Salut. M-aș bucura să vizitați și blogul de recenzii pe care scriu http://www.carteadeschisa.ro/ Azi 16 decembrie pe carteadeschisa.ro despre ultima carte a lui Dan Lungu Cum să uităm o femeie Și mai citiți nene și poezii pe situl deja cunoscut.

Băloșii

Pace, dreptate și bine!

Ieri seara veneam cu un tramvai aproape gol. Cum m-am urcat la mijloc, erau multe scaune libere, am dat să mă așez, dar am văzut doi tineri cam suspecți și gălăgioși. Genul golănașilor. Am dat să mă duc în spate, acolo însă era un împuțit care se crăcea pe mai multe scaune. Am dat să mă duc în față, alt împuțit, își revenea din zgribureala de pe-afară.

N-am ce face și mă așez undeva pe lângă golănași.  În fine, vorbeau tare, parcă ar fi fost singuri, am decis să ignor asta. O stație, două, apoi, am surpriza că unul dintre ei să înceapă să scuipe pe lângă geam. Celălalt, nu se lasă mai prejos, trage și ‘mnealui o flegmă. Primul, din nou. Preetenul, desigur îl urmează. După a treia salvă, n-am mai rezistat și i-am interpelat:

-Nu vă supărați, binevoiți să nu mai scuipați pe jos, ce faceți aici se cheamă cocină de porci. Dacă mai continuați, o să mă apuc și eu să scuip, dar măcar în centrul vagonului, ca să vadă toată lumea, ce să ne dăm discreți, dă-o-n măsa!

În timp ce-mi spuneam nemulțumirea, probabil cu un ton mai răstit, unul dintre indivizi, a început să mă fixeze cu o privire furioasă, de parcă era decis să mă termine. Așa că am decis să văd dacă ponderarea îndemnului meu va avea efect:

- Se poate să nu mai scuipați. Nu-mi place să fac observații, mă scuzați pentru această intervenție poate brutală, dar cum altfel am putea menține curățenia!”
În mod surprinzător, ponderarea a avut efectul scontat. Tipul de alături și-a stins privirea agresivă, iar cei doi au continuat călătoria tot vorbind tare, dar numai atât. Descoperiseră că mai existau și alții în tramvai.

Acum, eram însoțit de fiu-meu care s-a dovedit cam nemulțumit de ultima parte a minidiscursului meu, a spus că a sunat umilitor, că păream cam ridicol. Eu m-am înfuriat și i-am spus că în fond ce ar fi vrut, să mă iau la bătaie cu scuipăcioșii, să mă fi dus în altă parte, dar cum puteam de duhoarea latentă de acolo, să aduc pe unul dintre împuțiți și să-l pun să scuipe și el – vai, ce bucurie i-aș fi ocazionat! -, în fine, chiar să scuip și eu la rândul meu. Dar, ce! E molimă de salivă și eu am ajuns să fac parte dintr-un popor de băloși. N-a fost prea convins. Am ridicat din umeri. Reproșul său nu risca să-mi aducă un chintal de pumni, ca mai adineauri.

Posted in Situații cinice | Leave a comment

O comedie mexicană

Pace, dreptate și bine!

Merită de văzut Nosotros los nobles, din 2013. Eu l-am văzut aici, dar are unele lipsuri în subtitrare. N-are importanță, micile lipsuri sunt acceptabile și nu se pierde mai nimic.

Un bătrânel bogat constată că odraslele sale par să nu fie buni de nimic, așa că îi păcălește că a pierdut toată averea și că are nevoie să fie întreținut. De aici încep încurcăturile, ce vor face copiii… Senzația lor – un fel de exil în propria lor țară, în lumea măruntă a slujbașilor nedreptățiți.

 

 

Posted in Filme de doi bani | Leave a comment

Vrem școala pe viscol!

Pace, dreptate și bine!

Victor Ponta și comițiile lui au decis să suspende preț de o săptămână cursurile din școli din cauza intemperiilor deosebit de nefavorabile de iarnă – viscole cu coduri roșii, temperaturi geroase, troiene cât casa, în fine, banale tablouri hibernale în care ăia mari își dovedesc an de an incompetența. Prin urmare, prichindeii nevoiți nu numai să nu meargă la școală, dar și să stea prizonieri acasă, în fața domnului ecran, i-au înnebunit pe părinți cu cine naiba să-i lase toată această săptămână, pentru că… înainte de toate… școala e un loc de lăsat aproape pe gratis copiii.

Astfel, părinții au fost înnebuniți că nu-și găsesc un substitut rapid și au rupt ușile MEN cu reclamații. Cine a avut un bătrân dintre rude pe-aproape, bine de el, cine a putut să nu-l prindă viscolul și să-și importă o asemenea rudă de pe la țară, iară bine, dar sunt și dintre familiile sălbăticiuni, uneori monoparentale, cu părinți care nu vor să știe de nimeni și care sunt obișnuiți să le dea societatea tot ce poftesc pe moca. În particular, se arată adevărate scârbe – evident, în numele libertății – dar, altfel, vor ca societatea, așa, în întregul ei, să le ofere totul gratis. Și cum nu dovedesc bineînțeles în asemenea condiții nimic, evident că atacă pe cât mai coroziv posibil școala. Normal, cum și-au permis eminențelor sale să nu le preia odraslele! De ce nu sunt microbuze, de ce nu se fac greve ale profesorilor care să ceară mai mult de muncă?! De ce școlile particulare învață – dar câte sunt, în realitate? – și alea publice nu!  Astfel de părinți au mereu la îndemână un uppercut la adresa școlii, a profesorilor și, până la urmă, a societății întregi pentru că dumnealor nu și-au făcut un plan de rezervă pentru asemenea situații.  N-au decât să facă și clăbuci de la supărare, dar ideea e că scriu în ziare astfel de tâmpenii și li se acordă un spațiu nedrept de generos. Am senzația că există redactori care pur și simplu încurajează dărâmarea ideii de școală.

Eu atât mă gândesc… Au fost vânturi de 80-90 de km / oră. Cum ar fi putut fi trimiși copiii de primară ori de gimnazială la școală, mai ales că unii merg și o grămadă pe jos, prin câmp deschis. Au murit de frig adulți în propria lor ogradă, ce s-ar fi întâmplat cu toți acei copii? Poate că da, profesorii ar fi trebuit să-și facă apariția la școală pentru elevii care puteau totuși veni, dar care dintre tineri nu ar fi profitat de situație pentru un chiul motivat? Evident, reclamagiii noștri ar fi dorit să poată fi accesată școala pentru rolul menționat înainte, de păstrare în siguranță, în rest, probabil și ei erau conștienți că activitățile didactice nu putea fi reduse decât la minimum.  Puah! Uite unul dintre linkurile cu asemenea năzdrăvănii – al lui Laurențiu Mihu de la România liberă. Ori tot de la același ziar, cel al lui Petre Badica.

 

Posted in Gândurile cinicului | Leave a comment

Un alt zvâc

Poate că nu merită un blog nici măcar o privire. Te îmbolnăvește de supărare că nu ești vizitat de nimeni în afara boților și a netoților. Te întrebi pentru cine scrii, e tot una dacă nu o faci. Scrii în neant pentru muți și hotentoți care-și ard timpul aiurea. Cine citește asta e un bou încălțat, prizonierul ecranului. Partea proastă e că eu sunt diferit de ăștia… Eu n-am încălțări – adică botniță, frate! – și deci, musai mi-a venit zvâcul să scriu. În fond, gândul tot clocotește în tine – și dacă răspunzi, și dacă nu. Nu merită irosit când ai cine știe ce efort intelectual mai încolo, peste zi, dar altfel, neuronu’ fierbe în zadar. Și un neuron de cinic are de ce da în clocot, mai ales aici la noi, unde ți se creează o hipertensiune mioritică cât ai zice pește de la elucubrațiile unora, multora. Dar asta în alte posturi…

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Știrile meteo

Au făcut un program meteo pe câteva luni. O să ningă catastrofal. Apoi or să vină ploi diluviene. Cei salvați ori ieșiți singuri la liman or să se coacă de căldură. Vor veni torențiale ucigătoare. Sunt posibile tornade. În fine, va fi o vreme bună.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

de revenire

Sal. Nu am mai scris demult. Am ajuns să am un dispreț suveran la adresa blogului în genere. Scriu aici toți mâzgălicii care suferă de tactilită. Nu îmi place cuvântul. Dar nici nu vreau să caut altul. Prefer venerabila lene unei hărnicii odioase de tastatură.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Puterea stilizării

E vară, e baie publică, e Aken. Vin de la un Planetariu vraiște. Cineva furase Soarele și totuși plantele se învârteau. De la un moment încolo, contează mișcarea, nu liderul. Pe lângă mine trec doamne și domni în chiloți de baie. Au căști pe cap, lanțuri grecești sau turcești de aur slab la mâini și la picioare, or fi sclavi scumpi!, dinții de termopan. Poate or fi ieșit din basoreliefurile bării publice. N-ar fi prima oară când se întâmplă pe plaiurile noastre bizare. Cândva a fost badea Cârțan, ciobanul acela mițos care s-a culcat lângă Columna lui Traian din Roma și vizitatorii au spus că a coborât din coloană. Să fie și acești trecători cu goliciuni apetisante tot niscaiva oameni-fantomă?

Nu îndrăznesc să-i ating,  mai ales că îmi pare că am ajuns chiar pe acea alee misterioasă zisă a fantomelor. Un bărbat cu o mustață prestigioasă repetă monoton în timp ce se îndreaptă spre duș: Varosliget, Nepliget, Szabadsa, Orczy, Karoly. Nume stranii, budapestane, despre care am aflat mai târziu, mai pe net, că sunt nume de parcuri. Patru tineri își fac apariția ducând precum o targă o poartă din fier forjat. Deasupra se află o doamnă pe șezlong, stând întinsă, voluptuoasă, sorbind din pai un cocteil oarecare. Pe pielea ei tatuaje din frunze stilizate refac ciclul naturii. Mai jos de bărbia doamnei se întâmplă tot felul de lucruri. Au loc explozii florale, se lățesc frunze precum palme rugătoare spre cer, apar înroșiri și gălbejeli de toamnă. Frunzele trec din corpul dumneaei în gratiile porții, umblă prin mâinile tinerilor purtători, apoi pică și se lățesc pe jos. Mă înspăimânt: tot parcul se forjează, se stilizează. Parcul devine o eboșăm iar eu doar o linie. Rămâne întreg doar refrenul budapestan: Varosliget, Nepliget, Szabadsa, Orczy, Karoly.

Paradoxal Cinicul tace!

Posted in Enigmele cinicului | Tagged | Leave a comment

Povestea despre 3 arhitecți de parcuri

uneori nu trebuie să scrii nimic. Este de ajuns să citești o poveste bună despre parcuri. Și uitaâți ce am găsit pe acest blog a lui Dorin Victor Vasile. O să revin cu ceva comentarii.

Poveste despre parcuri si cele mai bune alei posibile

Posted in Hoinăreala de cinic | Tagged | Leave a comment

Puieți și buturugi

Ce sunt eu acolo, frățiile voastre, dacă nu un călător prin lume ce totuși umblă prin aceleași locuri. Grădina prin care mă preumblu nu îmi oferă bunăoară o schimbare permanentă de decor?
Jonglând distrat cu craniile ființei și neființei, merg pe aleea celor care pun tot timpul puieți. Sunt oameni care au adus arta plantării la desăvârșire robotică. Din păcate, la fiecare puiet plantat, pe alte alei sunt zece copaci doborâți. În grădina aceasta e o luptă ecologică pe viață și moarte. Deocamdată numărul noilor-născuți este mai mic decât numărul decedaților. Mi-e teamă că în curând nu va mai fi aici o grădină, ci un câmp cu coioți.
Am luat și eu povestea plantării în serios. În partea asta sunt cântece cu rădăcinile înaltului. Puieții abia puși în pământ încă nu știu de vor fi păsări sau arbori, încep deja să se frământe, vântul îi ajută în iluzia lor de o imediată decolare. În antipodul grădinii, drujbele cântă strident fascinația doborârii giganților. Păsări vegetale mamut, cu aripi întinse pe câte 50 de metri de văzduh își simt dintr-o dată tăiată legătura cu pământul. Da, au visat la asta toată viața, mereu au vrut să uite pământul, au fost o continuă iluzie de zbor, dar acum, când au ocazia să devină aidoma unui avion și să o ia nestingheriți prin cer, nu fac altceva decât să se prăbușească penibil. Sunt ca un săritor în apă care se laudă dinainte cu acrobațiile nemaipomenite pe care le va face și când colo, cade ca un bolovan, luând o burtă de mai mare frumusețea. Fierăstraiele râd mulțumite din burdihanele lor de motorină. Copacii doborâîți își pierd penele, brațele, identitatea.
Azi în Aken pleacă și vin căruțe. Cu speranțe de lemne sau cu buturugi defuncte.

Paradoxal Cinicul tace!

Posted in Locuri cinice | Tagged | Leave a comment

Oare revin pe blog?

Oare de câte luni nu am mai scris nimic aici? Sunt prins în redactarea unei lucrări cu obiective academice și am ajuns să neglijez complet blogăreala. Mi se pare o uriașă pierdere de vreme, nu am poftă să citesc pe nimeni, în general efortul de ascrie la acea lucrare mi-a cam prăjit orice alt chef. Am ajuns un zombi care se relaxează cu Solitaire. E un fel de a mi-o pune de unul singur.
Dacă scriu mai mult nu voi mai fi citit. Așa că pentru azi ajunge.

Paradoxal cinicul tace!

Posted in Gândurile cinicului | Leave a comment