Salut. M-aș bucura să vizitați și blogul de recenzii pe care scriu http://www.carteadeschisa.ro/ Azi 16 decembrie pe carteadeschisa.ro despre ultima carte a lui Dan Lungu Cum să uităm o femeie Și mai citiți nene și poezii pe situl deja cunoscut.

Remușcări de discotecă

De câte ori merg la o petrecere, am calitatea de a rata ceva. Exagerez într-o anume manieră, fie neglijez pe cineva foarte tare, fie ofensez fără să vreau, fie mănânc ori beau ceva în neștire, stingherind anturajul. Fie – ceea ce e cel mai grav – trântind o prostie – sau un șir de prostii – că urechile tuturor se înroșesc, fac pojar și cad ofilite. Sper să nu mă fi auzit nimeni – doar toți spun prostii la petreceri – dar cum să ignor covorul de urechi pe care le zdrobesc cu cele mai fierbinți scuze?

Mă duc în speranța că o să-mi fac un prieten sau o prietenă la aceste petreceri? Mă duc pentru muzică! Mă duc pentru fapul că am ocazia să ies undeva? Mă duc doar pentru a nu mai fi cu mine însumi! La ce naiba merg la petreceri! Și totuși, petrecerea este un fel de artă. În fond, am remarcat demult că în orice artă există un fel de exagerare. Dacă sap adânc, peste tot îmi pare să găsesc același lucru. Un microscop care mărește sau micește lucrurile. Le dă o altă importanță decât cea așteptată sau o altă ordine. Așa și la petrecere, iese mereu cu dandana. Să fiu doar eu cel bălțat, stricătorul de petreceri, ființa care primejduiește echilibrul atât de delicat al vieții unui asemenea eveniment? Sau gazda are oricum de-a face cu un set impredictibil de evenimente antagonice și trebuie să găsească – eventual cu diplomație – soluția de a îndepărta delicat toate aceste probleme. De a le estompa, de a le transforma în evenimente amuzante, momente picante, numere originale. Gazda este, fără să știe, prezentatorul unui circ la care participă și spectatorii, mai ales că uneori răbufnește dintre ei clovnul, agresivul, dresorul, disprețuitorul, fanfaronul.

Am venit posomorât de la ultima petrecere. Nu am putut să-mi desfășor forțele cuvântului, urechile mi-au fost inundate de un potop de muzică care făcea imposibilă orice comunicare – fie ea și ureche lângă ureche. La asemenea petreceri – evident că ați ghicit că fuși la o discotecă – trebuie să mergi cu prietena, s-o ții de mână, de mijlocel sau de ce o fi available – și să te bâțâi extaziat, să urli și să lălăi refrene într-o repetiție idiotizantă. Dincolo de toate, no communication. Doar manechine curentate și un public care se lasă drresat după cum vor artiștii de pe scenă… Un public electric, îmi pare că am fost parte din așa ceva. Îmi caut neliniștit vina pentru repetatele tulburări de baltă, dar până la urmă la ce mă puteam aștepta cât timp am acceptat fie și o vreme să fiu transformat într-o păpușă cu mișcări alandala?

Cred că petrecerea mai presupune ceva. Dacă ești cunoscut de multă lume – și aici erau două feluri de cunoscuți – nu știi care fațetă să ți-o arăți. Mai mult, să-l reamintim pe Giovanni Papini și cartea sa ”Unul, niciunul și o sută de mii”,  se pare că pentru fiecare cunoștință, pentru fiecare alter ego, avem un sine divers. Suntem cumva diferiți de la o persoană la alta, ba mai mult, suntem noi înșine în raport cu sinele mereu cumva altfel. Curgem prin aceeași albie, dar cu alte ape, în funcție de omul cu care vorbim. În asemenea condiții, cum să împăcăm toate aceste măști – dar nu cu necesitate false – cu predispoziția noastră de a ne distra? Fuga într-un public fără identitate pare cea mai bună soluție. La fel emiterea celor mai compromițătoare prostii. Dintr-o dată nu-ți mai pasă de nimic, spiritul sărbatoresc te-a cuprins și mai important e să-ți arăți posibilitățile de echilibru armonic, capacitățile vocale, gesturile mai mult sau mai puțin controlate și semnificative. Din lumea înțelegerii sărbătoarea te trimite în lumea feromonilor. Așa că închid ochii și-mi spun: Am fost doar un desfrânat dintr-o oarecare seară bahică. Dacă ar fi trebuit să lucrez acolo seară de seară! Dacă meseria mea ar fi fost existența lângă o sută de decibeli dezlănțuiți zilnic. Mi-am luat, ok, porția de stupizenie. Și carnea mi se înfioară. Dar dacă nu voi avea și felul doi? Un piure de raționament…

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Posted in Locuri cinice | 1 Comment

Un CV la fel de adevărat ca și cele mincinoase

Fiecare om are propriul său CV, mai mult sau mai puțin încărcat de evenimente. Când îți faci CV-ul rămâi îngrozit de câte zile ai ratat să faci ceva pertinent. Toate zilele când te grăbeai spre casă, când făceai cumpărături, căutai un lucru mai ieftinuț, când te plimbai, când iubeai, nu au nicio importanță în CV. Nu contează zecile de ore de râs, sutele de ore de posomoreală și oftică, e fără importanță că ai fost o vreme copil și te-ai jucat în alți nori decât cei ai realității. Nu contează că ai dat preț unor întreceri care te valorizau doar pe plan local, întâi în familie, apoi în bloc, apoi la școală.

Prin definiție toate CV-urile sunt false. Sunt una dintre cele mai mari farse ale societății moderne. Nu arată de fapt nimic, decât cel mult cum știi să-ți desfigurezi viața, s-o lipsești de orice semnificație. Am studiat la o facultate. La dracu. Și ce-i cu asta! Trei sferturi din tinerii de azi au o diplomă similară. Știu o limbă străină sau două sau nouă. Nu contează fiindcă de fapt nici pe-aia noatră nativă nu o știu bine. Nu știu nimic, sunt un mucos care spune bla-bla-uri clișeizate în enșpe mii de limbi. M-am născut în locul X. Păi undeva trebuia să ieșim la suprafață, nu!!! Sunt un boșorog de atâția ani. De, oricât am încercat să ștrangulez timpul, i-am ridicat statuie, l-am implorat cu lacrimi de sânge de oaie mioritică n-a stat o secundă și el ca tot omul, să-și mai revină, să mai răsufle și dânsul. Nu, el tot înainte, bum-bum, tic-tac, și uita că am ajuns la etatea lu’ nenea Noe.

Ce adresa am. Păi stau la bloc. Trei sferturi din orașul meu stă la bloc. Probabil sunt considerați tâmpiți de cei care stau la case și viermi de cei care stau la vile. Prin urmare, fiindcă stau la bloc sivioții m-au și taxat de tâmpit și vierme.
Primul lucru îmi cer nume și penume. Pai am două prenume, deci ar trebui sa-mi ceară prenumi. Sau prenumuri. Sau dacă aș avea unul singur, ar trebui să i se zică prenum. Num și prenum deoarece totdeauna numle este unul singur. Și dacă pe mine nu mă cheamă în niciun fel. Dacă părinții au uitat să-mi dea un nume. Sau dacă n-am avut părinți. Dacă chiar mă cheamă Nimeni ca pe Odiseu, eroul lui Homer din scena cu Polifem.

Apoi sivioții îmi cer telefonul pentru a mă contacta. Dar ce sunt eu, priză? Mă bagă la 2.20? Mă strigă vreo vecină de jos să arunc peste balcon cu vreo bârfă rapidă, eu nu, îi spun distant că sunt contactat. Parcă aș fi un pește care se laudă celorlalți că el s-a prins de bunăvoie în cârlig și pentru asta îți trebuie geniu. Și apoi cu numerele astea de telefon. Ăștia sunt mână în mână cu societățile de telefonie. De ce nu mi se cere numărul personal de fax. De ce nu am un număr de telegraf? De ce nu mi se cere de la care foc semnalizez. Ete, musai număr de telefon. Cum e inventată drăcia aia cu căști, mergi pe stradă și lumea te crede abia externat de la ospiciu. Săracu’ maică, îți trântește o babetă în spate, dar tare așa ca să audă mărginimea orașului, vorbește de unu’ singur. I-or cânta ciocârliile a cioară. Îi arunci un ce’știi tu, băboaică, io mi-s conictat. Mă rog, contacteișăn s-o dai pe spate că te rupi în englezisme.

Ei na, ăștia vor și naționalitatea. Dar nu spun care, cea cu care te-ai născut sau cea pe care ai prefera s-o ai. Eu aș vrea să fiu șef de trib, singurul alb într-un trib de negrese înalte și frumoase și să vină în fiecare noapte câte două să le mai albesc tribul cu urmași. E vreo problemă aici de naționalitate! Am auzit și de Petre Țuțea care atunci când a auzit că 90 % dintre români au votat cu Iliescu în 1990 a spus că el nu e român, ci turc. Că ne meritam așa hal de conducător. Păi da, acum stăm tare strălucit, avem un pirat chior de conducător.
Ce loc de muncă vizez. Păi pe ăla pe care-l oferă la vânzare, pot să-l cer pe altul? Eventual locul siviotului? Și cuvântul ăsta a viza. E așa prețios… Dragă, vezi că te vizez. Te am în vizor, mă benoclez la matale. Ești pus la viză. Și să nu mă trezesc cu viza pusă că-ți vizez una… A, și povestea cu locul de muncă. Păi dacă vizez un post de șofer! Ce loc de muncă are ăla din moment ce nu stă o clipă locului?

Să trecem la următorul. Mi se cere sexul? Poftim..! Și asta într-un sivi? Așa nerușinare… Nici măcar nu știu cui i-l voi arăta. Dacă e un alt bărbat. Pe invers nu sunt. Și nici nu mă pricep să-mi desenez prea bine sexul. Pot să trimit o fotografie? Și cum trebuie să arate? Culcat sau sculat? Iar la bărbați știți, e mai problematic, adică belit sau nebelit? În timpul, după sau înainte? Doamne, ce nerușinare. Aveam atâtea de povestit despre mine și eu când colo trebuie să fac exhibiționism. Pesemne trebuie să spun și orele când mă învârt la bară sau când mi s-ar putea euroi în chiloței. Ce perverși sunt ăia pe la angajări. Pesemne stau cu rigla și măsoară chestiile. Hopa, atenție, este un sivi european, adică nu îmi văd sexu numai sivioții români, îl mai și trimit și în UE… Mă doare capul și mi se face o rușine…

Experiența profesionala. Asta e rubrica cea mai haioasă. Păi să vedem ce înțelegem prin profesie. Este fotbalul o meserie? Păi am jucat fotbal. Trebuie să spun toate golurile marcate? Și dacă uit unul! Se pun și marile ratări!! Apoi să fie sărutatul fetelor o meserie? Fiindcă am cam făcut și așa ceva. Spre marea lor rușine că, de supărare, m-au pus să le sărut și alte locuri. Nu vă gândiți la părțile diavolești. Știu să mă scobesc în nas profesionist. Mă scarpin ca un meseriaș. În general față de mine un meseriaș e un cârpaci.  Pe mine nu mă cheamă profesionist, ci inovator. A, dacă îmi cereau experiența de inovație, modul cum am schimbat lumea, cum am furat rufele coanei Tanța de la trei, cum am dat foc mesei din sufragerie, cum am răsturnat o profesoară pe o grămadă de cartoane fără să doresc să fac sex cu dânsa, adică nu aveam dorința de a știi dacă e femeie sau mustață cu mușchi, atunci era altă vorbă. Dar așa! Am lucrat acolo, am gâdilat dincolo, am scărmănat o directoare și i-am lins celeilalte mâna, buzele, curul. Mă rog, trebuie să-mi spun experiența de pupincurist sau cea în care am stat drept ca bradul, nu am acceptat niciun compromis, parcă aveam eu înfipt în mine o țeapă a dreptății lui Țepeș!  Și cât de experimentat sunt, te doare capul. M-am dat cu capul de pragul de sus al ușii, am încercat și celelalte canturi, să nu se supere ușa. Am dat cu bâta în baltă, am călcat pe becuri de diferiți volți, am spus verde în față, roșu la spate, portocaliu în părți, am dat asigurări și mi-au tras țeapă, de, unii sunt țipioți, am făcut cafele pentru vreo două sute de trenuri de turci, am fumat în draci, știu să trag mâța de coadă, dar și alte animale domestice, să ard gazul de pomană, deși tata a avut mari probleme să mai găsească la vreo benzinărie gaz, știu să consum banii statului sau ai patronului de pomană, dar nu zic niciodată bogdaproste, fiindcă dacă pot fenta, să fie la ei acolo supărare.., După cum vedeți sunt așa profesionist că-mi dau singur postul de C.O. și mi se pare că mă plătesc nefiresc de puțin,  ba chiar trebuie să-mi dau primă.

Ce competențe personale am. A, trebuie să le zic pe toate în ordinea aparițiilor lor? Păi dacă o luăm din copilărie am reușit într-un mod genial să folosesc premergătorul la o vârstă cînd alți copii abia se ridicau în cur. La un an și jumătate am reușit să transform cuvântul tata și mama în tamatama și deja făceam balet pe poante. La doi ani am fost Mozart, dar mi-a trecut cu un paracetamol două săptămâni mai târziu. Trec peste performanțele mele școlare deosebite, am depășit recordul mondial la sărit pârleazul, am tras cât pentru un record Guiness chiulul de la școală, am fost la un cor de chiori, și m-am pupat cu două fete simultan. Fiecare avea ca ocupație vizată o buză. Care mă supăra o lua pe aia de jos. În adolescență am făcut cinci sporturi, am iubit patru fete, două văduve, o babă, dar cu asta nu mă laud și zece urâte. Urâtele nu se pun fiindcă oricum sunt doar poligon de tragere pentru băieți. În tinerețe m-am însurat, am făcut copii, am făcut biberoane, am făcut curse la doctor, am făcut pe dracu în patru, apoi în alte numere că mă săturasem de nota asta. La bătrânețe am mâncat cu satisfacție pensia statului, sudoarea muncitorilor, pâinea săracului. Acum de ceva vreme am murit și e bine, sunt liniștit, nu mai țin cont de sivi, poate doar când la vreun sabat pe acolo ne adunăm o vreme m-am lăudat că mai am ceva oase cu carne pe ele. Acum mi-a dispărut toată carnea, oasele s-au cam topit și ele, mai am ceva măsele date de doctor în gură și, câteodată, mai fac rost și eu de o bucățică de om când vine careva prin cimitir să vadă dacă e bântuit după 12 noaptea. Uuu, este.

Dacă am abilități sociale. Am știut dintotdeaunsa să-mi înjur semenii în toate felurile posibile. De la tonul delicat, grațios, până la înjurătura secure. Cu subordonații am de obicei o atitudine autoritară, adică îi bag în măsa și le dau un șut în cur. După cum vedeți, o atitudine extrem de colegială. Cu superiorii procedez ca toată lumea. Toți șefi au un singur punct de pupat și acela e curul. De obicei încerc să ratez aici, dar uneori trebuie să ating ținta, altfel e vai de curul meu. Nu mai are pe ce să se așeze. Știu să mint frumos, să desenez cai verzi pe pereți, să fac pe prostul când am greșit și să dau vina pe altcineva. Îmi place să mă îmbăt ca lumea, să petrec în timp ce alții plâng, să-i fac pe ceilalți de cacao, piper și gingirlică.

Aptitudini tehnice. Cu cerința asta m-a spart. Știu să nimeresc din prima mâna când dau ciocanul. Dansez samba de la curent când schimb becul. Țip ca toate alea când mă apuc de o treabă și am aptitudinea de a n-o duce la capăt. Mă uit la calculator ca boul. De fapt uitatul  ca boul mi se pare că este cea mai aleasă aptitudine tehnică deținută. Mai e scărpinatul în cap, alegerea opțiunii nu știu, fraieritul la bani de către orice mucea specialist, enervarea nevestei cu o altă aptitudine pe care ea mi-o recunoaște oricând – încurcatul în izmene.
Aptitudini artistice. Știu să dansez trei figuri dintre care ultimile două le-am achiziționat luna asta pe o sumă frumușică. La pictură pot să fac o casă, un pom și un măgar. Am evoluat. În clasa întâi făceam un câine cu urechi de măgar. La muzică am glasul acelui animal pe care-l reprezint așa fidel. La cinematografie au vrut să mă distribuie în locul starurilor de la Hollywood, dar n-am avut loc de Gică de la sculărie. În literatură sunt ceva cu moț. Mă cunosc atâția cât a uitat nea Gică. Sunt un artist complet, un maestru Da Vinci al României. Dar ce legătură are asta cu postul pentru care aplic, sculăria?

Dacă am permis de conducere. Uite n-am, dar pot să conduc cu un permis de port-armă. Sau cu permisul RATB? În fond, tot despre transporturi este vorba, pe acolo. A, totuși am unul, dar e categoria M, N, O. Da, este vorba despre trenuri care remorcă avioane în timp ce sunt purtate de un vapor.

Mai sunt și anexele. De parcă eu aș fi porc. Așa or crede ăștia că o parte din mine o las în anexele gospodăriei. Sau se adresează bărbaților. Știți femeile îi consideră pe toți bărbații porci. Oare abia acum trebuia să-mi dau datele personale, râtul, copita, câte băi de noroi fac pe zi? Deci părțile porc, vacă, găină, țap din mine înțeleg că e timpul să le las  să se manifeste. Prin urmare, siviotule închei într-o manieră anexantă: Beee! Muuu! Guiiiț!!

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Posted in Situații cinice | 2 Comments

O revenire noiembratică

După trei luni de la ultimul post, iată încerc să revin cu ceva note. Pur și simplu îmi lipsește îngrozitor acest scris, deși nu mai am nicio motivație să-l continui. Sunt conștient că nu mai apuc să fac cunoștință cu cineva necunoscut , că scrisul ăsta pe blog e un fel de vorbit în vânt, de unul singur, dar m-am obișnuit de atâția ani cu blogăreala sau flecăreala cum s-o zice, că mă tot cuprindeau regretele că nu mai umblu cu scrisul pe la posturi.

Apoi mă gândesc, aceste trei luni nu au fost chiar pierdute în zadar, am reușit să dau jos câteva kilograme, acum mă simt mult mai sexi, este în mine un tip pe care-l uitasem de mai mult de zece ani.

E bun scrisul ăsta și fiindcă e un fel de oglindă prin care îți aduni ideile la un loc, culegi fragmentele de sentimente și faci din ele o vată pe băț, experimentezi, în fine, e binecunoscută magia cuvântului în raport cu obiectul real.

Și apropo de asta, azi am vorbit despre fantastic și le spuneam ascultătorilor mei că poate fi recunoscut în lucrurile cele mai familiare. Totul este ca anturajul să aibă nevoie de acel fantastic. Din tastatură pot să țâșnească dintr-o dată colți de stâncă, un pahar să gâlgâie ca o chiuvetă ce i se oprește apa, o carte să devină nor inexplicabil, peștii să iasă din acvariu și să facă întrecere de culori cu cubul Rubik. Cu cât mă uit mai mult în jurul meu îmi dau seama că fantasticul este posibil oriunde, totul e să nu fii taxat de nebun, în fond oare nebunii nu ar putea fi văzuți ca profeții fantasticului? Cât timp povestea rămâne în imaginație sau are doar un trup de hârtie, e perfect, dar dacă aș întârzia la o întâlnire și aș motiva că am fost fascinat de întrecerea de culori dintre pești și cubul Rubik? Dacă m-aș apuca la petreceri să ascult pahare goale, ba chiar să întrețin o conversație antrenantă ca și cum ar fi vorba despre niște doamne spirituale. Aș fi invitat într-un loc frumos, de un alb strălucitor, aș fi poftit să stau cu mâinile la spate și eventual mi s-ar oferi plăcerea legării de pat, mi s-ar da pastiluțe din acelea amuzante care te fac să te bâțâi toată ziua ca o frunză primăvara. Ar fi un loc ospitalier și ospicios.

E fantastic că scriu din nou. Oare depresia mea și cinismul întors înspre mine mă vor lăsa să continui și mâine? Of, am remarcat că sunt de fapt un mielușel cinic. În jurul meu sunt cinici cruzi, vulturi și hiene care fac tot felul de fapte de speriat. Dar despre ei, dacă mustrările nu mă vor prinde, zilele următoare.

Gabriel Mirea

Posted in Articolele cinicului | 1 Comment

Fuga akenică

Azi fac jogging în Aken. Trec ca vântul pe lângă un grup de bărbați așezați în jurul unei mese de poker portabile. Se ceartă, vorbesc de pariuri, arată full-uri și quinte… Nevestele lor stau ciotcă la vreo 3 metri depărtare, cu mâinile la gură, foc de îngrijorate. Se joacă pe sume mari și pe case. Paznicii nu zic nimic, poliția, ca totdeauna, e în altă parte decât unde trebuie. Se văd mâini tremurânde și pregătite să smulgă părul. Al cui oare?

Fug prin parc gândindu-mă să semăn și eu atâtor alergători din Occident. Sunt înnebunit că văd azi tare rar veverițe, căprioare, animale mici, blânde prin parcul meu favorit. Parcă se poluează de la o zi la alta. Oameni cu suflete murdare izgonesc animalele sau le omoară motivând că au familie numeroasă acasă. Un argument ușor de verificat, dar pentru care nu știu de ce, dacă este folosit mincinos, nimeni nu e pedepsit.

Ceața minciunii din oraș s-a insinuat și în acest loc rar. Nu se mai vede la cinci pași în față. Alerg prin ceață ca o nălucă. Trec de contururi, de schițe umane, de eboșe de copaci. Tremurătorul meu sine mă depresează și încearcă să mă convingă că sunt doar o linie neconvingătoare cromatic. Mă simt ca un spărgător de gheață care apare imens și amenințător din neant. Fug prin ceața minciunii și mi-am pierdut speranța să mai văd seninătatea.

Fug prin Aken. Cuvântul acela ”depresez” l-am auzit de la un român canadian. Degeaba l-am corectat de 20 de ori cu agreatul oficial ”mă deprim”, nu l-am convins și mi-a spus că verbul a deprima i se pare dintre cele cu forme neregulate. Na, că nu m-am gândit că limba română conține așa ceva. Deși am învățat mai multe limbi străine, deși am tot dat de neregulatele acestea, nu le-am simțit și în română și cum ar putea fi ele integrate în paradigme. Mă gândesc că aceste verbe sunt de fapt una dintre marile nefericiri ale lingviștilor. Inventatorii claselor verbale s-au trezit în fața unor anomalii raționale. Legi clare erau amestecate într-un mod inexplicabil în anumite verbe. De cele mai multe ori abaterile s-au fixat prin uz, prin lenea vorbitorilor sau pur și simplu au fost moștenite așa de la romani. S-au amestecat legile de romanizare cu cele care funcționează azi, au fost păstrate legi din timpul latinei ori de mai demult, din vremea imprecisă a indo-europenei. Acesta e marele regret al lingviștilor că trebuie să explice anomaliile nu prin criterii descriptive, ci prin unele de tip istoric, paradigmatice conform unui cuvânt drag lingviștilor.

Eu alerg fie să scap de deprimare, fie să mă depresez mai abitir.

La un moment dat mă întâlnesc cu fiul meu care se afla prin altă parte a parcului la o întâlnire cu prietenii. Se îndrepta acum spre casă și dacă tot m-a văzut alergând a început să facă și el pași rapizi pe lângă mine. M-a întrebat dacă vom merge la mare și am dat din cap negativ. I-am spus că nu trebuie să mergem în altă parte, peste tot vedem aceleași lucruri, clădiri, peisaje, animale. Toate lucrurile sunt unice, cerul e mereu schimbător, nicăieri figurile umane nu sunt egale. Ne schimbăm doar privirea, poate că plătim atâția bani doar că să ne împrospătăm simțul observației. Dacă ne-am păstra aeastă inocență, am constata că suntem tot timpul turiști în viață. Vinovați pentru plafonare suntem doar noi înșine fiindcă restrângem spațiul în care locuim doar la o serie de trasee de la care nu ne abatem cu o iotă. Bun, poate că astfel de considerații sunt truisme, dar mentalitatea de azi spune că omul aflat în vacanță este obligatoriu nevoit să-și arunce banii pe deplasări nepotrivite, obositoare, incomode. El nu vizitează în propriul oraș nicio biserică, niciun muzeu, în schimb în altele cu nume de brand cască gura la cele mai neînsemnate realizări. În fine, au început să cadă câțiva stropi. Cerul era neclar, parcă dădea să plouă, parcă nu avea de gând. Ne-am retras eu cu fiul meu într-un pavilion de unde se auzeau niște sunete foarte tari și o melodie din filmul Șatra. Acolo era o cântăreață blondă, cam trecută, cu o formație ce conținea și un cubanez și un arab. În jurul scenei, doar o mână de spectatori, 30 -40. Clar lumea nu știa de acest concert insolit. Este o cântăreață în gama Si cu o foarte vulcanică prezență scenică. Sonorizarea era însă nepotrivită, cam tare pentru urechile mele, și uneori am simțit chiar palpitații de la difuzoarele imense. Am stat aproape o oră urmărind când evenimentele de pe scenă, când zburdălniciile celor din public ori dansurile unor fete aprinse de muzică. Mă gândeam că alții plătesc o sumă importantă s-o vadă pe aceeași cântăreață. Aveam spectacolul pe gratis fără să-l fi așteptat în vreun fel. Bineînțeles că reclama spectacolului a fost văzută de mulți, dar numărul mic al celor de față dovedea că mai nimeni nu este interesat de mesajul reclamelor.

Cerul s-a hotărât să se limpezească. Fug spre ieșirea din Aken. Ceva în mine rămâne însă imprecis. Ce din această ceață care mi se tot plimbă prin minte îmi dezvăluie adevărul sau minciuna realității? Care sunt adevăratele contururi ale parcului Aken de pildă? Nu știu și refuz să citesc prospectele turistice. Acelea îmi spun câte hectare măsoară și care sunt principalele obiective. Cele la care nu mă duc niciodată fiindcă acolo nimic nu mi se pare demn de văzut. Aken este un loc al spațiilor tainice. Niciun prospect nu știe să le deseneze. Fug prin ceață și nu știu dacă intru în Aken sau ies din el. Fug să nu devin străin mie însumi sau fiului meu. Fug akenic.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Posted in Hoinăreala de cinic | Tagged | Leave a comment

Socoteala de acasă nu se potrivește restaurantului

În parcul Aken sunt presărate ici-colo restaurante cu nume pompoase, dar cu chelneri dezamăgitori. La Cocoșul Vesel chelnerii au mutre de gropari. La Trestia Parfumată unora dintre chelneri le cam adie neplăcut subțioara. La Popescu Vasile și fiii săi isteți nu te servesc decât fete, la restaurantul Ca la mama acasă nu ești servit decât cu mâncăruri indiene, fast-food, deserturi franțuzești. Peste tot asezonarea auditivă se face cu muzică țigănească, ce altceva și-ar dori urechea românului la petrecere sună argumentul fatal al chelnerilor. E din aceeași specie cu cel folosit de votanți pe vremea alegerilor care aleg a doua oară pe același om sub motivul că pe cine altcineva să pună, deși mai sunt încă alți zece, doisprezece pe listă. Acei votanți au psihologia tradițională a lui măcar să nu ne fie mai rău. Noțiunea de schimbare este asociată lui mai bine, dar se impune cu multă dificultate în fața inimilor ce și-au stins motorul și merg din inerție.

Astă seară a venit o rudă din continentul America și a invitat o suită de rude să-i facă o petrecere băiatului ei de 21 de ani, un party de majorat. Fiecare a fost liber să-și aleagă ce vrea de pe lista de bucate, așa că eu am cerut o tigaie picantă, un fel pompos prin care se asociau cărnuri de mai multe feluri din cele obișnuite prin galantare, cu ciuperci și un sos picant și bun pentru mascat imperfecțiunile ori  aspectele inapetisante. S-a băut vin din carafe, tinerii de la masă au început să se adulmece, am senzația că erau vreo 2 fete care le cam ardea buza să o taie în America, s-a și dansat, dar mai mult o schiță roacănrolică – ce barbar se scrie așa cuvântul!! – un pic de bluz, la sentiment cum s-ar spune, o manea clasică să fie tacâmul românesc picant.  Urechea mea a fost zgâriată de acele imperfecte și kitchoase sunete ale lăutarilor care pe deasupra au mai venit și la masa noastră odată cu tortul începând să cânte Mulți ani trăiască în trei feluri diferite și așa de lung că am simțit că îmi apar numeroase pete albe pe unghii, semn de lipsă de calciu și de răbdare. Cântăreața era o grasă remarcabilă din punct de vedere pectoral… totul era să nu cobori sub acest nivel și să-i vezi vintrele  înspăimântătoare din punct de vedere vizual. Am glumit cu ceva meseni tinerei că asta le-ar fi bună de consoartă, făcându-i să aibă mici spaime carnale și frisoane pe spinare. Mă rog, hai noroc, o petrecere e un loc unde nu poți turna decât povești amuzante ori snoave așa că am plasat și eu vreo două –trei din cele  auzite în ultimele zile.

Mă gândeam dezamăgit că nimic nu se potrivea închipuirii mele. Simțeam într-un fel că sufăr de o imaginativită cronică, o boală care începe cu dilatarea ochilor și ajunge explozie a minții.  Intratabilă și adesea izolată de doctori prin trimiterea la ospiciu la secția săriți de pe fix. Dar lumea imaginației îmi pare că este mult mai colorată. La acel restaurant îmi închipuiam că toți chelnerii vor fi obligați să sară precum cucoșii când își aduc mâncărurile. Că vor păși cocoșește, creând fiori tainici, interiori femelelor de toate vârstele. Că vor avea niște haine stridente, neapărat cu multă risipă de roșu. Nimic din toate astea. Chelneri terni, ieșiți de pe băncile unui liceu intitulat plictisitor de alimentație publică. Am stat să mă întreb dacă lumea aceasta n-ar trebui dusă la ospiciu la secția celor care transformă miracolul lumii în formule insipide și răutăcioase.  Chiar și felul de mâncare comandat a fost dezamăgitor ca prezentare. Ce domestic și bucătăresc suna denumirea sa: Tigaia picantă. Mi-era o ușoară spaimă că îmi va aduce mâncarea într-o tigaie și chiar îmi făceam socoteala spre care parte să orientez coada tigăii, mă gândeam că aspectul mâncării ar putea fi brun sau de-a dreptul negru, că vor fi presărate câteva arsuri. Când colo, o denumire pompoasă pentru niște carne amestecată acolo. Oare asta nu e nebunie?

Cum la o petrecere nu se gândește, ci se chefuiește și se toarnă găleți de pălăvrăgeală și politețuri, am băut vârtos un vin negru sec specialitatea casei. În rarele pauze ale cântăreței multicorporale, dinspre Aken se auzeau tot felul de chemări calde, îmbietoare la gândire, la imaginație, la mister. Aken devenise aidoma unei păduri străine noaptea – avea un dulce aer de groază.  Închideam ochii și mă simțeam împărțit. Imaginația mea avea un corespondent sărac în realitate. Acestui aspect nefericit îi corespundea unul de satisfacție știind că și alții aveau aceeași problemă a inadecvării cuvântului la realitate. Toți cei din Cocoșul vesel ar fi trebuit să facem precum aceste păsări remarcabile, să ne bătem ca și cocoșii, să ne cățărăm la anumite ore pe stâlpi, case, garduri și să cântăm victorios către lume ziua noastră efemeră, să călcăm – de ce nu – toate femelele care ne-ar fi ieșit în cale.  În loc de asta, tigăi picante, pizza, vinuri suspecte, chelneri cu mutre de manea, femele obosite  și neapetisante. Am făcut ca râmele într-un restaurant de cucoși. Și Aken își adia imaginația la poartă.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Posted in Locuri cinice | Tagged | Leave a comment

Care pe care

Azi mă plimb împreună cu tatăl meu pe la marginea grădinii Aken pentru a ne trata de oarece dureri de cap cauzate de aburi de ţuică şi de vin negru nedres. Din poveştile de tot felul depănate cu această ocazie, am reţinut una ce mi s-a părut amuzantă, deşi poate are un caracter cam grosier.

Tatăl meu, acum 20 şi ceva de ani, a mers într-o vizită la rudele din partea soacrei sale din comuna Ruginoasa, zona Pașcani. În special era acolo unul, nea Ilie pe care-l stima fiindcă-l primea în gazdă cu inima deschisă. Alte rude erau mai posomorâte, erau de genul de ce-ai venit şi când pleci dacă nu acum. Costache însă era o fire găzduitoare, îi plăcea să povestească şi să audă poveşti, nu-i vorbă, nu refuza nici să-i tragă una la măsea, dar ce contează, era om de omenie. În fine, tata ajunge într-o zi undeva pe la prânz în Paşcani, având la dispoziţie o amiază întreagă pentru a vedea cum o mai duc aceste rude.  La casa lui nea Costache, mai nimeni, doar nevastă-sa Maria care i-a dat biata femeie ce a avut şi ea atunci de mâncare, o ciorbă de fasole şi o necăjită de ceapă cu mămăligă. I-a spus că bărbata-său e dus la făcut rachiu, dar nu ştie când se întoarce. În fine, tata obosit – a pus de un moţ de somn.  Lui abia i s-a părut c-a închis genele, poate totuși să fi dormit un căpătâi de  sfert de oră de somn când iată că vine şi nea Costache încins bine de la răchier. Avea cu el ceva marfă tocmai scursă de pe ţeavă, dar bolborosea că restul, grozul l-o aduce peste câteva ceasuri răchierul cu căruţa. Mă rog, când îl vede pe tata, bucuros îl trezeşte, îl pune din nou la masă, îi mai dă o dată o fasole şi începe să-i tot toarne – ca la ţară –din răchia adusă. S-au pus pe băut vârtos, băutura era curată, avea gust de prospătură, parfumată a caise, mâncare a fost mai mult aşa, de ameţit stomacul. Maria, femeia omului, văzând că minţile celor doi bărbaţi tind s-o ia raznă şi probabil știind din alte ocazii ce-i poate pielea lui Costache a şi dat fuga la cuptor şi de unde, de neunde, a şi tras o poală de plăcinte din acelea moldoveneşti, să-i priască omului păhărelul prin prăpăstiile acelea de stomac.

Când s-a făcut de 10 seara, nea Ilie a dat semnalul de plecare. Lucra la gară ca paznic, mi se pare, ştia clar când e trenul şi, ce mai, aveau de mers şi de la casa lui până la tren o postață cumsecade de drum. Acum chiar de era noapte, nea Costache a zis s-o ia pe-o scurtătură de-o ştia el, mai o răreau cu drumul, mai precis printr-o toloacă, o adâncitură care se umplea cu apă când ploua torenţial. Tata cu valiza în braţe, binişor abţiguit, l-a urmat aşa pe orbecăite. La o cotitură de drum, în loc să calce pe urmele gazdei sale, a zis s-o ia mai cu trei metri la dreapta. Când strașnic ghinion, un vecin din Ruginoasa tocmai se găsise să sape acolo o groapă pe care o umpluse cu bălegar. Tata a făcut un pas, dar pe al doilea nu l-a mai apucat, fiindcă i-a alunecat piciorul înăuntru, până aproape de şold. Nea Costache auzindu-i ţipătul, s-a şi repezit să-l scoată, dar până l-a tras, până una-alta, tot cracul de la costumul său cel bun se făcuse de alte alea.

Fiindcă  mai erau trei sferturi de oră odată ajunși la gară, nea Costache i-a zis tatei să-şi scoată pantalonii, să rămână doar în izmene şi să se cureţe cu ceva apă. În fine, a îndepărtat urmele de bălegar de pe pantaloni, dar mirosul nici gând, nu aveau acolo nici săpun, nici alte alea de curăţat A luat pantalonii, uzi fleaşcă şi i-a pus în singurul loc încălzit de la gară, sala de aşteptare pe o sobiţă. Nea Costache l-a asigurat că până la venirea trenului o să fie acolo singurel, să nu-şi facă griji că nu are să calce nimeni. Numai că la 10 minute după asta apar două femei care dau să intre înăuntru. Nea Costache nu le lasă, astea se duc la şeful gării să reclame, în fine, şeful vine hotărât să tragă o amendă, dar când află până la urmă păţania, îl roagă pe tata să-şi ia nădragii uzi şi să vină la el în birou fiindcă nu are dreptul să ocupe sala de aşteptare. În fine, ce s-o mai fi încălzit şi acolo, mi s-a părut comic să-mi văd tatăl defilând în izmene prin gară, de, acolo era ceva lume, a venit şi trenul. Acesta era un personal cu care nu mergea mai mult de o oră, doar până la Paşcani, iar de acolo avea un tren rapid spre Bucureşti. Avea bilet de-a întâia aşa că în compartimentul său nu era nimeni.

Pe la Roman însă s-au urcat două femei care când au deschis uşa compartimentului au început să strâmbe din nas: vai, dar ce pute aici a grajd! S-au aşezat totuşi şi stăteau strâmbând din nas în aşteptarea controlorului care tocmai se auzea ţicăind. În fine acesta deschide uşa compartimentului şi începe şi el să strâmbe din nas: Nu vă miroase şi dvs! nu vă miroase şi dvs!! E aici miros de cal proaspăt, ce condiţii sunt astea, alt tren mai împuţit nu puteaţi să scoateţi pe şine? Ei, cucoană, cam miroase, dar dacă nu-ţi convine dă-te mătăluţă jos din tren. Uite, mergi în alt compartiment, sunt o mulţime libere, poate acolo ţi-o mirosi a parfum Coco Chanell. Cucoanele, fără nicio altă vorbă şi-au luat catrafusele şi s-au dus cine ştie prin ce alt ungher al trenului. Tata rămăsese din nou singur. Asta până la Bacău, unde s-a suit tot poporul, de acolo nu se prea mai ţinea cont de diferenţa de clasa dintre 1 și 2 aşa că au apărut toţi navetiştii, s-a umplut compartimentul cât ai zice peşte. Călătorii cam strâmbau din nas, asta până ce unul a preluat iniţiativa şi a spus: Mă fraţilor! aici cam pute a grajd. Dacă  e pe aşa, ia să-mi scot şi eu pantofii. Să vedem care miros o birui pe care. Aşa că tata a fost şi el scos din ţâţânii nasului de altă duhoare mai dihai.

Ne-am zis noi şi altele, dar așa e în Aken, ţii minte una şi uiţi o mulţime.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Posted in Situații cinice | Tagged | Leave a comment

O libertate vineţie

Aţi fost în Aken pe aleea Libertăţii? Ce uzat pare acest cuvânt… e folosit pentru un ziar de duzină, pentru un parc care conservă încă rămăşiţele antipatizaţilor comunişti, în fine, un cuvânt demonetizat şi lăsat în uitare. Odată, odată… acum 20 de ani oameni au murit cu acest cuvânt pe buze, era ca o mantră, zbura din mii de piepturi şi avea tunetul revoluţiei, îl transforma pe om într-un sentiment arzător, aducea cu sine promisiunile sfărâmării limitelor.

Când stai îmbătat de libertate, uiţi că în întuneric cineva te pândeşte şi are deja scoase de ghearele de atac, uiţi că există încă atâta prostie că ai putea umple abisuri marianice  şi n-ai clinti aproape nimic din neimaginata cantitate, uiţi de prostul gust, de necurăţenia celorlalţi, de fiinţele bestiale, de nemernici.  Libertatea îți ă senzația că ești tu singur cu un viitor plin de promisiuni.

Astfel de gânduri m-au încercat pe aleea Libertăţii în timp ce abia-mi târşâiam picioarele.  Sunt nesigur de adunarea spre care mă îndrept, ieri am primit în parc de la un necunoscut o invitaţie să particip la întrunirea libertarienilor. Ce o fi asta! Nu eram prea lămurit, mă făcuse curios datorită invitaţiei în care se spunea să aducem câte un obiect care să semnifice libertatea. M-am gândit  – după multe tatonări – să le ofer poezia mea Liber (vezi aici). Aleea aceasta conţine un club al şahiştilor, un mic careu ocupat de obicei cu diferiţi moşnegi pasionaţi de săriturile calului şi vicleniile reginei. Azi însă absentau deoarece o mulăţime destul de consistentă asculta prezentarea unui orator despre libertate. Iată ce am prins din cuvântarea acestui personaj, cu o barbă tunsă agreabil şi ochi halucinaţi:

-    Aţi uitat prieteni de libertate! Voi robii diverselor pofte, robii băncilor, ai excursiilor, ai cumpărăturilor, ai televizoarelor, ai politicii, ai sportului, aţi uitat de lucrul cel mai important din lume. V-aţi înconjurat viaţa doar de înscrisuri de firme comerciale, de îndemnuri la consum, ați ajuns ascultătorii servili ai diferitelor organe, dar aţi uitat să puneţi măcar din loc în loc o pancartă  în care să omagiaţi libertatea. Dacă ridicaţi ochii, imensitatea cerului vă spune de libertate. De când n-aţi mai privit cerul altfel decât meteo? Un spaţiu deschis până în zare vă spune de libertate, stelele clipesc a libertate, păsările cântă, trandafirii biciuiesc aerul parfumat, în acest moment sunt mii de morţi pentru acest ideal şi voi, voi aveţi inima împietrită, v-aţi plafonat, v-aţi închis în circuitul robiei, al grăsimii, al tabieturilor şi al anumitor gusturi, al anumitor gândiri şi mai ales al posibilului. Voi nu mai aparţineţi libertăţii cât timp nu băteţi la porţile transcendentului.

-    Nu-i adevărat, suntem liberi, a început să urle mulţimea. Fiecare a simţit în acel moment nevoia să-şi demonstreze libertatea. Eu m-am apucat să-mi recit poezia Liber, deşi nu mă asculta nimeni deoarece toţi vorbeau, cântau, dansau în acelaşi timp. Unul se rotea protestând contra robiei gravitaţiei. Unul purta un sac foarte greu în spinare şi spunea că acolo duce libertatea, unul se îmbrăcase în arbitru şi afirma sigur că el este adevăratul liber arbitru, cel care le şopteşte la ureche oamenilor ce decizie să ia. Unul cerea libertatea animalelor mari de la Grădina Zoologică, altul libertatea de a trăi între râme. O femeie s-a dezbrăcat în pielea goală pentru a fi liberă de haine. Am întors ochii jenaţi, femeia nu arăta prea bine, deşi ea ne ţipa să ne simţim liberi s-o privim. Unul cerea libertatea de a se îmbăta cu băuturi amestecate, altul de a câştiga sume importante la fiecare loz pe care-l cumpăra. Deocamdată arunca lozuri nedesfăcute ca pe confetti. Unul dansa fiindcă se simţea liber aşa că am început şi noi să ne manifestăm ca descreieraţii, ţipam, săream, ne învârteam până la ameţire.

-    Tăceţi! a urlat bărbosul. Manifestarea s-a încheiat. Am crezut că vorbesc unor oameni liberi, dar libertatea voastră este egoistă, cereţi lucruri prea mici, prea puţine, prea de uitat până mâine. În loc să scuturaţi cerul să vă dea nemurire, idei titanice, puteri de neimaginat, voi vreţi lozuri câştigătoare şi râme ca vecini. Voi nu sunteţi liberi, ci nebuni? Ce înţelegeţi prin libertate prietenilor? Circ! Ospiciu? Mergeţi şi vă biciuiţi în robie singuri. Aţi ratat încă o dată întâlnirea cu libertatea!

Şi-am plecat de pe aleea Libertăţii pregătindu-mi biciul. Acum mă ard pe spinare. Am adus acasă cu mine câteva obiecte ale libertăţii. În primul rând sacul acela greu. Bluza femeii nudiste. Un loz nedeschis. O râmă. Un fir din barba oratorului. Lumea s-a încăierat la final. Ne-am învineţit cu toţii ochii pentru a nu uita măcar o săptămână de libertate. O libertate vineţie.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Posted in Situații cinice | Tagged | Leave a comment

O scrisoare despre prietenie

Prietene Bujor,

Nu ne-am mai scris de o săptămână și nu ne-am mai auzit de trei.  Ți-e nu ți-e dor de o hoinăreală prin Aken? Chiar dacă este caniculă, o s-o luăm prin locurile umbroase, o să privim la roata cea imensă care se rotește din când în când cu câte-un puști realmente insistent, o să mângâiem cu privirea nemaipomenite cozi de păuni albi, în fine, o să rezemăm greutățile noastre considerabile la focul unei discuții care va începe informativ și va degenera în tezele lui Platon ori Aristotel. Cuvintele când sunt cu tine Bujor dragă devin niște figuri șahistice imprevizibile, permit mutări halucinante, cu ceva în ele savuros și proaspăt.

Acum stau în fața debarcaderului Prieteniei, știi acela cu vaporașe,  hidrobiciclete, bărci clasice  și mă gândesc ce aiurea se dau numele locurilor… Nu știu de ce, dar cuvântul acesta prietenie a devenit pompos, de obicei îl alătur sintagmei prietenia între popoare, așa cum era foarte uzat pe vremea comunistă, devenise un cuvânt politic și cu miză oportunistă. Nu oamenii, ci popoarele se împrieteneau, și prin prietenie trebuia citită alianță momentană, solidaritate cu anumite teze, date festive, acțiuni represive.

Oare de ce debarcaderul acesta are o firmă așa ruginită cu numele său de botez? O prietenie pătată vârtos de rugină, prietenie veche, neprotejată de intemperii, abandonată în ultimă instanță din cauza decesului participanților la acest sentiment. Acea firmă îmi amintește de grădina sălbăticită a unui unchi de-al meu – pe vremuri un loc foarte bine îngrijit. Acum ți-e și spaimă să intri, nu știi peste ce vietăți pișcătoare ori mușcătoare, otrăvitoare ori hămesite dai.  Tabla aceea ruginită este un semn de junglă nocturnă, plină de amenințări în care ar urma să se transforme prietenia.

Un vaporaș în sfârșit a plecat, a luat cu el un val de amatori de lenevit pe apă, de altfel extrem de gălăgioși, câțiva pici mofturoși și țipători, o pereche care se tot săruta zgomotos și demonstrativ, adulți care tot se produceau cu bancuri porcoase, indiferenți la prezența copiilor și se hlizeau la intensitate insuportabilă. Acum e un moment de răgaz, pot să privesc singur câteva minute la malul apei, știu, din nou se vor strânge alți gălăgioși porniți să-și facă o plăcere, un dat cu vaporul bunăoară.  Oftez, fiindcă prietenia am văzut-o azi din colțuri pe care nu le intenționam.

Acum trece o yolă. Un tânăr care se luptă serios cu vântul consistent și încasează continuu o spumă de apă. Trec canoiști, trei bărci cu motor, un ski-jet. Mă frapează la toți aceștia singurătatea lor lichidă. Fiecare se nestresează fără prietenie. O fi debarcaderul Prieteniei, dar Lacul s-ar putea numi al Singurătății. De fapt, nu e chiar un lac, ci o prelungire a râului Colentina sau al Dâmboviței, niciodată nu am știut prea bine care din ele.  Așa mă simt și eu fără tine, prietene Bujor, voiajez prin această grădină ca un caiacist fără cârmaci, așa că sunt departe de orice performanță lingvistică ori ideatică. Sentimentele mele joacă în stare incipientă și – în singurătate – nu au de ce să se dezvolte lingvistic. Cunosc un început de depresie, aproape că nu mă interesează nimic. Am ajuns să-mi refuz cele mai simple lucruri fiindcă precum băutura, consumate în singurătate n-au niciun haz. Lipsa prietenului echivalează pentru mine cu un exil printre pitecantropi.

Poate că și prietenia este o formă de politică. Nu putem sta în permanență în gardă  și nici să savurăm nestematele lumii numai de unii singuri. Prietenia înseamnă în primul rând împărtășire, deschidere, indecizie, tulburare, lipsă de protecție. Este partea de dinăuntru a unei scoici, parte cărnoasă, neputincioasă și din care ies totuși la iveală perle pentru doamne ahtiate.  De fapt, nu spun nimic nou despre prietenie, aș vrea să descopăr o zonă a ei care să nu mai fi fost explorată de nimeni, știu, adesea nu fac decât să reiau truisme în circulație și eventual să le dau un veșmânt diferit. Poate că prietenia cu mine, Bujorelule, nu este decât o reîntoarcere la granițele acestui concept, dar nu o depășire a sa, nu o extravaganță decât cel mult de ordin lingvistic. Este adevărat, împreună,ne permitem să uităm de oamenii severi, șefi și autoritari care suntem în societate și să redevenim doi copii care caută să-și reaprindă curiozitatea de ce lumea este cum este, de ce se văd siliți să poarte asemenea măști sociale, de ce trebuie să existe cruzime, singurătate, denumiri false.  Cu tine prietenia este ca o continuă alunecare pe tobogan,  și fantezia mi se leagănă precum apa după trecerea vaporașului.  Oftez prietene, aș vrea să fii cu mine în Aken și continui să fii departe. Am atâta nevoie de tine. Sunt deprimat și singur.  S-au strâns din nou vizitatori gălăgioși la vaporaș. Țipete obraznice. Caniculă și nefericire.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Posted in Hoinăreala de cinic | Tagged | Leave a comment

Azi în parcul Aken e sărbătoare

O dezlănțuire frenetică, dionisiacă. Oameni care au ignorat complet existența parcului acum dau năvală înarmați cu caserole de mici și rotocoale de cârnați în chip de cartușiere mexicane. La fiecare 100 de metri s-au amenajat grătare unde-și pot prăji bunătățile comune mai tuturor. Capace de bere sunt mai peste tot împrăștiate. Zgomotele obișnuite ale parcului sunt copleșite de gâlgâieturile satisfacției. Iarba este aproape complet acoperită de pături și cearceafuri. Copii mulți chiuie asurzitor. E totuși doar vuietul oamenilor, gardienii circulă prin toată această mulțime și dau amenzi celor care încearcă să-și dezlănțuie manelele.

Încă de la intrare oaspeții sunt primiți cu confetti. La fiecare 10 minute gazdele sunt schimbate de alți componenți cu costume carnavalești. Apoi vin oglinzile strâmbe, apoi apar caruselele de amețire a conștiinței, apoi ca să treci în grădină ești obligat să dansezi fie cu partenera ta, fie cu una din partea parcului trei tururi de pistă: un vals, o horă, un blues. Ești apoi nevoit să te dai pe un luciu de gheață, dar dacă nu știi să aluneci, oameni specializați au grijă să nu cazi și te poartă ei până la capătul gheții. Apoi intri într-un cuptor unde  te lași legat de-a lungul unei frigărui verticale. Începi să fii învârtit și se aprind lângă tine flăcări grozave. Totuși acestea nu ard, nu încălzesc temperatura. Sunt ca un fel de joacă în care ești un miel la proțap. Scapi de acolo doar ceva amețit și imediat ce pășești în afară te pomenești că ai căzut într-o groapă deghizată. Groapa este foarte adâncă, tu tot cazi, din întuneric se reped să te sfâșie lei cu răgete aspre, pitoni cu colți pofticioși, ghearele unui urs turbat. Dintr-o dată totul se oprește. Se aprinde lumina și constați că nu ai căzut niciun centimetru. Totul era iluzie. Ieși afară mulțumit că ai fost doar obiectul unei farse și privești în jur – ha! Totul a fost doar o iluzie. Când colo, lumina devine tot mai albă, obiectele încep să aibă proprietățile geamului, devin de sticlă, transparente, se vede prin ele, se vede apoi doar lumina, apoi tot mai puțină lumină, apare crepusculul, întunericul, obiectele apun definitiv  și, dintr-o dată, ca după o explozie universală, tot universul se întunecă absolut.  Ce a fost oare iluzie? Lumina sau întunericul. Apare un sentiment necunoscut, unul de o spaimă covârșitoare, ai senzația că asiști la universul de dinaintea de naștere, noroc că nu durează decât câteva secunde fiindcă brusc are loc o nouă explozie și dintr-o dată obiectele revin firesc la locul lor ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dai fuga la ele și ești mulțumit că există, le mângâi conturile, le pipăi, le miroși, le guști. Ele sunt limitele tale dragi, apoi treci mai departe.

Hotărât lucru, organizatorii grădinii azi se țin de farse. Au cerut oamenilor să vină cu atitudini și obiecte fantezii. Am văzut pe unul care trăgea un zmeu pe rotile, coada lungă a zmeului a gâdilat nasurile unora ridicate prea sus din cauza orgoliului. Un om țopăia cu arcurile de la un pat. Avea un arc și în cap așa că uneori se răsucea și țopăia cu capul. Unul își luase creioane uriașe și se da pe ele prin rotire. Unul avea o lanternă cu lumină neagră. Mai degrabă o lanternă cu întuneric. Mi s-a părut corect. De ce lanternele să aibă numai lumină, nu și noapte?  Unul se lăuda că știe care este nota muzicală a oricărei plante. Dacă i se da un bănuț, mergea la cactusul din față și apăsa lângă o anumită frunză – scotea un vaier vegetal. Un om vindea evantaie electrice și cu termometru incorporat. Îți spunea câte grade  au scăzut după evanteială. Semnaliza și apariția transpirației datorită căldurii și intra automat în funcțiune.

Stăteam întins pe o pătură și-mi imaginam toate astea. Grădina Aken era doar plină de oameni cu burțile dezgolite, mâncând de zor grătăreală și golindu-și conștiincioși multele doze de bere. Era vuietul râsului peste tot.  Un leu se plimba printre pături. Cerea cuviincios un copil neastâmpărat de mâncare. Copiii tremurau, dar deocamdată nu erau dați de părinți, însă anumite amenințări proferau dacă începând de azi nu o să-i asculte.

Deschid din nou ochii. Sunt singur în parc.  Unde s-au dus toți oamenii, toate acele minunății. În fața mea e un câine tuns ca un leu. Un pekinez. Oftez. E liniștea grea și inexplicabilă de după sărbătoare.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Posted in Situații cinice | Tagged | Leave a comment

Sculptura avortonilor

Este în grădina Aken o alee mai ascunsă, în care se află un monument rarisim dedicat avortonilor. În ultimii ani, aceștia au devenit atât de mulți că am senzația că poporul acesta din care mă trag tinde spre sinucidere. Cifra a depășit deja ordinul milioanelor. Stau pe o bancă în fața acelui monument și-mi plâng eu însumi pruncii pierduți. Aș mai fi putut avea trei copii, doi au fost lepădați din cauze naturale, iar al treilea din neglijența și indecizia mea. Uneori aici se strâng sute de femei care și-au pierdut prin avort singura șansa de a deveni mame. Sunt ființe cu ochi pietruiți, cu inima subțire, cu o sarcină ce le-a ajuns la creier și le obsedează continuu. Toate au pățit-o la fel. Au fost prinse în capcana jocului societății care le-a refuzat în anumite circumstanțe să fie mame. Dar acele circumstanțe coincideau cu unica lor șansă de preschimbare în părinte. Tratamente costisitoare, sex îndelung cu soțul sau cu necunoscuți, însămânțări artificiale, nimic nu mai merge, uterul e praf, ireparabil. Femeile acelea prea sărace să fie mame, prea credincioase să fie mame, prea bolnave să fie mame vin la acest monument să aprindă lumânări copiilor lor morți. Strigătul de durere al feților se vede în aceste fețe pământii din care abia mai se nasc neconsolate lacrimi, fețe lipsite de speranță, zbârcite de minciuna la care au fost supuse, de ipocrizia adulților.

Toate se simt asasinele propriilor copii și, într-un fel, vin aici ca în fața unui tribunal imaginar. Câteva dintre ele au luptat cândva pentru dreptul la avort. După ce l-au obținut, l-au folosit împreună cu majoritatea femeilor din plin. Dacă stai să ciulești urechea în singurătatea acelei alei, auzi un scâncet indistinct scos din pieptul unei mulțimi nesfârșite de bebeluși.  Femeile acelea știu doar atât  că feții lor erau oameni și ele și-au dat acceptul să fie omorâți printr-o moartea cumplită – prin sfârtecare. Urma lor a fost considerată mizerie și chiuretată din belșug și așa eficace că le-a lăsat sterpe. De altfel, vin și femei cu copii care au avortat cândva la fel. Cele cărora le-a murit copilul prea de tânăr, care le-a fugit de acasă, care le-a dezamăgit, care a emigrat. Femei lipsite de sprijinul vreunui copil la bătrânețe.

Se zvonește că în curând aici se va ridica un altar dedicat pruncilor nenăscuți. Oare de ce nu o există în București o Biserică dedicată acestei forme de nefericire! Câtor adulți nu le strigă inima după prezența magică a unui copil? Câtă nevoie au de rugăciune, de un mesaj din acel mister de dincolo de înțelegerea noastră.  Și statul este la fel de indiferent în fața acestui fenomen care-i subminează existența. Nu încurajează femeile să devină mame, permite existența unui mare număr de ginecologi care să se ocupe exclusiv de avorturi, este mai preocupat de câinii vagabonzi decât de dispariția  miilor de viitori semeni. Fie își izgonește cetățenii în exil prin asuprire și sărăcie, fie nu le permite existența folosindu-se de tertipurile reclamei în care apar idioate fericite, fără copii, eternizate într-un zâmbet cretin în fața vreunui obiect de nimic. Statul acesta nu încurajează prezența indivizilor, ci a obiectelor.

De fapt se confruntă două mentalități. Una religioasă și una discutabil științifică. Prima afirmă că vorbim de om încă din momentul concepției sale. Cealaltă că omul există abia după ce s-a născut, nu înainte când ar fi doar o adunare de celule ce se dezvoltă progresiv.  De altfel doctorii care se ocupă cu fenomenul nașterii dar și al avortului au două discursuri opuse în funcție de dorința clientei de a fi sau nu mamă. Dacă știe că sarcină urmează să fie dusă la capăt, chiar ginecologul la ecografii îi spune mamei să-și privească viitorul bebeluș, că acesta o simte, că încearcă să ia legătura cu ea, că este deja un copilaș drăguț, că totul merge bine, se împlinește pe zi ce trece, în fine realizează un discurs despre o ființă umană. Același medic ginecolog, la următoarea pacientă care și-a exprimat dorința sau a fost silită la avort, la o sarcină de aceeași dimensiune îi spune că nu e nicio problemă, un făt este un lucru oribil de privit, ceva inform, un monstru, nu un om, mai are încă o coadă, nu respiră decât ca peștii, nu are habar de lumea asta umană, atingerile sale interioare sunt doar fenomene epidermice, tangențiale,  în fine că este un lucru care trebuie scos fără teamă și care poate aduce numeroase boli, ba chiar moartea viitoarei mame. Și apoi operația este un fel de extracție de măsea, ceva simplu, cinci minute și gata,  femeia poate merge de-a doua zi la noi ghidușii și fantezii erotice. Și femeia merge și tot merge și tot merge și ajunge până la urmă pe aleea aceasta macabră, cu fața trasă și tânjind înnebunită după un copil. Și niciun doctor de pe lumea asta n-o mai poate ajuta.

Este oare fătul o ființă umană sau din contra o progresie de celule fără conștiință? Și ce se întâmplă cu avortonii după moarte? Acele femei când se gândesc la credință  li se înfiorează carnea a durere știind că au trimis cu bună-știință în iad ființe ce nici n-au apucat să trăiască, să guste din albul acestei lumi.

Mă ridic de pe banca din fața monumentului și mă îndrept spre alte alei akenice. Mi se pare scena prea patetică sau eu am un discurs nemulțumitor despre toată această poveste. Numai că părul mi se ridică de groază când aud strigătul celor trei copii ai mei care ar fi putut fi. Copiii mei. Iubiții mei, nici măcar nume nu v-am dat. Copiii mei. Patetismul e pe cale de transformare. Merg prin grădina Aken și plâng.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Posted in Personaje cinice | Tagged | Leave a comment