Cinicul de serviciu

Azi mă plimb împre­ună cu tatăl meu pe la mar­gi­nea gră­di­nii Aken pen­tru a ne trata de oarece dureri de cap cau­zate de aburi de ţuică şi de vin negru nedres. Din poveş­tile de tot felul depă­nate cu această oca­zie, am reţi­nut una ce mi s-a părut amu­zantă, deşi poate are un carac­ter cam grosier.

Tatăl meu, acum 20 şi ceva de ani, a mers într-o vizită la rudele din par­tea soa­crei sale din comuna Rugi­noasa, zona Pașcani. În spe­cial era acolo unul, nea Ilie pe care-l stima fiindcă-l pri­mea în gazdă cu inima des­chisă. Alte rude erau mai poso­morâte, erau de genul de ce-ai venit şi când pleci dacă nu acum. Cos­ta­che însă era o fire găz­du­i­toare, îi plă­cea să poves­tească şi să audă poveşti, nu-i vorbă, nu refuza nici să-i tragă una la măsea, dar ce con­tează, era om de ome­nie. În fine, tata ajunge într-o zi undeva pe la prânz în Paş­cani, având la dis­po­zi­ţie o ami­ază întreagă pen­tru a vedea cum o mai duc aceste rude.  La casa lui nea Cos­ta­che, mai nimeni, doar nevastă-sa Maria care i-a dat biata femeie ce a avut şi ea atunci de mân­care, o ciorbă de fasole şi o necă­jită de ceapă cu mămă­ligă. I-a spus că bărbata-său e dus la făcut rachiu, dar nu ştie când se întoarce. În fine, tata obo­sit – a pus de un moţ de somn.  Lui abia i s-a părut c-a închis genele, poate totuși să fi dor­mit un căpă­tâi de  sfert de oră de somn când iată că vine şi nea Cos­ta­che încins bine de la răchier. Avea cu el ceva marfă toc­mai scursă de pe ţeavă, dar bol­bo­ro­sea că res­tul, gro­zul l-o aduce peste câteva cea­suri răchi­e­rul cu căruţa. Mă rog, când îl vede pe tata, bucu­ros îl tre­zeşte, îl pune din nou la masă, îi mai dă o dată o fasole şi începe să-i tot toarne – ca la ţară –din răchia adusă. S-au pus pe băut vâr­tos, bău­tura era curată, avea gust de pros­pă­tură, par­fu­mată a caise, mân­care a fost mai mult aşa, de ameţit sto­ma­cul. Maria, femeia omu­lui, văzând că minţile celor doi băr­baţi tind s-o ia raznă şi pro­ba­bil știind din alte oca­zii ce-i poate pie­lea lui Cos­ta­che a şi dat fuga la cup­tor şi de unde, de neunde, a şi tras o poală de plă­cinte din ace­lea mol­do­ve­neşti, să-i pri­ască omu­lui păhă­re­lul prin pră­păs­ti­ile ace­lea de stomac.

Când s-a făcut de 10 seara, nea Ilie a dat sem­na­lul de ple­care. Lucra la gară ca paz­nic, mi se pare, ştia clar când e tre­nul şi, ce mai, aveau de mers şi de la casa lui până la tren o postață cum­se­cade de drum. Acum chiar de era noapte, nea Cos­ta­che a zis s-o ia pe-o scur­tă­tură de-o ştia el, mai o răreau cu dru­mul, mai pre­cis printr-o toloacă, o adân­ci­tură care se umplea cu apă când ploua torenţial. Tata cu valiza în braţe, bini­şor abţi­guit, l-a urmat aşa pe orbe­că­ite. La o coti­tură de drum, în loc să calce pe urmele gaz­dei sale, a zis s-o ia mai cu trei metri la dreapta. Când strașnic ghi­nion, un vecin din Rugi­noasa toc­mai se găsise să sape acolo o groapă pe care o umpluse cu băle­gar. Tata a făcut un pas, dar pe al doi­lea nu l-a mai apu­cat, fiindcă i-a alu­ne­cat picio­rul înăun­tru, până aproape de şold. Nea Cos­ta­che auzindu-i ţipă­tul, s-a şi repe­zit să-l scoată, dar până l-a tras, până una-alta, tot cra­cul de la cos­tu­mul său cel bun se făcuse de alte alea.

Fiindcă  mai erau trei sfer­turi de oră odată ajunși la gară, nea Cos­ta­che i-a zis tatei să-şi scoată pan­ta­lo­nii, să rămână doar în izmene şi să se cureţe cu ceva apă. În fine, a înde­păr­tat urmele de băle­gar de pe pan­ta­loni, dar miro­sul nici gând, nu aveau acolo nici săpun, nici alte alea de cură­ţat A luat pan­ta­lo­nii, uzi flea­şcă şi i-a pus în sin­gu­rul loc încă­l­zit de la gară, sala de aştep­tare pe o sobiţă. Nea Cos­ta­che l-a asi­gu­rat că până la veni­rea tre­nu­lui o să fie acolo sin­gu­rel, să nu-şi facă griji că nu are să calce nimeni. Numai că la 10 minute după asta apar două femei care dau să intre înăun­tru. Nea Cos­ta­che nu le lasă, astea se duc la şeful gării să reclame, în fine, şeful vine hotă­rât să tragă o amendă, dar când află până la urmă păţa­nia, îl roagă pe tata să-şi ia nădra­gii uzi şi să vină la el în birou fiindcă nu are drep­tul să ocupe sala de aştep­tare. În fine, ce s-o mai fi încă­l­zit şi acolo, mi s-a părut comic să-mi văd tatăl defi­lând în izmene prin gară, de, acolo era ceva lume, a venit şi tre­nul. Acesta era un per­so­nal cu care nu mer­gea mai mult de o oră, doar până la Paş­cani, iar de acolo avea un tren rapid spre Bucu­reşti. Avea bilet de-a întâia aşa că în com­par­ti­men­tul său nu era nimeni.

Pe la Roman însă s-au urcat două femei care când au des­chis uşa com­par­ti­men­tu­lui au înce­put să strâmbe din nas: vai, dar ce pute aici a grajd! S-au aşe­zat totuşi şi stă­teau strâm­bând din nas în aştep­ta­rea con­tro­lo­ru­lui care toc­mai se auzea ţică­ind. În fine acesta des­chide uşa com­par­ti­men­tu­lui şi începe şi el să strâmbe din nas: Nu vă miroase şi dvs! nu vă miroase şi dvs!! E aici miros de cal proas­păt, ce con­di­ţii sunt astea, alt tren mai împu­ţit nu puteaţi să scoa­teţi pe şine? Ei, cucoană, cam miroase, dar dacă nu-ţi con­vine dă-te mătă­luţă jos din tren. Uite, mergi în alt com­par­ti­ment, sunt o mulţime libere, poate acolo ţi-o mirosi a par­fum Coco Cha­nell. Cucoa­nele, fără nicio altă vorbă şi-au luat catra­fu­sele şi s-au dus cine ştie prin ce alt ungher al tre­nu­lui. Tata rămă­sese din nou sin­gur. Asta până la Bacău, unde s-a suit tot popo­rul, de acolo nu se prea mai ţinea cont de dife­renţa de clasa din­tre 1 și 2 aşa că au apă­rut toţi nave­ti­ş­tii, s-a umplut com­par­ti­men­tul cât ai zice peşte. Călă­to­rii cam strâm­bau din nas, asta până ce unul a pre­luat ini­ţi­a­tiva şi a spus: Mă fra­ţi­lor! aici cam pute a grajd. Dacă  e pe aşa, ia să-mi scot şi eu pan­to­fii. Să vedem care miros o birui pe care. Aşa că tata a fost şi el scos din ţâţânii nasu­lui de altă duhoare mai dihai.

Ne-am zis noi şi altele, dar așa e în Aken, ţii minte una şi uiţi o mulţime.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Aţi fost în Aken pe aleea Liber­tă­ţii? Ce uzat pare acest cuvânt… e folo­sit pen­tru un ziar de duzină, pen­tru un parc care con­servă încă rămă­şi­ţele anti­pa­ti­za­ţi­lor comu­ni­şti, în fine, un cuvânt demo­n­e­ti­zat şi lăsat în uitare. Odată, odată… acum 20 de ani oameni au murit cu acest cuvânt pe buze, era ca o man­tră, zbura din mii de piep­turi şi avea tune­tul revo­lu­ţiei, îl trans­forma pe om într-un sen­ti­ment arză­tor, adu­cea cu sine pro­mi­siu­nile sfă­râ­mă­rii limitelor.

Când stai îmbă­tat de liber­tate, uiţi că în întu­ne­ric cineva te pân­deşte şi are deja scoase de ghea­rele de atac, uiţi că există încă atâta pros­tie că ai putea umple abi­suri mari­a­nice  şi n-ai clinti aproape nimic din nei­ma­gi­nata can­ti­tate, uiţi de pros­tul gust, de necu­ră­ţe­nia celor­la­lţi, de fiinţele bes­ti­ale, de nemer­nici.  Liber­ta­tea îți ă senzația că ești tu sin­gur cu un vii­tor plin de promisiuni.

Ast­fel de gân­duri m-au încer­cat pe aleea Liber­tă­ţii în timp ce abia-mi târşâiam picioa­rele.  Sunt nesi­gur de adu­na­rea spre care mă îndrept, ieri am pri­mit în parc de la un necu­nos­cut o invi­ta­ţie să par­ti­cip la întru­ni­rea liber­ta­rie­ni­lor. Ce o fi asta! Nu eram prea lămu­rit, mă făcuse curios dato­rită invi­ta­ţiei în care se spu­nea să adu­cem câte un obiect care să sem­ni­fice liber­ta­tea. M-am gân­dit  – după multe tato­nări — să le ofer poe­zia mea Liber (vezi aici). Aleea aceasta conţine un club al şahi­ş­ti­lor, un mic careu ocu­pat de obi­cei cu dife­riţi moşn­egi pasio­naţi de sări­tu­rile calu­lui şi vicle­ni­ile regi­nei. Azi însă absen­tau deo­a­rece o mulă­ţime des­tul de con­sis­tentă asculta pre­zen­ta­rea unui ora­tor des­pre liber­tate. Iată ce am prins din cuvân­ta­rea aces­tui per­so­naj, cu o barbă tunsă agrea­bil şi ochi halucinaţi:

-    Aţi uitat pri­e­teni de liber­tate! Voi robii diver­se­lor pofte, robii băn­ci­lor, ai excur­si­i­lor, ai cum­pă­ră­tu­ri­lor, ai tele­vi­zoa­re­lor, ai poli­ti­cii, ai spor­tu­lui, aţi uitat de lucrul cel mai impor­tant din lume. V-aţi încon­ju­rat viaţa doar de înscri­suri de firme comer­ci­ale, de îndem­nuri la con­sum, ați ajuns ascul­tă­to­rii ser­vili ai dife­ri­te­lor organe, dar aţi uitat să puneţi măcar din loc în loc o pan­cartă  în care să oma­gi­aţi liber­ta­tea. Dacă ridi­caţi ochii, imen­si­ta­tea ceru­lui vă spune de liber­tate. De când n-aţi mai pri­vit cerul alt­fel decât meteo? Un spa­ţiu des­chis până în zare vă spune de liber­tate, ste­lele cli­pesc a liber­tate, păsă­rile cântă, tran­da­fi­rii biciu­iesc aerul par­fu­mat, în acest moment sunt mii de morţi pen­tru acest ideal şi voi, voi aveţi inima împie­trită, v-aţi pla­fo­nat, v-aţi închis în cir­cu­i­tul robiei, al gră­si­mii, al tabie­tu­ri­lor şi al anu­mi­tor gus­turi, al anu­mi­tor gân­diri şi mai ales al posi­bi­lu­lui. Voi nu mai apa­rţi­neţi liber­tă­ţii cât timp nu băteţi la porţile transcendentului.

-    Nu-i ade­vă­rat, sun­tem liberi, a înce­put să urle mulţi­mea. Fie­care a simţit în acel moment nevoia să-şi demon­streze liber­ta­tea. Eu m-am apu­cat să-mi recit poe­zia Liber, deşi nu mă asculta nimeni deo­a­rece toţi vor­beau, cân­tau, dan­sau în ace­laşi timp. Unul se rotea pro­tes­tând con­tra robiei gra­vi­ta­ţiei. Unul purta un sac foarte greu în spi­nare şi spu­nea că acolo duce liber­ta­tea, unul se îmbră­case în arbi­tru şi afirma sigur că el este ade­vă­ra­tul liber arbi­tru, cel care le şopteşte la ure­che oame­ni­lor ce deci­zie să ia. Unul cerea liber­ta­tea ani­ma­le­lor mari de la Gră­dina Zoo­lo­gică, altul liber­ta­tea de a trăi între râme. O femeie s-a dez­bră­cat în pie­lea goală pen­tru a fi liberă de haine. Am întors ochii jenaţi, femeia nu arăta prea bine, deşi ea ne ţipa să ne simţim liberi s-o pri­vim. Unul cerea liber­ta­tea de a se îmbăta cu bău­turi ames­te­cate, altul de a câş­tiga sume impor­tante la fie­care loz pe care-l cum­păra. Deo­cam­dată arunca lozuri nedesfă­cute ca pe con­fetti. Unul dansa fiindcă se simţea liber aşa că am înce­put şi noi să ne mani­fes­tăm ca des­cre­ie­ra­ţii, ţipam, săream, ne învâr­team până la ameţire.

-    Tăceţi! a urlat băr­bo­sul. Mani­fes­ta­rea s-a înche­iat. Am cre­zut că vor­besc unor oameni liberi, dar liber­ta­tea voas­tră este ego­istă, cereţi lucruri prea mici, prea puţine, prea de uitat până mâine. În loc să scu­tu­raţi cerul să vă dea nemu­rire, idei tita­nice, puteri de nei­ma­gi­nat, voi vreţi lozuri câş­ti­gă­toare şi râme ca vecini. Voi nu sun­teţi liberi, ci nebuni? Ce înţe­le­geţi prin liber­tate pri­e­te­ni­lor? Circ! Ospi­ciu? Mer­geţi şi vă biciuiţi în robie sin­guri. Aţi ratat încă o dată întâl­ni­rea cu libertatea!

Şi-am ple­cat de pe aleea Liber­tă­ţii pregătindu-mi biciul. Acum mă ard pe spi­nare. Am adus acasă cu mine câteva obiecte ale liber­tă­ţii. În pri­mul rând sacul acela greu. Bluza femeii nudiste. Un loz nedes­chis. O râmă. Un fir din barba ora­to­ru­lui. Lumea s-a încă­ie­rat la final. Ne-am învi­neţit cu toţii ochii pen­tru a nu uita măcar o săp­tămână de liber­tate. O liber­tate vineţie.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

O dezlănțuire fre­ne­tică, dio­ni­s­iacă. Oameni care au igno­rat com­plet existența par­cu­lui acum dau năvală înarmați cu case­role de mici și roto­coale de cârnați în chip de cartușiere mexi­cane. La fie­care 100 de metri s-au ame­na­jat gră­tare unde-și pot prăji bunătățile comune mai tutu­ror. Capace de bere sunt mai peste tot împrăștiate. Zgo­mo­tele obișnuite ale par­cu­lui sunt copleșite de gâl­gâi­e­tu­rile satisfacției. Iarba este aproape com­plet aco­pe­rită de pături și cear­cea­furi. Copii mulți chiuie asurzi­tor. E totuși doar vuie­tul oame­ni­lor, gar­die­nii cir­culă prin toată această mulțime și dau amenzi celor care încearcă să-și dezlănțuie manelele.

Încă de la intrare oaspeții sunt primiți cu con­fetti. La fie­care 10 minute gaz­dele sunt schim­bate de alți componenți cu cos­tume carnavalești. Apoi vin oglin­zile strâmbe, apoi apar caru­se­lele de amețire a conștiinței, apoi ca să treci în gră­dină ești obli­gat să dansezi fie cu par­te­nera ta, fie cu una din par­tea par­cu­lui trei tururi de pistă: un vals, o horă, un blues. Ești apoi nevoit să te dai pe un luciu de gheață, dar dacă nu știi să alu­neci, oameni specializați au grijă să nu cazi și te poartă ei până la capă­tul gheții. Apoi intri într-un cup­tor unde  te lași legat de-a lun­gul unei fri­gă­rui ver­ti­cale. Începi să fii învâr­tit și se aprind lângă tine flă­cări gro­zave. Totuși aces­tea nu ard, nu încă­l­zesc tem­pe­ra­tura. Sunt ca un fel de joacă în care ești un miel la proțap. Scapi de acolo doar ceva amețit și ime­diat ce pășești în afară te pomenești că ai căzut într-o groapă deghi­zată. Groapa este foarte adâncă, tu tot cazi, din întu­ne­ric se reped să te sfâșie lei cu răgete aspre, pitoni cu colți pofticioși, ghea­rele unui urs tur­bat. Dintr-o dată totul se oprește. Se aprinde lumina și constați că nu ai căzut niciun cen­ti­me­tru. Totul era ilu­zie. Ieși afară mulțumit că ai fost doar obiec­tul unei farse și privești în jur – ha! Totul a fost doar o ilu­zie. Când colo, lumina devine tot mai albă, obiec­tele încep să aibă proprietățile gea­mu­lui, devin de sti­clă, trans­pa­rente, se vede prin ele, se vede apoi doar lumina, apoi tot mai puțină lumină, apare cre­pus­cu­lul, întu­ne­ri­cul, obiec­tele apun defi­ni­tiv  și, dintr-o dată, ca după o explo­zie uni­ver­sală, tot uni­ver­sul se întu­necă abso­lut.  Ce a fost oare ilu­zie? Lumina sau întu­ne­ri­cul. Apare un sen­ti­ment necu­nos­cut, unul de o spaimă covârșitoare, ai senzația că asiști la uni­ver­sul de dina­in­tea de naștere, noroc că nu durează decât câteva secunde fiindcă brusc are loc o nouă explo­zie și dintr-o dată obiec­tele revin firesc la locul lor ca și cum nu s-ar fi întâm­plat nimic. Dai fuga la ele și ești mulțumit că există, le mân­gâi con­tu­rile, le pipăi, le miroși, le guști. Ele sunt limi­tele tale dragi, apoi treci mai departe.

Hotă­rât lucru, orga­ni­za­to­rii gră­di­nii azi se țin de farse. Au cerut oame­ni­lor să vină cu ati­tu­dini și obiecte fan­te­zii. Am văzut pe unul care tră­gea un zmeu pe rotile, coada lungă a zme­u­lui a gâdi­lat nasu­rile unora ridi­cate prea sus din cauza orgo­li­u­lui. Un om țopăia cu arcu­rile de la un pat. Avea un arc și în cap așa că une­ori se răsu­cea și țopăia cu capul. Unul își luase cre­ioane uriașe și se da pe ele prin rotire. Unul avea o lan­ternă cu lumină nea­gră. Mai degrabă o lan­ternă cu întu­ne­ric. Mi s-a părut corect. De ce lan­ter­nele să aibă numai lumină, nu și noapte?  Unul se lăuda că știe care este nota muzi­cală a ori­că­rei plante. Dacă i se da un bănuț, mer­gea la cac­tu­sul din față și apăsa lângă o anu­mită frunză — sco­tea un vaier vege­tal. Un om vin­dea evan­taie elec­trice și cu ter­mo­me­tru incor­po­rat. Îți spu­nea câte grade  au scă­zut după evan­te­ială. Sem­na­liza și apariția transpirației dato­rită căl­du­rii și intra auto­mat în funcțiune.

Stă­team întins pe o pătură și-mi ima­gi­nam toate astea. Gră­dina Aken era doar plină de oameni cu burțile dezgo­lite, mân­când de zor gră­tă­re­ală și golindu-și conștiincioși mul­tele doze de bere. Era vuie­tul râsu­lui peste tot.  Un leu se plimba prin­tre pături. Cerea cuvi­in­cios un copil neas­tâm­pă­rat de mân­care. Copiii tre­mu­rau, dar deo­cam­dată nu erau dați de părinți, însă anu­mite amenințări pro­fe­rau dacă înce­pând de azi nu o să-i asculte.

Des­chid din nou ochii. Sunt sin­gur în parc.  Unde s-au dus toți oame­nii, toate acele minunății. În fața mea e un câine tuns ca un leu. Un peki­nez. Oftez. E liniștea grea și inex­pli­ca­bilă de după sărbătoare.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea