Poemele de lângă noi

Autor: Ion Crânguleanu
Editura: Tineretului
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1967
Număr de pagini: 113

Miniantologie lirică

Spălătoreasa oraşului

Vrafuri de frumuseţe murdară şi mirositoare,
Vrafuri de piele transpirată,
Troiene de zăpadă năclăită,
Dealuri de rufe.
Munţi de mizerie, care trebuiau să devină
munţi de splendoare!
Ea şi-a fiert mâinile în cazane cu sodă,
Şi-a pierdut în ele scoicile unghiilor,
Ea a mestecat haine de generali şi directori,
S-a pierdut în valuri de spumă, s-a albit de săpun,
A cărat vagoane de apă, a secat pompele
Şi-a îmblânzit tinereţea şi mintea în valuri,
în valuri de apă groasă, în gâlgâieli de sudoare,
Şi-a tocat umerii, a muncit ca boxerii,
a făcut muşchi în umeri şi la picioare,
şi-a pierdut sânii şi frăgezimea obrajilor,
a bătut cu pumnii în vrafuri de transpiraţie,
şi-a holbat ochii prin aburi
visând mereu curăţenia.
Ea a făcut o casă de copii
niciunul frate adevărat cu celălalt;
I-a crescut cu mâinile ei fără unghii,
i-a îmbrăcat în cămăşile oraşului,
Ea şi-a zolit în săpun ruşinea şi sângele,
A făcut muşchi la inimă, de umilinţă.
S-a răstignit între foame şi demnitate
Mereu viscolită de rufe.

Berzele

Cum veneau prin tot cerul,
Prin liniştea lui Dumnezeu, caldă,
Prin pacea lui Dumnezeu;
Cum veneau navigând,
Cum veneau într-un vis
fără dureri şi căderi într-o moarte,
Eu mă ridicam încet din genunchi
şi înnebuneam lângă vite
Plin de pământ, de nădejde şi iarbă.
Şi cum veneau, prin cer,
Ca un somn de copil, ca o tăcere de slavă,
Eu aiuram în câmpie şi plesneam
Mut de dor şi adolescenţă târzie.
Din când în când se roteau într-un vals,
Eu îmi pierdeam capul şi mâinile,
Vitele mele pufneam pe nări şi pe gură
Cu boturi groase ca nişte butuci.
Eu îmi uitam duhul pe cer
Şi eram curat şi frumos,
Începea nebunia

Materie

Ardea pe câmp un taur scormonit
De nervii soarelui până spre seară.
Coarnele-s înfipte în cap şi-n pământ,
Trupul se roteşte şi din copite ară.

Peste bălţi e-o spaimă a tăcerii;
Stau vietăţile gata de jertfă şi moarte
Dar taurul plin, până la spumă, de viaţă
Între pământ şi soare se împarte.

Numai când sângeră umilit de singurătate
El se culcă în popuşoaie şi iarbă.
Învins, mugeşte prin somn, pregătindu-se
Iarăşi, copleşiit de putere, să fiarbă.

Texte preluate din volumul “Emoţii la trapez” la data de 28 aprilie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Autor: Magda Isanos
Editura: Minerva
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1988
Număr de pagini: 265
Prefaţă: Constantin Ciopraga
Site dedicat: isanos.ro
Alte poezii: poeziile. com ;
Poezie.ro
Romanian Voice

Miniantologie lirică

La marginea cimitirului

Este la marginea cimitirului,
lângă bunic, un loc prea potrivit,
să-mi uit de toate şi să-i ţin şi lui
când noaptea-i lungă, iarna, de urât.

