Salut. M-aș bucura să vizitați și blogul de recenzii pe care scriu http://www.carteadeschisa.ro/ Azi 16 decembrie pe carteadeschisa.ro despre ultima carte a lui Dan Lungu Cum să uităm o femeie Și mai citiți nene și poezii pe situl deja cunoscut.

Apă și foc

February 22nd, 2010

Nu mă mai plimb cam demult prin grădina  Aken. I-am uitat până și numele. De-o vreme sunt prizonierul propriei camere, propriului ecran. Mă îngraș în fața unui joc care-mi ține de viață. Trăiesc printr-un avatar, într-o lume animată cu mișcări predictibile.

Nu pot să zic că am scăpat. Mintea îmi fuge mereu acolo, în realitatea virtuală, unde tot trebuie să-mi măresc levelul. Unde de la un moment dat sunt admirat, insultat, provocat.  Unde se află aproape toți ceilalți. Acum văd. Grădina Aken este nefiresc de pustie. Pe lângă alei se întinde piele de zibelină. Copacii abia își suferă propriile stalactte. Pământul – cât se vede dincolo de blana cea rece de apă – pare albăstrui. Parcă și-ar fi făcut o mare fiară cuibăriș acolo. Parcă ar dormi încolăcit fulgerul. Atmosfera zumzăie ușor și parcă în crescendo. Te pomenești că va tuna dins enin. În jur nimeni. Mi-e spaimă fără motiv. În grădina Aken au loc dese dispariții. E un fel de triunghi al Bermudelor.

Nu are rost un asemenea sentiment. Brobonez. Fabulez. Fac câțiva pași hotărât să nu dau atenție pământului cu irizări albastre. O bancă. Îmi va oferi un răgaz. Când dau să mă așez, am bizara idee să mă  întorc la 130 de grade. Reușesc să văd cu coada locului adevărata natură a băncii. E ca și cum m-aș așeza pe un torent de lavă. Așteptându-mă să nu pățesc nimic în afara vaporizării instantanee.

Mă lepăd și de așezatul pe bancă. E agresivă grădina azi. Oare să fie plină de capcane mortale pentru toți vizitatorii? Mobilierul ei pare să fie mărturia unui experiment de laborator. A încercării de a combina apa și focul. Mai degraba apa și electricitatea. Peste tot în rouă joacă scântei. Parcă…

Dacă de fapt n-am scăpat din acel joc? Dacă grădina Aken nu este decât doar un alt țărm al acelei realități virtuale? Oare să fie așa sigur că apăsând butonulde închidere al calculatorului revin la realitate? La a fi cu picioarele pe pământ!  Poate că nu e de fapt decât o nouă probă. E liniște fiindcă dușmanii sunt în tufișuri. Mă pipăi de tolbă. De sabia de la șold. De vrăjile din buzunar. Pardon, sunt în realitate. Ce prostie! E o simplă grădină. Uite-l și pe măturător… Parcă mătură lui nu e totuși doar mătură. Poate o fi o sabie. Poate o fi un luptător deghizat. Am mai văzut. Și el vrea să-și ridice levelul. La naiba. Ce e joc, ce e realitate? Țip. Eu sau avatarul? Mi-e frică. Avatarului eu sau avatarului avatarului eu.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

Tags:
Posted in Hoinăreala de cinic | No Comments »

Omul tuturor dorințelor

February 7th, 2010

Mă plimbam prin grădina Aken dezgustat de numeroasele târguri nefericite făcute în ziua respectivă. Din păcate, nu găsisem decât sfătuitori care vorbeau despre treburile lor și, oricât îi întrebam eu de-ale mele, nu catadicseau să-mi răspundă. Am cumpărat ceva foc de scump după ce – pentru a-l evita – am luat înainte un chinezism care, la prima încercare, evident a crăpat. Totul din nevoia de upgrade, de a avea încă o chestie în plus, a fi cel mai periculos, cel mai number one.

Cum am spus, mă plimbam prin parc strângând din pumni de furie și căutând o soluție pentru a ieși până la urmă cumva în câștig, măcar moral. Două bentițe de piele cu buric la vreo 18 ani se plimbau prin față și bârfeau o colegă că ar fi plină de dorință. Am ciulit urechile într-un vag interes, dar atenția mi-a și fost captată în altă parte de o babă în baston care-și muștruluia nepoțelul ce tocmai se plângea de vata de zahăr că e prea lipicioasă: Ce ți-ai dorit, aia ai căpătat. Uimit de persistenta cuvântului dorință, ajung la unul dintre poduri și, acolo, aud cum pe sub mine, dintr-o barcă, o voce de stentor își certa nevasta: Ia mai lasă-mă cu dorința ta de a merge în Basarabia. Ce-i aici: ghișeu de bilete! Mai merg, uitând cumva de amarul meu și când colo, copiii abandonaseră leagănele și se puseseră pe prins flori de norocel. O fetiță reușise în sfârșit să prindă una, așa că tot grupul a fugit la ea și i-a strigat somativ: Pune-ți o dorință! Pune-ți o dorință!

Poate că venise ora dorinței, mi-a trecut prin cap chiar când am ajuns în zona oglinzilor strâmbe. Poate că de fapt ăsta e destinul meu, să-l înfățișez pe omul tuturor dorințelor. Idealul hedonist. M-am uitat prin oglinzile acelea cu diferite figuri ale mele diforme, m-am văzut și copil și adult cu o bărbuță revoltătoare și bătrân, călcând nesigur pe gheață sprijinit în două bastoane și mort, stând cumințel în sicriu într-o zi de piatră. Și m-am gândit dacă nu cumva omul tuturor dorințelor sunt chiar eu, nu trebuie să mă uit în altă parte, vina pentru târgurile nefericite este în mare măsură a mea, momit de lăcomie și de o putere mai mare. Am vrut mai binele și asta costă. Doar unul dintre participanții unui târg poate obține mai binele, în niciun caz amândoi. Sau poate niciunul, poate și pe celălalt îl urmărește remușcarea că a trișat. Sau va încerca și data viitoare să trombonească și nu-i va mai merge. Poate de fapt când vorbesc de dorință, vorbesc de natura umană. Poate vorbesc despre cosmos. E așa simplu să arzi intenția unui cuvânt lipsindu-l de adresă, de context. Dacă se potrivește multora, ajunge să nu mai fie relevant pentru niciunul.

Cum ar arăta omul tuturor dorințelor? Cine a fost cel care și-a urmărit numai dorințele sale? Orgolios, bogatul s-ar bate cu pumnul în piept. Puternicul i-ar rânji însă fioros și i-ar arăta demonstrativ  ghearele și colții. Sfetnicul ar surâde și l-ar trage ușor de mânecă, îmblânzindu-l cu zăhărelul… Săracul ar încerca și el, dar vai îl mușcă nevoia prin buzunare. Cine să fi fost? Dictatorii poate? Stalin! Împușca pe cine vroia pe motiv de complot contra statului comunist. Mao? Avea orice și oricâte femei vroia în pat. Hitler? Trimitea la gazare pe toți neconvenabilii când nu le ardea un glonte în cap. Dar au putut ei oare să-și urmeze toate dorințele?  Nu cumva este important spre ce fel de categorie de dorințe te îndrepți? Să zicem dacă alegi dorințele bune, te vei simți ororizat de cele rele. Dacă alegi pe cele frumoase, îți vor repugna cele urâte. Dacă vei vrea dorințe nedrepte, nu vei mai putea suporta căile drepte.  Sau chestiunea e lipsită de importanță, dorințele nu au legătură cu binele, dreptatea, adevărul.  Doar sunt categorii ale rațiunii și,dacă dorința poate fi pulverizată în nenumăratele forme de concret ale realității, de ce nu și aceste etichete venerate de filosofie?

Ce mi-este clar e faptul că un om nu are cum să-și satisfacă toate dorințele resimțite. Chiar dacă ar avea ca Sf. Vineri stăpânire peste toate vietățile,  tot ar exista un stoc de dorințe rău exprimate sau imposibil de realizat. Uite o dorință de nerealizat –aș vrea să privesc din interiorul Soarelui cum își aruncă jerbele explozive în coroana din jur. Sau aș vrea să-mi ningă în palmă la comandă ori să-mi fie cald pe unde am nevoie de cald și rece pe unde am nevoie de rece. Dar numai acolo.

Omul tuturor dorințelor este de aceea un ideal. Există dorințe imposibile. Să mă iubească fosta mea dirigintă dar să nu aibă cu 20 de ani mai mult ca mine, ci eventual să fie mai tânără. Mă întreb ce dorință ar trebui să-mi pun în fața acestei oglinzi deformante care mă arată bondoc și mic? Să am să zicem o mașină de teren! Dar în fața acestei oglinzi în care se vede o linie de carne și un cap parcă nivelat cu fierul de călcat? Să fiu o ființă vizibilă?  Dorința mea era de a nu fi făcut acele schimburi rele. Oscilez între oglinzi și dorințe. Adaugă sau îmi lipsesc ceva din ființă. Acum, chiar acum, sunt în fața unui oglinzi care m-a făcut un fel de banda lui Moebius.  M-a amestecat în așa fel încât nu mai știu unde-i capul și unde-s picioarele. Pardon, ăsta era de fapt un tablou de la expoziția care începe chiar alături de oglinzi. Tabloul se numește, cum altfel? – Omul dorințelor. Autoportret.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

Tags:
Posted in Gândurile cinicului | No Comments »

Știri pe scurt din grădina Aken

February 5th, 2010

Vasile Pepene a ieșit cu toată familia la grătarul din partea de est a grădinii și, ca toți bărbații care nu fac nimic acasă, a fost o persoană hiperactivă în acțiunea de prăjeală și afumare. A rezultat un munte de mici, cârnați, friptane, pe scurt, a umplut de trei ori un grătar de vreo jumătate de metru.  Copiii lui însă, un băiat și-o fată în jur de 12-14 ani, după ce au mâncat vreo doi mici – și aceia descântați o oră întreagă – au zis că nu mai pot înghiți o bucățică. Li se părea totul oeaa! și câh! Omul, exasperat de mofturile adolescenților săi și, văzând că muntele comestibil nu scăzuse semnificativ, și-a ieșit din… minți. Întâi, copiilor le-a tras cu micii prin cap, umplându-le părul de unsoare. Apoi nevestei i-a pus în chip de bigudiuri, aceiași mici, să aibă părul cârlionțat și strălucitor. Dacă a ajuns în faza estetă s-a gândit că tot restul cărnii să-l folosească într-o maineră cosmetică. Astfel cârnații au ajuns firesc la gâturile tuturor membrilor familiei. Bucăți groase de carne au fost puse în chip de cercei părților feminine în timp ce drept cunună regală, băieții și-au reunit micii pe-o sfoară ce au purtat-o cu maiestate. Acum stă toată familia Pepene la soare, împodobită într-un chip… savuros  contemplând în soare liniștea degajată de manele și maidanezi cu limbi țepene de poftă.

Fotbalistul Adrian X. Tutu a primit un cot tare în ureche în timpul unui duel pe stadion. Se dă lovitură liberă, fotbalistul se pregătește să reia jocul când… ce surpriză! Are senzația că aude un zgomot de clopoței. Se uită spre tribună nelămurit, aceleași scandări, înjurături, oameni bine îmbrăcați sau bine dezbrăcați. La adversari, dar ce să înțeleagă din ei din moment ce erau vopsiți în culorile războiului. Atunci realizează că muzica de clopoței vine din propriile sale degete. Echipa îl așteaptă să-i dea drumul  la minge, arbitrul a fluierat continuarea, dar el își privește mâinile, i se luminează toată fața a surâs și începe să țopăie: Am degete de clopoței! Am degete  de clopoței! Își mișcă degetele și aude tot felul de tonalități angelice, din cele care se afirmă în Cărțile Sfinte că nu sunt permise urechilor umane.  Echipa vine în jurul său, unul îi trage o palmă, dar internaționalul Tutu îi surâde din nou, spunându-i că și el are degete cu clopoței. Antrenorul, edificat, l-a trimis la spital. La vestitul numărul 9. După ce a fost tratat cu injecții și pumni de medicamente, i s-a recomandat să vină în parcul nostru pentru refacere. Fotbalistul e hotârât să învețe să cânte la piculină pentru a demonstra lumii ce concerte ne ies din propriile mâini fără să le auzim.

Iată acum și o veste tristă pățită pe propria piele. După cum știți, ca să merg la serviciu, m-am decis pe o perioadă de 2 săptămâni să folosesc mijloacele de transport în comun. RATB-ul cel drag. Rău e că schimb tramvai, autobuz, troleibuz.  Am uitat de termenul de epuizare al abonamentului, îmi pare că l-am depășit cu două zile. De mâine o să-mi vină mașina din service și adio Ratb parfumat cu oameni spălați la canal. Dar azi, azi când mă aflam în tramvai, bineînțeles îl iau întotdeauna pe-al doilea, în primul se urcă potopul de oameni în mod constant, aflu de la o babă – evident cocoțată pe un scaun obținut prin afurisirea unui adolescent bubos – că a venit ordin de sus. Mă uit în sus – o știi baba ce-o știi, doar are conform doctrinei adolescenților buboși un picior în groapă, prin urmare telefon Roșu cu Moscova cerurilor. Nu chiar așa de sus, mi-a tăiat baba privirea, acolo , la birourile cele severe reatebiste s-a decis ca să nu se mai urce controlorii doar în stații, ci și între stații, de pildă, în locurile unde șoseaua face un cot.  Bineînțeles că am rânjit, ce idioție! N-am avut însă timp să rumeg povestea că 100 de metri mai încolo, ce să vezi, tramvaiul din față oprit, deși nu era stație. Tramvaiul meu fiind într-o poziție câș față de mersul drumului, noroc că am putut vedea cum s-au urcat vreo 7 controlori  acolo. Mai erau încă 3 rămași de căruță cărora vatmanul de la tramvaiul meu le-a deschis ușa din față. Cum mă aflăm chiar acolo, am și sărit ca opărit gradul trei din tramvai. S-au uitat urât la mine controlorii apoi au urcat. Găsesc ei sigur altă victimă. Am mers, fir-ar să fie de abonament, 6 stații pe jos.
De aceea, atenție mare plimbăreți ai parcului Aken dacă obișnuiți să mergeți fără bilet. De azi trebuie să vă pară suspect orice grup de cel puțin 3 persoane aflat de-a lungul traseului vostru. Barem unul dintre ele ascunde controlori haini.

La intrarea de la rulote a parcului, după cum știe orice vizitator, se află în permanență un grup de cerșetori. Între ei se distinge imediat, ca un geniu printre talente native,  copilul cu gușă imensă. Ca și cum ar mai avea un cap în gât. Se spune că maică-sa pe vremea când era însărcinată s-ar fi arătat dezgustată  de un câine maidanez cu o gușă asemănătoare și asta s-a transmis copilului. La cerșit primește cel mai mulți bani. Este o adevărată fabrică de pomană. Se spune că între ceilalți cerșetori este și maică-sa. Poate fi recunoscută după modul cum se hâțâne continuu dându-se cu spatele de ziduri sau copaci. Nu stârnește mila aproape a nimănui. Am auzit și o o altă opinie – că a contribuit voluntar la creșterea bărbiei copilului prin administrarea în biberonul cu lapte a unei substanțiale cantități de iod.  Se spune că sunt rețete secrete prin care poți deforma orice parte a corpului. Dar cine pleacă urechea la bârfe!

În sfârșit, o știre de ultimă oră! Oamenii sunt pe cale de a fi robotizați. Se pare că a apărut în laboratoarele unei firme din Silicon Valley un medicament care permite compatibilitatea dintre carne și fierătanii. Așa că oamenii lipsiți de un membru sau o doagă nu mai trebuie să aibă nicio grijă. Vor putea folosi orice unealtă din jurul lor. Astfel într-un viitor foarte apropiat, vom vedea oameni cu mâini de mixer. Cu picioare din coadă de mătură. Cu brațe de făcăleț. În fine, orice obiect din gospodărie poate fi  folosit cu succes ca înlocuitor. Ba mai mult, și din afara casei. Nu insist asuprea acestei știri, ziarele sunt deja pline de pronosticuri,  doar mă gândesc că peste câțiva ani afișele cu semnul interzis din grădina Aken vor avea și aceste noi înfățișări: Interzis accesul persoanelor cu membrele mecanice puse în mișcare! Gândiți-vă altfel ce ar însemna să se plimbe pe aici unul cu un picior de picamăr.

PS – Pe viitor într-una din zilele săptămânii sper să fac o rubrică permanentă…

Ceva de genu’

Gabriel Mirea

Tags:
Posted in Glume de pe coclauri | No Comments »

Cârlige

February 4th, 2010

Azi am ajuns prin grădina Aken la o oră de după-amiază înaintată. Am pierdut o grămadă de timp la calculator. Întâi am citit bloguri unde am constatat că aduc câteodată așa de mult a jurnale încât îmi venea să-mi fac o cărare zdrențuită prin cap. Numai posturi pline de eu am făcut și am dres. Acest eu a ajuns avatarul nostru comun în scris. E mereu dificultatea aceea de a împăca un nume – totdeauna resimțit la persoana III cu sinele, existent doar la persoana I. Și cât de rău ar suna să adăugăm mereu eu, Gabriel îmi pare, dar eu, Gabriel văd, și tot eu, Gabriel zic una și Gabriel fac alta.  Visez o altă gramatică unde să se împace un nume al corpului cu numele interiorului său.

Sătul de un egotism oscilând între singular și plural, m-am băgat pe jocuri. Parcă erau un făcut. În toate trebuia să ucid. Animale, monștri, vrăjitoare, ajutoare de oameni răi, tâlhari. După oscilări printre asemena jocuri cu cerințe asasine am rămas la unul mai nevinovat –pentru ochii neecologiști – în care doboram tigri, mistreți, urși.  Am tot crescut la level până ce am realizat că de fapt nu-i pasă nimănui. Salut, eu sunt level 20. Nu le pasă nici celor din joc, dar altora care nu au idee de masacrul virtual de animale. Săracele, ce mi-au făcut.

În fine, mi-am pierdut vremea și acum zisesem să nu las parcul Aken nevizitat deloc. Într-un fel mă simt angajatul cel mai prețios al lui. Fără mine, poate că o parte însemnată din frumusețile sale s-ar pierde.  Sper să nu fiu singurul său vizitator care să povestească despre el. Ce puțin de pildă se vorbește despre parcurile bucureștene. Și totuși ce univers de întâmplări sunt rătăcite pe acolo!

Treceam de data asta pe lângă un canal care leagă cele două lacuri ale parcului. Lacurile sunt întinse , nu știu, câteva zeci de hectare de luciu de apă, ici-colo trestii, din cele lungi, bune de făcut undițe, stuf și nestatornicul păpuriș. Canalul de comunicare curge pe sub un pod de promenadă și pe care poți staționa cu bărbia proptită în pumni contemplând vaga curgere a apei. Mai mult însă îți atrag atenția pescarii.  Parcă au o regulă teritorială nescrisă. Fiecare stă cu sculele lui din 5 în 5 metri. Într-o mână bagă momeală în ac, în cealaltă își privesc prada, un peștișor pricăjit, iar în gură țigara stă moleșită, ca focul unui tren cu aburi în stație.

Colorează locul doar o familie de țigani, bărbatul în slip, dar cu pălărie specifică, femeia îmbrăcată cu fustă de aceea de-a lor, multicoloră și baticată cu ciucuri auriți, copilul, doar în chiloți și murdar nevoie-mare. Tatăl e mai mult o laudă, închipuie către nevastă ce pește va prinde el, cum îl vor vinde la piață, vor lua alt pește mai mic, un kilogram, ba nu două și vor avea de mâncare. Cât despre întreținere, n-o să fie foc că doar n-au dat afară nici pe cei de la scara vecină și ei doar de un an și jumătate nu și-au plătit întreținerea, nu ca nesimțiții ăia de doi. Nevasta nu zice nimic, nu-i în apele ei, mai mult se uită într-o oglinjoară și, când și când, trage cu ochiul spre plută. Numai puradelul prinde într-o veselie. Fâțe, ce-i drept, dar multe… bagă și scoate, bagă și scoate. Curând nu va mai fi nevoie de peștele cel mare. Toți ceilalți pescari care asistă la exercițiul de aruncat peștele în plasă și-au pierdut răbdarea. Unul dă cu pălăria în baltă de supărare și pleacă. Mormăie de se aude peste apă: eu dau de două ore și n-am văzut nici urmă și ia te uită puță ăla ce scoate. Un val de îngrijorare se abate peste baltă. Neglijența a dispărut de pe fețele visătorilor pescari. Toți au început să-și controleze momeala, să-și schimbe acele, să se gândească dacă să folosească o linguriță germană sau una suedeză. Încearcă guta cu dinții, aruncă spre alte locuri, momelesc.

Și toate astea în 10 minute de privit de pe pod.  Plec  înapoi la jocul meu cu tigri. Ce s-a întâmplat mai departe? Din ce-și va plăti tatăl acela întreținerea? Că din peștele de pe o asemenea baltă nici în vecii vecilor. Și oare îl va ține pe fiul lor norocul acela chior? Să fi nimerit peste un banc? Să fi avut momeală secretă?

Lacul miroase a seară. Pe deasupra mea trec două berze  și dispar aproape imediat după un cot. Ce-a fost asta? Un supliment de frumusețe?  De ce nu pot trăi într-o realitate în care cerul să fie undeva punctat de berze? Lumea asta a instantaneelor. Un pescar al orizontului, cine știe, a momit berzele spre departe. Eu ies din grădina Aken convins că totuși un level superior va stârni interesul.  Poate că de data asta momeala nu va ascunde un cârlig.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

Tags:
Posted in Hoinăreala de cinic | No Comments »

Câmpia Tenechiei

February 3rd, 2010

Dincolo de trenulețul electric ce înconjoară grădina Aken, se întinde câmpia Tenechiei. Poate fi văzută din parc doar de după un masiv gard de sârmă ghimpată. Rectific – valuri ca de tranșee de sârmă ghimpată.  Are o priveliște deprimantă  – trei dune de zgură albă se întind în stânga ei refuzând apa, pământul, amestecul de alte substanțe. Urme de maximă sleire stau martore procesului de industrializare forțată comunistă. Nici ciorile nu se așează pe acele halte de steril, nici ghimpii nu găsesc ceva de care să se agațe. Cel mult răscolesc ceva din cenușa aceea otrăvitoare.

Copacii sunt rari și arși în partea stângă a Tenechiei. În depărtare, unde pământul vălurește altitudini de deal parcă se întrevăd satiri aruncând extatic țărână în chip de ninsoare. Poate e o tornadă mică, fenomen care se manifestă cel puțin o dată pe an prin aceste coclauri. Mai degrabă vâjul acela de fum să fie stârnit de vreo mașină care se refuză privirii. Cine știe… sunt așa puține lucruri de imaginat în zona de stânga a Tenechiei și apoi sunt acele tribune de steril care au sorbit fluidele spectatorilor.
Nu  mai am ce vedea în partea aceea. Sunt doar niște plante cărora le priește poluarea, cresc uriașe, pun aici poza, dar niciodată nu le-am știut numele. Pământul de aici e o glumă cu urme de cuarț, de plumb, de acizi și sulfuri. Lipsește un gheizer să aducă a dezolare montană islandeză.

În dreapta, lucrurile nu sunt cu mult mai bune. Parcă ar fi trasat cineva cu o linie câmpia Fenechei în două.  Una blestemată, una de tranziție. În fond, dacă marginea stângă este ocupată de steril, marginea din dreapta a început să fie invadată de case. Sunt porți de fotbal cu plase pe un stadion numai hârtoape. Crește ceva iarbă curată.  Un cioban căzut în cap probabil duce vreo 15 capre să smulgă țepușele verdeții. Aproape de parc sunt câteva pături întinse de obosiții ori nevroticii orașului. Doamnele stau cu fața la soare, abia acoperite cu un sutien de conveniență. Câteva adolescente sfidătorare evident, și-au dat jos și această urmă de discreție. Joacă tabinet, râd, par să nu le pese de privirile tuturor masculilor aflători în treabă. Bineînțeles, ce mai contează câmpia când vezi niște sâni tineri, bine împănați, cu boaba mare și erectă. Îmi smulg și eu cu greu privirea dintr-o admirație nurlie. Râsetele tinerelor dezmățate au făcut Fenechia din dreapta un loc spre care abia mă stăpânesc să nu o întind. Dar asta înseamnă să ocolesc o grămadă, evident prin ghimpăciunea asta nici gând s-o tai de-a dreptul. Oare de ce o fi fost pusă atâta sârmă, cum de nu au venit țiganii încă să o fure, costă de nouă, multicel, un metru, cred că bate la 4 sau 5 lei, iar la fiare vechi este foc de bună. Dacă nu mi se părea îndeajuns de mare gardul cât timp m-am uitat spre sterilul acela mort, acum mă sufoc de indignare că există măcar ideea unui gard. Ar trebui grădina să fie liberă din toate părțile, da, la fel de liberă cum se simte o fată tânără fără haine la plajă.

Eu stau așezat pe o bancă cu mâinile răstignite pe spătar. Un bărbat chelios, cam la 50 de ani a venit și s-a așezat lângă mine, fără să-mi ceară voie, pe singurul colț pe care nu-l puteam cuprinde. O bancă dacă nu mă întind pe ea nu o pot semnaliza ca proprietatea mea doar cu corpul. Mă rog, nu mi-a cerut voie, dar e un tip vorbăreț și nu scapă ocazia să comenteze câmpia Tenechiei.  Nimfetele orașului. Îmi oferă piersici dintr-o pungă. Scoate o sticlă de vin, două pahare cu picior și începe să joace aria toasturilor. Mă face să uit de sârma ghimpată. În fond există partea dreaptă, sunt încă femei frumoase și casele se vor întinde până la buza urâtului. Am o tresărire de cinic. Sterilul, sârma, chelia dumnealui. Trece repede cu-o piersică și c-un cheers rubiniu. Îmi las capul pe spate și mă las pradă soarelui. În ochii închiși toate granițele au căzut, toate convențiile. Umblăm în costumele adamice pe unde vrem.  Din nou o tresărire de cinic. Și vai nu mai sunt piersici, iar sticla s-a golit. Tenechia din stânga. Sterilul. Trece trenulețul și-mi face harcea-parcea orizontul.

Ceva de genu’

Gabriel Mirea

Tags:
Posted in Locuri cinice | No Comments »

Aleea sinucigașilor

February 2nd, 2010

În grădina Aken sunt tot felul de locuri ciudate. Astăzi am să-ți dezvălui, prietene Bujor, un colț dintr-un loc de spaimă.  Poate ai zărit în plimbările tale o alee lungă, cu tot felul de statui. Este după un gard și pare un spațiu privat. Dar cu răbdare găsești intrarea. Nu o păzește nimeni. Imediat ai senzația că te întâmpină  maiestuos păuni cu cozile ridicate. Ochii din coada lor par să clipească totuși  dureros. Statuile după câțiva pași pe alee, în spate ca și cum ar rânji pe neobservate și ar face semne de ricană prin aer. Cimentul pare să vălurească, e ca o apă ce se umple încet de-un fum gri.  Dacă asculți atent, dincolo de sunetul naturii aparent pașnice se aude un gâjâit continuu. E întrerupt de rapide horcăituri, de bufnituri, de țipete curmate imediat după lansare. La început pare o alee frumoasă, stilizată franțuzește, păuni, tufișuri tunse la stat de om într-un labirint vegetal și se ghicește un pic mai încolo, pavilionul regelui. A, acestă zonă este proprietatea regelui. Cum ar fi putut lipsi? Ce grație ar mai fi avut acest parc?

Dar până acolo e departe. Poate regele  știe de aleea aceasta. Poate nu. În timp ce te gândești la înălțimile Majestății, zărești pe alee o pată de sânge. Crezi că o fi fost rănit vreun păun. Sărăcuțul. L-o fi călcat cineva pe coadă și a început sângerarea. Apoi te înspăimânți când vezi că iarba are pete de sânge  aproape peste tot. Ce carnagiu să fi fost aici? Începi să te uiți la oamenii dimprejur. Figuri de o tristețe înspăimântătoare. Priviri albe, fără țintă, mers împleticit, de robot defectat. Unii se opresc și privesc sfidător spre cer. Alții nici să se uite spre ei înșiși nu îndrăznesc. Unii țin să demonstreze ceva. Altora nu le mai pasă. Apoi, ca și cum ar fi agățați de o târfă de cea mai joasă speță se duc în tufișurile dese de unde nu se mai întorc. Se aude un horcăit. Grăsanul cu burdihanul pe afară tocmai a verificat rezistența unui ștreang. A fost în regulă. O femeie s-a așezat pe o bancă și surâde tâmp. Își ține mâinile atârnânde să-și descarce venele de sânge.  Un tip revine pe alee cu un ochi atârnând. Țipă înnebunit după gloanțe, nu a avut decât unul singur în pistol și a ratat deznodământul. O tânără cu obrajii zgâriați până la sânge, cu pumnii plin de păr smuls din propriul cap desface un borcan de medicamente. Le înghite cu apa dintr-o baltoacă și apoi se lasă pe spate. Vrea să privească cum cerul îi soarbe duhul. Unul a apărut cu mașina. Ne face cu mâna, chiuie și se îndreaptă spre primul copac. Cel mai gros. Cu viteză maximă. Mașina sare în aer. Un nehotărât care nu știa cum să scape de restul zilelor a întrezărit soluția: sare în focul automobilului. Mi-e groază să privesc, aș fi vrut să am parte de ceva aventură macabră, dar asta e prea mult. Pe lângă mine trece unul cu mațele scoase. Îl urmărește cineva care declamă shakesperian cu inima proprie în mână: To be or not to be. Mai face câțiva pași. Se prăbușește. Fac pariu că l-a ales pe not.

Vreau să ies și nu văd ieșirea. Nici nu știu cum am intrat aici. Oare mai există râs pe lume, oamenii mai știu și altceva decât să se arunce în aer. Bine că am continuat să merg, unul cu mentalitate de Al-Caida s-a autoexplodat cincizeci de metri în spate. M-a culcat și pe mine suflul exploziei, ba chiar am o ditamai vânătaie la ochi, dar am scăpat. Nu același lucru se poate spune despre vreo 10 inși aflați mai aproape. Erau oare toți sinucigași?  Atunci ar fi trebuit să fie nefericiți și în moarte, în fond nu li s-a oferit prilejul de a-și alege exitul așa cum l-au visat. Dacă erau doar plimbăreți solitari ca mine, cu atât mai rău. Nu vii să privești peste buza morții sperând că n-o să se întâmple nimic. Curiozitatea îți poate da o lecție de viață severă. Și pentru cei zece cumplit de edificatoare.

Am să mă îndrept spre pavilionul regal. Aș închide ochii, mi-aș astupa urechile cu câlții cei mai groși, dar mi-e teamă să nu calc pe iarba plină de sânge. Trecătorii nu mai au nicio jenă. Își taie mâinile, își  izbesc capul cu furie de ciment, se urcă în copaci și se aruncă de acolo cu capul în jos. Fug printre morți tot mai numeroase. Poate eu sunt de vină pentru toată această curmare de viață! Gâfâi. În spatele meu se aud lanțuri și agonii teribile. Nu mai pot. Îmi ies ochii de spaimă. Alerg până la demență. Iată pavilionul. 50… 20… 5 metri. Unde-i ieșirea? Unde e ieșirea! Țip. Nu există decât un zid înalt și sever. În sapte parcă mă urmărește o turmă de oameni deciși să mă dirijeze spre moarte. Mă întorc cu spatele la zid și privesc cu curajul supraviețuitorului spre alee. Ciudat. O liniște de înserare bruscă. Păunii trec printre oamenii care târăsc cadavrele spre tufișuri. Au fost ca vedenii.  Apoi doar păunii. Își ridică ochii din coadă și încep o gâlceavă aurie cu statuile. O mână mă bate pe umăr. E paznicul care îmi cere să plec. Maiestatea sa are seara o plimbare rezervată pe aici. Persoanele particulare nu au voie să asiste. Dar cum, îl întreb pe paznic, cum se paote plimba cu toți acești sinucigași? Despre ce vorbiți, se uită paznicul la mine mirat. Ce sinucigași? E o glumă de seară sau ce! Păi știți, tufișurile, îngrijitorii târâtori de leșuri, pistolul, incendiul… Domule, matale îți lipsește o doagă! Ai scăpat știrile de ora 5 și acum ai fantezii macabre. Domle, aici nu se întâmplă niciodată nimic. Poate când se pun la ouat păunii. Poate atuncea

Ceva de genu

Gabriel Mirea

IMG_0941[5]

Tags:
Posted in Locuri cinice | 1 Comment »

Locul discursurilor

February 1st, 2010

Azi am căutat în grădina Aken locul discursurilor. Se spune că mulți nu-l găsesc niciodată. Joacă o fața-ascunsa permanentă. M-aș oferi să fiu ghid, dar știu și eu dacă această grădină Akne nu este un labirint altfel pentru orice vizitator! Fiecare merge doar pe aleea pentru care este pregătit.

Ca să știi, dragă amice care ai nevoie de un cicerone, am dat două crengi într-o parte, am lăsat pe stânga muzica de la difuzor agresiv, am privit cu regret doi  tenismeni de masă care asudau într-un schimb tăios de mingi. M-am gândit la noțiunea de bărbat tăios, zisă în popor pentru bărbatul stârnit de nevastă să-i apere onoarea. Am trecut și de halbe și de fumuri și de bărcile care nu știu de pluteau undeva ori năluceau în jar de țigară. E pe stânga, ba pe dreapta, ține înainte și nu te uita în spate. Când vezi  o pisică neagră, ia o sticluță de ojă și vopsește-o pe nas. O să obții o recunoștință veșnică  și o zgârietură pe față. Cu aceasta mergi până la primul moș agresiv mirositor de pe bancă. Acesta va mormăi o parolă. Poate că va cere țuică. Poate îți va arăta diploma lui de doctor. Poate își privește piciorul din groapă. Moșul acela este ca un paznic de la intrarea unui ștrand. Odată depășit, ai în față splendoarea unui orator ciceronian. Intră! Sper să apuci discursul care trebuie. Poate ar fi necesar să vii cu gândurile potrivite. Să nu fie stridente și, în niciun caz, să nu vii cu gânduri în pantaloni scurți. Dă-le cu parfum înainte, dar nu le ține în lesă ca pe cățeluși coafați. Ți-aș zice să fii natural, dar ce mai e natural în ziua de azi?

Amestecă-te în mulțime și  observă urechile celor din jur. Fiecare aude altceva, vede pe altcineva… totul e clar, totul e tulbure. Nu te mira! Poate îți va veni rândul să vorbești pe scenă. Nu te va asculta nimeni. Glumesc, te vor asculta toți. Ba serios, nu te va asculta nimeni. Glumesc, toți… Privește în jur. Ce spui, acum ascultă?  Dacă persiști în negație, atunci n-ai ajuns în grădina vorbitorului care trebuie. Moșul acela ți-a dat o parolă fake. Sau ai făcut un sacrilegiu pe drum. Ai sărutat pisica neagră. Ai privit într-un mod nepermis ochii blonzi ai unei ființe albastre. Nu ai plătit biletul imaginar al grădinii Aken. Refă traseul până vei fi sigur că spectatorii de lângă te vor asculta. Și între timp învăță să-i asculți tu însuși pe oratori. Ascultarea ascultătorului.

Ce mi-a spus oratorul meu în fața acestui public de oameni care învațau să asculte. N-ai grijă, n-au avut prea multă răbdare.

Prieteni, obiectele nu sunt fixe. Nimic nu este statornic, să rămână așa cum a fost dat. Doar curgerea unora e mai grea. Pe munte îl macină măselele de jos ale copacilor. Lemnul îl roade un cariu. Va fi ciugulit curând de o ciocănitoare. Spre seară urmează a fi sfâșiată de un uliu. Un uliu domestic care vine la stăpânul său ce tocmai i-a plesnit o vână la creier. Pământul de sub el se cutremură, se deschide, ajunge la piatră. Din piatră țâșnește apa.  Și-n apă se văd toate fixe. Și muntele și copacul și cariul. Și uliul, ciocănitoarea și omul. Numai apa pe apă nu se vede. Și intră iarăși în munte, în stâncă. Ce-a fost asta, prieteni? Cine-a  înșelat pe cine?

Spun înțelepții că noi nu vedem niciodată lucrurile, ci doar instantanee, fotografii. Gândiți-vă la o coamă de munte. Ați urcat până acolo cinci zile. V-au crăpat buzele de frig, ați clănțănit uraganic, ați fost în pericol de moarte de 100, ba de 102 ori. Nu mai știți de câte ori ați riscat. Ați ajuns sus. Acolo țipați cu veselia aceea de admitere la facultate. Ați cucerit muntele! Sunteți cei mai buni. Fenomenali, fantastici, bla-bla-bla. Ați făcut rost de un depozit de adrenalină pe cinste. Bravo! După ce trece faza asta de beție a victoriei, vă puneți pe bipăit aparatele. Uite, aci, sunt eu meseriașul. Aici ating acest vârf. Aici mai am un pic și mă cheamă omul-pasăre. Aici sunt înconjurat de nori. Chestii de album și de laudă în fața prietenilor de la cafenea.

Apoi  înmărmuriți de liniștea din jur. Următoarele poze nu mai vor să fie făcute cu prezență umană. Vor să surprindă doar locul, așa, în naturalețea lui.  Muntele acesta este vecin cu alții. Este o lume pe care o vezi doar o dată. Realizezi că nu ai văzut mai nimic. Normal ar fi să rămâi în acest loc pentru care ai jinduit  atât și să-l însoțești în toate peripețiile sale climaterice. Ori în relațiile sale simbiotice cu natura. Închizi ochii și-ți derulezi imaginația. Acest loc poate fi plin de flori-de-stâncă. Mai încolo să vină capre negre. Apoi să fie invadat de nori. Să fie o mare furtună. Să vină peste ele o avalanșă. Să nu fie călcat de om sute de ani. Sau cine știe ce alte imagini la care nu am eu acces cu cuvântul. Toate acelea sunt ale locului de sus. Toate acelea, prieteni, sunt și ale lucrurilor din jur. Chiar și cele pe care le aveți, câte aventuri nu au desfășurat fără voi. Sau când nu veți mai fi.  Ce posedăm până la urmă? Distanțe mai lungi. Mai multă vorbire. Hrană de îngrășare. Iluzii și o viață dublă. Da, o viață dublă, ăsta e principalul lucru de azi. Dar câtă oare mi-ar trebui să însoțesc  viața fiecărui lucru care mă pasionează!

În jur se va face hărmălaie. Fiecare va vocifera că vorbitorul e prea reducționist. Nu e în stare să-și spună părerea clar. Ne tot dă povești din astea cu muntele. Va crapă, va curge în imagini. Ce-i asta? Bătaie de joc? Du-te domne, barbarii nu aveau mașini hibride. Ba, cât trăim le avem pe toate. Așa să știi, măăăă! Altul fluieră fără să știe de ce. Vorbitorul încearcă să-i acopere, se aud dinspre el cuvinte răzlețe, bine… noțiunea de percepție  imediată… curgere, apoi repetat la nesfârșit cuvântul obiectul, obiectul, obiectul, obiectul…

Poate că reprezentația s-a terminat, oricum, apare paznicul moș și ne dă afară. L-o fi deranjat explozia vorbei în țăndările gurilor. Are în dotare un spray paralizant. Al călătorilor din tramvaie. Ne dă pe haine drept bun-rămas cu mirosul acela nesuferit. El spune că o să ne prindă bine, că o să avem propriul spațiu în locurile aglomerate. Cine știe, poate adevăratul orator a fost el. Mult mai scut. Și ne-a dat și un cadou de spațiu.

Ceva de genu’

Gabriel Mirea

Tags:
Posted in Hoinăreala de cinic | 1 Comment »

Prin grădina Aken

January 31st, 2010

Prin grădina Aken, prietene Bujor, se plimbă stârcii, în registru grav, meditativ. Își plimbă moțul acela  de proaspăt absolvent și reflectează cum să-și continue lucrarea vieții. Se opresc în fața unui tufiș de acacia, miros ceva floricele din rondul de alături și meditează cum să scape din schemele lumii. Poate ochesc vreo gânganie ce-și caută mișuna, poate cine știe, în manieră darwiniană, reflectează la posibilitatea evoluției lor în rangul superior la mamiferelor.  Totuși ce erezie! – pentru a căpăta fidelitatea nestatornică de altfel a puilor să abandonezi cerul. E timpul ca stârcii să dea o raită peste cerul Aken. Un albastru de o splendoare elenă, un aer sărat cu nuanțe africane. Nori de junglă și soare de lenevie.

Eu stau, prietene Bujor, în parcul acesta ascuns după tufișuri și încerc doar să fiu ochi de spectator.  Mă aflu într-o realitate 6 D, din toate părțile vin șuvoaie de imagini, de brize, de tulburări de simțuri.  Presimt că pe caldarâmul ușor fisurat din fața mea va păși curând o prințesă. Prea toate îi anunță venirea. Este un aer de diamante și covoare persane par să devină pieile verzi ale pământului. Uite-o, este Lakmé, fata slavă, născută din stirpea țarilor bulgari. În ochii ei curg o mie de kilometri de Dunăre. E toată un voal această Lakmé, o minge de lumină ce electrizează perii cei dulci de clorofilă. Cum trece în tăcerea ei plutitoare primește temenele de plantă.  Nu-i trebuie curteni… dansează sau pășește.

Poate am vedenii. Poate nici nu e Lakmé. Miroase a ea. E timpul să vină. Ar trebui să vină.  Mi-ar tebui și mie ceva mai multă tinerețe. Ceva mai mult timp. Lakmé! stau după tufișuri și suspin la fel ca drăguții tăi dunăreni. Ai călătorit atâta amar și vizita ta m-a lăsat sărac în mijlocul celei mai fabuloase grădini.  Păsările acelea cu glas de soprană, doamnele care sfidează gravitația, tinerii care încep o realitate în maniera Dali, zâmbetele de depline începuturi nu au sens fără tine. Dau într-o parte crengile și pășesc în careul grădinii. Am să mă las expus tuturor privirilor. Plantele vor începe să mă bată, insectele să mă atace cu metode kamikaze, femeile revenite cu picioarele pe pământ vor începe un atac nemaivăzut de bârfe. Încerc să pășesc înspre tine, parcă ai năluci în față, parcă mă chemi acolo, în balta de la cinci metri din față imposibil de privit. Soarele îmi arde ochii, mi-i înălbește… Lumina mă pătrunde,  Lakmé, lumina marmurii,  grozavă și rece.

Așa că prietene Bujor, îți scriu din locuința mea eternă, grădina Aken.  Gesturile mele sunt tot mai lente, tot mai statuare. Pst! Mai sunt puțini kilometri până vine. Miroase și așteaptă.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

Tags:
Posted in Hoinăreala de cinic | No Comments »

Să numești un copac!

January 31st, 2010

Prietenul meu Bujor a simțit nevoia de a planta un copac și de a-i da un nume. Nu mi-a spus motivul. A simțit, poate așa, o pornire din inimă. Poate îi este dor de primăvară. Sau speră să iasă din mocirla asta de necazuri așa, în sus, spre cer, cum fac copacii care rezistă furtunilor cât de groaznice. Știe că în jurul copacului, în mulțimea care chibițează deja s-au strâns câțiva deciși să-l dezgroape și să-și bată joc de munca lui. Totuși speră că nu vor avea timp s-o facă. Poate vor fi alți copaci cu care să se lupte la rădăcină și acesta va scăpa. Copacul este ca o aventură a nașterii. Poate scapă de prădători. Iată ce am încercat să-i răspund Bujorelului acesta:

A venit oare timpul sa botezi un copac? Mi-e teamă de copaci de când am citit poemul lui Vasile Voiculescu, cred că se numea Trei copaci. Ei bine, un tată plantase câte un copac de fiecare copil care i se născuse. Dar după ce se  făcură tineri începu războiul. Și într-o zi evident cu nori și furtună a constatat că toți copacii începură să se ofilească brusc. Până seara erau uscați. Apoi a doua zi  a venit vestea neagra. Fiii lui pieriseră pe câmpul de luptă. Așa că mi-e spaimă de copaci.

Dar altfel îmi plac copacii. Eu însumi am pus o mulțime și nu-i mai frumos joc de culori ca înflorirea lor. Cireșul țopăie roz, piersicul cinstește cu must alb, gutuiul, ca un tinerel stă cu florile sale timide spre sfârșit așteptând pe iubita înserării, deși deja totul în jur a țipat spre poamă. Când ai o livadă, ai o emoție florală prelungită o întreagă lună. Apoi sunt cârdurile de boboci ale frunzelor, pomitul, omidatul și văruitul, delicatețea rubensiană cu care culegi fructele. Șoaptele răcoroase spuse în fierberea verii. Umbra aceea a leneviei. Poate de aceea nu am dat nume mulților mei pomi. Nu le ajunge unul singur. Ar trebui să se numească așa, ca spaniolii, cu multe nume. Don Juan Francisco Antonio Esmeraldo de Granada, castelan de Calărași. N-aș putea să-i numesc prunul Gică și murăria Tanța.  Ce mai faci, Alexandre? Ți s-au copt vișinele?

Numește-ți pomișorul, Dom’ Bujor dacă vrei. Eu mă duc în sus, în vârtej de frunze, urc spre soare, acolo sus în drogul verde al sevei. Copacul este rampa de lansare spre păsări.

Ceva de genu’

Gabriel  Mirea

Tags:
Posted in Gândurile cinicului | 1 Comment »

Omul negru – om de bine

January 22nd, 2010

Nu știu de ce tot uit că lumea adulților este una a rechinilor și a celor mai mari fiare posibile. Suntem în România leilor și a bestiilor sângeroase. Noi, oamenii de rând credem că aerul se poate respira, că putem să supraviețuim datoriilor, că lumea e un loc destul de larg ca să se manifeste destulă bunătate. Zâmbim unul către altul, evităm vorba grasă și trăim în lumea nevinovată a rețetelor și a fotbalului de plăcere. Privim norii și credem că semenii noștri ascund același senin sub scăfârlie.

Probabil așa se întâmplă cu cei mai mulți oameni. Dar nu în România cea neagră, a ființelor cu sufletul coclit. Ființe de cârpă care servesc indivizi cu inimă de piatră, ucigași la comandă și comanditari nemiloși ce nu admit să le fie încălcat nici cel mai mic drept. Orgoliu nemăsurat, strivire a semenilor, jaf prin toate formele. Mai ales cel public se dovedește cel mai facil.  Privesc dincolo de calculatorul acesta și mă înspăimânt. Lumea asta nu e cum ar trebui să fie.  Și nu văd nicio cale de a schimba ceva. Cum se pot schimba oare sufletele bestializate? Mințile care refuză orice idee în afara satisfacerii unei continue lăcomii? Își pun la lucru creierul doar pentru a-l vicleni pe apropiat, a-l șantaja, a-l împinge la cele mai abjecte lucruri.

Mă cutremur și îmi vine să-mi sfâșii carnea. Cum este posibilă asemenea oroare și ce se poate face pentru a mai îndepărta din ea! Cine va veni să curețe jegul din sufletele oamenilor?  Noi modernii ne apropiem cu pași repezi de animalitatea pură. Nu mai avem niciun zeu, nicio credință, nicio frică. Suntem devastați de pornografie și crimă, de fanatism și ironie sălbatică, suntem într-un rahat continental. Se mai pot oare vindeca ravagiile răului? Simt că-mi ies din țâțâni de revoltă. Și nu văd nicio soluție.

Trăiesc sub domnia unui mafiot. E așa departe de mine că nici nu mă bagă în seamă. Sunt un gândac pentru el și dacă mă voi arăta, ce mă poate aștepta decât călcâiul?  Toți trăim sub asemenea prădători. Ne închipuim că ne apără statul, UE, Drepturile Omului. Sunt prafuri în ochi, avocații și polițiștii îi servesc tot pe ei, stăpânii noștri cei neîndurători. De ce a ajuns această țară așa? De ce trebuie să mă simt îndurerat de gunoaiele imense care se revarsă peste tot dinspre oamenii negri. Da, Omul negru a venit și nu a mai plecat niciodată. Ce spaimă trăgfeam în copilărie de Omul negru. Odată cu tinerețea și-a făcut apariția în viața mea. Și-a spus altfel – Om de bine.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

Tags:
Posted in Personaje cinice | No Comments »

« Older Entries