Archive for the ‘Poezia -Chestiuni controversate’ Category

V-ați uitat pe eticheta Cinicul de serviciu? A început un serial despre grădina Aken. Azi Știri pe scurt iar pe carteadeschisa.ro considerații articolul lui Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română.

Un articol al lui Daniel Ciotlos contra lui Daniel Cristea Enache

Monday, April 4th, 2011

Există oare poeme concludente și neconcludente ale unui mare poet? Care să fie semnul de concludență!
Daniel Ciotloș (România literară 2011 > Numarul 12) la care am găsit comparația atrage atenția asupra procedeului – nu poți pune poeme neconcludente ale unui poet în raport cu poemele concludente ale unui alt mare poet deoarece evident primul va ieși defavorizat. Este aproape un truism.
Idem – Singurele locuri în care Daniel Cristea-Enache se comportă ca un critic literar (şi nu ca un autor de comentarii pentru bacalaureat) sunt cele în care devine autoritar.

Care o fi diferența clară între comentariile bacalaureat și critica propriu-zisă poate că trebuia punctat.

Spre Cuvânt

Monday, September 28th, 2009

Iată o excelentă critică a poetului Robert Laszlo asupra poeziei de azi.

E atât de catastrofală situația încât mi-am luat chitara și am început să fac la nesfârșit arpegii.

Spre Cuvânt

Detest bufoneria poetică, boema aceea marginală care transformă poezia într-un accesoriu existenţial bizar.
Poezia a fost – cândva – un lucru esenţial şi grav. Mesajul profund al marii poezii a ajuns astăzi un agreabil accesoriu butaforic.
Jocurile isteţe de cuvinte au colmatat şuvoiul ideii pure, beţivanii care au curioase revelaţii lingvistice în timpul iresponsabilităţii lor bahice, au transformat diamantul expresiei pure în cenuşa umilă a nimerelii calamburistice.
Poeţi de toată mâna, unii mai inspiraţi, alţii doar nişte bieţi scribi, fac figuraţie într-un spectacol de tip medieval, în care bufonul curţii, ştirb şi gângav, cerşeşte un miez de măduvă deoarece cu dinţii tocţi nu mai poate roade oasele căzute de la masa princiară.
Pentru mulţi, pentru toxic de mulţi poeţi, faptul, simplul fapt de a fi poeţi este doar un rol. Prin conclavuri cvasi-funerare, graseiază şi aruncă pe nări fraze preţioase, îndelung exersate, ca mai apoi, după căderea cortinei, să constaţi că ai de a face cu nişte bieţi negustori care sunt gata să vândă nişte cuvinte  împerecheate ciudat la preţ de superofertă.
Homer rătăcea orb din cetate în cetate şi declama povestea tristă a Troiei. Astăzi, poeţii îşi plâng singuri de milă şi potcovesc nepricepuţi, calul troian al propriei lor trădări.
Mai târzu, Timur Lenk, un tiran sângeros şi urât ca dracul, masacra întreaga populaţie a unei cetăţi cucerite cu excepţia poeţilor.
Medievalul dictator avea nevoie, pe lângă râurile nesfârşite de sânge, de noi şi noi poveşti, care să-i potolească frica de lumea pe care nu o încăpea forţa sabiei sale.
Groparii veseli care prevestesc de vreo două veacuri încoace sfârşitul poeziei, organizează pomelnice cuminţi în care invocă fantoma unei literaturi pe care chiar ei au ucis-o, doar ca să-şi asigure obiectul muncii.
Noroc că literatura, poezia, sunt în altă parte. Şi din acea parte va veni Cuvântul, înfăşurat în chiar hlamida esenţei sale. Cea pe care o plângeau ochii stinşi ai lui Homer, cea pentru care sabia lui Timur Lenk se făcea pavăză şi scut.
Nu ştiu dacă e vremea să spunem lucrurilor pe nume. Din cauza frunzişului mult prea bogat, este foarte greu să vedem dacă fructele au dat în pârg.
Dar cred că a venit vremea Rostirii cele Adevărate. Dincolo de marginalii care-şi badijonează incertul fior liric în franjuri bahici ori în pozele boeme ale unei absolute ratări, trebuie să vină armata cea adevărată. Cea care apără Cuvântul. Şi-l pune pe soclu. Şi îngenunchează credincioasă, gata de luptă. De ultima…
Robert LASZLO
Satu Mare

Bănuială

Monday, May 25th, 2009

Autor: Ion Maria
Sursa: revista Viaţa Românească
Data: nr. 12/2007

poate că floarea
care citește
toată ziua
cartea cerului
e mai aproape
de Dumnezeu
decât mine

Text preluat din revista „Viaţa Românească” la data de 25 mai 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Există o legătură între poezia şi muzica bună?

Saturday, February 21st, 2009

Teoreticienii literari Rene Wellek şi Austin Warren sunt de părere că vorbim aici de fapt de o relaţie slabă. Oferă argumente din mai multe perspective:

1.    Poet = Compozitor – nu se poate dovedi că muzica a fost compusă simultan cu poezia. De obicei compoziţiile sunt secvenţiale, uneori la ani distanţă. Avem exemplul lui Wagner care îşi scria dramele uneori cu ani înainte de a le face muzica. Sau sunt poezii scrise special pentru anumite melodii şi nevoite din această cauză să-şi fractureze logica discursului.

2.    Poet ≠ Compozitor – de obicei poemele valoroase, cu o structură închegată, unitară nu se pretează la transpunerea pe muzică, în timp ce poemele slabe, mediocre au adesea realizări muzicale de excepţie. Exemplul clar este constituit de liedurile lui Schumann pe versurile de tinereţe ale lui Heine considerate azi de o valoare cel puţin discutabilă.

Cam cum văd eu lucrurile: există o fractură importantă la nivelul ritmului. Nu există de pildă poezie cu ritm perfect…  ritmul iambic, trohaic, anapestic de pildă se stabilesc pe baza unei convenţii. Actualizările lirice scapă întotdeauna schemei. Pe de altă parte, muzica caută să impună numeroase repetiţii ritmice şi ar avea nevoie de scheme lirice iterative cât mai întinse posibil. Cum acestea nu există , muzica forţează pronunţia cuvintelor, prin lungirea sau scurtarea enervantă a cuvintelor. Dacă ar fi să pronunţăm după cum se cântă, s-ar ajunge la rezultate năstruşnice. Ex: Mamăăăă, vinoooo… te iubsc… În textele cu vers alb, puse azi pe muzică, de obicei pentru a se crea refrenul se repetă o anumită secvenţă lirică.

Mai e şi problema poeţilor compozitori. La noi majoritatea cântăreţilor se simt la fel de talentaţi la versuri ca în muzica lor. De aceea, cam indiferent de gen ies texte de genul celor care ne fac să râdem în hohote – fie că e vorba de hip-hop, fie de muzică uşoară. Nu mai zic de manele care sunt un fel de talpa iadului din punct de vedere poetic. Există şi specia textierilor, unii dintre ei foarte căutaţi printre compozitori. Din păcate, nu am remarcat să şi fie buni poeţi. S-ar putea ca textierul să fie acea specie monstruoasă care nici poet nu e, nici compozitor, ratând cu uşurinţă în ambele domenii. Şi iată o zicală de-a celor doi critici:

„Poezia sublimă nu cere muzică, iar muzica inspirată nu are nevoie de cuvinte”

Gabriel Mirea

Torţionarii poeziei

Saturday, April 19th, 2008

Perindându-mă prin Ţara Poeziei cu puţine flori şi numeroase mocirle, mi-am adus aminte de o scriere în care un personaj hidos obişnuia să-şi chinuie victimele cu recitarea de poeme. Aveau de ales: ori să fie ştrangulate, ori să asculte legate de fotolii nişte poeme groaznice care provoacă un chin tot mai mare cu fiecare vers. Erau atât de neinteligibile încât nici cele mai luminate minţi din Univers nu le-ar fi putut găsi vreun sens. Ba mai mult, autorul sublinia că respectivul poet avea un succes negativ ieşit din comun: ascultătorii săi la sfârşitul lecturii fie înnebuneau, fie le crăpa inima de furie, fie începeau să capete ticuri groteşiti.

Dincolo de posibila pildă, este exprimată aici o preconcepţie relativ comună a epocii noastre: ascultarea de versuri aduce o certă durere de cap, iar creatorii dau cel puţin impresia unor tipi ieşiţi de pe fix.

Ceea ce refuză din start poetul este faptul că integral stihuirea sa ar putea fi lipsită de frumuseţe. El vizează aceleaşi circuite estetice cu care se receptează frumosul deşi el personal foloseşte cuvinte numeroase din sfera urâtului (urâţisme), sau într-un supărător exces -isme de genul tehnicisme, regionalisme, argotisme. Deşi vizează o poezie şoc, vezi tresăririle nervoase din povestirea de la început ale ascultătorilor legaţi fedeleş, aşteaptă ca ulterior să aibă acelaşi succes ca în formulele consacrate.

Neglijent în expresie, dezlânat în idee, neştiind el însuşi ce-a vrut să spună, aşteaptă totuşi din partea receptorului admiraţie, sesizarea esenţei, eventual mulţumiri şi sublinieri ale modului în care ne-ar schimba viaţa acel poem.

Există însă şi poeme urâte de gradul doi cu o expresie laborioasă, şlefuită, care sună pe alocuri bine, dar care dau senzaţia de greoi, de elefant balerin, de proză ratată. Poeme care ar fi putut fi strălucite dacă… O bâlbă supărătoare într-un discurs sclipitor. O haină impecabil călcată, dar care e foarte murdară la guler şi manşete.

Să nu mai spun de poeţii care cred că pot separa un text de proză pur şi simplu în versuri inegale pentru a obţine o poezie. Deşi refuză orice ornare în afara unei monotone repetiţii de acţiuni, deşi consideră că doar sub focul inspiraţiei de unde ar veni acesta poetul trebuie să se manifeste şi nimic mai mult, totuşi vor o receptare identică cu a unui poem care a fost lucrat mult, în care este dovedită atât stăpânirea meşteşugului cât şi belşugul de talent.

Fiindcă până la urmă asta se întâmplă în poezia românească – putând avea acces la publicare foarte uşor, mulţi diletanţi care sunt vizibil lipsiţi de har continuă să publice în neştire producţii versificate şi au senzaţia că măcar prin cantitate vocaţia le va fi confirmată.

Să ne oprim un pic şi la ascultători, respectiv la refuzul lor de a asculta poezie care pare îndreptăţit după străbaterea unui şir de elucubraţii zise poetice. A ajuns sinonim poetul cu vorbitorul în dodii. Cine scrie poezie, dă dovadă de ţăcăneală. Şi asta fiindcă sunt o mulţime de producţii cu pretenţia de poezie care sunt capabile doar de a chinui orice ureche, fie ea sensibilă, sau nu.

Părerea mea că acela care scrie un poem prost şi are pretenţia de a-l înfăţişa altceva decât este se cheamă torţionar poetic. Este posibil să aibă pusee de adrenalină şi orgoliu, să se autointituleze omul cu care poezia se epuizează sau să fie adulat aşa de vreun cerc de amici interesaţi de persona respectivă din alte motive decât cele poeticeşti, dar talentul se mănâncă cu altceva, poate apolinic, poate dionisiac, dar cu o evidentă detaşare de sine, cu o anume înstrăinare. Poetul se scrie pe sine, dar în acelaşi timp se depărtează de sine, cum spunea Rimbaud, deja “eu este altul”. Orice rateu poetic are un defect capital: uită de sinele poetic şi mai ales uită de cititori.

Partea rea este că şi marii poeţi au avut perioada lor de tortură a limbii. Dar şi acolo se întrevedea o speranţă, un colţ senin, o întorsătură de frază care bucura inima, care arăta că aici este o mină nedescoperită încă.

Poate că în orice persoană alfabetizată se află un real filon poetic – dar la cei mai mulţi se află la aşa mulţi metri adâncime că ar trebui operaţii numeroase pe creier pentru a-l scoate la iveală. Şi ce e mai rău, batalioanele de diletanţi poetici ignoră alte filoane mai apropiate de suprafaţă (ştiu şi eu, talente tehnice, picturale, fotografice, filmice), în schimb ne oferă drept poeme torente clare de noroi.

Poezie – sărăcie!

Gabriel Mirea

1000 de poezii

Monday, February 25th, 2008

1000 de poezii preluate – o cifră pe care nu speram să o ating nici în cele mai fericite pronosticuri atunci când a debutat acest blog. Dar prin bunăvoinţa a numeroşi poeţi, a redactorilor de ziare literare ori a unor şefi de edituri acest proiect a căpătat un contur propriu şi o matcă aproape constantă în ciuda vicisitudinilor zilnice. De câte ori nu m-a încercat aceeaşi spaimă că nu o să mai găsesc trei poezii pentru postat. O spaimă minoră biruită imediat de convingerea de la care a plecat acest blog – este multă poezie bună sau măcar onorabilă în literatura română, dar din păcate ignorată şi lipsită de o imagine publică.

Şi a mai fost un gând - fiecare generaţie nouă de poeţi pătrunde cu o superbă doză de sfidare, cu o infuzie de orgoliu care pare să măture ternul peisaj publicistic. Din păcate, lucrurile se dovedesc o furtună într-un pahar cu apă, poeţii respectivi se limitează foarte repede la un cerc, la o revistă, la o grupare şi ignoră cu aceeaşi superbie tot ceea ce se întâmplă în jur ori alte canoane literare. De aceea am zis că această antologie este şi una dintre formele posibile de măsurare a vânei poetice. Cine este poet şi nu un declarativ oarecare trebuie să fie capabil să ofere poeme de valoare. Până la urmă interesează poemul şi nu estetica ori biografia sa.

Gabriel Mirea

Despre ce e poezia?

Wednesday, January 2nd, 2008

De fapt despre ce vorbeşte poezia? De ce are aşa puţin succes în faţa munţilor de proză?

Poate pentru că poezia anulează clişeul, împrospătează limba, schimbă perspectiva. Poate că poezia e o perdea de foc care arde comodităţile psihice în care locuim, gândirile altora. Arată că e timpul să ne luăm viaţa în mâini, să ne preţuim simţirile şi cugetările noastre. E o formă de purificare şi de naştere a individualităţii proprii.

Este drumul către adevărul nou, cel lingvistic, este o explozie de sensuri, de aşchii de marmură, de nuanţe. Este un medicament de fortificare a fiinţei, un crivăţ care tot creşte în intensitate şi un cataclism care schimbă totul în orizontul înţelegerii.

În ciuda a toate, este chintesenţa ştiinţelor întrucât dă preţ atât raţiunii cât şi simţirii, iar toate formele de conştiinţă au valoare egală. Şi este în acelaşi timp o ierarhie radicală – fără s-o intereseze numerele unu, aşii – care arată singurul drum pe care-l evită orice agenţie de turism, cel spre sinele propriu.

Şi lista a ce este poezia abia începe. Oare semnificaţiile prozei să fie de zeci de ori mai multe? Dacă proza nu a fost în stare să genereze decât o revoluţie industrială, poate poezia va conduce la revoluţie a cunoaşterii. De aceea îmi repet încă o dată mirarea: despre ce vorbeşte poezia?

Gabriel Mirea

Valurile antipoetice ale învăţământului

Wednesday, December 26th, 2007

Am avut revelaţia că în şcoală datorită unor teste stupide la final de ciclu, s-a alterat ireversibil creativitatea. Dintr-o dată am văzut cum sute de mii de copii sunt bombardaţi aproape simultan cu aceleaşi informaţii a căror existenţă este vag justificată şi conformă unor criterii aşa de generale că servesc la toate şi la nimic.

Şi apoi vedeam valurile de informaţii tot mai multe, suprapunându-se, interferându-se, pierzându-se o parte dintre ele în timp ce itemii de verificare creşteau cu aceeaşi puritate a sursei în dificultate. Deşi informaţiile ajungeau distorsionate, cerinţele acurateţii receptării erau ridicol de înalte.

În aceste condiţii simţeam cât de robotizată este societatea de azi, toţi deţinem un set identic de cunoştinţe şi superstiţii primare, iar pe de alta, cât de dificil este să te menţii la nivelurile înalte de informaţie fără studiu autodidact. Dar orice studiu individual anulează educaţia colectivă, îl obligă pe învăţăcel la specializare, la crearea de scuturi de protecţie împotriva informaţiilor nepotrivite. Fiindcă învăţământul îţi arată nu numai nuanţele lumii, ci mai ales cum să te aperi de tot ceea ce nu te interesează, cum să uiţi, cum să nu auzi. Se ajunge de la fiinţe iniţial deschise receptării la persoane tot mai surde, tot mai refractare care la finalul bombardamentului informativ de obicei neagă orice aspect pozitiv al şcolii. Curiozitatea iniţială e prefăcută în cuirasă impenetrabilă.

Şi mă gândeam la însufleţirea cu care sunt spuse versurile în perioada copilăriei, şi apoi cum vin valurile zecilor de poezii de învăţat pe dinafară, fără să fie vreodată consultate preferinţele elevului. Şi realizam de ce când acesta ajunge la maturitate declară înverşunat că nu suferă poezia, că nu ar citi-o pentru nimic în lume.

Practic conştiinţa unui asemenea elev a fost siluită. Pentru el tot ce a însemnat poezie, a reprezentat un efort de memorare sau de citire a unor simboluri care nu-l interesau. I s-au dat direct numai trufandale şi a ajuns sătul de ele. Nu are idee de ce aceste poeme vârâte pe gât sunt mai bune decât altele, de ce i se prezintă numai creaţii ale unor autori decedaţi, de ce a fost aleasă din opera unui autor această poezie şi nu alta. El trebuie doar s-o ştie fără nicio întrebare de rostul existenţei ei aici. Şi atunci singura soluţie pentru a ieşi din impas este să nege atât profesorul cât şi şcoala cu tot ceea ce ţine ea, adică şi cu poezia.

Nu cumva bombardamentul informativ şi-a greşit ţinta? În loc să combată infecţia necunoaşterii, a acutizat-o şi a făcut-o rezistentă? Între idealul educativ şi elevul zis educat diferenţele sunt copleşitoare. Şcoala e de fapt o terapie contra barbariei cu o rată revoltător de mică de succes. Sub zece la sută sau la mie!

Gabriel Adrian Mirea

Metafora New Generation

Wednesday, December 19th, 2007

În ultimul timp audierea unor producţii poetice cenacliere mi-a relevat mutarea accentului în domeniul retoric de pe metaforă pe alte figuri de stil aparent mai vii precum enumeraţia sau repetiţia. Constatam totuşi că folosirea lor excesivă – mai ales prin verbe – pare să sugereze până la urmă o senzaţie de nehotărâre asupra importanţei lucrurilor, o neştiinţă a alegerii. Am senzaţia unui mozaic spart în elementele componente care pretind aceeaşi consideraţie ca întregul desen precedent.

Una dintre vocile cenacliste şi-a exprimat nedumerirea dacă metafora a dispărut sau poate noile generaţii de poeţi nu mai au habar cum se construieşte şi care sunt frumuseţile sale? O altă voce, de astă dată din noua generaţie a replicat ca şi cum ar fi lecturat un proaspăt manifest poetic că, dacă va mai fi folosită, metafora va cunoaşte mutaţii semnificative, va fi o metaforă modernă, incisivă, altfel. Va fi într-un cuvânt o metaforă new generation.

Dar este posibilă o metaforă cu totul nouă? Vorbea despre inovaţie un cunoscător al retoricii sau era doar o voce care vrea noul cu orice preţ fără să aibă habar de ce dă la o parte, de ce neagă cu înverşunare. Nu cumva metafora nouă este un alt nume al blagienei metafore revelatorii? Dar ce ne poate revela o metaforă? Noul! Sau mai degrabă o semnificaţie lucrurilor prin care trecem! O perspectivă altfel şi mai ales una estetică?

Poate metafora nu e accesibilă decât poeţilor, iar nu versificatorilor, fie ei albi sau coloraţi, plini de sine sau ascunzându-se după deget. Poate metafora e de fapt un mod de a-ţi gândi sentimentele, de a le organiza în cascade logice de sonorităţi, de a vedea brusc un rost neobişnuit al prezentului sau de a da un nume nelămuririi interioare.

Visez o nouă metaforă care să aibă puterea limbilor sintetice – din reuniunea a două cuvinte să fie generat un şir lung de sensuri.

Poeţii care scriu a-metaforic par să creadă că e de ajuns să dai un număr cuvintelor sau pur şi simplu să le numeşti tocmai pe de o parte ca să nu falsifice, ei bine! realitatea, iar pe de alta că oricum sunt semnificative prin ele însele şi oricum cititorul înţelege ce vrea.

Prin urmare iată ce reiese din aceste idei flash drept condiţii ale metaforei:
1. Necesitatea refacerii gustului pentru metaforă prin noi puneri de accent.
2. Înţelegerea puterii metaforei zise de tip vechi.
3. Sublinierea sensului adânc al metaforei de re-întemeiere a prezentului.
4. Multiplicarea perspectivei cu ajutorul metaforei potenţate.

Şi evident aceste condiţii generează şi un set de îndoieli:
1. Are metafora cu adevărat însă aceste puteri sau de fapt o confund cu un poem?
2. Oare nu cumva s-a ajuns în timpurile moderne la adevărate apologii ale metaforei, la un inventar uriaş de sensuri ale până la urmă unui oarecare procedeu stilistic?
3. Poeţii care abandonează metafora, chiar au pornit conştient în explorarea altor mijloace retorice!
4. Cui foloseşte un studiu al metaforei şi, în ultimă instanţă a oricărei figuri de stil, dacă nu generează o metaforă concretă, respectiv un poem bun, indiferent cât de teoretic l-am privi?
5. Poate metafora începe acolo unde încetează studiul retoricii şi meşteşugul, acolo unde totul devine doar aventură şi nesiguranţă.
6. Şi poate, cumplită îndoială, metafora este azi folosită mai mult ca formă supremă de organizare a poemului în care sunt aglutinate toate celelalte procedee.
7. E posibil ca întrebările asupra metaforei să fie în fond întrebări asupra limbajului şi asupra convenţionalităţii semnului lingvistic?
8. Dar dacă poetul scrie în afara oricăror cunoştinţe retorice şi ulterior are surpriza de a recunoaşte fie el, fie vocea unui critic ulterior anumite forme stilistice?

Acum când zic metaforă, zic durere de cap. Şi totuşi doar aşa începe.

Gabriel Mirea

Poza realităţii în poezie

Friday, December 14th, 2007

Este posibilă o poezie fotografie? Una care să fie tot atât de fidelă cu realitatea? Este poate aici provocarea tuturor poeţilor care s-au declarat realişti. Problema este cum poţi să găseşti un punct de întâlnire între succesiune şi simultaneitate. Există oare un cuvânt care să permită suprapunerea realităţii peste planul imaginaţiei? Un cuvânt, o frază, un poem!

Mă gândesc că până acum am fost grav păcăliţi de toţi cei care au pretins că se apropie cel mai mult de realitate. De fapt nu, puneau accentul pe un alt procedeu de a numi realitatea. Partea muzicală, ziceau unii. Procesul gândirii, ziceau alţii. Visul era adevărata realitate. Unii strigau că limbajul sexual este de fapt firul conducător. Sunt în labirintul lui Dedal, dar fără firul Ariadnei. Realitatea e undeva afară. Am mers la o mulţime de învăţători care au acelaşi procedeu. Îţi cer să-l uiţi pe cel de dinainte şi să-l asculţi doar pe el. Numai că drumul lui, chiar aparent însorit, chiar cu zgomote desprinse din realitate, cu imagini şi mirosuri adevărate conduce până la urmă tot în centrul labirintului, la Minotaur, simbolul brutei şi al totalei neînţelegeri.

Este posibilă o fotografiere poetică a realităţii? Cineva spunea că nu are rost o asemenea încercare deoarece în poezie doar sentimentul contează. S-ar spune prin urmare că toată realitatea este doar un stimul pentru apariţia sentimentului. Lumea există pentru ca el, poetul, să simtă. Pentru ca prin poet noi să ne recunoaştem şi numim propriile sentimente. Poetul este astfel până la urmă un nou nume al sentimentelor noastre obscure. Mai degrabă al unor nuanţe de sentiment.

Mă simt nemulţumit. Această realitate splendidă dintr-un punct de vedere şi uşor falsă dintr-o altă poziţie devine în imaginaţie superlativă fie negativ, fie pozitiv. Oftez. Cine vrea să găsească un tablou într-o poezie nu va găsi decât minimalism. Esenţe de tablou, stilizări de oameni, de mişcări, de furtuni. Poezia are alte legi şi ar fi bine să se debaraseze de noţiunea de realism. Cum încă nu ştiu o poezie pe deplin realistă, poate că ar fi bine să se accepte în sfârşit răspicat că da, poezia este a firilor irealiste.

Totuşi ce este realitatea? Doar tablourile prin care trecem cu o oarecare viteză? Doar exteriorul nostru? Sau şi procesele noaste interioare? Poate şi sentimentele? Fiindcă atunci i-am reda poeziei caracterul realist. Ar fi o formă de realitate sentimentală.
O poză vede amănuntul infinitezimal, dar voalează sentimentele. O poezie hăcuieşte realitatea pentru a găsi doar elementele care fac posibilă construirea unei nuanţe de sentiment. Fiecare dintre aceste arte pretinde vehement etalarea realităţii. Dar arta fotografiei de fapt conservă frumuseţea peisajului, pe când poezia îi dă un sens şi o funcţie.

Gabriel Mirea