Mi-ar fi-n pământul cald aşa de bine,
şi trupu-n iarbă bună mi-aş preface,
să-l pască vite pripăşite şi sărace,
ce-or cere şi-o-ndurare pentru mine,

la marea judecată. Voi uita
ce-am fost, şi-mprăştiată-n forme noi
voi pierde până şi-amintirea ta
Legănându-mi ochii prăbuşiţi şi goi

cu veşnicia, mă voi odihni.
Şi puf de păpădii m-a tămâia,
Nici nu m-oi bucura, nici m-oi mâhni
că-i neagră ţărna de deasupra mea.

Dar ploile cu-ncetul m-or pătrunde
păcatele să-mi spele de pe oase -
şi-asemenea rădăcinii ce se-ascunde
eu presimţi-voi zilele frumoase,

şi-oi scoate-n chip de floare, din pământ -
obrazul tinereţii de-altădată,
să-l ardă soare şi să-l bată vânt,
voioasă să şi-l prindă-n păr o fată!

Călătorie

Am să-ncep o călătorie,
către sud, către sud, cum îţi place ţie.
Pe frunte-am să-mi pun viorele,
şopârle-n loc de salbe uşurele,

şopârle verzi, din verzile pădurile,
vor înălţa fierbinţile lor guri
pân’ la urechea mea, să-mi dea poveţe,
ziua şi noaptea drumul să-nveţe.

Pădurile şi toate florile
vor creşte-acoperindu-mi pieptul şi subţiorile,
însă eu am să merg mereu -
deasupra capului c-un curcubeu.

La dreapta c-un râu încă tânăr, voios,
pornit şi el, ca şi mine, pe jos,
râu străbătut de fulgere de mrene;
şi-ndată ce-om ajunge ne-o fi lene,

şi ne-am culca-n nisipuri amândoi,
de soare străvezii, sătui de ploi,
vom adormi cu pleoapele deschise,
prins fiecare-n delta lui de vise.

Bărbatul

Umplând încăperea şi inima toată,
bărbatul venii de-afară, din zloată;
glasul lui mare făcu să se sperie focul.
Suduia lepădându-şi cojocul.

Parc-ar fi un stejar stufos
gândii în taină, dar era frumos.
Se supăra şi-ndată râdea.
Acum-am să-l fac să nu mai poată pleca.

“Tu eşti subţire şi ageră ca o nuia”,
îmi spunea uneori,
eşti plină de ghimpi şi flori;
teme-te de mâna mea, c-ai să mori

Puterea izvora potolit,
din braţele şi pieptul lui dezgolit

Doamne, fă-mă ca Dalila, vicleană,
când o da geană prin geană,
să-i aflu taina şi să-l robesc
visului meu pământesc.

Texte preluate din volumul “Cântarea munţilor” la data de 27 aprilie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Autor: Geo Dumitrescu
Editura: Viitorul românesc
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1994
Număr de pagini: 319
Referinţe: Ov. S. Crohmălniceanu, G. Călinescu, Dragoş Vrânceanu, Ion Biberi, Matei Călinescu, I. Negoiţescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, George Munteanu, Florin Mihăilescu, G. Dimisianu, M. Petroveanu, Victor Felea, Eugen Barbu, Cornel Regman, Dan Laurenţiu, Monica Lovinescu, Daniel Dimitriu, Petru Poantă, Laurenţiu Ulici, Alex. Ştefănescu, Şerban Cioculescu, M. Iorgulescu, Lucian Raicu, Eugen Jebeleanu, Valentin Taşcu, Constantin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Eugen Simion, Ioan Buduca, Romul Munteanu, Cornel Ungureanu, Mircea Martin, C. Stănescu, Ştefan Aug. Doinaş, V. Fanache, Virgil Ierunca

Miniantologie lirică

Fabula cu maimuţa

Tinerilor mei prieteni, talentaţi şi mândri – defăimaţi din copac

Păroasă, cocoţată într-un pom,
maimuţa meditează despre om.
(El doarme sub copac, gol, după scaldă -
ogoru-i tare, ziua fu prea caldă )

-Urât e, Doamne! – cugetă maimuţa -
rău l-a -ntocmit natura, sărăcuţa!
(Aşa arată, deci? – vai, tare-i slut!-
aşa ceva de când sunt n-am văzut!…):
anapoda, fără măsură,
lung de statură,
cu şira-băţ, subţire şi prea dreaptă,
şi-n sus de ochi, pleşuv,
cu-n fel de treaptă
prea mare-n cap, în labe e prea scurt,
iar cât despre culoare -
sfinte soare! -
parcă-i făcut din ouă şi iaurt!
Şi să-l auzi vorbind – ce-i umblă gura,
maimuţărind în sunete natura!…
Cum naiba stă pe labele din urmă?…
Cu ce scarpină şi cu ce scurmă?…
Şi cum se urcă oare în copac?

Romantism

Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul!
prietene, versul e otravă şi pâinea e scumpă şi rea;
altădată şedeam de vorbă şi scuipam
şi nu ne părea rău că timpul trecea.

Astăzi, în birou e prea frig şi oamenii sunt uscaţi şi galbeni -
fiecare e plin de milă şi toţi au un gând meschin.
Nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor
şi ca să te mai îmbeţi, trebuie să bei spirt, nu vin.

Altă dată eram mai proşti şi ne vedeam de treburi;
aveam bani, timp, nostalgia foamei – şi era bine,
ştiam doar că în Japonia se vând becuri ieftine
şi că zilele ne sunt teribil de puţine.

Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul!…
Vom avea şi noi să povestim de un război
frumos, mare, epopeic, nemaivăzut,
la care, ehe!, am luat parte şi noi!…

Prietene, îţi spun, versul e otravă şi pâinea e scumpă,
O să te întreb totuşi peste cinci ani, fără pic de pedanterie
(când vom fi iar proşti şi vom avea vreme):
” Înainte, sau după marea bătălie?”

Mâine o să vie primăvara cu flori multe şi inutile -
dar fetele sunt dactilografe şi luna e pătată de venin,
nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor
şi ca să te mai îmbeţi, trebuie să bei spirt, nu vin

(vol. Jurnal de campanie)

Dans

Rămăsesem singur în prăvălia de porţelanuri.
Elefantul plecase, după o scurtă vizită
plină de curiozitate. Rămăsesem singur
şi mă uitam în jur:
era un dezastru frumos, cioburi,
grămezi strălucitoare, de toate culorile.
Dintre ele, mă chemă deodată, cu putere,
un picior de dansatoare, arcuit pe gâtul
unei sticle. Nu mai era nimeni acolo.
Un singur pahar mai rămăsese întreg.,
un pahar cu picior lung, frumos,
tot ca un picior de dansatoare
L-am luat şi l-am privit în zare. Părea dornic
să fie plin – piciorul subţire
tremura uşor într-o încordare de poantă.

Vitrinele sparte aruncau
lumini speriate, nelămurite rumori,
şi cioburile în grămezi chicoteau
în aplauze mici, ascuţite ( – Ei, da -
îmi spuneam – fireşte, nu se sparg
decât lucrurile care se pot sparge!…)

Dar gâtul sticlei era frânt, şi picioarele
dansau nepereche Dans, dans!….
Paharul gol ţiuia a pustiu şi-l simţeam
dornic să fie plin, în chip arzător,
şi trebuia umplut, fără îndoială,
cu o băutură nouă, nemaipomenită,
amară şi virulentă, şi aceasta nu putea fi
decât sângele meu Dans, dans!…

-Ei, da – îmi spuneam – voi ridica
paharul plin, roşu,
în cinstea cioburilor,
pentru a învia din mijlocul lor
o dansatoare întreagă, nepieritoare,
ca o victorie a fragilităţii!…
Dans, dans!…

(vol. Africa de sub frunte)

Texte preluate din volumul “Libertatea de a trage cu puşca şi celelalte versuri” la data de 26 aprilie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Autor: Corin Bianu
Editura: EDP
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1999
Număr de pagini: 107
Prefaţă: Constantin Sorescu – Invocând marea tăcere

Miniantologie lirică

Ca un arbore

Între două oglinzi
Trupul meu trecător

Imaginea
Mi se multiplică necontenit
În alte şi alte oglinzi,
Trăgându-se una din cealaltă,
Ca lanţul anilor

Precum arborele,
De cercuri concentrice,
Viaţa mea e străbătută
De oglinzi paralele

Reflux

Dunele de nisip
Ca o apă curgătoare
În mişcarea lor vălurită

În noapte lunecă luna
Prin faţa nevăzută
A sufletului meu

Şi iată-mă
La trecerea ei
Pradă unor ciudate maree.

Ninsoare continuă

Nisip invizibil se cerne din înalturi
Acoperindu-mă ca o ninsoare continuă,
Nu simt când ninge, cât ninge,
Căderea-i doar o resimt
După urmele lăsate pe trup

Pe întinse, nestatornice nisipuri
Glezna mea calcă epave de clepsidră.

Texte preluate cu acordul editurii Brumar la data de 18 septembrie 2007

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Autor: Dana Banu
Editura: Platytera
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 2007
Număr de pagini: 59
Cuvântul editorului: Florin Caragiu
Alte versuri de Dana Banu: aici

Miniantologie lirică

Iarmaroc

îţi cântă flaşnetari prin iarmaroacele lumii
halviţa lipicioasă a zâmbetului trist
castane glazurate se înşiră pe aţă
alte şi alte duminici
caruseluri voci tutun levănţică la snop legat cu aţă
subţire
doi poeţi bragagii 3 poetese cu nuri de şerbet
fierb o cafea la nisip într-un burtos dar tandru ibric

şi uite cum tropăie la pas domol
printre işlicari surugii cuţitari
beizadele sau haimanale cu glanţ
un vers peltic ce poartă stingher
în buzunarul surtucului gri
un hopa-mitică şi-un fluier de cuc

morişti de hârtie
zahăr candel femei cu barbă
înghiţitori de săbii dragoni de carton
toate le vezi şi le ştii dacă treci
prin iarmaroc duminica pe îndelete la pas

Soare de carton

era frig tu scriai poezii
pictai poduri şi uneori pentru mine
câţiva munţi şi câteva cercuri
eu te priveam peste umăr
viaţa asta nu e pentru noi
suntem prea dezbrăcaţi
o să treacă îţi spuneam
vom face alta din carton colorat
ai să vezi
tocmai când decupam cu pricepere un soare
a apărut elian cu o ţară plină de pietre în dar
atunci m-am aşezat în fereastră
şi am tăcut pentru o mie de ani

e frig eu scriu poezii
pictez poduri munţi şi câteva cercuri
viaţa asta nu e pentru noi
suntem prea dezbrăcaţi
o să treacă îmi spun

peste toate acestea
râde cuminte
un soare din carton
cu pricepere decupat

Omul acela

dacă priveşti cu atenţie în ochii lui
ai să mă vezi întotdeauna pe mine

între noi sunt ape munţi şi oameni de fum
ferestrele caselor noastre sunt închise
porţile încuiate cu lacăte grele
fântânele noastre au secat pământurile sunt arse de lună

adevărat vă spun vouă vor veni alte vremuri
atunci nu vor mai cânta în miez de noapte cocoşii
atunci vor străluci în aerul umed paşii lui

omul acela cu toate zăpezile siberiei pe umeri
omul acela cu strigătul lui pustiind totul în cale

trupurile noastre vor creşte din pământuri
se vor căuta prin ceaţa lumii târziu
se vor găsi în cele din urmă
fără teamă şi fără întoarcere

adevărat vă spun
omul acela va veni într-o zi

până atunci
dacă priveşti cu atenţie în ochii lui
ai să mă vezi întotdeauna pe mine

Texte preluate cu acordul autoarei în ianuarie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Autor: Isabela Stoicescu
Editura: Eminescu
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 2002
Număr de pagini: 65
Prefaţă. Ion Arion – Tot ce este frumos şi va să fie

Miniantologie lirică

De ziua ta

La
supermarket
de vânzare
o stea
o stea cu glazură
şi lumini

să ţi-o iau
aş fi vrut
ziua ta
s-o transform
într-o şoaptă.

Pata

Mă privesc în tablouri
pe
peretele rece
rece mă împiedic
în aduceri-aminte
de
o
pată

miroase în jur a muşcată
mă
ridic
şi
doare
şi trece

Sfârşiitul copilăriei

Mai sus,
mai înalt,
limba timpului
deschide o uşă,
cere un salt.
Copilăria
pitită-n cenuşă
se-mprăştie
la poalele Olimpului.

Texte preluate cu acordul editurii Eminescu la data de 27 august 2007

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Autor: Cristina Teodorescu
Editura: MJM
Locul: Craiova
Anul apariţiei: 2008
Număr de pagini: 47

Miniantologie lirică

Zvon

De departe se aude un zvon
este răcoare, încă o zi
cu murmur de pietre aruncate-n câmpul
zăpezit de gânduri
Şi creşte, turnul de frunze zvonul revine în zare
îndreaptă urmele violete în formă de cerc

Dintre nisipuri creşte un fir de iarbă pe care odihneşte o
umbră
de zvon
cu V prelung cu N nimicitor

este iar dimineaţă
Hoinarul încă nu a ajuns
Trimite un zvon de departe
Vine spre seară o Umbră
să liniştească pietrele sub frunze
Clădite pentru o jertfă
de
zvon flămând

Puf de piersică

Mama s-a dus să se tocmească
la socoteală
cu Dumnezeu pentru un copil
şi uite aşa zicea

vreau un Copil sănătos să fie
vreau să fie bun şi sincer
vreau să nu Sufere
vreau un Copil Doamne!

Şi bunul Dumnezeu a zis bine Femeie,
uite!
alege-l pe cel care ţi-o plăcea mai mult
iar săraca mama
închizând ochii a cerut o răscruce
a închis un cerc în ou
şi-a trecut mâna peste puful de piersică
a deschis braţele larg

Între sânii ei să se cuibărească acolo un copil

Şoapte

Îngerul scoicii mi-a şoptit că ai venit
Apusul nu poate opri râul
Ne-am făcut lăcaş în mâinile tale
Am aruncat totul în apă
Nu pot uita răsăritul din tine
Nu este doar o iluzie, nu este un vis
Este un nume, este un cântec, este o literă, este o lume
Este ceea ce aş numi
Prea multe sentimente
Sunt raze de soare între noi
Ceea ce aş putea strânge în jurul nostru

Mi-am pierdut gândurile în ceaşca din care ai băut cafea
Am căutat încă o pietricică,
Ceva mic să ne lege de râul care nu poate fi topit
Am privit respiraţia ta, te-am privit
În verde, am căutat să te văd
Am căutat în aburii râului chipul tău.

Dacă laşi uşa deschisă, puţin întredeschisă
O să putem să ne reîntoarcem sclipitor
O să putem să întoarcem un cântec
O literă,
O lume

Tot ce am putut strânge întru noi
Dincolo de albastru, dincolo de râu

Texte preluate cu acordul autorului la data de 19 aprilie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Autor: Suzana Delciu
Editura: Cartea Românească
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1988
Număr de pagini: 62

Miniantologie lirică

Zi de iulie

E atâta zăduf
încât mi s-au topit
cuvintele.
Umblu pe străzile
bolnave de febră
sub toropeala pomilor
de care mi s-au agăţat
gândurile
şi nu mă mai pot afla.

Primăvară rece

Copăceii stau înşiraţi
la marginea străzii frumos asfaltate
străjuind-o
parcă de teamă să nu fugă .
Ei n-au de unde să ştie
că străzile nu fug niciodată.
Automobilele se scurg în şiruri reglementare
şi nu au timp să vadă
că au înflorit copăceii
şi nici să se înspăimânte
că şi-au lăsat braţele înfrunzite sărac
spre pământ
ca spre un cer
pe care îl poţi implora.
Sub reclamele luminoase
anotimpul trece
zgribulit
prin mine.

Hoinarul

Mergea teleleu
pe străzi
şi împărţea zâmbete
şi cununi de raze
culese numai el ştia
de unde.
Îşi desfăcea cămaşa.
Dacă vă e frig
veniţi să vă încălziţi
la pieptul meu.
Dacă vă e cald
înfăşuraţi-vă cu umbra mea
care a cules roua ierbii.
Dar oamenii treceau pe lângă el
dincolo de el.
Li se făcea frică
de lumina
din privirea lui.
Iar el mergea
teleleu
pe străzi.

Texte preluate din volumul “Un fel de-a fi” la data de 19 aprilie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Perindându-mă prin Ţara Poeziei cu puţine flori şi numeroase mocirle, mi-am adus aminte de o scriere în care un personaj hidos obişnuia să-şi chinuie victimele cu recitarea de poeme. Aveau de ales: ori să fie ştrangulate, ori să asculte legate de fotolii nişte poeme groaznice care provoacă un chin tot mai mare cu fiecare vers. Erau atât de neinteligibile încât nici cele mai luminate minţi din Univers nu le-ar fi putut găsi vreun sens. Ba mai mult, autorul sublinia că respectivul poet avea un succes negativ ieşit din comun: ascultătorii săi la sfârşitul lecturii fie înnebuneau, fie le crăpa inima de furie, fie începeau să capete ticuri groteşiti.

Dincolo de posibila pildă, este exprimată aici o preconcepţie relativ comună a epocii noastre: ascultarea de versuri aduce o certă durere de cap, iar creatorii dau cel puţin impresia unor tipi ieşiţi de pe fix.

Ceea ce refuză din start poetul este faptul că integral stihuirea sa ar putea fi lipsită de frumuseţe. El vizează aceleaşi circuite estetice cu care se receptează frumosul deşi el personal foloseşte cuvinte numeroase din sfera urâtului (urâţisme), sau într-un supărător exces -isme de genul tehnicisme, regionalisme, argotisme. Deşi vizează o poezie şoc, vezi tresăririle nervoase din povestirea de la început ale ascultătorilor legaţi fedeleş, aşteaptă ca ulterior să aibă acelaşi succes ca în formulele consacrate.

Neglijent în expresie, dezlânat în idee, neştiind el însuşi ce-a vrut să spună, aşteaptă totuşi din partea receptorului admiraţie, sesizarea esenţei, eventual mulţumiri şi sublinieri ale modului în care ne-ar schimba viaţa acel poem.

Există însă şi poeme urâte de gradul doi cu o expresie laborioasă, şlefuită, care sună pe alocuri bine, dar care dau senzaţia de greoi, de elefant balerin, de proză ratată. Poeme care ar fi putut fi strălucite dacă… O bâlbă supărătoare într-un discurs sclipitor. O haină impecabil călcată, dar care e foarte murdară la guler şi manşete.

Să nu mai spun de poeţii care cred că pot separa un text de proză pur şi simplu în versuri inegale pentru a obţine o poezie. Deşi refuză orice ornare în afara unei monotone repetiţii de acţiuni, deşi consideră că doar sub focul inspiraţiei de unde ar veni acesta poetul trebuie să se manifeste şi nimic mai mult, totuşi vor o receptare identică cu a unui poem care a fost lucrat mult, în care este dovedită atât stăpânirea meşteşugului cât şi belşugul de talent.

Fiindcă până la urmă asta se întâmplă în poezia românească – putând avea acces la publicare foarte uşor, mulţi diletanţi care sunt vizibil lipsiţi de har continuă să publice în neştire producţii versificate şi au senzaţia că măcar prin cantitate vocaţia le va fi confirmată.

Să ne oprim un pic şi la ascultători, respectiv la refuzul lor de a asculta poezie care pare îndreptăţit după străbaterea unui şir de elucubraţii zise poetice. A ajuns sinonim poetul cu vorbitorul în dodii. Cine scrie poezie, dă dovadă de ţăcăneală. Şi asta fiindcă sunt o mulţime de producţii cu pretenţia de poezie care sunt capabile doar de a chinui orice ureche, fie ea sensibilă, sau nu.

Părerea mea că acela care scrie un poem prost şi are pretenţia de a-l înfăţişa altceva decât este se cheamă torţionar poetic. Este posibil să aibă pusee de adrenalină şi orgoliu, să se autointituleze omul cu care poezia se epuizează sau să fie adulat aşa de vreun cerc de amici interesaţi de persona respectivă din alte motive decât cele poeticeşti, dar talentul se mănâncă cu altceva, poate apolinic, poate dionisiac, dar cu o evidentă detaşare de sine, cu o anume înstrăinare. Poetul se scrie pe sine, dar în acelaşi timp se depărtează de sine, cum spunea Rimbaud, deja “eu este altul”. Orice rateu poetic are un defect capital: uită de sinele poetic şi mai ales uită de cititori.

Partea rea este că şi marii poeţi au avut perioada lor de tortură a limbii. Dar şi acolo se întrevedea o speranţă, un colţ senin, o întorsătură de frază care bucura inima, care arăta că aici este o mină nedescoperită încă.

Poate că în orice persoană alfabetizată se află un real filon poetic – dar la cei mai mulţi se află la aşa mulţi metri adâncime că ar trebui operaţii numeroase pe creier pentru a-l scoate la iveală. Şi ce e mai rău, batalioanele de diletanţi poetici ignoră alte filoane mai apropiate de suprafaţă (ştiu şi eu, talente tehnice, picturale, fotografice, filmice), în schimb ne oferă drept poeme torente clare de noroi.

Poezie – sărăcie!

Gabriel Mirea

Autor: Ion Gheorghe
Editura: Eminescu
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1983
Număr de pagini: 251

Miniantologie lirică

Chioşc de ziare

Femeia-i venită de ieri, de-alatăieri
De la ţară. Slujeşte la chioşcul de ziare.
Este-o oră la care se scoală, o jumătate
În care pleacă de-acasă, altă jumătate
Cât face de-acasă până la chioşc. Descuie,
Şi stă uitându-se până la ora
Când se aduc ziarele noi. Aceeaşi şi-aceeaşi oră
Rar se-ntâmplă întârzieri. Şi-atunci sunt zvonuri:
Fie că-n tipografie au fost greutăţi,
Că ziarul cutare s-a recalandrat:
O anchetă despre tramvaie, un interviu
Despre vile. Le-au scos cu telefoane de jos
În sus şi de sus în jos. Sau era un anunţ
Care una zicea alta făcea.
Mizerii.
De-ale ziaristicii cotidiene, eficace şii vii.

Ţăranca s-a învăţat să respire tuşul tipografic,
A deprins mirosul de celuloză. Înlăuntru
Are o găleată cu apă, săpun şi ştergar;
După ce vinde ziarele de dimineaţă, se spală
De tuş. Îşi aduce-aminte de copilul ce-o ajută
Fie la desfăcut pachetele, fie la împachetat
Vrafurile de gazete ce nu se cumpără;
Îi dă ăluia mic, preţul a şapte ziare
Să-şi cumpere un corn, un covrig.

Pentru că viaţa ei s-a-ncheiat. Miza
Cea mare, a viitorului, se joacă pe ăsta
Care se hrăneşte dimineaţa cu şapte ziare:
Mulţi bărbaţi politici şi gazetari şi
Scriitori s-au ridicat dintr-aceia
Trăiţi printre ziare. Mulţi oameni de ispravă
Au mâncat pâine cu tuş tipografic.
Aici este-un loc de citit. Un chioşc de ziare
Este-un mare foişor spre lume. Să scoată
Capul pe fereastră, să bage la cap, ăsta mic;
Să se prindă de toate întâmplările, să ţină
Minte toate fotografiile şi titlurile mari;
Aşa au început mai toţi oamenii valoroşi;
Despre mulţi poţi zice c-au fost înfăşaţi
În hârtie de ziar. Pentru că viaţa ei
S-a-ncheiat. Iar viitorul este-al
Unei spiţe fără sfială. Cine se teme
Şi cui i se face ruşine de pâinea ce i se dă
Va pieri pe veci. Pe legea asta
Se joacă viaţa celor plecaţi de la ţară.

Prin oglinda camionului

Şoferi, şoferi, ţigniţilor din benzina
Ce-o trageţi în piept cu aerul mustind de vapori,
Şi cu buzele sugând furtunul;
Din rezervor în găleata gradată;
Şoferi, şoferi, în ebrietatea vitezei,
Şi-n stare de frâne imprevizibile,
De subtile viraje, de toate fiţele şi figurile
Vitezei? Vă-ntreb, ţigniţilor, beţivani
Fără voie;

Vă întreb cum e lumea contemplată prin
Oglinzile retrovizoare? Încotro merge ea?
Înainte pe lângă voi, viteză cosmică,
Sau înapoi, înapoi aruncată, dată la spate?
Fuga spre roşu a stâlpilor de telefon,
Şi-a columnelor de piatră cu cabluri;
Fuga spre roşu a bornelor kilometrice
Şi-a tuturor tablelor zugrăvite cu semne;
Fuga spre roşu a plopilor de pe margini -
Acei arbori în care un zeu a-ngropat
Câte-un magnet vegetal, de-o umoare
Esenţială, care v-atrage cu maşină cu tot
În sorbul Găurii Negre a tuturor lucrurilor
Şi-a tuturor hăurilor din haos în orânduială
Şi iarăşi în haos. Fuga spre roşu
A Turmelor prin ierburile de dincolo
De borne, de semne, de limite şi opinii;
Şoferi, şoferi, exaltaţi ai mişcării,
Vă-ntreb, cum e lumea contemplată
Prin oglinzile retrovizoare?
Cum e înapoi, înapoi, în lumea
Cealaltă, dată la spate mereu?
Ce vi se pare? În viitor călătoriţi
Sau în trecut?

Moment

Un lucru rar: bătrân pe plajă
Stă pe nisip ca vita la plug, îngenuncheată.
Prin cracul larg al slipului-strai
Aproape ţărănesc, de bumbac,
Îi atârnă carnea neagră, de cal bătrân;
În rest, numai oase.
O viziune arheologică. Schelet acoperit
Cu pergamente. Aţoase rădăcini.

Pe cap, să-l acopere de insolaţie, o şapcă
Groasă, de vechi combatant. De la un
Costum de stofă scumpă.
Stă cu picioarele strânse pe sub sine.
Cu bărbia-n piept, de-o oboseală de vită
Trăgând vagoneţii în mină.

Dinspre partea mării îl troieneşte nisipul.
Nisipul, nisipul. Dinspre ţărmuri
Umbrele bolnave. Coruri antice, Erinii
Ale timpului. Ţărănci trăgând cu furcile
De fier, grămezi de alge la mal.
Au strâns, au făcut curăţenie
În numele omului şi-al zeului.

A-u, a-u; u, a, u, a, a, a, uu!

Texte preluate la data de 18 aprilie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea