Archive for September, 2007

V-ați uitat pe eticheta Cinicul de serviciu? A început un serial despre grădina Aken. Azi Știri pe scurt iar pe carteadeschisa.ro considerații articolul lui Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română.

Caragialeta bis

Sunday, September 30th, 2007


Autor: Şerban Foarţă
Editura: Brumar
Locul: Timişoara
Anul apariţiei: 2002
Număr de pagini: 79
Cronici: Marius Chivu - Hazardul obiectual şi infinitul flirt cu cuvintele (editura Liternet)
Maria Bălăceanu Spectacolul “Caragialeta”

Miniantologie lirică

Mitică

Avea serviciu-n Cişmegiu:
da muştele afară;
când se-ntâlni c-un lefegiu,
cam după cinci, pe vară.

Mitică-i e amic fidel
cu gândul şi cu fapta,
încât îi zice,-ndată, el:
“Hai, că te iau în dreapta!

N-ai la Război, la minister,
vr’un cunoscut? Că, iară,
nu-i dau grad soacră-mii, monşer,
de moaşă militară!”

Ajung, într-astfel, la bufet:
“Ce-ai zice de-o flanelă
de Drăgăşani? Ce mai buchet!”
Şi cum, prin clientelă,

cei doi amici trec braţ la braţ
Mitică se răsteşte
la unul, cu o halbă: “Bea-ţi
berea, că se răceşte!”

Apoi, pe când amicu-abia
comandă una mică:
“Nu i-o da, domnu’ ţal, c-o bea!”
se-amestecă Mitică,

care, cu gândul la păstrămi,
stufat, schembe, nisetri:
“Iaurt ai?” zice; “Este”; “Dă-mi
vreo câţiva centimetri!”,

adăugând: “Cu chifle moi!”;
şii, ca să nu-l scârbească
lactatul: “Pune-i usturoi,
vanilie sârbească!”;

şi-amicului, după chefir,
cam pe la ceasul şapte:
“Dă-mi o ţigară suvenir!
N-am mai fumat de-az-noapte

şi-s într-un hal fără de hal
c-am dus-o într-un răznet,
şi,-apoi, nu umblu cu metal:
mă tem, parol, de trăznet!

Dar te poftesc, dac-ai răgaz,
cam pe la opt exacte,
la operă.” “Ce cântă azi?”
“Relaş, în patru acte!”

(În paranteză fie zis:
cum Bucureştii are
renumele de mic Paris,
Mitică-al nostru, care

e get-beget bucureştean
par excellence adică,
este un mic parizian
şi dumnealui, – Mitică.)

Or, el, în timp ce-al său amic
începe să se plângă
de dinţi stricaţi, – unuia mic,
care stătuse lângă

ei şi se chinuie, din cui,
să ia o pălărie,
îi zice: “Al’dat’, sub tălpi, să-ţi pui
o coală de hârtie!”

Apoi, amicului: “Ziceai
că ai bocluc cu neşte
dinţi proşti: îţi recomand un ceai
din rădăcini de cleşte!”

Amicul pleacă, după doar
un ceas şi una mică:
“Sal’tare, neică, şi orvoar!”
“Să-mi scrii!” zice Mitică;

şi ţalului: “Scăpai vreo doi -
trei franci pe jos, dom’ Mişu;
dacă-i găseşti, mi-i dai’napoi
de nu, e-al tău bacşişu’!”

Amici

Măcar că-i levent
şi cu canotieră,
e măgar şi violent,
şi n-are manieră

Ei, şi ce dacă n-am
fost la Cosman, az-noapte,
când i-o ştiu pe madam
din cancanuri şi şoapte?

Că de unde-aşa lux
(că tot circulă vorba
şi se-ntoarce-n reflux)
pe nevăstă-sa?! – Ciorba

când te-ar ars, şi-n iaurt,
musiu, ai să sufli;
şi-o spui verde şi scurt,
şi tu-ţi ieşi din pantufli?!

Că, poftim, la Şosea,
zilnic, cu bicicleta,
care alta-i ca ea,
că e ditai cocheta,

de se scaldă-n parfum
şi, pe unghii, în ojă;
că la teatru, acum,
are dama şi lojă;

iar vara , mereu,
la Sinaia Că, cică,
o susţine din greu
cumnat-su, Fănică, -

că bărbat-su-i zevzec,
iar la cărţi, o mazetă;
dacă-l iei la refec
face ca o gazetă

şi te-mproaşcă (netam,
nesam) cu sudalme,
şi tot face tam-tam
cu- “Îi trag, domnule, palme!”

Că, vezi, are-un cusur:
e violent, – şi se-nvoalbă
ca o spumă,-mprejur
Băiete, o halbă!

Justiţie
(Leanca văduva)

Îs văduvă, fomeie sârmană, comersantă
de băuturi spirtoase, plătim licenţa, domn’
judecător, când vine de-mi intră în locantă
‘mnealui ce-mi face ţăndări clondirul, care tomn’

atunci veneam din piaţă, încă chiar domn’ Tomiţă
zicea să-l iau în birje, ca să nu-l sparg, cu
trei chile mastică prima, care se face criţă
‘mnealui şi mă înjură, pardon, de tot ce vrei,

Şi când să chem vardistul, tot dumnealui îmi zice
Că mă sulemeneşte cu chinoroz, că mai
Venise cu-o căciulă cu chinoroz, să-mi strice
Obrazul şi, tulind-o,-mi sparge clondirul, vai

de noi, că greu al dracu’ să ai o bucăţică
de pâine, când, ca mie, ţi-e sufletul curat;
aşa că să-mi plătească trei chile de mastică
şi-onoarea mea, care m-a înjurat.

Texte preluate cu acordul editurii Brumar la data de 18 septembrie 2007

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Imersiune. debaraca

Sunday, September 30th, 2007

Autor: George Geacăr
Sursa: revista Prăvălia Culturală
Data: nr. 6 septembrie 2006

o femeie bătrână
într-un apartament
din micro doişpe
într-un bloc cu zgomote stranii
pentru cine-a trăit în sat
optzeci de ani

îmblânzeşite lumea cu întrebări naive
cu denumiri ţărăneşti ataşate obiectelor din apartament.

ea spune debaracă locului unde lasă
sacoşe de cartofi din piaţă. ia sticla de ulei
din debaracă. astăzi
noi tot în debaracă abandonăm ce a ajuns de nefolosit
în debaracă găsim ce ne trebuie.

de câţiva ani debaraca rămâne singură în apartament
când nu suntem acasă. am auzit
despre umbra femeii
dar n-am văzut-o. am văzut doar cuvântul
doar istoria lui

text preluat cu acordul revistei prăvălia Culturală la data de 27 septembrie 2007

Înaintea migraţiei

Sunday, September 30th, 2007

Autor: Liviu Ioan Stoiciu
Sursa: revista Prăvălia Culturală volumul O lume paralelă, 1989
Data: nr. 5 august 2006

Ochii tăi, pete de ierburi
brune pe nisip, fiecare fir de nisip însemnând o
secundă, miliarde de secunde, zile
nenumărate, ani, ani,
ani atât de înşelători încă de pe vremea când
eu mai aveam ceva minte în
scăfârlie: ochii tăi m-au lăsat în pustie, însetat şi
al nimănui, stai
un pic, nu poţi veni la gară, acolo? Nu? “Ochii
tăi mi-au telefonat în gând”, atunci

gata să mă înmormânteze în prima
dună de nisip. Dus la pierzanie, ştii, când
mă întorceam ieri, sau acum un an pe vremea asta, nu
mai ţin bine minte, când mă întorceam la
cină la părinţi acasă mi
se părea foarte curios că nu te văz lângă
mine, deşi îţi simţeam
umărul şi-mi
răspundeai. Plus
inima
ta: bătăile ei înfundate se auzeau până
departe. Tu, care practici

mumificarea. Ce
s-a întâmplat mai apoi? N-am
adormit împreună… Tu, liberă de asemenea
sfiiciuni. Adevărul e că stăteai lângă
mine ca un obiect care absoarbe tot ce e invizibil din
aer: prevăzută cu
şienile, roţi, aripi şi proiectoare. Înaintea
migraţiei.

Ah, prea târziu am observat în
ochii
tăi alterarea. O alterare clară de epoci, în
care există când o comprimare, când
o forţă de expansiune… Ochii tăi, pete de ierburi
brune pe nisip, când mai
mici, când mai mari…

text preluat cu acordul revistei prăvălia Culturală la data de 27 septembrie 2007

Rotirea obiectelor

Sunday, September 30th, 2007

Autor: Petrişor Militaru
Sursa: revista Prăvălia Culturală
Data: nr. 4 iulie 2006

Drumul nu mai avea mâneca scurtă.
Revizuiam ploile din după amiezile în
care ne roteam împreună. Aerul era
colorat de cuvintele cu care tu îţi

hrăneai trecerea. Eu te priveam
şi tu treceai de frunte. Părul tău
îmi acoperea faţa de întuneric.
O oglindă crescuse în apropierea

degetelor cu care îmi apucai
cuvintele şi le scufundai în apă.
Vizitam forma pe care o luaseră
obiectele moarte dintr-o lume

vecină. Îmi spuneai că ai găsit
un trecut prieten cu celălalt sfinx.
Că obiectele se mişcă dacă le
scoţi afară, dar noi nu ştim.

text preluat cu acordul revistei prăvălia Culturală la data de 27 septembrie 2007

Caragialeta

Saturday, September 29th, 2007


Autor: Şerban Foarţă
Editura: Brumar
Locul: Timişoara
Anul apariţiei: 2002
Număr de pagini: 84
Cronici: Cristina Ionica – Caragialeta (Observatorul Cultural)
Mircea A. Diaconu Heraldica şi humoristul. Cuvinte despre poezia lui Şerban Foarţă (revista Contrafort)
Maria Bălăceanu Spectacolul “Caragialeta”
Interviu cu Serban Foarta (ziarul Ziua)

Miniantologie lirică

“LA PIAŢĂ”
(balet)

Viaţa-i o iaurgerie;
din chefiruri,
bântuie,-n iaurgerie,
dulci zefiruri.

Viaţa-i o tutungerie:
lungi trabucuri
cumperi din tutungerie,
să te bucuri.

Viaţa-i o simigerie:
cin’ se primblă
intră şi-n simigerie
după jimblă.

Viaţa-i o boiangerie:
umple-ţi coşu’
cu alb, din boiangerie,
sau cu roşu.

Viaţa-i o bragagierie,
şi e dragă:
haidem la bragagerie,
hai la bragă!

Viaţa-i o toptangerie:
mai tot anul
târgui din toptangerie
cu toptanul.

O sufragerie-i viaţa;
sufragi­ul
nu-i universel, dar piaţa,
piaţa este.

SONATĂ PENTRU PIANINA MECANICĂ

Vorbind cucoana două limbi,
şi-a zis că-ţi pui un nou galon,
pe clape, mâinile de-ţi plimbi,
c-aveau şi-un piano,-n salon, -

salon fără piano nu merge;
dar fi’ndcă e un chin titanic
să-nveţi să cânţi, când nu mai merge,
şi-a cumpărat clavir mecanic,

pe care-l puse în salon
lângă-o fereastră de la drum,
prin care vezi, de subt balcon,
în casă, ca într-un album.

Şi seara, ca la un cenaclu,
se pune doamna la clavir
şi-şi trece deştele pe nacru
şi pe eben, minute-n şir,

în timp ce guvernanta Nella
te face,-n stradă să leşini,
cum tot învârte manivela
în dosul magicei maşini.

Amicul X

Unul ca mine,
un I.L.C.,
nu e un cine,
este un ce;

greu e, pe umăr,
să-ţi cari nimicul:
eu sunt un nr.
într-un matricol;

eu sunt o literă, -
dacă mai sunt,
căci, când au venitără
‘n recensământ,

au fost în tot locul,
prin mahala,
cu terfelogul, -
la mine, ba!

Şansa mea este
amicul X
ce,-n orice chestie,
intră la fix;

el e un omni-
scient, şi-un atu
are: cu domnii
mari, e pertu.

Eu beau dintr-o cană
groasă şi albă,
o marghilomană;
el cere o halbă;

or, cum o cere,
după ce m-a ochit,
e o plăcere
să i-o achit!

El (simplu): “Vin
de la Marghiloman.”
EU: “Ei?” El: “Amin!
E la aman.”

Eu (să-i fac cheful):
“Şeful ce zice?”
El: “Nu-l ştii pe şeful?”
Şi: “Salve, amice!”

îi zice cutăruia
dintr-o trăsură,
barbeta căruia
e mai mult sură, -

care se uită
‘n gol, ca prin sticlă,
la X “ia te uită,
ce senil e Costică!”

“Arion?” zic; “Nu, zice
El. Ollănescu, -
mi-a zis să-i dau bice
lui Take ” “Ionescu?”

“Mda, zice X
Îl prinz cu-o chichiţă
şi-i zic: Dăduşi chix,
dragă Tăchiţă!”

Eu: “Şi decretul
asupra lefilor?…”
El (în secretul
tuturor şefilor):

“Aş! Lupt în van
cu Alexandru ”
“Marghiloman?”
“Da, frate; şi, tandru,

privindu-mi în cană:
“Băiete, zice,
o marghilomană!
Plăteşti tu, amice.”

Apoi, demisumbru:
“Cu metal, nu mă-ncumet,
dom’le, să umblu, -
mi-e frică de tunet.”

Texte preluate cu acordul editurii Brumar la data de 18 septembrie 2007

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Premiul Apollinaire,

Saturday, September 29th, 2007

Premiul Apollinaire,
cel mai important premiu de poezie din Franţa,
i-a fost acordat Lindei Maria Baros

Înfiinţat în 1941, Premiul Apollinaire încoronează în fiecare an «dincolo de orice dogmatism scolastic sau tehnică literară, un volum caracterizat prin originalitate şii modernitate ». Considerat cel mai important premiu de poezie din Franţa, un Goncourt al poeziei, el este înmânat câştigătorului în cadrul unei ceremonii fastuoase. Juriul, care este ales pe viaţă, ia în discuţie numai cărţile poeţilor consacraţi, unanim recunoscuţi. De-a lungul anilor, în palmaresul acestui premiu s-au numărat, printre alţi laureaţi prestigioşi, Herve Bazin, Leopold Sedar Senghor, Anise Koltz, Lionel Ray.
Anul acesta, premiul i-a fost acordat poetei Linda Maria Baros, pentru volumul « La Maison en lames de rasoir», Cheyne Editeur, 2006 (« Casa din lame de ras », Editura Cartea Românească, 2006). Ceremonia de premiere va avea loc pe 16 octombrie 2007 la hotelul Claret din Paris.
La 26 de ani, Linda Maria Baros este cel mai tânăr laureat al Premiului Apollinaire.

Cartea deşertăciunilor

Saturday, September 29th, 2007

Autor: Paul Aretzu
Sursa: revista Prăvălia Culturală
Data: mai 2006

în cerul de la Caracal, şi sufletul meu pe care îl cresc cu colivă şi
psalmi. părintele duce pe braţ crucea înfăşată în sfânt
acoperământ, legănând-o prin mijlocul lavrei. bătrâni şi copii se
îngrămădesc să o sărute, în timp ce teii din curte îşi apleacă
ramurile prin vitralii. apoi, părintele Cristian a scos din altar
legănând mic prunc de sânge înfăşat în aluat, merindele din
potir. cu ochii aprinşi de la chibritul Duhului, de la citit, cu
iubirea maicii am legănat cuvântul rugăciunii în scutecele
sufletului, între bătrâni şi copii, între magi, în timpul epifaniei,
în cerurile învolburate ale Caracalului.

maică plângând, spălând pietre. la marginea Caracalului, lângă
grajdurile primarului, în care acesta îşi ţine lingouri de aur,
potcoavele din argint şi coroana rămasă de pe vremuri. şi fel de
fel de lucruri primite de pomană, cărţi vechi, incunabule, odoare,
inele cu pecete, podoabe de nări, tabernacule în care sunt
păstrate chei de mărimi felurite, urne funerare, trâmbiţa cu
coarde. estimp el era cuprins de frig, dârdâia chiar şi-n vremea
amiezii, şi-i era frică de moarte. şi venea la primărie o fecioară
şi-l încălzea. şi-i băga mâinile în sân şi picioarele între picioarele
ei. seara, apărea frizerul curţii, şi-l tundea câte o oră, şi-l
săpunea şi-i aranja barba, şi-l fricţiona, şi-l ungea cu mirodenii
şi-l ondula. iar la sfârşit mătura părul de pe haine şi de pe podea,
luându-i puterea cu făraşul.

ispravnicul şi şeful de post erau îngeri căzuţi şi fuseseră ciuntiţi
de câte o aripă. uneori îi apuca dorul de a zbura. îşi luau avânt,
se înălţau de la pământ cam de zece picioare şi începeau să dea
ocol, ca turcaleţii, vâslind numai cu o aripă, în cercuri din ce în
ce mai strânse, până când intrau cu capul în propriul fund şi zburau în interiorul lor ca moriştile, din ce în ce mai adânc,
privindu-şi cu uimire maţele şi plămânii şi propria gură. şi astfel
se săturau de zburat.

noi nu mâncam. citeam. noi nu ne îmbrăcam în blănuri, nu ne
agăţam de corp bijuterii. citeam. noi nu tocmim ucigaşi plătiţi,
nu ascundem jungherul în cizmă, nu facem politică. noi citim,
citim. noi nu strângem bani fără saţiu. noi deschidem cărţi,
mângâindu-le scrisul. noi nu ne ducem la cârciumă. noi cădem
pe brânci arând la citit. noi nu facem striptis, nu ne masturbăm,
nu ne tăvălim. noi citim, citim. nu scuipăm alţi oameni, nu
chinuim animale, nu dispreţuim. nu murim. noi citim.

comandantul poliţiei avea la curtea lui pitici din aur şi din
fildeş, o cascadă care se revărsa într-un mic lac pe care pluteau
raţe sălbatice, becaţe şi pelicani din plastic gonflat. răspândise
printre boscheţi globuri ascunse care seara se aprindeau
multicolor, dând un aspect mirific, avea maimuţe şi păuni şi chioşculeţe făcute din ştacheţi vopsiţi cu alb şi acoperite cu stuf.
iar pe o terasă avea un car ţărănesc de altădată, cu roate şi loitre
din lemn de chiparos. iar şina roatelor era din aur. la car erau
înjugate vaci aduse de ţigani din străinătate, făcute din porţelan
vopsit. iar comandantul poliţiei mulgea în fiecare dimineaţă, în
şiştar, câte doisprezece litri de lapte de la acestea. şi spunea
printre gard puradeilor că vrea să facă din oraşul Caracal un
adevărat muzeu.

tata vine seara să mă vadă. este îmbrăcat în haine din frunze de
boz, iar pe dedesubt nu are trup. numai tufăriş de vase de sânge
roşii şi albastre. mă întreabă în ce dată suntem. dacă am dat
grăunţe la porumbei. dacă am pus răsaduri şi răzoare. şi să mă
feresc de coropişniţe. tata vine când ploaia este aproape de
pământ şi nu i se aude decât târâişul timpului. căci el abia a
trecut de naşterea cea fără de greşeală, a morţii. şi dintre obraze
mari s-a desprins, înviind în gând înduioşat. dintre baiere de
ţărână şi dintre ierburi urcat. în astă vreme, maica frământă
prescuri, pregăteşte teascul din mijlocul viei. iar tata vine înot
prin pământ, când cina e gata. după ce, cu mâini vindecătoare,
din maica m-a scos ca din cuptor însângerat. şi a văzut că toate
sunt bune, că ochii sunt buni, că gura şi limba sunt bune, că
sufletul este bun, că pieliţa în care m-am îmbrăcat este bună. şi a
zis tatăl meu, iată, acestea le voi lua cu mine. şi a fost seară şi a
fost dimineaţă. ziua a opta. când regele şi regina au pornit spre
aura soarelui, păşind din viaţă în viaţă.

în prispa liceului, dascălul de cântări ne încarcă urechile cu
diapazoane de cireşe. în timp ce Marian Drăghici, Ion
Georgescu şi cu mine citim cu feţele intrate ca într-o apă în
Biblie. iar fraţii noştri, cu gâturile alungite până în slăvi, cântă
din alăute, harpe şi ţimbale. în timp ce noi ne spălăm chipurile în
Biblie. iar cei mici strigă cu glas de bucurie. şi sunetele cele de
tunet merg pe drum cu cele subţiri. iar noi dăm foile Bibliei ca
pe valuri, ca pe zile. în timp ce fraţii noştri sună din trâmbiţe cu
glas mare. în timp ce mâinile noastre se spală în carte ca în nisip
iar inimile în duh. aşa, printre uşierii liceului, cântând psalmi,
aşteptăm să dea lumina frunzelor în pomi.

iată uliţele din cer, şi căşile împrejmuite de uluci, şi răzoarele cu
lăptuci, şi câinii bătând maidanele din cer, şi streşinile în care au
crescut în jos firişoare de grâu, şi turnul de apă şi cele zece
biserici în care bat clopote cu limbi în sus, şi câţiva oameni
grăbiţi, cu aripile zbârlite de vânt, şi ferestrele luminate în plină
zi, şi heleşteul din parc răsturnat, cu raţe sălbatice plutind printre
prundişul de papură şi stuf, şi moara lui Opincaru, de pe
vremuri, şi sora tatălui meu, Aliodora, care s-a dus la Domnul la
doi ani, şi cimitirul în care pământul este în cer. împreună cu
prietenul meu Mihai Boşogea, stăm întinşi în iarba din curtea
liceului şi ne uităm de noi în Caracalul din cer şi nu ne găsim
nicăieri. poate suntem în trenul care tocmai intră în gară.

stăm pe burtă şi sub noi, până în mijlocul pământului se întinde
Caracalul din adânc. oamenii sunt ca frunzele copacilor. în
această poziţie, facem dragoste cu ţărâna, lăsând viaţa să se
scurgă în brazde. printre oase, excremente, ziduri năruite, vetre
sparte plutesc peştii mării moarte. aici sunt palatele din chirpici.
înălţându-se cu turlele în jos. printre orologii aflate în poziţii de
foetuşi care nu se nasc niciodată, doar se maturizează,
îmbătrânesc şi mor, chirciţi, pierzându-se în ceaţa sufletului.
sap, sap, sap şi dau de oraşul Caracal cel căzut, în care primarul
şi căpetenia miliţiei tocmai stau la o masă bogată cu viermi,
printre araci. de-acolo, din căiţa pământului, chipurile boabelor
de grâu pornesc spre lumină. pe cocoaşa sufletului meu se oprise
din zbor o secundă calul popii. sufletul, cu fierul roşu al duhului
în el, s-a clătinat ca o ferigă, cu bucurie.

în patul din scânduri de măr pădureţ e scris: aici odihneşte
Vasile. iar Vasile întins, relaxat dar şi încordat, din când în când,
îşi probează masca mortuară care i se pare că i-a rămas mică, nu
îi mai încape. el se află în casa-i memorială căreia, de curând, i
s-a mai adăugat o aripă, aşa că, deşi încearcă, se străduieşte, nu
mai poate zbura în transcendent. Vasile se luptă puţin cu
patimile. zăpada multă căzută paralizează oraşul. îndoliaţii nu-şi
mai pot îngropa morţii dragi. bătrâni lipiţi de pereţi. de o parte şi
de alta, îl plâng cu lacrimi de lumânări. Vasile stă singur, îşi tot
încearcă masca mortuară. are fire de cimbru şi flori de oleandru
îndesate în nări, două ouă de făzăniţă aşezate în orbite,
păstârnaci în urechi. cu un ţăruş în inimă, stă pe un platou, în
aspic şi, contrar uzanţei, nu zice nimic. suferind de o boală de
picioare, eu stau întins pe un pat din hârtie, îmi curge sânge din
nas, în timp ce trupul meu gol, spălat, uns, văruit se răsuceşte, se
contractă în forma literelor alfabetului.

Corneliu Miulescu este un stâlpnic fără stâlp. el stă în aer, între
pământul stricat din Caracal şi cer. el stă pe un stâlp de telegraf
imaginar. uneori chiar într-un picior. de acolo el ceartă tot
timpul politicienii, poliţiştii, curvele, marinarii beţi, morţi, vii
sau viitori, lupii care au mâncat mielul, coropişniţele care rod
rădăcinile ardeilor, vulturii care sfâşie boboci. răstindu-se la toţi
dracii. adesea îl podidesc lacrimile. Corneliu s-a urcat pe stâlp
demult, în locul rămas vacant după ce murise doctorul
Leoveanu. care şi el se urcase după ce se înălţase la cer Petru
Musceleanu, luat de un nor, după ce apucase să repare stâlpul
năruit spre miazănoapte. el s-a urcat pe stâlp la 16 ani, fiind
fecior. în Caracal, mai sunt şi alţi stâlpnici, dar ei sunt neştiuţi,
fiindcă sunt urcaţi pe stâlpi interiori. nedormit, înfrigurat, lui
Corneliu i-au crescut pene şi puf pe braţe, pe creştet şi pe
spinare, pe gâtiţă, pe pulpe. când bate vântul se înfoaie, îşi
încearcă aripile. pe stâlpul lui se opresc stoluri de păsăret,
fluturi, libelule, ploi, iar el pare strămoşul strămoşilor.

bunica umblă pe drumul de praf. ea scrie cu tălpile exodul din
satul Ghizdăveşti la Caracal. bunica umblă pe drumul nins,
înşiruind urme care se topesc odată cu zorii. stă în rând cu
temătorii de Dumnezeu. faţa ei bătrână peste feţele noastre de
copii. să vedem cine suntem, de unde venim. mamare se
străduieşte să aducă ideea de fiinţă în prezent. îmi ia osciorul
frunţii, coastele, ciolanele şi mi le scoate din groapă.
plămădindu-mă din cenuşă şi din apă. la umbra celor patru fluvii
invizibile care curg pe lângă Caracal, două aeriene şi două
subterane. mamare ne ţese hăinuţe, are grijă de păsări, de
animale, toată ziua găteşte în athanor. dar timpul i-a venit de
hac.

text preluat cu acordul revistei prăvălia Culturală la data de 27 septembrie 2007

Seymour se crede o enciclopedie mică de buzunar

Saturday, September 29th, 2007

Autor: Vasile Leac
Sursa: revista Prăvălia Culturală
Data: iunie 2006

uneori îmi doresc să fiu o enciclopedie ilustrată
să stau lipită de piciorul tău
să-ţi simt paşii şi degetele cum ating coperţile
iar tu să nu te trezeşti atunci când cad noaptea de pe noptieră
te-aş putea ajuta să scrii o scrisoare
şi de ce nu
chiar şi atunci când vorbeşti la telefon
aş putea să te ajut la lecţia de desen
ocup atât de puţin spaţiu
ar fi păcat să pleci fără mine în vacanţă
dacă m-ai uita pe noptieră m-ar umple praful
şi nici de podea nu m-aş putea izbi
iar călătorind ai putea întâlni pe cineva drag
şi pe care nu l-ai văzut de foarte mult timp
iar eu aş putea deveni fără mofturi
noua lui amică de buzunar.

text preluat cu acordul revistei prăvălia Culturală la data de 27 septembrie 2007

Noaptea în baie

Saturday, September 29th, 2007

Autor: Diana Geacăr
Sursa: revista Prăvălia Culturală
Data: iunie 2006

noaptea în baia
căminului din kogălniceanu
totul e alb şi linişitit
nu e nicio pată

asta-s eu
chiar eu
faţa asta încreţită din oglindă
cu mâinile băgate adânc
în păr
cu pielea înroşiită
şi lacrimi negre de rimel

numai în baie
îmi permit să plâng
la ora asta
în linişte
lăsând totul curat
în urma mea

asta-s eu
gura asta strâmbă şi tâmpită
de durere
care-mi şopteşte
continuu

ce proastă eşti
ce proastă eşti
doamne
cât eşti de proastă

text preluat cu acordul revistei Prăvălia Culturală la data de 27 septembrie 2007

Poeme bănăţene Intrarea în casă

Friday, September 28th, 2007


Autor: Ioan Flora
Editura: Brumar
Locul: Timişoara
Anul apariţiei: 2006
Număr de pagini: 177
Coperta: Mihai Zgondoiu
Referinţe critice: Nicolae Balotă, Cornel Ungureanu, Ioan Buduca, Laurenţiu Ulici, Aleksandr Popov, Gheorghe Crăciun, Gabriel Rusu, Ion Pop, Srba Ignjatovic, Adam Puslojic, Vasa Pavkovic, Bozica Jelusic, Marin Mincu, Mircea Bârsilă, Ion Mircea, Barbu Cioculescu, Gheorghe Grigurcu, Constantin Stan, Al. Cistelecan, Romul Munteanu, Cornelia Maria Savu, Nicolae Prelipceanu, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Mircea A. Diaconu, Traian T. Coşovei, Adrian Marino,
Postfaţă: Dan Mircea Cipariu – Intrarea în casă
Cronici: Horia Gârbea - Poeţi cu har de la Brumar (Săptămâna Financiară)
Traian T. Coşovei, Dan Mircea Cipariu, Gabriel Coşoveanu, Marian Draghici – Flora s-a dus… (ziarul Ziua)

Miniantologie lirică

Hronic

Sătenii mei îşi cară morţii cu tractorul,
îmi spuse tânărul ţăran,
şi nu se mai dau pe faţă, de sărbători,
cu untură amestecată cu cenuşă.
Fac comerţ cu lei, îşi iau mobilă de patru milioane,
combine, cultivatoare, BMW diesel
şi ţin şi câte două boarfe la oraş.
Sătenii mei dar, stai, că mi s-a răcit limba în gură
de când stăm şi vorbim aşa;
hai să bem şi noi ceva tare, îmi spuse tânărul ţăran,
şi să nu mai băgăm ziua în noapte degeaba.

Tăcerea ca stare de fapt

El stătea rezemat de spătarul unui scaun în curte
şi-şi ascuţea cu migală, ca orice ţăran,
un vechi şi ruginit ferăstrău.
Tăcea şi ascuţea şi era o dogorâtoare zi de vară -
aerul sticlos putea fi fărâmiţat cu maiul.

Ea-şi târşea primprejurul mesei picioarele desculţe,
atinse de reumatism şi varice,
şi-l bombănea şi-l drăcuia şi-l dăscălea
cum că asta, că aia, că ailaltă,
că aşa şi numai aşa,
că de ce, că până când, că de unde şi până unde,
că-i un beţiv şi-un vai de capul lui,
că-i o putoare,
că, iarăşi, cum de-şi permite, ticălosul,
şi meliţa şi nu mai tăcea din gură.
Iar el stătea linişitit şi-şi ascuţea fierăstrăul
şi nu catadicsea să scoată o vorbă.
Zâmbea din când în când, cum şi râdea în hohote
la răstimpuri,
pentru ca înspre seară,
când isprăvise ce-avea de isprăvit,
să i-o trântească, scârbit, de la obraz:
“Tină, Tină,
puică bizantină!”

Ea-şi târşiea şi pe mai departe picioarele desculţe
prin curte şi-l bombănea înainte,
întrebându-l cam ce-ar fi aia,
şi că-i un boşorog beţiv, un neisprăvit.

El zâmbi a râde şi-şi aşeză ferăstrăul în cui
şi ieşi în stradă şi privi cerul,
spunându-şi că s-ar putea, totuşi, să nu plouă
şi va apuca să-şi taie salcâmul.

Stele pe câmp

Cădeau bufniţele argintii ca nişte stele pe câmp,
sălbatice şi gâtuite de alice.
Le culegeam de prin buruieni şi desişuri,
potrivindu-mi-le pe la şolduri şi brânci.
Şi cum nu erau atinse decât de o moarte vagă şi albă,
începuseră să bată aprig din aripi, din inimi şi din idealuri,
iar eu simţeam că mi se surpă ţărâna sub picioare,
că zbor de-a binelea,
că însuşi miezul cerului e pe-aici, pe-aproape.

De aterizat, n-am putut ateriza decât
după ce rupsesem,
cum ai culege ciuperci şi pere zemoase toamna,
gâtul celor patruzeci de păsări de vis şi omăt.

Cădeau stele ca nişte bufniţe pe câmp, sălbatice
şi gâtuite de alice.

Texte preluate cu acordul editurii Brumar la data de 18 septembrie 2007

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea