Archive for October, 2008

V-ați uitat pe eticheta Cinicul de serviciu? A început un serial despre grădina Aken. Azi Știri pe scurt iar pe carteadeschisa.ro considerații articolul lui Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română.

Imn către zorii de zi

Friday, October 31st, 2008

Autor: A. E. Baconski
Editura pentru literatură
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1962
Număr de pagini: 131
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Genealogia

Tatăl s-a dus într-o zi la război,
A părăsit Bavaria trecând
Prin ţări şi prin cetăţi îndepărtate.
Jalea s-a-ntins pretutindeni pe urmele sale.
Unde-a rămas, azi nu mai ştie nimeni —
Corbii pe câmpuri i-au risipit numele.

Apoi trecură douăzeci de ani.
Fiul crescând plecă şi el la pradă.
Mai văd şi-acum mâinile-i mari potrivind dinamita,
Şi flăcările urmându-l ca nişte câini credincioşi.
Unde-a rămas, azi nu mai ştie nimeni —
Corbii pe câmpuri i-au risipit numele.

Acum nepotul a crescut şi el,
Şi-aceeaşi moartea pregăteşte arme,
Dar umbrele celor trecuţi îi stau alături,
Şi tânărul se cutremură când simte ceaţa atingându-i mâinile,
Şi vin mereu zburând de undeva
Albi porumbei deasupra casei sale.

Nud alb

Eşti goală ca visul, ca zarea,
Goală   ca   plaja   pe   care-o   învăluie   marea,
Goală ca luna rătăcind în pustie,
Goală ca lebăda mea argintie.

Taci şi ascultă,
Vine spre noi aceeaşi sevă multă,
Care pătrunde-n câmpuri şi în muguri,
Vezi, sălciile ard ca nişte ruguri.

Unde să fugi — iată mareea vine,
Valuri târzii se năpustesc spre tine,
Închide ochii şi dispari, te pierde
În cercuri line de vâltoare verde.

Ploaie de noapte

Pustiu e ceasul, părăsit şi stins,
Fulgere lungi îmi luminează drumul.
Pe străzile tăcute merg cu ploaia,
Şi   arunc    prin    geamurile   larg   deschise
Ramuri de tei cu flori înmiresmate.

Oamenii dorm şi crengile de tei
Au  ochi   uimiţi  de  ploaie   cristalină —
Visând la ani bogaţi şi la copii,
Oamenii dorm — şi crengile de tei
Prin somnul lor pătrund ca o   lumină.

În somnul lor mă odihnesc şi eu
Alăturea de zgomotele zilei —
Toate se odihnesc în somnul lor,
Numai tăcuta ploaie pe trotuare
Scutură noaptea florile de tei.

Ochii umbriţi ai celor care dorm
Îi simt cum se deschid la mine-n suflet.
De palmele lor mari şi ostenite
Aş vrea să-mi reazim fruntea-nfierbântată,
Aş vrea să-mi reazim fruntea şi să cânt.

Dar cântul meu îl intonează ploaia,
Eu merg tăcut prin somnul tuturor,
Şi-mi pare-n vis că trec mereu pe străzi,
Şi-arunc prin geamurile larg deschise
Ramuri de tei cu flori înmiresmate.

Texte preluate din volumul „Imn către zorii de zi” la data de 31 octombrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Imnele Ţării Româneşti

Thursday, October 30th, 2008

Autor: Ioan Alexandru
Editura: Cartea Românească
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1981
Număr de pagini: 405
Alte poezii: romanianvoice.com
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Iov

Pierduse tot şi toate îl dureau
Carnea pe trup şi orice amintire
Dar ceva-n el crescuse uriaş
Şi-nţelegea că asta e iubire

Părăsit de prieteni şi averi
Sugrumat de răni şi de puroaie
Lins de flăcări şi de remuşcări
Sta pe rug cântând în vâlvătaie

Se-ncinsese în suflarea lui
În adâncul neputinţei sale
Ca un fel de dans mistuitor
Trâmbiţând la ceruri osanale

Înecat de milă şi de dor
Copleşit de fericiri senine
Iov ştia de moarte c-a scăpat
Şi trăia de-acum fără de sine

Elegie medievală

Pământurile sunt pustii pustii
Dealurile pleacă de pe sate
De când morţii nu mai sunt bociţi
Cerurile-s iarăşi nelucrate

Ţintirimul fără pruni şi cruci
De când toate clopotele-s sparte
Din bârlog ţăranii ca năuci
Trec la cer de-a dreptul fără moarte

Ciungă zace poarta înspre drum
Cumpenele-s putrede-n ţâţâne
De când numai buhele duium
Huhuie pe şuri şi pe fântâne

Mucezesc cămăşile în lăzi
Şi rămân sumanele neroase
De când nu mai sunt de sărbători
Umere să umble cuvioase

Dar în taină de te linişteşti
Când e noaptea limpede şi-adâncă
Printre plopii toamnei desfrunziţi
I-un isvor ce se frământă încă

Păun

Şi pe păun podoaba sa ii doare
Nu-i cui să o arate pe pământ
E mult prea falnică-n desfăşurare
Şi pentru-atâta slavă e prea strâmt

De-aceea e străpuns de-nfrigurare
Când se arată-n măreţia lui
Se face-n jur un fel de amirare
Şi poţi cădea-n capcana orişicui

Nu se străvede nici-o ocrotire
Din toate zările desprejmuit
Şi te retragi ca printre cimitire
Stors de amurg un clopot răguşit

Texte preluate din volumul „Imnele Ţării Româneşti” la data de 30 octombrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Ochiul de greier

Wednesday, October 29th, 2008

Autor: Ana Blandiana
Editura: Albatros
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1981
Număr de pagini: 126

Miniantologie lirică

Atât de frig

Mi-e atât de frig,
Încât cred că
Aş mai putea fi salvată
Numai asemenea acelor îngheţaţi
Care erau cusuţi
În burţile animalelor
Să se încălzească
Şi încotoşmănaţi bine
În şuba îndurerată,
Năclăiţi în sânge de jivine
Mai veneau pe lume o dată.
Prea departe de
Flăcările din iad,
Am îngheţat
În singurătatea mea îngerească,
Dar cine-i în stare
Să-şi deschidă coastele
Ca să mă primească?

Şirul

Cuvintele trec strada
Ca şirul de orfani
De la Casa copilului,
Fiecare cu pumnu-ncleştat
În haina celui din faţă,
Cu singura grijă
De-a nu se pierde
Unul de altul.

Singurătatea

Singurătatea e un oraş
În care ceilalţi au murit,
Străzile sunt curate,
Pieţele goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi niciun pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Şi numai tu, ochiul tras
Deschis peste cei ce dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
In care nimeni nu luptă
Si nu e minţit, unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până şi lacrima de animal părăsit.
In valea
Dintre suferinţă şi moarte,
Singurătatea e un oraş fericit.

Texte preluate din volumul “Ochiul de greier” la data de 29 octombrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Monada

Tuesday, October 28th, 2008

Autor: Cezar Baltag
Editura pentru literatură
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1968
Număr de pagini: 90
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Răsfrângere de fulger înnoptat

Crinii de palidă flacără
ai miazănoaptei se-aprind.
Inima mea e castelul
prin care trece Hamlet citind.

Cui cânţi uitarea mea blondă,
tu stearpă risipă de tei?
Nu lăsaţi să se-nece Ofelia
în verdele ochilor mei.

Bântuie luna. E-o toamnă
a frunzelor din capitel.
În stânga tace Horaţio
sau numai o parte din el.

Aerul

Aerul din preajma ta e nemişcat,
nemişcată marea dincolo de umerii tăcuţi.
Vulturii lansându-se-n amiezi
chipul mi-l vor desena în aer.

Era freamăt, erau valuri şi acum
doar atracţia pământului o simt,
cum o simte floarea cu o oră
înainte de-a-i cădea petalele.

Setea

“Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul îi zise:
-Bine ai venit, Făt-Frumos ! Ce cauţi pe aici ?»
(Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte)

O femeie locuită de sete
luminează golul cuvântului:
spune-mi, de ce te aştept,
spune-mi, de ce
îmi legi gura,
de ce râzi,
de ce te întuneci,
de ce mă înnoptezi
în trupul tău
de eroare?

Un om cu oase de sete
numără arborii.

Există setea. Ea are dealuri de sete,
ea rosteşte cuvinte de sete.
Cine eşti?
Cine eşti?
Cine eşti?
Setea înnoptează în mine
ca într-o gresie.

O femeie cu picioarele de sete
numără pietrele.

Tu eşti vară, le spune. Tu eşti viscol,
Tu eşti linişte. Tu nu eşti nimic.
Tu eşti întoarcere.
Pe tine te iau de bărbat,
Pe tine te voi naşte.
De tine nu-mi voi aminti.

Şi deodată
în ţipăt de crin torturat
faţa ei explodează
şi se opreşte
şi tace
şi cu privirea în gol
zâmbeşte nimicului.

Texte preluate din volumul „Monada” la data de 28 octombrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Acea plută

Monday, October 27th, 2008

Autor: Gabriel Adrian Mirea
Sursa: cenaclul Prietenii poeziei
Data:27 octombrie 2008

prozatorului Nicolae Velea

Pe deasupra realităţii o să treacă o plută
Ne-anunţase bătrânul armean inspirat
În aglomeraţia noastră grăbită, urâtă
Cine să plece urechea la sfat ?

Lanţuri de egoism ne strângeau, mişunam,
Erau mii de ţeluri de-astăzi de-atins.
Proorocea armeanul de-un an
În asprimi şi-n nădejdi tot mai stins.

La început câţiva gură-cască au stat
Acolo spre aurul bolţii-i salvarea
Le spunea bătrânul şi s-au pus pe-aşteptat
Ireala plută ce greşise marea.

Pe zi ce trecea aşteptau tot mai mulţi
Apăruse un zvon că-i acum, că-i pe cale
Se-amestecaseră ghitarişti şi mancurţi
Şi cu timpul tot felul de lepre sociale

Se-oprise o vreme oraşul, privea
Căngi şi harpoane cu dinţi pregătise
Frânghii puternice aşteptau
Să oprească pluta de a mai trece prin vise.

Geometrii calculau traiectorii diverse,
Inventatorii-aduceau tot felul de cuşti
Ca să prindă pluta, se jucaseră piese
Urmărite cel mai adesea de puşti.

Apoi dup-un timp, după socoteli
Au început să râdă de pluta promisă,
Negustorii de realitate au scornit daraveli
Alte scopuri în viaţă, altă miză.

Şi-a rămas singur proorocul armean
Noi ne lăfăiam pe lângă obiecte
Când şoptea : Vine pluta , desigur în van
Noi ne porţionam calităţi şi defecte.

Şi iat-o deasupra năpraznica plută
E mare cât noaptea, e noaptea, e antizi,
Bătrânul c-o bătaie de palme mută
O aduse jos şi-o opri.

Se uită împrejur, ne chemă cu iubire:
-Veniţi, este şansa şi e clipa solemnă!
Noi însă eram prinşi cu totul de Fire,
Iar purtarea noastră era nedemnă

Şi încet pluta cu bătrânul armean
Se duse spre bolta-aurie a salvării.
Obiectele de-aici se teşeau, parc-un geam
Le strivea în adâncul înstelat al mării

text preluat cu acordul autorului la data de  27 octombrie 2008

Geneză

Monday, October 27th, 2008

Autor: Valeriu Cercel
Sursa: mail
Data: 3 octombrie 2008

De ar putea bărbaţii, printre rânduri,
Să recitească ce demult s-a scris,
Nu-şi vor mai face ei atâtea gânduri
Despre ce-a fost, cândva, în Paradis :

Era o zi la fel ca orişicare
De mii de ani, dar câţi, nu pot a şti,
Nimic interesant, nici nou sub Soare,
Doar Eva începuse a vorbi

Puţin, fi’ncă la şcoală n-a prea fost,
Şi dulce, şi suav, să te încălzească,
Nici pomeneală,-aiurea, fără rost (!)
Dând semne că putea să şi gândească,

Însă de ani, prin Eden, cum am spus,
De păsări, flori şi animale plin,
Create pentru ea de Cel de sus,
Mai trist se contura chipu-i divin,

Că Domnul, iubitor, pe înserat
N-a mai putut, din bolta infinită
Cu-n tunet a-ntrebat-o răspicat :
- De ce eşti, fata mea, nefericită ?

-Părinte, Ţi-o declar, fără sfială,
De mere până-n gât  mi s-a acrit,
Sunt singură şi mor de plictiseală,
Iar şarpele, şi el, s-a ramolit,

Grădina înflorită,-nmiresmată,
Ce mi-ai făcut-o-arată de minune,
Mă-ntreb, însă, ce rost am eu ca fată
Aicea făr’ un pic de acţiune (?!)

-Ei bine, draga mea, te voi servi.
Un „om” am să îţi fac. Mi-este uşor,
Dar pentru asta îmi va trebui
De la călcâiul tău un osişor…

-Dar ce e aia „om”, vreo dobitoacă
Păroasă şi cu coarne ? Mi-ai făcut…
Mai bine fă-mi ceva ca să îmi placă,
Supus, şi-oricând să-mi ţină de urât…

-Îţi fac o creatură ce iubeşte
Cu foc! deja gândind să-i pun şi ouă,
Ce vrei, copila mea, mă depăşeşte….
E necesară-o coastă, poate două

Şi n-aş dori să zici că Dumnezeu,
Cu-n rid te-ar fi lăsat, din eroare,
Căci te-am creat perfectă, cum sunt Eu,
Dup-al Meu chip şi-a Mea înfăţişare,

Aşa c-am să ţi-l fac cu mici defecte,
Economia, azi fi’nd  la pământ.
Pe lângă-acele două obiecte,
Am să îi pun şi-un altul, să te-ncânt,

Motiv că îţi va face zile-amare,
Te va minţi, de-i soare sau e ploaie,
Te va-nşela, căci nu are pudoare,
Bun de scandal şi gata la războaie,

Isteţ, el nu va fi, şi nu-i durere (!)
Chiar de s-ar crede el mai sus ca tine,
Că-ntotdeauna, infantil, va cere
Părerea ta, ca să gândească bine,

Însă un lucru-i foarte important
De care cred că vei fi mulţumită,
Va fi chiar şi drăguţ, mai rar galant,
Da-n pat el te va face fericită….

-Păi de-i aşa, mă-ncântă-această treabă
Chiar de aş pierde raiul pământesc,
Dacă mi-l faci acum, Te rog, pe grabă,
Cu ce-aş putea eu să Te răsplătesc (?!)

-Atâta-ţi cer, ca omul, anonimul,
Ce va gândi că-i zmeul între zmei,
Să-l laşi pe el să creadă c-a fost primul,
Şi-acest secret să-l ţii…ca-ntre femei!

text preluat cu acordul autorului la data de  3 octombrie 2008

Mesteceni

Monday, October 27th, 2008

Autor: Casandra Marilena Adam
Sursa: mail
Data:19 octombrie 2008

(bunului meu Maxim, în ierburi trecut)

cred că era vreme de seceră, nu ştiam
şi mereu era vreme de frământat pâine
aşa spuneau ai mei, bătrânii, cu ochii privind peste umăr în urmă

ce vezi tu acolo, bunule, întrebam
părea că ochiul lui râde, ba plânge
deşi doar o umbră îi luneca peste pleoapă

ei, lasă,
urcă-te sus, pe clăi, bătuceşte tu fânul,
vezi că te-mbată mirosul şi-o să visezi sânziene!

iar noaptea veneau femeile acelea
se adunau
râdeau
doar bunicul părea că se face alb
tot mai alb

în zori întrebam de ce tace cu ochii departe
pentru că e timpul
şi nu am cules toată livada, copilă
dar nu asta mă doare
ci uite şi tu câtă lumină mai e în mesteceni
şi cum le dârdâie frunza de frig

dar iarna era departe unde nici cu gândul…

a apucat-o bunul cu zăpada pe piept
femeile albe au fost şi mai albe şi triste

înfriguraţi,  mestecenii
visau primăvara

text preluat cu acordul autorului la data de 19 octombrie 2008

Versuri

Sunday, October 26th, 2008

Autor: Camil Baltazar
Editura ESPLA
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1957
Număr de pagini: 285
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

La moartea vecinului de pat

Aseară mi-a murit vecinul de pat.
Acum odihneşte în capelă,
În straie albe stângaci îmbrăcat.

Bolnavii care au venit să-l vadă,
L-au compătimit, cu ochi tăcuţi, şi-apoi smerit,
S-au strecurat pe uşa capelei,
Temându-se ca mortul să nu le spuie
Că nu mai au nici ei mult de trăit.

Cum am rămas singur cu prietenul, care în nopţi de veghe
În linişti de scamă,
Mi-a cuvântat, cu grai bun de frate,
De-nsănătoşire şi de mamă,

Am îndepărtat giulgiul să-l mai văd odată,
În lumina tăcută a dimineţii de iarnă,
Care-mpânzise, domol, odaia toată.

Si-aşa m-a durut cum dormea întins,
Cu chipul fără urmă de dojană,
sărac şi umil,
că m-a podidit tusa
Şi-am plâns încet, cu mâinile la ochi,
ca un copil.

Odaia din «Clopotarii vechi»

Odaia cu perdelele lăsate,
De vreme-ndelungată hibernează.
Bolnave şi-obosite de singurătate,
În straturi dese, orele se-aşează.

Stau mobilele vechi şi de cărbune,
Iar liniştea-i atât de deasă şi de grea,
Incât de-ai învârti o mână-n aer,
Ceva bătrân şi-uscat s-ar sfărâma.

Pe-un jâlţ, în colţul din odaie,
O paralitică din somn a tresărit.
Cu chipul ei uscat de cucuvaie,
A mestecat din buzele de cârpă
Si-apoi, ursuză, iar a adormit.

Podgoria – început de iarnă

Podgoria, cu trupul cangrenat
De toamna, darnică în ploi şi grindeni,
Şi-a strâns butucii uscăţivi şi i-a-ngropat;
Pogoară linişte de moarte pretutindeni.

Işi ţese ceaţa, de cu vreme, surul ibrişim,
Se lasă stoluri negre pe uluci.
Podgoria îţi pare-atunci un ţintirim,
Iar cea din urmă sperietoare,
Parodia unei cruci.

Sălaşul aţipeşte sub obroc
De ceaţă şi de seară şi de-nceput de iarnă;
Adoarme-apoi în calmul unui foc
Ce-şi zumzăie aleanul la povarnă.

Texte preluate din volumul „Versuri” la data de 26 octombrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Metamorfoze

Saturday, October 25th, 2008

Autor: Maria Banuş
Editura pentru Literatură
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1963
Număr de pagini: 179
Alte poezii: Cercul poeţilor.net
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Gând

Un gând cald a căzut de-a dura.
Mi s-au aprins obrajii şi gura.
i-am dezmierdat carnea şovăielnic, pufoasă
ca un văl de mireasă.

Un gând cald mi-a sărit în poală,
crupă de piersică, vineţiu goală.
I-am pipăit trupul crud cum e ceaţa,
pe iaz, dimineaţa.

M-am lipit toată, lung şi tăcută,
demn gând ca şoldul zglobiu de ciută,
zvâcnind de frică, umed de goană,
gând, gând de codană.

Torso

Drept şi adânc, din depărtări mă privesc
catifelate sfârcuri, sfioase, căprii.
Ochii de ciută ce stinse păduri oglindesc?
Ce sânge foşnise? Ce mângâiere muri?

În mine catifelate sfârcuri privesc.

Piept fumuriu, cu dureri în inele,
luceferii  tăi ruginii m-apasă.
Cântecele mele, mâinile mele,
ca două pleoape peste voi se lasă.

Reverie de iarnă

Trebuia să fie-o cabană pe-un plai,
Cu inimi crestate-n obloanele verzi,
Cu miros de cetini, cu aburi de ceai,
Şi tu să mă afli şi iar să mă pierzi.

Trebuia să fie-o cabană sub nea,
Cu vuiet de glasuri, şi-un trist tonomat
Să plângă, să geamă: «Que sera, sera»,
Şi căni şi cuţite sunau fermecat.

Trebuia să dansăm ca prin somn, trebuia,
Pe-o punte de lemn, sub catarge de ski.
O lampă, şi aburi, şi vântul vuia…
Şi tu să te-ntuneci şi iar să mă ţii…

Texte preluate din volumul „Metamorfoze” la data de 25 octombrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Câmpia eternă

Friday, October 24th, 2008

Autor: George Alboiu
Editura: Cartea Românească
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1984
Număr de pagini: 296
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Migraţie

Inundau copiii uliţele satului,
în câte o casă intrau şi mamele
îi mângâiau pe creştet ca şi cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau bărbaţii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pământul, la fiecare pas
din carnea lui ţâşneşte un copil.
Şi-ntr-adevăr, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrenţe liniştea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în braţe pe rând.
Însă noaptea, din paturile lor, copiii
se dădeau jos şi alergau pe câmp tăcuţi,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
şi după ce visau destul
se întorceau nedumeriţi si somnoroşi.

Picioarele pe lume

Bărbaţii din case ieşeau pe furiş
cu câte o lipie în spinare
spre marginea satului
şi spre sfârşitul lui.
Femeile luau copiii în braţe
si ocoleau casele împrejur, până
le clinteau şi le făceau să umble.
Murdăriţi de noroi bărbaţi ieşeau în câmpie
prea încordaţi, aplecaţi înainte
cu aerul curgându-le pe grumaji
ca nişte hamuri care rod.
Când se uitau înapoi
fiecare trăgea de casa lui
ieşită la marginea satului
cu femeia şi copiii pe prispă
iar casa râcâia cu tălpile pământul.

Femeile pământului

Plecau oamenii noaptea
la femeile pământului îngropate pe câmpuri
cu sânii doar afară, învârtoşaţi
îngurguiaţi de rouă turburată.
Se aplecau pe câmpuri şi săpau
cu sângele palmelor făcut cuţit nerăbdător.
Fiecare voia să-şi scoată din glii o femeie
vie, acoperită de pământ sănătos
şi să şi-o ducă acasă.
Frunţile murmurau tăcere brobonată
şi tremurau izbite de-un sărut
cât o frunză care s-a înecat c-un bolovan.
Se săltau apoi obosiţi  —
zei negri într-o conjuraţie a nopţii —
şi plecau purtând pe-ncovoiatul umăr
câte o femeie a pământului
care până acasă îşi dădea sufletul.

Texte preluate din volumul „Câmpia eternă” la data de 24 octombrie 2008

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea