Archive for February, 2009

V-ați uitat pe eticheta Cinicul de serviciu? A început un serial despre grădina Aken. Azi Știri pe scurt iar pe carteadeschisa.ro considerații articolul lui Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română.

Versuri

Saturday, February 28th, 2009

Autor: Otilia Cazimir
Editura: Tineretului
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1965
Număr de pagini: 186

Miniantologie lirică

Ploaie de primăvară

O vorbă rea îşi toarnă-n noi veninul greu
Şi nu mai ştiu: ai spus-o tu, am spus-o eu…

Ne-am aşezat pe-aceeaşi bancă,
Tu într-un capăt, eu în celălalt,
Tu scrii cu-o creangă pe asfalt;
Eu stau cu păru-n ochi, ca o ţigancă,
Şi strâng din dinţi, şi din pleoape strâng –
De frică să nu plâng.

Mă uit în altă parte…
De lângă noi şi până-n câmp, departe,
Ogrăzi pustii, cu iarbă crudă.
Pe stradă nu e nimeni, şi e cald…

Mi s-a făcut pe rochie un fald;
Îl netezesc, cu ciudă.

Am scos oglinda mică să mă uit; mă-arată
Destul de supărată?

Ce lung o să fie drumul înapoi
Prin colb şi soare…
Si mâna mea de ce nu poate, oare,
Să umple golul duşman dintre noi
Cu gestul bun şi simplu, de-mpăcare ?

Deasupra unui zid
A pâlpâit un flutur cu aripi de fum…
Şi tu – ce faci şi ce gândeşti acum?…
Trimit spre tine – mesager timid –
Privirea iute pe sub pălărie.

Pe-asfaltul neted, cu crenguţa vie
Tu scrii mereu.
M-aplec să văd ce scrii anume:
In colbul străzii-nsemni acelaşi nume –
Al meu…

Şi nu ştiu bine care dintre noi
Si-a stins întâi în ochi tăişul rău,
Dar mâna mea s-a sprijinit de braţul tău
Si ne-am zâmbit, deodată, amândoi.

Confesiune

Mi-e versul şchiop – a spus un critic.
Un critic slut şi mizantrop.
Mi-e versul şchiop? O fi el şchiop,
Dar nu-i rahitic!

Eu ştiu că arta e aridă…
Dar, oricum, asta nu-i o scuză
Să-mi sperii astfel biata muză
Timidă.

Am stat la foc şi-am chibzuit:
Ce pot să fac dacă mă las
De escapadele-n Parnas?
Să mă mărit?

Dar încotro mă-ntorc, pribeagă,
Eu mă lovesc de-acelaşi prag:
Cui îi sunt dragă nu mi-e drag,
Şi cui mi-e drag eu nu-i sunt dragă…

Întreabă-te şi dumneata,
Păstrând măsura:
Ce perspective-mi poate da
Literatura?

Deşi-i atât de pesimistă
Ameninţarea dumitale,
Eu pot, urmând această cale,
S-ajung… redactor de revistă!

Să fac şi critică-aş putea,
Să strâmb din nas
La orice vers,
Să nu-mi mai placă-n univers
Decât ce scriu cu mâna mea…

Pe urmă, – câte ipoteze!
Când mi-oi sfârşi ucenicia,
Se poate să mă premieze
Academia

(Că anul ăsta-mbelşugat
Parc-ar fi fost un semn al vremii:
În loc de ploaie, a plouat
Cu premii…)

Degeaba dar îmi stai în cale,
Posac,
Jonglând cu ironia dumitale
Ca Cyrano de Bergerac.

Eu şi pe viitor voi scrie –
Îmi risc norocu-ntr-un noroc.
Atâta am, atâta joc:
Ce-o fi să fie.

Primăvara urbană

Paltonul demodat şi-n coate ros
L-am pus de-o săptămână-n naftalină
Şi-am scos la vânt, în soare şi-n lumină,
Tailleur-ul nou, întors pe dos.

Cu zâmbet de zambile, prin vitrine
De florării, surâde Primăvara.
Azi am văzut o muscă-n geam la mine
Şi-un bărbier şi-a scos în prag ghitara.

Deasupra, cerul proaspăt şi înalt
În aburi transparenţi albastru-şi pierde
Şi, dintr-o crăpătură de asfalt,
Se uită-n sus întâiul fir de iarbă verde.

Am stat nedumerită-n drum, la soare,
Şi-am întrebat frumos pe trecători:
-Mă rog… văd gâze, iarbă, flori, -
Nu ştiţi pe unde-i Primăvara, oare?

Trecea atunci pe lângă mine-o doamnă,
Cu bluză demodată de tricou,
Şi mi-a răspuns: – Probabil, la Copou.
Eu am văzut-o, însă astă-toamnă…

O fată c-un buchet de ghiocei
Şi pălărie roşie ca para
Mi-a spus, zâmbind aiurea: – Primăvara?…
Iubitul zice că-i în ochii mei…

Un domn bătrân, dar încă foarte “bine”,
Ce-şi descuia tocmai atunci odaia,
S-a-ntors şi s-a uitat urât la mine:
-Mă-ntrebi de Primăvară? Ce e aia?

Iar un actor, s-a-nfipt teatral, în drum
Şi-a tras adânc din pipă: – Ştiu şi eu?!
(Învăluindu-se în nori de fum:)
N-o fi cumva plecată în turneu?

Am întrebat atunci un liliac,
Crezând c-o fi mai bine informat.
El mi-a întins o creangă cam buimac,
Şi mi-a răspuns, golaş şi supărat:

-De unde vrei să ştie liliacu?
Aştept şi eu din zori şi până sara,
Si nu pricep de loc pe unde dracu
S-ascunde-n târgul vostru Primăvara…

Texte preluate din volumul „Versuri” la data de 28 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

La porţile nopţii

Friday, February 27th, 2009

Autor: Ionel Teodoreanu
Editura: Minerva
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1970
Număr de pagini: 196

Miniantologie lirică

Joc de iarnă

Oraşul era acelaşi
Exact
Halucinant de intact
Vitrinele toate,
Gălbui luminate,
La fel desuete şi decolorate
Pe străzile goale
Aceleaşi! cu umbră în ele şi şoaptă ferită perechi provinciale
Alene ningea,
Dar cădea cu vechimi noua nea,
Turbure, sură, deasă,
Ninsoarea sporea îmbulzită, lânoasă
Din ea.
Iarna în alb  mătăsos ca o raclă-o mireasă.
Copii
Clădeau un om de omăt cu vrăbii în pumni şi în glasuri zurlii.
Lunar
Omul creştea bulbucat şi cu ochi ca de zar.
De ce
Îmi vine deodată atâta pustiu de melancolie?
Ai cui sunt? Ai mei?
Genunchii aceştia grei?
Iată-mă alb ca o navă în ceaţă,
Ivit în oglindă, faţă în faţă.
Cine e omul acesta nins?
M-am scuturat de omăt,
Dar nimic nu cădea fumuriu
De pe fiinţa nălucă, pe pragul pustiu
Eram eu – nu nins –
Singur, bătrân, învins.

Neauzit de încet,
Moartea clădise din mine un om de omăt.

La porţile nopţii

Am ajuns? Mi-s tălpile sânge
De-atâta pustiu de cale
Stau frânt, aşteptând pe prag de prăpastie în umeda vale.
Nici pisc. Nici stea. Nici vultur. E tare –
Ntuneric. Nimic nu răsare: nici licăr, nici zare.
Ce vuie-n adâncuri? Tăcerea? Prăpădul? Ori zvon de-urale?
O, Tată-al speranţei, te-ntreb, Tu răspunde-mi:
Sunt Porţile Nopţii? Sau Porţile Tale?

Quosque tandem…

Dar până când doi şi cu doi or să facă tot patru?
De-ajuns cu acest teatru
Al ipocritei, hibridei şi consacratei logice.
Pentru ce?
La gunoi cu sclerozatele aritmetice,
Daţi-mi absurdul unde e seva,
Adam şi cu Eva,
Proaspeţi, nemijlociţi, ieşiţi din mâna lui Dumnezeu,
Neştiutori de bine şi de rău;
Erau în rai, dar nu în logică,
Atunci cînd au rodit  prin şarpe
Fapta ilogică
A păcatului ispititor.
Bravo lor!
Ei doi, oameni de sânge şi lut,
Au vrut
Iubirea
Şi, gâlgâind de sevele ei, au vâslit în neştire,
Frate şarpe,
Ademenire de harpe,
Bine-ai făcut
Dându-le lor neştiutul ştiut
Ci vie
A şarpelui unduioasă domnie,
Atunci eu, omul, punându-mi
Superba tichie – a nebunului –
Voi răcni în stupida ureche  a surdului:
«Uită-te la mine: Sunt Împăratul Absurdului!»

Texte preluate din volumul „La porţile nopţii” la data de 27 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Poezii

Wednesday, February 25th, 2009

Autor: Magda Isanos
Editura: Libra
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1996
Număr de pagini: 310
ISBN: 973-9016-42-1
Alte poezii: romanianvoice.com şi poezii. t2.info
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Dumnezeu

Oamenii bogaţi au făcut icoane,
catapitezme-aurite şi strane,
însă Dumnezeu n-a venit
în locul astfel îngrădit.

Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi
şi se  uitau la sfinţii frumoşi îmbrăcaţi.

În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcându-i să înflorească. Fugea la săraci,
cerându-le mămăligă şi ceapă.
Era când câmpie verde, când apă.
Alteori se făcea mic
şi s-ascundea în floarea de finic,
ori s-apuca să crească-n păpuşoaie,
s-ajute furnicile la muşuroaie,
să dea pământului mană şi ploaie.

Avea atâtea de făcut Dumnezeu,
şi oamenii îl plictiseau mereu,
cerând unul pentru altul rău.
Îi auzea strigând : «Pământul meu…»
Îi vedea punând semn de hotar,
ciopârţind, împărşind minunatul dar.

Atunci se supăra. Pornea furtuna.
Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind într-una,
se făcea mare şi-nfricoşat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.
Până venea o pasăre la el.
Codobatura, sau un porumbel,
şi spunea: “Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi-i să se facă iară frumos,
să răsară soarele şi să-l găsesc…”

“Facă-se voia ta, sol păsăresc…”
Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
şi s-apuca alte lucruri să facă.

Murim ca mâine

E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee,
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picatură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt – şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.

Ion

Aş cânta liniştea din ograda mea
Seara – când creşte în cireş o stea –
mă mai uit o dată la curechi şi bostani,
că sunt plugar de-atât amar de ani.

Faţa dumnezeului meu e-mblânzită.
Când mângâi pe grumaz câte-o vită,
sau când m-aplec să culeg un trifoi,
văd urma lui în ţarină la noi.

Cea mai frumoasă unealtă e coasa!
Cine-i toarce păpuşoiului mătasa?
Eu cred în dumnezeul ţarinei mele –
printre cartofi dormind ca printre stele.

Nu mă mai tem de fulgerul lui; e-un amnar,
Dumnezeu, ca si mine, -i plugar
seamănă, pune vie, culege.
Uneori nici n-aşteaptă să lege…

Şi pe mine-o să mă strângă-ntr-o zi.
Am să mă culc, n-am să mă pot trezi.
Chipul lui din nori va zâmbi:
„Ioane, astăzi nu mai este zi”.

Texte preluate din volumul „Poezii” la data de 25 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Arca

Tuesday, February 24th, 2009

Autor: Mihai Ursachi
Editura: Junimea
Locul: Iaşi
Anul apariţiei: 1979
Număr de pagini: 223
Alte poezii: agonia.ro
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Flanela

Îţi aminteşti desigur flanela violetă,
flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem
în cea mai frumoasă din serile noastre;
despre care spuneai că îmi şade
ca o armură de smalţ, ştii tu, în seara
când ne pornisem împovăraţi de garoafe şi iasomie
către Ierusalim… Când madam Zambilovici
ne-a dat câte două tartine (ca să avem pentru drum),
flanela pe care apoi am adus-o
fluturând ca un steag zdrenţuit în războaie,
pe care apoi am purtat-o
cu frenezie pe trupu-mi uscat de hagiu,
până ce-a fost absorbită prin pori şi s-a asimilat
în toate celulele trupului meu,
şi în schelet,
iar ţesătura ei sclipitoare a devenit un ţesut.
De ce încerci să negi,
de ce pretinzi că nu ştii ce flanelă,
ce seară, ce Ierusalim şi aşa mai departe?
De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acum când nu se mai poate,
de ce pretinzi că nici n-a fost nicio flanelă,
că nu mă vezi, că nu mă simţi, că nu mă recunoşti?

Din reveriile domnului R. (I)

Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnişoarei sensibile N., el i-a spus:
“mă bucur că existaţi, domnişoară”.
La tăcerea mirată şi indignată a ei, a răspuns:
“aţi fi putut, mă gândesc, să nu existaţi.”
Dar imediat încercând să repare greşeala, a spus,
şi de altfel aceasta-i era şi convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la îndoială):
“vă felicit pentru faptul că existaţi, domnişoară.”
Înţelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
şi devenise cam cordial, se corectă cum urmează:
« vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existaţi.»
Abia acum domnul R. săvârşise o gafă enormă.
Cât ai clipi înţelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
şi intenţiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca şi cum domnişoara
i-ar datora cât de cât existenţa),
că din aceasta reiese un fel autarhic
şi solipsist de a fi, în sfârşit, se făcuse ridicul.
Schimbându-şi cu totul dicţiunea, domnul R. deveni analitic:
«adică, voiam să constat că sunteţi o persoană sensibilă»
Formula aceasta avea evident un cusur:
cuvântul “persoană” strecura nu ştiu ce aluziv, ca şi cum
domnul R. fiind o persoană, domnişoara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăţie, de apartenenţă
la aceeaşi familie.
«Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil.»
Şi după o pauză în care roşi :
«Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putinţa,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existenţa e genul suprem şi inexistenţa
există, atunci inexistenţa e existenţă, deci
nu există şi, în consecinţă…”
Aici domnişoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni,
în uşoara-nceţare a serii, aşa disparentă,
încât domnul R. a conchis: «Doamne, iarăşi vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăşi
am uitat să iau picăturile.»

Credinţa copilei

Fetiţa aceea, pe care atât o iubeam, mai credea
că din cochilia lui melcul plecase
undeva foarte departe
şi că se va întoarce,
drept care-i păstra cu iubire cochilia
şi îl aştepta.

Texte preluate din volumul „Arca” la data de 24 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Chipul din fântână

Monday, February 23rd, 2009

Autor: George Lesnea
Editura: Junimea
Locul: Iaşi
Anul apariţiei: 1972
Număr de pagini: 143
Alte poezii: versuri si creatii.ro şi  Poezii.t2.info

Miniantologie lirică

Miraj 1

Tremura de frig uşor
Lacul străveziu la faţă,
Şi tăcerea – ca un nor,
Şi lumina – ca o ceaţă.
Total era vag şi blând,
Numai frunzele-ncepură.
Sălcii zăboveau cercând
Cu piciorul apa sură.

Rogojini de-argint sclipeau
Ştreanguri molcome de valuri
Spre trecut călătoreau…
Si deodată, de pe maluri,
Oameni negri-au răsărit,
Cu năvoade, căngi şi funii :
Toată noaptea-au pescuit,
Vrând să prindă crapul lunii.

Moartea copilului sărman

A murit fetiţa cea cuminte
A vecinului meu.
Nici n-a băgat de seamă Dumnezeu
Când trupul său s-a scufundat între morminte.

A murit ca şi cum s-ar fi dus după apă.
Capacele ochilor s-au închis peste chin ca peste groapă.
Mâinile galbene au mai vrut să rostească ceva şi-au tăcut,
Părul s-a scuturat peste tâmpla de lut.

Nu se poate bănui unde-au plecat zurgălăii glasului ei
Si zâmbetul ca luna lângă floarea de tei.
Numai păpuşa de cârpe ştia despre sufletul mic,
Dar s-au înţeles amândouă să nu spuie la nimeni nimic.

Doamne ce-o să se facă
Pe lumea cealaltă fetiţa asta singură şi săracă!
Ea nu-i deprinsă cu atâta frumuseţe şi lumină,
O să se simtă în cer ca într-o casă străină.
O să tacă lihnită de foame.
Temându-se să atingă copacii de aur cu poame.
Cu straiele largi ponosite, cu şcroabele mari din picioare
N-o să poată sta pe divan lângă soare.
Serafimii voioşi, cu bundiţa din crin şi lalea,
Se vor feri să se joace cu ea.
Helubii albaştri ce mănâncă din guri şi se vor mîngâiaţi

Vor fugi speriaţi.
O să umble plângând printre chiliile sfinţilor,
De dorul părinţilor
Şi-al câinelui care-i lingea obrajii în ogradă
Şi se tăvălea cu dimineaţa prin zăpadă.

Doamne, de atunci vecinul meu
Nu-şi mai vede de treburi şi se îmbată mereu.
Se-ntoarce târziu de la crâşmă, năuc îngânându-şi năpasta
Plânge, te-njură, se-nchină şi-şi bate nevasta.

Trei drumeţi

Crâşmare, stă luna-ntre nori ca un sân
Subt strai străveziu de mătase
Vrem vinul să fie pe cât mai bătrân,
Adus de o fată frumoasă.

Să fiarbă-n ulcioarele negre de lut
Tămâie din măduva stoarsă
Şi sângele viilor, bun de băut,
Când inima-i friptă şi arsă.

Eu, unul, nimic mai de preţ n-am găsit
Ca vinul şi frate-său, cântul,
Şi-atâta amarnică vreme-am răzbit,
De-a lung şi de-a latul, pământul.

Pe unde n-am fost laolaltă spre zări?
Prin ţara leşească, prin ţara
Cazacilor pururea iuţi şi călări,
La frânci ne-a mînat primăvara.

Cu şvabii ciocnit-am adesea paharul,
La botul fugarilor şargi,
Hei! Fierea e miere pe lângă amarul
Ascuns între umerii largi!

La scări am umblat, cu maghiarii semeţi
Cu grecii trecut-am fruntarii
Şi palma bătut-am cu sârbi îndrăzneţi.
Cu turcii-am schimbat harmăsarii.

Bătutele drumuri ne-ndeamnă de-o samă
Şi iarăşi ne-aduc înapoi…
Voinice de colo, cum spui că te cheamă?
Pofteşte de-a valma cu noi.

Dă vinuri, crâşmare, suntem trei haiduci
Pribegi către moarte şi viaţă.
O vadră sau două sau opt să ne-aduci
Căci cana ni-i dreaptă povaţă.

De poteri nici pasă, voinice, şi nici
De plumb sau dragoste oarbă;
De ştii să-l îndupleci pe hâtrul arici,
Te scapă a fiarelor iarbă.

Să-i zicem deci cântecul rupt de la sân,
Stând roată cu toţii la masă;
Vrem vinul să fie pe cât mai bătrân,
Adus de o fată frumoasă.

Texte preluate din volumul „Chipul din fântână” la data de 23 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Privelişti

Sunday, February 22nd, 2009

Versiune bilingvă română – franceză

Autor: Benjamine Fundoianu
Editura: Paralela 45
Locul: Piteşti
Anul apariţiei: 2005
Număr de pagini: 161
ISBN: 973-697-271-2

Miniantologie lirică

Ora de vizită

lui Gala Galaction

În seara asta capul ca o lampă
îşi arde restul fumegos de gaz —
şi cineva a pus mâna pe clampă,
şi cineva m-atinge pe obraz.

În seara asta lungă, cineva
tuşeşte-n mine, scuipă şi-şi dă duhul,
şi nici măcar n-aş vrea să fug — n-aş vrea
s-ajung din nou cu mânele vazduhul!

Stau în odaie ca-ntr-un tren în care
astept în geam să crape-un peisaj,
şi-mi ţin în mână sufletul de soare —
sărmanul paşaport pentru voiaj.

Mă doare liniştea crescută-n mine —
mă doare întunericul crescut,
ca o mocirlă-n care dorm pe vine
bivolii negri de necunoscut.

O umbră parcă mi-a fugit din trup,
şi-n seara asta mi-i atât de bine,
că parcă-aş vrea cu mânele să rup
urzicile care-au crescut în mine.

Urâtul

În casa de tăcere, cu iederi şi urzici,
pline cu somn de bufniţi cârne, cu ochii mici,
nimeni nu ştie toamna când a intrat în casă,
şi anii de când surpă pereţii, ca să iasă.
Un clopot surd la masă şi la culcat chema:
avea şi-atuncea arama, şi coclea,
şi-l ascultam, cu gura pe lespede cum geme,
să ţie-n loc moluzul şi curgerea de vreme.
Motani de porţelană, cu ochii verzi, au tors
plecarea-n lume-a celor ce nu s-au mai întors,
dar s-auzeau, în seară, cu geamăt de lăuze,
clapele-ntârziate pe mâini, ca nişte buze.
Poate e mama care moţăie-n jâlţ, aici
coase ciorapi de lână moale, pentru bunici.
Dac-ar cădea odată poile roşcovane,
prin mădulare-ar curge din nou, ca prin burlane,
şi-ai fi în casă singur, pustiu şi monoton -
ca-n insula vreunui sălbatec Robinson.

Alte privelişti

IV

Pe lîngă moară, balta care-a crescut din ploi.
Amurgul ţipă după cirezile de boi,
şi-i bate cu nuiaua, din spate până-n sânge –
o mână, de pe masă, tot aurul îl strânge,
a pus ciocul tăcerii să bată lung în soc,
şi cineva s-aducă apele reci pe scoc.
E-acelaşi suflet simplu în lucruri laolaltă.
Vişinii de pe maluri s-au înecat în baltă,
şi hoitul lor se vede când lucrurile tac.
Toamana, ca un cerb tare bătrân, intră-n conac,
şi s-a culcat, pustie, cu coarnele-n covoare,
la zid, spre panoplia ştirbă de vânătoare.

Texte preluate din volumul „Privelişti” la data de 22 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Există o legătură între poezia şi muzica bună?

Saturday, February 21st, 2009

Teoreticienii literari Rene Wellek şi Austin Warren sunt de părere că vorbim aici de fapt de o relaţie slabă. Oferă argumente din mai multe perspective:

1.    Poet = Compozitor – nu se poate dovedi că muzica a fost compusă simultan cu poezia. De obicei compoziţiile sunt secvenţiale, uneori la ani distanţă. Avem exemplul lui Wagner care îşi scria dramele uneori cu ani înainte de a le face muzica. Sau sunt poezii scrise special pentru anumite melodii şi nevoite din această cauză să-şi fractureze logica discursului.

2.    Poet ≠ Compozitor – de obicei poemele valoroase, cu o structură închegată, unitară nu se pretează la transpunerea pe muzică, în timp ce poemele slabe, mediocre au adesea realizări muzicale de excepţie. Exemplul clar este constituit de liedurile lui Schumann pe versurile de tinereţe ale lui Heine considerate azi de o valoare cel puţin discutabilă.

Cam cum văd eu lucrurile: există o fractură importantă la nivelul ritmului. Nu există de pildă poezie cu ritm perfect…  ritmul iambic, trohaic, anapestic de pildă se stabilesc pe baza unei convenţii. Actualizările lirice scapă întotdeauna schemei. Pe de altă parte, muzica caută să impună numeroase repetiţii ritmice şi ar avea nevoie de scheme lirice iterative cât mai întinse posibil. Cum acestea nu există , muzica forţează pronunţia cuvintelor, prin lungirea sau scurtarea enervantă a cuvintelor. Dacă ar fi să pronunţăm după cum se cântă, s-ar ajunge la rezultate năstruşnice. Ex: Mamăăăă, vinoooo… te iubsc… În textele cu vers alb, puse azi pe muzică, de obicei pentru a se crea refrenul se repetă o anumită secvenţă lirică.

Mai e şi problema poeţilor compozitori. La noi majoritatea cântăreţilor se simt la fel de talentaţi la versuri ca în muzica lor. De aceea, cam indiferent de gen ies texte de genul celor care ne fac să râdem în hohote – fie că e vorba de hip-hop, fie de muzică uşoară. Nu mai zic de manele care sunt un fel de talpa iadului din punct de vedere poetic. Există şi specia textierilor, unii dintre ei foarte căutaţi printre compozitori. Din păcate, nu am remarcat să şi fie buni poeţi. S-ar putea ca textierul să fie acea specie monstruoasă care nici poet nu e, nici compozitor, ratând cu uşurinţă în ambele domenii. Şi iată o zicală de-a celor doi critici:

„Poezia sublimă nu cere muzică, iar muzica inspirată nu are nevoie de cuvinte”

Gabriel Mirea

Când mă grăbeam spre mare

Saturday, February 21st, 2009

Autor: Traian Coşovei
Editura: pentru literatură
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1967
Număr de pagini: 141

Miniantologie lirică

Regele Lear
(singură-n câmpie…)

În câmpia goală
înecată-n ceaţă –
singură-o bătrână
aduna crenguţe.

Prin câmpia sură
ca-n zăpezi înalte
se împleticea –
se gândea la iarnă, viscole-auzea –
la feciori, la fiice gândul o ducea
şi la trei crenguţe
strânse bine-n braţe,
singură-n câmpie –
Mama se-ncălzea…

Unui copil călcat de un camion,
în mijlocul şoselei,
într-o după-amiază de toamnă…

Oo, copilule, copilule!
Tu şi acuma te joci acolo,
în mijlocul şoselei albe –
o floare roşie, mică,
ooo, copilule, copilule!…
O floare roşie, mică,
în mijlocul şoselei uriaşe.
O cruce mică, cenuşie
a  răsărit în locul tău,
cu braţele subţiri, întinse,
cum erai tu, gata să treci şoseaua.
Şi acuma se mai aud tunetele
care te-au căutat şi te-au plâns, în noaptea aceea,
peste ţinutul tăcut şi trist.

Când trec şoferii, în viteză,
au presimţiri şi strâng volanul,
feresc să nu te mai lovească-o dată.

Si e atât de singur locul acesta fără tine,
atât de înfiorător
e-ntreg ţinutul fără tine!…

Iar noaptea, când maşinile se potolesc,
în şosea ieşi, singur
şi sub luna plină
ciripeşti, în voie.

Oo, copilule, copilule,
o maşină, uneori, la fel cu aceea –
parc-ar fi chiar ea –
stă un ceas aicea, cu motorul stins
şi parcă-ar plânge;
pe deasupra tunete parcă mereu te strigă
şi întreg ţinutul, fără tine-i trist…

(Somova – Tulcea, 1960)

Primăvara noastră

Bântuie la noi
o primăvară
că pe cine-l
prinde
singur –
îl doboară!

(Mogoşoaia, 1962)

Texte preluate din volumul „Când mă grăbeam spre mare” la data de 21 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Poezii

Friday, February 20th, 2009

Autor: George Călinescu
Editura: Tineretului
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1966
Număr de pagini: 1901
Prefaţă: Alexandru Philippide – Poezia lui George Călinescu

Miniantologie lirică

Trandafirul

Mirosind trandafirul suav,
Mă gândesc la ceva veşnic şi grav.
La Ahile spărgând Ilionul,
La Caldei ridicând Babilonul,
La soarele coborând în ocean,
Spre-a roşi păduri de mărgean.
Trandafirul îşi trage esenţa,
Coloarea şi magnificenţa
Din sîmburele de nestemate
Si flăcări îmbălsămate
Cu care metalele ard
De ani un miliard.
Trecând peste el vreo albină,
De-atâta mireasmă leşină,
Cât este de tare nectarul
Cunoaşte prea bine bondarul
Împinsă de un canon numeric
Floarea se desface sferic
După cerul cu plantele-n şir,
Care miroase a trandafir.

Pepenele verde

Harbuz, colosal smarald
Crescând pe pămîntul cald,
Vas lucrat de mâini persane,
Tăiat în meridiane,

Din care la razele lunii
Beau fazanii şi păunii,
Smălţuită, verde mitră,
Uriaşă, dulce chittră,

Pictată nucă de coco
De vreun aztec la Tezcoco,
Fruct demn de cedrii giganţi
Din ţara cu elefanţi.

Fagur sferic de Himet,
Chisea cu-ngheţat şerbet,
Planetară besactea
Cu şaluri turceşti în ea.

Din funduri adânci de mine
Sugi roşaţa de rubine,
Cu catran de minereuri
Vopseşti sâmburii de jeuri.

Din munţii cu chilimbare
Scoţi parfumurile rare,
Prin vrej din gheţuri îşi trece
Sucul zaharat şi rece.

Prin lungile tale cozi
Sorbi seve din antipozi,
Si carnea-ţi arată fala
Soarelui din Guatemala.

Frunza

Din frunzele ce-n geam
Azi s-au lovit într-una,
Căzând dub pom morman
Ţi-am pus în carte una,

Bătând în roşiatic,
Ca un ţesut domnesc,
Cu fire de jăratic
Ce încă mai sclipesc.

E moale ca atlazul,
Si ca o gură mută
Ce străbătând obrazul
Pe pleoape te sărută.

Precum într-un ghioc,
Asculţi al mării hohot,
În foaia mea de foc
Cad frunzele cu şoşot.

Auzi foşnirea lină,
Suspinul lor uşor,
Atunci când prin grădină
Ce-mpinge un picior.

Sau când le-alungă vântul
Pe drumuri şi-n oraşe,
Cântând pe tot pămîntul
Preludii uriaşe.

O, Til, ţi-am pus în carte
O frunză de atlaz,
Prin care de departe
Te mângâi pe obraz.

Texte preluate din volumul „Poezii” la data de 20 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Hai să ne-ntâlnim pe site sâmbătă seara

Thursday, February 19th, 2009

Autor: Dan Mircea Cipariu
Editura: Libra
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1999
Număr de pagini: 93
ISBN: 973-8038-01-4
Prefaţă: Gabriel Rusu – Portret al poetului privind viaţa

Miniantologie lirică

înălţare

conştiinţa mea ca o vată de zahăr
răsfirată pe cer am visat-o
eram în parcul cişmigiu
cu capul dat pe spate şi limba arcuită
spre norul meu foarte dulce

claxoane de biciclete
un rond de confetti
căluţi băncuţe cu părinţi

toţi se uitau la mine
ca la un copil neştiut
cât de tandru ling
cu ochii şi buzele
apusul

Jeni, piatra filosofală de 50 de minute

Jeni e profa de filosofie
arată tare bine şi are sâni de mandarine
sâmbăta seara aţi ghicit desigur
merge cu noi la PETRECEREA CELOR
TARE SINGURI

ea ne spune de Platon şi dragostea lui
şi ne prezintă la zi starea portocalului
noi o iubim pentru că are de toate
cărţi casete trăiri adevărate

cu ce buze hieratice şopteşte Socrate
hais ă ne jucăm divin la aparate

aparate de ferecat gândurile
butoane pentru închis ochii
ce stoluri dulci au simţurile
ce contracţii puternice visele

pe profa de filosofie o cheamă Jeni
ea cheamă spre studiu doar liceenii

poem publicitar

o aştept pe Tina fata de liceu
să vină iar la mine
îi voi vorbi de Freud şi Prometeu
de şcolile eline

am să-i arăt colecţiile de pluş
şi seturi de fermoare
pe palma ei voi scrie înţepând cu tuş
dilema: «Tina, se poate oare?»

ea are 17 ani păreri cam obsesive
şi după ore face muncă voluntară
penru societatea naţională de contraceptive

Texte preluate din volumul „Hai să ne-ntâlnim pe site sâmbătă seara” la data de 19 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea