Archive for September, 2008

V-ați uitat pe eticheta Cinicul de serviciu? A început un serial despre grădina Aken. Azi Știri pe scurt iar pe carteadeschisa.ro considerații articolul lui Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română.

Fără vârstă

Tuesday, September 30th, 2008

Autor: Adrian Popescu
Editura: Cartea Românească
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1998
Număr de pagini: 55
ISBN: 973-23-0716-1
Prefaţă: Dan Cristea – Câteva rânduri de început

Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Timpurii, fluturii din crângurile antice

Timpurii, fluturii din crângurile antice, atice,
pe-un arbust de iasomie, înnebuniţi de mirosul
jilav, primăvăratec,
dansând în jurul miresmei paradisiace.

Paradis terestru de bună seamă, iluzoriu şi
efemer,
fericita inconştienţă şi extazul aproape păgân,
şi atunci de ce îi mai admirăm totuşi cu un fel de
milă şi înţelegere, de simpatie vinovată şi
slăbiciune ?

Spuma mării şi spuma berii băute pe terasă,
sarea lor
amestecându-se pe buzele înroşite de soarele
leneş,
corpul ruinat revenindu-şi în vigoarea efebului
arămiu şi suplu, ca în adolescenţă, să fie începutul

Altei vârste ? Cea de după bătrâneţe, un
surogat de basm ?
Motelul miraculos – însăşi casa lui Circe, mult priceputa
în farmece, de vreme, ce pierduţi, mestecăm
frunze de oleandru
şi ne-amintim doar copilăria şi altceva nimic,
nici numele?

Iubita fără corp

Ea vine întotdeauna înainte de şapte şi bate
discret cu ciocul în pervazul metalic aşa cum
o fată ar lovi cu o monedă în geamul meu
“ţi-a sosit iubita”, râde Angela cu îngăduinţă.

“În Germania e interzis să hrăneşti porumbeii!”
îmi spune o soră, cu nume de pasăre a zeiţei (Minerva),
“acidul guanoului ar distruge toată tabla acoperişurilor
din orăşelul – spital şi stolurile ar ocupa locuinţele”.

Nu ştiu dacă îmi va gusta ochii sau se va mulţumi
să-mi troienească geamul cu pene amestecate cu fulgi
de plop şi seminţe înaripate: perne pe care dorm fericiţii,
după moarte, somnul drepţilor în această lume nedreaptă.

Inainte de a mă naşte să fi fost amândoi o singură, unică
picătură de ploaie paradisiacă, sau prima lacrimă scurgându-se

lent pe obrazul lui Adam fugind cu Eva de mână?
Prin oasele noastre uşoare să fi adiat acelaşi văzduh?

Înălţaţi pe vârful picioarelor desculţe, cu pielea tânără,
poate băteam aerul încins din preajmă, gonind împotrivă-ne
(ca două trenuri, în unul e un chip ce se pierde)
uimiţi că nu ne mai înălţăm ca înainte în cer după voie.

Arbori, câini şi căprioare, cum vezi din geamul deschis
se îndepărtau de noi, înspăimântate: ceata din pădurile
umede ale Bucovinei îşi strângea supărată vălătucii:
iubita mea fără corp era numai aripi: eu, fără aripi, corp.

Chtonieni sau/şi Solari

În clasa fiului meu pe tablă: “zei uranieni
şi zei chtonieni”, schemă tranşantă.
Aşezat în banca plină de scrijelituri
mă-ntreb: “eu cărora le-am slujit în tinereţe?”
celor solari, desigur,
dar acum spre sfârşit de cei chtonieni mă simt
mai apropiat.
Voi mai avea timp, Doamne, să mă întorc în
cortegiul celor solari, înainte de moarte?

Texte preluate din volumul „Fără vârstă” la data de 30 septembrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Opera poetică

Monday, September 29th, 2008

Autor: Nichita Stănescu
Editura: Cartier
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 2007
Număr de pagini: 367
ISBN: 978-9975-949-21-7
Alte poezii: romanianvoice.com
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Invizibilul soare

Mari paraşute coborau la ocean
capsula.
Noi stăteam ca nişte cuvinte
alcătuind unii lângă alţii
un înţeles de frază
o vorbire întrupată
a unei mari fiinţe.

Norii erau pleoape zdrenţuite
dezvelind mereu acel albastru iris
şi portocaliu.

Atunci am simţit cu toţii
că începuse să răsară
marele, invizibilul soare.

Cuvintele ni se aprinseră
cu flacără înceată şi înaltă.

Molimă

S-a stârnit o boală grea pe arcă.
Primele au fost maimuţele
cărora le-a căzut pielea.

Ce putem face cu ea? Vai,
nu putem face aproape nimic.

Am uscat-o la soare şi ea
s-a micşorat foarte mult.

Maimuţele stau cu carnea goală
pe punte. Sunt roşii, se simt
foarte rău.

Am îngenunchiat cu toţii şi ne-am rugat
pentru ele. Dar ele nu se uscau
defel. Roşii şi umede. Şi suferind.
Nimic nu le face plăcere.

Cu toţii ne-am gândit că la rând
vin şoarecii. Ştiu şi ei asta.
Am pregătit o frânghie mai mică
pe care să uscăm pieile lor mai mici.

Marea curge liniştită sub arcă.
Pieile uscate ale maimuţelor au început
să miroasă urât, dar noi
încă nu ne îndurăm să le azvârlim
în mare.

Şoarecii au fost aceia care-au insistat,
cel mai mult, să le mai ţinem
pe punte.

Pean

Nu trebuie înţelese sentimentele, -
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii, -
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile, -
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea, -
lăsaţi-o pe ea singură;
nu-i faceţi ramură din inima voastră,
nu-i beţi cu respirarea voastră aerul,
aerul de sub aripă…
Nu trebuie mai ales să înţelegem, -
trebuie mai ales să fim ;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.

Texte preluate din volumul „Opera poetică” la data de 29 septembrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Vorbindu-vă prin semne

Sunday, September 28th, 2008

Autor: Ştefania Plopeanu
Editura: Cartea Românească
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 2004
Număr de pagini: 239
ISBN: 973-23-1466-4
Postfaţă: Octavian Soviany – Vorbirea prin semne;
Referinţe critice: Al. Paleologu, Nicolae Manolescu, Dinu Flămând, Hristu Cândroveanu, Grete Tartler, George Popescu, Laurenţiu Ulici, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, Mircea A. Diaconu

Miniantologie lirică

Bunăvoinţa lor

În seara aceasta după ce vom închide ferestrele
şi vom ajusta scaunele
un preot o croitoreasă şi un tenisman
ne vor povesti viaţa lor
apoi imaginea va dispărea în vid
acelaşi lucru se va întâmpla dacă
vom invita un ministru un hoţ de buzunare şi un pictor
un mecanic un regizor şi o infirmieră
sau un chirurg estetician un bucătar şi un jocheu etc.

Lecţie

Aceasta este o corolă – spun
şi vă arăt o pasăre
o, dragii mei
acesta este un nor imens
de fericire un foşnet
o curgere de neîntrerupte şoapte
de iubire – şi vă
arăt o catacombă
(sau chiar o hecatombă)
iar aceasta care trece
cu rochia despicată până
în dreptul umerilor
este Hecate
cea fără de vină
cea purtătoare de lumină
ceea ce vă arăt
există doar la vârful unui deget
putred al meu de rouă
numai până
întoarceţi capetele în altă parte
după dâra miresmelor reci
ale altor degete
ceea ce vă spun este însă
adevărat
iată şarpele oameni buni
urcând în cer în formă de coloană
cu ochii săi de foc
privind înapoi către pământ
scrutând fisuri în pietrele
năpădite de furnici negre.

Fără titlu

*

Masca cu care ai învins în luptă
acum ai început s-o deschei,
să mai răsufli, luptătorule;
obosit şi real ca
îngerul căzut şi slab din
ceruri, căzut de oboseala crinului
de oboseala
trădării; în jur
stau măştile luptei, prin cuie, fioroase
şi măreţe, ameninţându-l
mai ales pe cel ce le poartă, o, tu, duşmanul
tău însuţi, victima şi prietenul

Texte preluate din volumul „ Vorbindu-vă prin semne” la data de 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Ştrumfii afară din fabrică

Saturday, September 27th, 2008

Autor: Marius Ianuş
Editura: Cartea Românească
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 2007
Număr de pagini: 113
ISBN: 978-973-23-1888-1
Blogul autorului: blogme.reea.net

Miniantologie lirică

Ce-mi doresc de ziua mea /
plus un duş împreună

Viaţa are prea mulţi pixeli neretuşaţi –
m-am prins
de mai multă vreme de asta, iar
Fotoşopul nu face faţă situaţiei –
viaţa
ar trebui făcută din curbe,

& dragostea mea se întinde ca guma –
am ajuns să-mi iubesc duşmanii
pentru că mă consider creştin şi chemat
şi asta mi se pare o prostie –
îi înjur şi-i iubesc…

Prea mulţi pixeli, prea multă nostalgie…

Poate e mai frumoasă aşa – mi
se spune – mai frumoasă,
mai sălbatică.

Ce-mi doresc de ziua mea – mă întreabă
o prospătură pe mail…

Ce aş putea să-mi doresc ?

Să fie pâine în lume, plus
un duş împreună…

Black Celebration

Tin minte şi acum – dansam pe o masă
cu o tipă uluitoare, în Blue Angel, în Sinaia.
Dansam destul de încet şi destul de sofisticat,
Si foarte absorbiţi de mozoale.

Nu-mi plăcea Depeche &
nu-mi plăceau depecharii – eram
fan Pink Floyd şi mă consideram
mult superior lor.

Dar toate gagicile se topeau după Depeche,
& acum, uitându-mă înapoi,
trebuie să fac dreptate – a fost
cea mai bună trupă a generaţiei mele.

Cu ritmul ei lasciv şi sofisticat.

Dansam pe o masă cu o tipă superbă
aveam 17 ani & o căruţă de viitor.

În plus, nu mi-o pusesem
cu nimeni încă.

Şi tocmai când mă gândeam
la lucruri tot mai adevărate,
m-am simţit :
1. aruncat de pe masă &
am lovit cu pieptul bordura ringului
2. izbit în cap –
dar nu m-a durut ptr că
nu mai aveam respiraţie
şi asta durea mult mai tare
3. ridicat de cineva &
Cucu mi-a şoptit în ureche
“Ieşi, Sică. Îi aranjăm noi”

Şi m-am târât spre ieşire
înjurând frumuseţea, Sinaia
şi pe Depeche Mode –

de ce pisicii mă-sii nu-mi spusese
că e cuplată?!

& m-am aşezat pe bordură şi
mi-am aprins o ţigară.

Şi am aşteptat să aud
sirena poliţiei.

Versus – Versus M

Când eram mic
îmi plăcea oriunde şi orice…
Camera bunicii era un palat
Castanul din faţă era un om magic.

Ce aţi făcut din mine
după asta?

Ce cunoştinţe de rahat
mi-aţi băgat în cap?

Şi în ce lume
m-aţi aruncat?…

Când eram mic camera bunicii
era raiul poveştilor.

Camioanele care treceau prin faţă
erau nişte zmei
cu piepturi de argint.

Texte preluate din volumul „Ştrumfii afară din fabrică” la data de 27 septembrie  2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Lovituri de nisip

Friday, September 26th, 2008

Autor: Mircea Petean
Editura: Limes
Locul: Cluj-Napoca
Anul apariţiei: 2004
Număr de pagini: 169
ISBN: 973-726-018-X

Miniantologie lirică

***

noapte sigilată –
alţi aezi sfrijiţi
declină poezii
în ceainării uitate

dimineaţa domină piaţa ca un afiş

***

cei trei crai de la răsărit
unul ceva mai mult ţăran
al doilea ceva mai mult proletar
şi ultimul ceva mai obosit

călătoreau cu trenul de noapte
înspre întâiul oraş al ţării
peste care se înstăpânise o şleahtă de jigodii

***

a fost bătut măr
împuşcat spânzurat frânt cu roata ars pe rug

a mai avut atâta putere
înainte de a dispare definitv
să se ridice şi să-i sărute mâna călăului

Texte preluate din volumul „Lovituri de nisip” la data de 26 septembrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Telejurnalul de Cluj

Wednesday, September 24th, 2008

Autor: Augustin Pop
Editura: Paralela 45
Locul: Piteşti
Anul apariţiei: 2000
Număr de pagini: 142
ISBN: 973-593-284-9
Postfaţă: Ştefan Borbely
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Ultimul partid

Se constituie azi,
28 mai 1991, ora 12,
PARTIDUL ANARHIEI UNIVERSALE.
Principalele lui obiective sunt :
ameliorarea actualului haos
al conştiinţelor,
asigurarea contemplării la timp
a cireşilor înfloriţi,
crearea condiţiilor necesare
pentru mersul pe jos telegenic,
prelungirea substanţială a fulgerelor,
iubirilor şi revoluţiilor.

Înţeleptul taoist

Într-o zi,
la un înţelept taoist,
care le vorbea mereu
discipolilor săi
despre profunda imoralitate
a oricăror forme de Putere
şi care a fost hărţuit
toată viaţa
de către oamenii împăratului,
veni însuşi şeful
Poliţiei Secrete Imperiale:
Ai de ales
doar între moarte
şi două modalităţi esenţiale
de a trăi!
Înţeleptul i-a răspuns:
Sunteţi mult prea generos, Domnule!
Vă sunt extreme de recunoscutor:
până acum
nu eram sigur
că există
nici măcar
o singură modalitate esenţială
de a trăi.

Turnul de fildeş

Găsind întâmplător,
într-o pădure tropicală,
un elefant mort,
un poet japonez
a început să-şi construiască
un Turn de Fildeş.
Dar, pe măsură ce lucra,
era tot mai nemulţumit
de dimensiunile turnului.
În cele din urmă, folosind şi un extras
din frunze de palmier,
l-a făcut
exact cât lumea.
Din prima zi,
Turnul de Fildeş
s-a dovedit a fi
mult mai real,
însă şi mult mai amar
decât lumea.
Se spune că,
după 17 zile,
uluit,
poetul japonez
a plecat pe jos
spre România
şi că, tot de atunci,
în locul lumii,
nu mai există
decât Turnul de Fildeş.

Texte preluate din volumul „ Telejurnalul de Cluj” la data de 24 spetembrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Ucenicul ascultător

Tuesday, September 23rd, 2008

Autor: Adrian Popescu
Editura: Cartea Românească
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 2002
Număr de pagini: 223
ISBN: 973-23-1496-6
Postfaţă: Dan Cristea
Referinţe critice: Ion Pop, Nicolae Manolescu, Nicolae Prelipceanu, Ilie Constantin, Al. Piru, Dana Dumitriu, Daniel Dimitriu, Marian Papahagi, Cornel Moraru, Cornel Regman, Victor Ferlea, Petru Poantă, Mircea Iorgulescu, Mircea Scarlat, Ion Cocora, Dinu Flămând, Ştefan Aug. Doinaş, Lucian Alexiu, Alex. Ştefănescu, Nicolae Steinhardt, Al. Cistelecan, Dan C. Mihăilescu, Costin Tuchilă, Eugen Simion, Ioan Moldovan, Vasile Fanache, Nicolae Oprea, Ioana Pârvulescu, Dumitru Chioaru, Dan Cristea, Grigore Scarlat, Gheorghe Grigurcu, Geo Vasile, Marin Mincu, Bucur Demetrian, Mircea A. Diaconu, Ştefan Borbely, Luminiţa Marcu, Alexandru Pintescu, Octavian Soviany, Simona Grazia-Dima, Ruxandras Cesereanu
Despre volum: Ion Bogdan Lefter – ziarul Observatorul Cultural
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Presimţirea primăverii

Încă puţin şi cerul se va limpezi
încă puţin şi frigul va conteni
încă puţin şi ne vom plimba prin pădure
încă puţin şi adevărul va fi egal cu
frumuseţea
încă puţin şi copiii vor creşte mari
încă puţin şi mâinile mele roşii se vor albi
încă puţin şi viţa de vie va scoate lăstari

încă puţin şi sloiurile vor aluneca pe Dunăre
încă puţin şi prietenii duşi se vor întoarce
din călătoriile lor dincolo de cercul polar

încă puţin îmi şoptesc răbdătoarele parce.

Sepia

Copil venisem de la şcoală cu geanta burduşită
şi priveam uimit cum un băiat lapida
cu furie o pisică înnebunită de spaimă
alergând printre dărâmături – se înălţa
Blocul din Piaţa Păcii erau anii entuziaşti
ai Reconstrucţiei proletare – ultima piatră
i-a provocat un val de sânge mai negru
a tors o spumă roşiatică şi s-a resemnat
înecându-se furioasă în fuioare trandafirii
eram prea mărunt pentru a-l provoca pe
agresor i-am aruncat totuşi călimara
în plină faţă şi am fugit înotând prin
mulţime de la locul faptei.

Poetul

lui Ion Mureşan

Iată-l bâjbâind în gară după cele două cutii de bere
alunecate sub roţile trenului, vârându-şi degetele sub ghilotină
nepăsător, neştiutor,
un fel de copil bărbos şi stângaci
care-i sigur pe el doar când
vorbeşte despre lucruri pierdute
atunci o sibilinică putere pulsează în
corpul său slăbit de mulţimea nopţilor albe

Printr-o minune are încă degetele întregi
trenul n-a pornit, dar poate porni în orice clipă
îl strig înspăimîntat să lase total, dar el nu mă aude

Căutându-şi moartea cu lumânarea versului,
zece râme, zece şerpi zbătându-se, văd sub roţi,
pe şinele negre
îl strig şi nu mă ascultă.

Îşi mişcă doar degetele, cum ar scărmăna lâna,
cum ar cânta la o harfă,
cum ar căuta-ntr-un cuib ouăle neantului,
copil râzând cu pistruii copilăriei
înălţat pe vârfuri acum, în echilibru înşelător.

Dar el nimereşte mai întotdeauna cuibul,
miezul ascuns, osia
şurubăraia universală,
tânăr îmbătrânit între case de lut strâmbe şi silozuri,
între cârciumi de cartier şi cafenele din metropole,
găsindu-şi prieteni în Montmmartre şi pe Via Margutta,
unde-şi recita cu voce de înger cântecul de demon.

Texte preluate din volumul „ Ucenicul ascultător” la data de 23 septembrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Insolenţa nopţilor

Monday, September 22nd, 2008

Autor: Nicolae Sava
Editura: Axa
Locul: Botoşani
Anul apariţiei: 2004
Număr de pagini: 114
ISBN: 973-660-108-0
Recenzie: Nicolae Tene – O carte pe zi
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Aş fi fost

De timiditate nici nu m-aş fi născut
aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină.
Printre orgoliile voastre, ar fi fost mai puternic,
mai hotărât, mai bărbat.

Un bărbat care ar fi ştiut să încalece
viaţa ca un toreador
pe care nu-l impresionează sângele ce curge
în şuvoi de pe spinarea taurului adus la
acest spectacol nedrept, inegal şi crud.

Aş fi fost tânărul acela care urcă înălţimile
munţilor cu dezinvoltura şoimului ales,
bărbatul care trece marea înot sfidând rechinii
cei blânzi, fără să-l doară deloc depărtările.
Pentru el, oamenii ar fi fost micii lui anonimi
cu care s-ar fi jucat în orele de plictiseală.

Dacă aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină
aş fi iubit mai mult femeia decât ideea de,
aş fi înfrânt mai lesne viciul şi pofta de-a muri
încet, precum copacii care nu-şi mai află umbra.

Golful disperării

« Ăsta nu are nicio problemă ; n-are soţie,
n-are copii, n-are amante.
Viaţa lui e liniară precum o cale ferată.
El nu are, precum noi, problema grave,
copii de crescut, soţie de iubit,
amante de amânat cu dulceaţă de cuvinte.

El ar trebui să-şi dea demisia din viaţă.
Existenţa lui ne complică
viaţa noastră de oameni normali.
Oamenii fără probleme nici nu ar trebui să existe.

Ei sunt un fel de gâze sâcâietoare care împart lumea
impardonabil de simplu şi clar:
fericiţi, nefericiţi şi cei inconştient de cuminţi
în a da prea multe detalii”.

Golful disperării se iveşte atunci când clachezi
şi nimeni nu-ţi mai întinde nici măcar o privire.

Păpuşi fără sex

N-am iubit niciodată păpuşile din copilărie.
Din plastic sau cârpe, un fel de roboţi asexuaţi
care nu semănau cu nicio fetiţă (cei care
le fabricau de zor la firmă cu nume istoric
nu văzuseră – ziceam eu – niciun copil adevărat
când face pipi în braţele bunicii precum ştiam).

Nu am iubit niciodată păpuşile din copilărie
cu rochiţe creponate şi picioare de cretă
dar m-au urmărit toată viaţa,
au dat buzna prin biografia mea
chiar şi după ce am plecat dintre ele,
scuturându-mă ca un mânz după ploaie.

Dacă păpuşile acestea au înţeles că
trebuie să mă însoţească până după moarte,
unde să plec, Doamne, să nu mă atingă
cu picioruşele lor de cretă ?

Texte preluate din volumul „ Insolenţa nopţilor” la data de 22 septembrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Mărturisiri şi rugăciuni

Sunday, September 21st, 2008

Autor: Ion Horea
Editura: Viitorul românesc
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 2003
Număr de pagini: 117
ISBN: 973-623-032-5

Miniantologie lirică

Cu anii, cu orele…

Cu anii, cu orele,
se-ntunecă vămile.
O, Doamne, sonorele
îndemnuri mai dă-mi-le!

Cât iarba şi frunzele
se-arată cruzimile.
O, Doamne, ascunsele
îndemnuri mai zi-mi-le!

Se-arată păcatele
cu lumea, cu lumile.
O. Doamne, uitatele
îndemnuri adu-mi-le!

Vrând nevrând

Vrând nevrând
aceste gânduri
nu se vând
şi stau în rânduri

date-n pârg
printre verdeţuri
într-un târg
ce n-are preţuri.

Pe-o tarabă
mai îngustă,
nu se-ntreabă,
nu se gustă.

Şi ce miez
de poamă rară
au sub coaja
lor amară!

Doamne, gândul meu…

Doamne, gândul meu la tine se înalţă şi se roagă,
Lasă-i sufletului semnul să te ştie unde eşti.
Sunt bogat ca o grădină şi pustiu ca o pârloagă,
Cu blestemul tău în sânge, ros de patimi pământeşti.
Obosit peste măsură de urale şi de predici
Mai aştept să-mi vii în casă, când îi vrea, că-mi eşti stăpân.
O s-aprind o lumânare când o fi, să nu te-mpiedici,
Câinii o să-i leg la garduri după clăile de fân.
Ştiu că vii de unde omul spune numai: – de departe,
Singur, mai bătrân ca lumea şi străin pe unde-apuci,
Cum la mucul unei candeli am citit cândva din carte
Si-am văzut pe-un drum de ţară din rugina unei cruci.
Vezi, şi eu, la mine-n casă, ca bărbatul cu muierea,
Cât copiii-s duşi prin lume suntem singuri şi puţini, -
Dar avem un loc la masă, aşteptarea şi tăcerea,
Şi-o icoană când tu însuţi vei dori să te închini.
Doamne, mămăliga-i fiartă şi-abureşte lapte-n blide,
Lampa-ncepe-a pâlpâire, semn că-odată o să vii,
Să vedem cum uşa casei ca-n minune se deschide
Şi te-alegi ca o lumină dintre morţi şi dintre vii,
Pân-ce faţa omenească se-ntrupează-n încăpere
Şi pe laviţă se-aşează, Doamne, trupul tău bătrân
Şi-ntunericu-n fereastră să ne pară cum că piere
Pe când stau de-o rugăciune-mpiedicat să mai îngân.
Lumea mare-n jurul nostru cu încetul se destramă,
Masa-i binecuvântată şi icoanele-n pereţi,
Uite, Fiul tău pe cruce, noi l-am pus frumos în ramă
Când îi vrea, şi altor oameni povestind, să-l mai arăţi.
Noi ne ducem, alte rânduri or să vie-n casa joasă
Cu târnaţul ros de vremuri şi pereţii afumaţi,
Parcă-i auzim pe-afară, parc-ar bate-o altă coasă,
Parcă spun de Pojorâta, de Zăpodea, de Fânaţ, -
Doamne, iartă-ne povestea, noi ne-o spunem fiecare
Cu-nţelesul tău, Stăpâne, spusă numa-n graiul lui,
Mai către sfârşitul zilei, înainte de culcare,
Când nimic nu-ţi mai rămâne să mai ceri şi să mai spui.

Texte preluate din volumul „ Mărturisiri şi rugăciuni” la data de 21 septembrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Postume

Saturday, September 20th, 2008

Autor: Ion Caraion
Editura: Societatea “Adevărul” S.A.
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1995
Număr de pagini: 335
ISBN: 973-9128-08-4
Postfaţă: Emil Manu – Migraţia galactică

Miniantologie lirică

[N-am nevoie de o sută de oameni]

Ci de un om
Şi mi-ajunge
Mie căruia dragostea nu i-a ajuns niciodată

O! dacă aş avea o sută de oameni
O! dacă aş avea o mie de oameni
şi încă nu mi-ar ajunge
Cât mi-i de sete…
Cât mi-i de dragoste…

[Sunt mai nefericit decât nefericirea.]

Am venit prea târziu în moarte,
ca să mi-ajungă viaţa.
Plec. Şi mai aveam atâtea de făcut…
Abia începusem lumea.
Abia despărţisem stihiile.
Îmi trebuiau încă vreo câteva secole.
De ce mi-e dat să trăiesc numai cât
pasărea ori şi mai puţin?
Un papagal, un vultur, un corb
dăinuie mai mult ca omul.
Chiar şi cioara, pare-mi-se.
Ce să mai zic de broasca ţestoasă, o târâtoare?
O ! şi apoi din zgârcitul pumn de zile
pe care batjocoritoare soarta s-a-ndurat să mi-l dea
-ce orb, ce vrăjmaş, ce zeu porcesc ori neghiob
s-a găsit el, pacostea, să-mi ia o mare parte?
Sau pentru ce? pentru ce?
Căci n-a ştiut face (e limpede acum) cu timpul furat mie
ceva nici mai de seamă şi nici de-o seamă
cu cele de mine făcute
O comoară desparte raiul de iad.
Repede s-a întunecat. Lumina
era cum nu era. Cum era n-am ştiut niciodată.

[Arborilor mei]

le spun ca la oameni

Sânilor mei
le spun ca la fluturi…

Mirilor mei
le spun ca la ploi.

La fluturi acuşi
le spun corcoduşi

plânsului meu
îi spun ca la noi.

Texte preluate din volumul „ Postume” la data de 20 septembrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea