V-ați uitat pe eticheta Cinicul de serviciu? A început un serial despre grădina Aken. Azi Știri pe scurt iar pe carteadeschisa.ro considerații articolul lui Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română.

Poezii

Autor: Magda Isanos
Editura: Libra
Locul: Bucureşti
Anul apariţiei: 1996
Număr de pagini: 310
ISBN: 973-9016-42-1
Alte poezii: romanianvoice.com şi poezii. t2.info
Despre autor: wikipedia.org

Miniantologie lirică

Dumnezeu

Oamenii bogaţi au făcut icoane,
catapitezme-aurite şi strane,
însă Dumnezeu n-a venit
în locul astfel îngrădit.

Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi
şi se  uitau la sfinţii frumoşi îmbrăcaţi.

În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcându-i să înflorească. Fugea la săraci,
cerându-le mămăligă şi ceapă.
Era când câmpie verde, când apă.
Alteori se făcea mic
şi s-ascundea în floarea de finic,
ori s-apuca să crească-n păpuşoaie,
s-ajute furnicile la muşuroaie,
să dea pământului mană şi ploaie.

Avea atâtea de făcut Dumnezeu,
şi oamenii îl plictiseau mereu,
cerând unul pentru altul rău.
Îi auzea strigând : «Pământul meu…»
Îi vedea punând semn de hotar,
ciopârţind, împărşind minunatul dar.

Atunci se supăra. Pornea furtuna.
Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind într-una,
se făcea mare şi-nfricoşat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.
Până venea o pasăre la el.
Codobatura, sau un porumbel,
şi spunea: “Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi-i să se facă iară frumos,
să răsară soarele şi să-l găsesc…”

“Facă-se voia ta, sol păsăresc…”
Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
şi s-apuca alte lucruri să facă.

Murim ca mâine

E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee,
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picatură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt – şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.

Ion

Aş cânta liniştea din ograda mea
Seara – când creşte în cireş o stea –
mă mai uit o dată la curechi şi bostani,
că sunt plugar de-atât amar de ani.

Faţa dumnezeului meu e-mblânzită.
Când mângâi pe grumaz câte-o vită,
sau când m-aplec să culeg un trifoi,
văd urma lui în ţarină la noi.

Cea mai frumoasă unealtă e coasa!
Cine-i toarce păpuşoiului mătasa?
Eu cred în dumnezeul ţarinei mele –
printre cartofi dormind ca printre stele.

Nu mă mai tem de fulgerul lui; e-un amnar,
Dumnezeu, ca si mine, -i plugar
seamănă, pune vie, culege.
Uneori nici n-aşteaptă să lege…

Şi pe mine-o să mă strângă-ntr-o zi.
Am să mă culc, n-am să mă pot trezi.
Chipul lui din nori va zâmbi:
„Ioane, astăzi nu mai este zi”.

Texte preluate din volumul „Poezii” la data de 25 februarie 2009

Selectarea versurilor
Gabriel Mirea

Tags:

Leave a Reply