Salut. M-aș bucura să vizitați și blogul de recenzii pe care scriu http://www.carteadeschisa.ro/ Azi 16 decembrie pe carteadeschisa.ro despre ultima carte a lui Dan Lungu Cum să uităm o femeie Și mai citiți nene și poezii pe situl deja cunoscut.

Remușcări de discotecă

De câte ori merg la o petrecere, am calitatea de a rata ceva. Exagerez într-o anume manieră, fie neglijez pe cineva foarte tare, fie ofensez fără să vreau, fie mănânc ori beau ceva în neștire, stingherind anturajul. Fie – ceea ce e cel mai grav – trântind o prostie – sau un șir de prostii – că urechile tuturor se înroșesc, fac pojar și cad ofilite. Sper să nu mă fi auzit nimeni – doar toți spun prostii la petreceri – dar cum să ignor covorul de urechi pe care le zdrobesc cu cele mai fierbinți scuze?

Mă duc în speranța că o să-mi fac un prieten sau o prietenă la aceste petreceri? Mă duc pentru muzică! Mă duc pentru fapul că am ocazia să ies undeva? Mă duc doar pentru a nu mai fi cu mine însumi! La ce naiba merg la petreceri! Și totuși, petrecerea este un fel de artă. În fond, am remarcat demult că în orice artă există un fel de exagerare. Dacă sap adânc, peste tot îmi pare să găsesc același lucru. Un microscop care mărește sau micește lucrurile. Le dă o altă importanță decât cea așteptată sau o altă ordine. Așa și la petrecere, iese mereu cu dandana. Să fiu doar eu cel bălțat, stricătorul de petreceri, ființa care primejduiește echilibrul atât de delicat al vieții unui asemenea eveniment? Sau gazda are oricum de-a face cu un set impredictibil de evenimente antagonice și trebuie să găsească – eventual cu diplomație – soluția de a îndepărta delicat toate aceste probleme. De a le estompa, de a le transforma în evenimente amuzante, momente picante, numere originale. Gazda este, fără să știe, prezentatorul unui circ la care participă și spectatorii, mai ales că uneori răbufnește dintre ei clovnul, agresivul, dresorul, disprețuitorul, fanfaronul.

Am venit posomorât de la ultima petrecere. Nu am putut să-mi desfășor forțele cuvântului, urechile mi-au fost inundate de un potop de muzică care făcea imposibilă orice comunicare – fie ea și ureche lângă ureche. La asemenea petreceri – evident că ați ghicit că fuși la o discotecă – trebuie să mergi cu prietena, s-o ții de mână, de mijlocel sau de ce o fi available – și să te bâțâi extaziat, să urli și să lălăi refrene într-o repetiție idiotizantă. Dincolo de toate, no communication. Doar manechine curentate și un public care se lasă drresat după cum vor artiștii de pe scenă… Un public electric, îmi pare că am fost parte din așa ceva. Îmi caut neliniștit vina pentru repetatele tulburări de baltă, dar până la urmă la ce mă puteam aștepta cât timp am acceptat fie și o vreme să fiu transformat într-o păpușă cu mișcări alandala?

Cred că petrecerea mai presupune ceva. Dacă ești cunoscut de multă lume – și aici erau două feluri de cunoscuți – nu știi care fațetă să ți-o arăți. Mai mult, să-l reamintim pe Giovanni Papini și cartea sa ”Unul, niciunul și o sută de mii”,  se pare că pentru fiecare cunoștință, pentru fiecare alter ego, avem un sine divers. Suntem cumva diferiți de la o persoană la alta, ba mai mult, suntem noi înșine în raport cu sinele mereu cumva altfel. Curgem prin aceeași albie, dar cu alte ape, în funcție de omul cu care vorbim. În asemenea condiții, cum să împăcăm toate aceste măști – dar nu cu necesitate false – cu predispoziția noastră de a ne distra? Fuga într-un public fără identitate pare cea mai bună soluție. La fel emiterea celor mai compromițătoare prostii. Dintr-o dată nu-ți mai pasă de nimic, spiritul sărbatoresc te-a cuprins și mai important e să-ți arăți posibilitățile de echilibru armonic, capacitățile vocale, gesturile mai mult sau mai puțin controlate și semnificative. Din lumea înțelegerii sărbătoarea te trimite în lumea feromonilor. Așa că închid ochii și-mi spun: Am fost doar un desfrânat dintr-o oarecare seară bahică. Dacă ar fi trebuit să lucrez acolo seară de seară! Dacă meseria mea ar fi fost existența lângă o sută de decibeli dezlănțuiți zilnic. Mi-am luat, ok, porția de stupizenie. Și carnea mi se înfioară. Dar dacă nu voi avea și felul doi? Un piure de raționament…

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

This entry was posted in Locuri cinice. Bookmark the permalink.

One Response to Remușcări de discotecă

  1. Constantinescu Luiza says:

    Ma bucur sa “te citesc” pe acest blog! Eu cred ca iti faci prea multe griji si “remuscari de discoteca”! La cele cateva petreceri la care am participat impreuna – e drept nu prea era vorba de discoteca- nu ai parut nimanui nici vreun baltat, nici vreun stricator de distractie si nici nu m-am simtit in primejdie si cu echilibrul frant- al meu sau al tuturor!- ba dimpotriva, te-am reperat ca suflet al petrecerilor,acel coleg “hatru”,pus pe sotii,mereu cu ceva “vorbe” de spus si de creat atmosfera. Eu cred ca “remuscarile” ar trebui sa fie legate de faptul ca ai pus mult suflet intr-o mare a dezechilibrului general, a galagiei de neimaginat si, mai mult, de neinteles. Daca simti ca ai purtat un fel de masca, atunci ar trebui sa te bucuri ca ai reusit – cu ea sau prin ea – sa-ti mentii echilibrul armonic intr-o mare dizarmonica si inca sa te si distrezi, sa interactionezi vocal, gestual ,mai mult sau mai putin controlat, dar totusi semnificativ!
    Te recunosc in toata aceasta descriere si astept cu nerabdare urmatoarea petrecere si …urmatoarea masca!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>