe drepturi decât noi – părinţii ori stăpânii noştri. Mai presus de familie este însă ţara pentru care trebuie câteodată să ne dăm viaţa.
Avem dreptul alegerii unei alte cetăţi, dar Socrate se simte legat de Atena pe care n-a părăsit-o niciodată. Căutătorul înţelepciunii cum ar fi putut abandona cetatea cu numele zeiţei înţelepciunii!
Consecinţele evadării: o atitudine de sclav viclean, târârea în nenorocire a prietenilor, discrepanţa între cuvânt şi faptă, catalogarea sa ca un stricător de legi şi prin urmare nu ar mai putea propovădui morala, în sfârşit transformarea copiilor săi în străini, fiinţe indiferente la destinul Atenei.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/criton-sau-despre-datorie-dialog-etic/

Ceva de genu’

dialogul Apărarea lui Socrate

Posted on : 04-08-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

socrateAutor: Platon
Opere complete: volumul I
Ediție îngrijită de :
Petru Creția, Constantin Noica
și Cătălin Partenie
Editura Științifică și Enciclopedică
Anul apariției: 1974
Locul apariției: București

Pace și bine!

Opere complete

O sintagmă care sună aşa terifiant şi monumental încât orice critică ai aduce unora dintre părţi seamănă unui act de impietate. Mi-aduc aminte că şi la Facultatea de Litere se vorbea de ceva asemănător, idealul cititorului ar fi fost să posede Operele complete şi eventual într-o ediţie critică purisimă.

Mărgica platoniciană

Când au vorbit apoi milioane de guri despre Platon şi despre personajul său, acel alter-ego Socrate, când deja au fost stoarse textele platoniciene de orice fir de idee şi pus laptele înţelepciunii în tot felul de aluaturi filosofice irezistibile simţurilor ori raţiunii, iar pare un act fără sens o aşa-zisă nouă abordare. Ce aş putea obţine decât un adevăr parţial! – aş fi ca găina aceea din Punguţa cu doi bani a lui Ion Creangă care, după ce a găsit o mărgică, a şi dat fuga acasă convinsă că aduce comoara lumii. Aşa şi eu cu textele lui Platon. Sau umblu cu unelte de miner după înţelepciunea adâncă şi astfel stric peisajul, sau mă bucur ca un entomolog într-un câmp tropical de zumzetul vieţii raţionale şi n-am nicio grijă de vinele care încep sub mine şi se pierd dincolo de sfera înţelegerii.

Lămuririle – prisos sau podoabă

Totuşi Dialogurile sunt nişte texte care trăiesc doar prin cititor. Ele nu m-au impresionat prin notele stufoase ori prin studiile preliminare (istorico-filosofarde) care dau o senzaţie exhaustivă. De altfel aceste pre şi post textuieli se dovedesc adevărate bijuterii numai când acompaniază texte valoroase. Există fără îndoială necesitatea anumitor lămuriri istorice, lingvistice, contextuale, dar fără dramatismul dialogurilor, fără tensiunea care ajunge rapid la meditaţia extatică, fără acest complex raport dintre căutător şi urmăritorii săi spirituali, toate acestea ar fi de prisos.

Cine o fi Socrate?

Tot acest discurs preliminar, toate aceste precauţii mi le generez din spaima de a nu greşi în faţa operelor lui Platon. Este însă într-atât de mult citit azi? Nici pomeneală, ci mai degrabă este una dintre marile momâi din căruţa cea burduşită a specialiştilor. Printre tineri, Platon este aproape necunoscut, iar Socrate – un ciudat cu un limbaj alambicat. Mesajul dialogurilor platoniciene a ajuns sufocat de atâtea exegeze, de aşa feţe rigidizate catedratic care vorbesc de Platon cu un respect îngrozitor de oficios. Citind aceste mormăieli universitare, realizezi că orice text celebru generează cimitire de vorbe aiurea.

Totuşi cine pune aceste noi limitări? Sunt cumva alţi noi Socrate, nenumăraţi întemeietori de şcoli de gândire sau sunt mai degrabă culegători de mărgele de pe drum, lipsiţi de amplitudine spirituală ori spectatori de tipul celor care l-au condamnat la moarte pe filosof?

Să nu privesc sculpturalitatea figurilor, ci viaţa pe care piatra se chinuie s-o nemurească. Să-l simt pe Socrate ca un om care se trezeşte din somnul ediţiilor complete şi vine cu tatonările sale şi urmărit de o profeţie apolinică să ne întrebe direct cât de înţelepţi suntem.

Acuzaţiile plebei

Poate imperfecţiunea acestui amator de lucruri cu cap m-a atras în Apărarea lui Socrate. I se cere pedeapsa cu moartea la vârsta de 70 de ani de către trei concetăţeni atenieni care-l acuză că strică tineretul şi că nu crede în zei. (Hm, asta cu tineretul stricat văd că e o partidă cu prelungiri până în ziua de azi!). Discursul de apărare a lui Socrate dovedeşte falsitatea acestor acuze, ba chiar arată viceversa lor, anume că ar trebui să fie considerat cel mai de seamă învăţător al grecilor şi alesul zeului Apollo.

Ce lipseşte în discursul lui Socrate?

Socrate nu a ştiut sau nu a putut să trezească umanitatea tuturor judecătorilor transformaţi într-o turmă de ură şi a refuzat să folosească cuvintele-cheie cu care se însoţesc şi azi în vânzare de pildă majoritatea lucrurilor: onoare, iubire, vedetă, bani, noutate. Ştia că acestea sunt cuvinte goale cât timp nimeni nu are habar de întreaga lor semnificaţie. I-au lipsit timpul, retorica vorbitului în public (respectiv fanatizarea ascultătorilor ori aspectele de marketing) sau a simţit că îi repugnă mijloacele de automutilare a imaginii publice (apelul la sentimentele judecătorilor săi – în număr de 502 – prin aducerea soţiei bătrâne, celebra cicălitoare Xantipa, a celor trei copii sau prin etalarea ostentativă a sărăciei). El voia să convingă prin raţiune – fiindcă acesta e instrumentul de lucru al filosofului – dar nu a putut face minuni într-o singură zi.

Socrate dă senzaţia de fragilitate şi de o anume lipsă de persuasiune. Dar să fie aşa oare? Avea 70 de ani, învăţase pe mulţi metoda sa maieutică de cercetare continuă a adevărurilor, în anumite cercuri, uneori de oameni foarte bogaţi, era primit ca primul dintre meseni, existau deja discipoli ai săi care se ocupau cu filosofia în celebra agoră ateniană.

Cred că una dintre dezamăgirile lui Socrate nu a fost că nu a putut confirma diagnosticul delfian, ci că nu a putut să-l infirme. De altfel, în discursul său şi-a exprimat o nemulţumire şi o dilemă majoră asupra înţelepciunii şi asupra morţii.

Omul cel mai înţelept

Oracolul din Delfi îi profeţise cândva că este cel mai înţelept om din Grecia. După ce fusese speriat de asemenea frază, după ce se ascunsese în spatele neştiinţei absolute – ştiu că nu ştiu nimic – afirmă în discursul său care să-i dovedească credinţa în zei – în final a simţit îndemnul faţă de sine de a confirma sau de a nega ceea ce îi trimisese zeul. Dacă eu sunt cel mai înţelept, deşi nu ştiu nimic, cum de alţii pretind că ştiu ceva?

Socrate – un alt Diogene!

Şi a mers la înţelepţii cetăţii, cei care se ocupau de politică şi a observat că aceştia nu ştiau ce e morala. La doctori şi aceştia nu aveau habar ce e sănătatea şi care e mai importantă, cea morală sau cea fizică. La muzicieni care nu puteau răspunde mulţumitor la întrebarea simplă ce e muzica. A constatat că nici apelul la specialişti nu avea mai mulţi sorţi de succes. Aceştia erau valoroşi doar cât rămâneau în domeniul lor, dar dacă tratau teme generale, despre bine, libertate, frumos deveneau la fel de amatori ca un tinerel ce abia i-a crescut mustaţa gândirii. De aici marea dezamăgire a lui Socrate şi în acelaşi timp farmecul său. El constată că sunt mulţi cu pretenţii autoritare, dar niciunul care să fie mai înţelept decât el. Niciunul nu i-a demonstrat că într-adevăr ştie ceva şi asta îi atrăgea pe tinerii atenieni. Şi dacă Socrate a ştiut că nu ştie nimic, noi ce ştim azi? Suntem oare înţelepţii după care a tânjit toată viaţa acest gânditor? Să fie înţelepţii de piatră cei care au pus bariere de intimidare accesului la opera lui Platon? Sau nu putem aspira decât la statutul de specialişti pe bucăţica noastră de tort, cât despre înţelepciune, asta e o altă gâscă la care nu ne pricepem.

Dilema lui Socrate

Cele două soluţii pe care le are în vedere asupra morţii îl fac, cred, să nu se implice total în discursul său de apărare. Ceva îmi spune că ar fi putut fi mult mai convingător, mai ales că a fost condamnat la moarte doar cu o majoritate de treizeci de voturi. El pune această întrebare retoric judecătorilor săi. De unde ştiţi că moartea nu e un bine? Sunt două soluţii, îşi va răspunde singur. Fie ne pierdem cu totul în materie, cuprinşi de un somn liniştit cum n-am pomenit decât foarte rar în viaţă, fie mergem în altă lume unde am putea avea şansa să ne întâlnim strămoşii. Şi adaugă Socrate că ar putea vorbi astfel cu eroi care au păţit ca şi el condamnări şi acuze nedrepte.

De aceea Socrate se îndreaptă senin spre cupa cu otravă de cucută. Personalitatea sa va fi nemurită de urmaşii greci şi, mai ales, de discipolul Platon. Seninătatea sa ar putea fi în fond o mască apologetică. Oricum, dacă dincolo e o altă lume, pentru Socrate începea o nouă aventură. Să vadă cât de înţelepţi erau pe acolo oamenii.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

articol publicat prima oara pe bookblog.ro la adresa http://www.bookblog.ro/x-gabriel-mirea/apararea-lui-socrate/

"));